Capitolul 4

3:31
Mai rămâne însă o întrebare importantă căreia trebuie să i se dea răspuns: Când spunem
că mântuirea este prin credinţă, şi nu prin păzirea legii, afirmăm prin aceasta că legea ar fi lipsită
de orice valoare, ne-trebuind să se ţină seama de ea? Înlătură oare evanghelia legea, ca şi când
aceasta nu ar mai avea nici un loc? Nicidecum! Dimpotrivă evanghelia întăreşte legea, în felul
următor:
Legea reclamă ascultare desăvârşită. Pedeapsa pentru călcarea legii trebuie plătită şi acea
pedeapsă este MOARTEA. Dacă un călcător al legii va plăti acea pedeapsă, înseamnă că va fi
pierdut pe vecie. Evanghelia ne spune cum a murit Cristos, pentru a plăti pedeapsa pentru
călcarea legii. El nu a tratat-o ca un lucru ce putea fi ignorat. El a plătit până la capăt întreaga
datorie. Acum oricine a călcat legea se poate prevala de faptul că Cristos a plătit pedeapsa, în
locul lui. Astfel, evanghelia mântuirii prin credinţă susţine legea, prin faptul că insistă ca toate
cerinţele sale să fie respectate şi să se îndeplinească toate condiţiile puse de aceasta.
Faptul că Dumnezeu ne socotește neprihăniți prin credință nu înseamnă că suntem liberi
să nesocotim Legea lui Dumnezeu.
4:1-5
Pavel îşi demonstrează teza referindu-se la două dintre cele mai mari personaje din istoria
Israelului: Avraam şi David. Dumnezeu a încheiat legăminte extraordinare cu fiecare din aceşti
bărbaţi. Primul a trăit cu secole înainte de a fi fost dată legea iar al doilea a trăit cu mulţi ani după
ce fusese dată legea. Unul a fost justificat înainte de a fi fost circumcis, celălalt după ce fusese
circumcis.
Paul foloseşte modelul lui Abraham ca să dovedească îndreptăţirea numai prin credinţă,
deoarece evreii îl considerau exemplul suprem de om drept [conform standardului divin] (In.
8:39)
socotit. Cf. v.5,9,10,22. Acest cuvânt poate fi tradus şi cu „pus în cont” sau „atribuit”
(v.6,8,11,23,24). Folosit atât în domeniul comercial, cât şi în cel juridic, acest verb grec, care
apare de nouă ori numai în capitolul 4, înseamnă a lua ceva care aparţine cuiva şi a-l pune în
contul altcuiva. Este o tranzacţie unilaterală. Abraham n-a făcut nimic ca să beneficieze de
dreptitudine; Dumnezeu Şi-a luat pur şi simplu propria dreptitudine şi a pus-o în contul lui
Abraham, ca şi cum ar fi de fapt a lui. Dumnezeu a făcut lucrul acesta din cauză că Abraham a
crezut în El (vezi nota de la Gen. 15:6).
Dacă salvarea ar fi pe baza efortului cuiva, Dumnezeu ar fi atunci dator să acorde
salvarea – dar salvarea este totdeauna un dar al graţiei pe care Dumnezeu îl dă în mod suveran
(Rom. 3:24; Ef. 2:8-9) celor care cred (cf. Rom. 1:16). Întrucât credinţa este pusă în contrast cu
faptele, credinţa trebuie să însemne sfârşitul oricărei încercări de a câştiga favoarea lui
Dumnezeu prin merit personal.
 Numai cei care renunţă la orice pretenţie de a fi buni şi recunosc că sunt nelegiuiţi sunt
candidaţi pentru îndreptăţire
Rezumând, vom spune că îndreptăţirea este pentru păcătoşi, nu pentru oamenii buni. Este
o chestiune de har, nu de datorie. Şi se primeşte prin credinţă, nu prin fapte.
4:6-8
Paul îşi sprijină raţionamentul pe Ps. 32:1-2, un psalm referitor la bucuria iertării scris de
David după adulterul său cu Batşeba şi uciderea soţului ei (2Sam. 11:1). În pofida gravităţii
păcatului său şi a lipsei totale de merit personal, David a cunoscut binecuvântarea dreptitudinii
atribuite.
David își recunoaște păcatul (Psalmul 51:4), recunoscând și faptul că Dumnezeu nu putea
fi decât drept în hotărârea Lui (Psalmul 51:4). În același timp, ca împărat a lui Israel, David
cunoștea Legea și știa că pentru păcatul lui nu există iertare. Conform Legii, preacurvia și
uciderea trebuiau pedepsite cu moartea. Tocmai de aceea, întregul psalm pare la prima vedere o
sfidare a Legii, o încercare de a-L determina pe Dumnezeu să găsească o soluție pentru iertarea
lui David, o soluție prin care să-i poată oferi acestuia o neprihănire ,,fără Lege”.
Întregul Vechiul Testament vorbește despre faptul că Dumnezeu n-a acordat iertarea și
neprihănirea nici o dată altfel decât ,,fără Lege”. Începând din Eden, continuând cu Avraam, apoi
cu ieșirea din Egipt, cu îndurarea revărsată peste popor în pustie și terminând cu fiecare zi din
istoria lui Israel, atunci când cineva păcătuia împotriva Domnului și venea să obțină iertare la
Cortul Întâlnirii, Domnul revărsa asupra lui harul Său, adică îi oferea respectivului o
neprihănire ,,fără Lege”.
4:9-10
Nu când…, ci când era netăiat împrejur [circumcis]. Cronologia Genezei dovedeşte
argumentul lui Paul. Abraham avea 86 de ani când s-a născut Ismael [Işmael] (Gen. 16:16) şi 96
de ani când a fost circumcis. Dar Dumnezeu l-a declarat drept înainte ca Ismael să fi fost
conceput (Gen. 15:6; Gen. 16:2-4) – adică cu cel puţin paisprezece ani înainte de circumcizia lui
Abraham.
4:11-12
Dacă acceptăm argumentul lui Pavel și, în baza lui ridicăm credința deasupra tăierii
împrejur, este firesc să ne întrebăm care a fost scopul tăierii împrejur ?
După cum am afirmat deja, porunca tăierii împrejur i-a fost dată de Dumnezeu lui
Avraam în Geneza 17:9-14, după ce Dumnezeu a reînnoit legământul cu Avraam, pecetluindu-l
cu o promisiune specială, marcată prin schimbarea numelui acestuia din Avram în Avraam.
Alături de schimbarea numelui lui Avraam, tăierea împrejur a fost semnul prin care
legământul acesta a fost pus între Domnul și Avraam și între Domnul și sămânța lui Avraam,
după el, din neam în neam. Încheierea legământului acestuia a fost, de fapt, alegerea lui Avraam
și a seminței lui. Deși din Avraam au ieșit mai multe neamuri, și din el s-au născut împărați, după
cum se poate vedea din istoria ce a urmat, alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu la această lucrare
nu a fost lăsată la latitudinea proceselor fizice ale nașterii și ale tăierii împrejur. Dumnezeu nu
numai că alege în mod suveran între Ismail și Isaac, dar i-l oferă lui Avraam în mod supranatural
pe Isaac. La fel se întâmplă și în cazul fiilor lui Isaac. Atât Sara, cât și Rebeca fiind sterpe,
Dumnezeu trebuia să intervină în mod supranatural pentru a le da copii. Dar chiar și în cazul
celor doi gemeni ai lui Isaac, există o alegere. Dumnezeu îl alege pe Iacov, nu pe Esau. Probabil
că toți descendenții lui Avraam au fost tăiați împrejur. Totuși nu toți sânt aleși să participe la
împlinirea legământului încheiat cu Avraam. Deci toți urmașii lui Israel pot fi socotiți a fi vasele
pentru întrebuințarea de cinste la care l-a ales Dumnezeu pe Avraam: Ei sunt Israeliți, au
înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și din ei a
ieșit, după trup, Hristosul. Totuși, în ce privește relația spirituală cu Avraam, despre care
vorbește Pavel, nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel (Romani 9:6).
4:13
Dumnezeu i-a făcut lui Avraam făgăduințe extraordinare. În termenii lui Pavel,
Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam că va moșteni lumea. Este oare această făgăduință doar
pentru aceia dintre descendenții lui Avraam care se țin de Lege? Nicidecum – răspunde Pavel,
deoarece făgăduința a fost făcută 430 de ani înainte să se fi dat Legea și după cum tăierea
împrejur n-a fost condiția legământului, ci semnul legământului, tot așa ținerea de Lege, adică
ținerea sistemului Vechiului Legământ, nu poate fi condiția împlinirii făgăduinței Legământului
Avraamic.
4:14
cei ce se ţin de Lege. Dacă numai cei ce ţin perfect Legea – lucru imposibil – primesc
promisiunea, credinţa nu are nicio valoare. făgăduinţa [promisiunea] este nimicită. A face o
promisiune care are ca premisă o condiţie imposibil de îndeplinit anulează promisiunea (vezi
nota de la v. 13).
4:15
Legea aduce mânia lui Dumnezeu, şi nu binecuvântarea Lui. Ea îi condamnă pe cei care
nu reuşesc să păzească poruncile Sale în mod desăvârşit şi permanent. Şi întrucât nimeni nu
poate face asta, toţi cei care sunt sub lege sunt condamnaţi la moarte. Este imposibil să fii sub
lege fără să fii şi sub blestem.
Dar unde nu este lege nu este nici călcare de lege. Călcarea legii înseamnă violarea unei
legi cunoscute. Pavel nu spune că acolo unde nu este lege nu este nici păcat, întrucât o faptă
poate să fie inerent greşită, chiar dacă nu există lege care s-o condamne. Dar ea devine călcare
de lege (transgresie) atunci când, de pildă, întâlnim un semn de circulaţie, pe care scrie: „Viteza
maximă 35 km pe oră" iar noi circulăm cu 40 sau 50.
Iudeii credeau că moşteneau binecuvântarea prin faptul că aveau legea, dar tot ce au
moştenit ei a fost călcarea legii. Dumnezeu a dat legea pentru ca păcatul să poată fi văzut ca
o călcare a legii sau, ca să ne exprimăm în alt mod, pentru ca păcatul să poată fi văzut în toată
păcătoşenia sa. El nu a rânduit niciodată ca legea să constituie calea mântuirii pentru călcătorii
păcătoşi ai legii!
4:16
Întrucât legea produce mânia lui Dumnezeu, şi nu îndreptăţirea Sa, Dumnezeu a rânduit
ca El să-i mântuiască pe oameni prin har prin credinţă, urmând ca El să dăruiască viaţa veşnică
sub formă de dar nemeritat, dat păcătoşilor nelegiuiţi, care o primesc printr-un simplu act
de credinţă.
În felul acesta făgăduinţa vieţii este sigură pentru toată sămânţa. Trebuie să subliniem
două cuvinte din acest text: sigură şi toată. Mai întâi, Dumnezeu vrea ca făgăduinţa să
fie sigură. Dacă îndreptăţirea ar depinde, de faptele săvârşite de om după lege, el n-ar mai putea
fi niciodată sigur, întrucât niciodată n-ar şti dacă a săvârşit destule fapte bune sau dacă a făcut
faptele considerate bune. Nici o persoană care caută să câştige mântuirea nu va putea să se
bucure niciodată de asigurare deplină. Dar atunci când mântuirea este dăruită în dar celui care o
primeşte prin credinţă, persoana respectivă poate fi sigură că este mântuită pe baza autorităţii
cuvântului lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Dumnezeu vrea ca făgăduinţa să fie sigură întregii seminţe - nu doar
iudeilor, cărora le-a fost dată legea, ci şi Neamurilor, care îşi pun încrederea în Domnul în
acelaşi mod în care a procedat şi Avraam. Avraam este tatăl nostru al tuturor - adică,
al tuturor celor care cred, fie iudei, fie Neamuri.
4:17
Dumnezeu dă viaţă morţilor - adică lui Avraam şi Sarei, căci deşi nu erau încă morţi
fizic, ei erau fără copii şi trecuţi de vârsta la care ar mai fi putut avea copii (vezi Evrei 11:11-12,
Romani 4:19). Dumnezeu cheamă cele ce nu sunt ca şi cum ar fi - adică urmaşi fără de număr,
în care aveau să fie cuprinse multe naţiuni (vezi Romani 4:18). heamă lucrurile care nu sunt, ca
şi cum ar fi. Este o altă aluzie la caracterul juridic al îndreptăţirii: Dumnezeu îi poate declara
drepţi [conformi standardului divin] pe păcătoşii credincioşi, chiar dacă ei nu sun aşa, atribuindu-
le dreptitudinea Sa, exact la fel cum L-a făcut sau declarat pe Iesus „păcat” şi L-a pedepsit, deşi
El nu era păcătos. Pe cei pe care îi îndreptăţeşte îi va face asemenea imaginii Fiului Său (Rom.
8:29-30).
4:18
După ce a arătat că îndreptăţirea este prin credinţă, nu prin fapte (v. 1-8) şi că e dăruită pe
baza graţiei şi nu ca răsplătă pentru ţinerea Legii (v.9-17), Paul conchide acum arătând că această
îndreptăţire decurge din puterea divină şi nu din eforturile omului (v.18-25).
În versetele precedente, Pavel a subliniat că făgăduinţa i-a fost dată lui Avraam prin
credinţă, şi nu prin lege, pentru ca să fie prin har şi să fie sigură pentru toată sămânţa. Asta ne
conduce în mod foarte natural la considerarea credinţei lui Avraam în Dumnezeul învierii.
Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam o posteritate fără număr, ca stelele cerului şi ca nisipul.
Omeneşte vorbind, şansele împlinirii acestei promisiuni erau ca şi nule. Dar contrar nădejdii
speranţelor omeneşti, Avraam a crezut, în speranţa că va deveni tatăl multor naţiuni, după
cum îi promisese Dumnezeu la Geneza 15:5: „Aşa vor fi descendenţii tăi."
4:19
Fără să fie slab în credinţă, el nu (deşi unele omit negaţia „nu", sensul nu se schimbă
prea mult) s-a uitat la trupul său, care era deja mort, nici la starea moartă a pântecelui
Sarei. Omeneşte vorbind, nu mai era nici o speranţă, dar Avraam a avut credinţă.
4:20-21
Avraam nu a ştiut cum îşi va împlini Dumnezeu făgăduinţa, dar asta nu avea importanţă.
El îl cunoştea pe Dumnezeu şi avea toată încrederea că Dumnezeu era întru totul capabil să facă
ceea ce promisese. Într-o privinţă, a fost vorba de o credinţă minunată, dar, într-alta a fost şi
lucrul cel mai raţional pe care-l putea face, întrucât cuvântul lui Dumnezeu este cel mai sigur
lucru din univers. Prin urmare, Avraam nu risca în nici un fel, dacă credea în cuvântul lui
Dumnezeu!
a dat slavă [glorie] lui Dumnezeu. Faptul de a se încrede în Dumnezeu e un mod de a-I
afirma existenţa şi caracterul, şi astfel de a-I da glorie (cf. Evr. 11:6; 1In. 5:10).
4:22
Lui Dumnezeu I-a făcut şi-I face plăcere întotdeauna să găsească un om care să-L ia pe
cuvânt. Şi astfel i-a trecut lui Avraam în cont dreptatea (neprihănirea). Unde mai înainte exista
un sold de păcat şi vinovăţie, acum nu mai era decât o poziţie neprihănită (dreaptă) înaintea lui
Dumnezeu. Avraam fusese izbăvit de condamnare, fiind îndreptăţit de către un Dumnezeu sfânt,
prin credinţă.
4:23-24
nu numai pentru el. Toată Scriptura are o aplicaţie universală (cf. Rom. 15:4; 2Tim.
3:16-17), şi experienţa lui Abraham nu face excepţie. Dacă Abraham a fost îndreptăţit prin
credinţă, atunci toţi ceilalţi oameni sunt îndreptăţiţi pe aceeaşi bază.
4:25
Domnul Isus a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea
noastră. Deşi prepoziţia pentru (în greacă: dia) e folosită aici în legătură cu păcatele noastre,
dar şi cu îndreptăţirea noastră, contextul reclamă o nuanţă semantică diferită în fiecare caz
individual. El a fost dat nu numai din pricina greşelilor noastre, ci şi pentru a le îndepărta. El
a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră - adică, pentru a demonstra că Dumnezeu era pe de-
antregul satisfăcut de lucrarea lui Cristos, prin care suntem noi îndreptăţiţi. în primul
caz, greşelile noastre au constituit problema ce trebuia rezolvată. În al doilea caz, îndreptăţirea
noastră este rezultatul, pe care l-a asigurat învierea lui Cristos. Nu putea exista nici o
îndreptăţire, dacă Cristos rămânea în mormânt! Dar realitatea faptului că El a înviat ne spune că
lucrarea s-a încheiat, preţul a fost plătit iar Dumnezeu este acum infinit de mulţumit de lucrarea
de ispăşire pentru păcat a Mântuitorului.