Institutul Teologic Penticostal din București

Facultatea de Teologie Penticostală

Legământul în Vechiul Testament

Studiu de caz pe cartea Iosua

Masterand: Remus Oros

Disciplina: Metodologia cercetării științifice de profil
Profesor: Lector univ. dr. Vasile Romulus Ganea

București
2019
 Conceptul legământului nu-i este străin lui Dumnezeu, deoarece El Însuși este inițiatorul
legământului dintre Dumnezeu și om. Astfel toată Scriptura este plină de astfel de legăminte inițiate
de Dumnezeu. Întotdeauna Dumnezeu își pecetluiește promisiunea cu un legământ, cu fiecare om al
Lui când intră într-o relație. Vechiul Testament este impregnat de astfel de legăminte între Creator și
creatură, așa cum observăm mai jos.
Cuvântul ebraic tradus prin „legământ” este berit. El apare de aproximativ trei sute de ori în
Vechiul Testament și are sensul de „contract”, „învoială”, „înțelegere”. Mii de ani, legămintele au
avut un rol esențial în stabilirea relațiilor dintre popoarele din Orientul Apropiat. Expresia uzuală era
„a tăia” un legământ, deoarece procesul era însoțit frecvent de înjunghierea unor animale, ca ilustrare
a ceea ce urma să i se întâmple celui care nu-și respecta cuvântul sau angajamentul. - Dicționar biblic,
1995, p. 740.
„De la Adam și până la Isus, Dumnezeu a păstrat legătura cu omenirea prin intermediul unei
serii de făgăduințe solemne care aveau în centru un Răscumpărător care urma să vină și care au
culminat cu legământul davidic (Geneza 12:2,3; 2 Samuel 7:12-17; Isaia 11). În timpul captivității
babiloniene, Dumnezeu le-a promis israeliților că va face cu ei un «legământ nou», mai eficient
(Ieremia 31:31-34), în care se face referire la venirea lui Mesia, din casa lui David (Ezechiel 36:26-
28; 37:22-28).” – Hans K. LaRondelle, Our Creator Redeemer, p. 4.
La creație, Dumnezeu l-a binecuvântat pe om și i-a dat stăpânire asupra pământului și
viețuitoarelor de pe el. De asemenea, i-a dăruit căsătoria, munca fizică și Sabatul împreună cu porunca
de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Principiul era: „Ascultă și vei trăi!” Deoarece
lumea creată era în armonie cu Dumnezeu, oamenilor nu li s-a cerut imposibilul. Înclinația lor naturală
era să asculte. Cu toate acestea, Adam și Eva au ales să facă ceva ce nu era natural și, prin acest act,
au făcut ca urmașii lor să aibă tendința de a nu asculta. Neascultarea i-a dus la moarte: moartea
spirituală, adică separarea de Dumnezeu si moartea fizică, căci zilele lor au devenit limitate pe
pământ. Dar și mai grav, fără o soluție din partea lui Dumnezeu, omul era destinat morții a doua, sau
moartea veșnică, separarea de Dumnezeu pentru veșnicie. Dumnezeu a trebuit să găsească o cale de
refacere a relației pe care Adam și Eva o pierduseră. Atunci le-a dat făgăduința unui Mântuitor
(Geneza 3:15).
”Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi
capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.”
De ce am menționat această primă promisiune mesianică în contextul legământului este
simplu: deoarece fiecare legământ a fost încheiat în baza acestei prime promisiuni mesianice,
Dumnezeu având în minte împlinirea ei în Cristos și astfel Cristos a luat toate călcările noastre de
lege de-a lungul istoriei, toate au fost stinse în jertfa lui Isus, iar Dumnezeu a rămas drept peste
veacuri, căci pe socoteala Lui ne-a luat și ne-a iertat până la Isus.
 În Geneza 6 și în Evrei 11:7 vedem că atunci când umbli cu Dumnezeu ajungi neprihănit și
fără pată, iar în aceste condiții Dumnezeu aduce un loc al îndurării pentru cel neprihănit și casa lui,
în care există salvarea, chivotul este arca lui Noe.
”Dar cu tine fac un legământ; să intri în corabie, tu și fiii tăi, nevasta ta și nevestele fiilor
împreună cu tine.”
În Geneza 6:18 și Geneza 9:11 vedem legământul cu Noe. Dumnezeu este cel care are
inițiativa legământului, El se angajează să-l țină, nu Noe. Noe era partea vulnerabilă a legământului,
nu Dumnezeu, care este mereu credincios. Responsabilitatea lui Noe era să asculte, să construiască
corabia în termenii dați și să fie găsit în corabie, la fel cum la Paște evreii trebuiau să stea în casa unsă
cu sânge la usciori, curva Rahav trebuia să fie în casa cu funia roșie. Ca să te bucuri de legământul
Domnului trebuie să fii în spațiul pe care El îl desemnează, iar acel loc devine un spațiu al mântuirii.
Toate legămintele aveau un cadru/ perimetru/ spațiu al salvării și un semn; de aceste cadre am
vorbit mai sus, iar legat de semnele care însoțesc legămintele, la Noe semnul a fost curcubeul, la
Avraam tăierea împrejur, la poporul evreu era sângele pe ușciori, în Ioan 15, în metafora viței semnul
este rodirea. Semnul e dat ca să ne folosească nouă, cei ce avem tendința să uităm, omul este partea
vulnerabilă a legământului; acest semn devine inconfortabil când vrei să ieși din legământ, ne poate
condamna. În corabie Noe avea viață, hrană și protecție, la fel cum doar în Cristos, (acest chivot al
mântuirii) avem viața veșnică, hrană pentru suflet și protecție de cel rău.
Prin credință și ascultare Noe ajunge moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință,
alături de Abel, Enoh, Avraam. Când iese din corabie Noe îi zidește un altar Domnului. (Evr 11:7)
Potopul nu rezolvă pornirea din inima omului, de aceea urmașii celor izbăviți de potop vor
construi turnul Babel. Spița lui Cain a fost înghițită de ape, însă de pe spița lui Set, Ham este dovada
că nici potopul, nici legământul nu rezolvă pornirea din inima omului. Îl descoperim pe Ham că
găsește plăcere în dezgolirea tatălui său, motiv pentru care este blestemat, cu scopul de a ține răul sub
controlul fraților săi. Termenul generic pentru Ham și genealogia sa devine ”Canaan”, iar in acest
termen se includ și celelalte popoare: cheniți, cheniziți, cadmoniți, etc.(Gen 10.15:19). Canaan va
concura seminția aleasă a lui Dumnezeu, moștenitorul și moștenirea până în Apocalipsa, deoarece
asemenea lui Cain, Canaan devine exponentul împărăției celui rău.
Geneza 10 ne arată că potopul nu rezolvă răul din inima omului (Ham), de aceea Dumnezeu
nu va mai potopi pământul, ci va restrânge răul prin diverse metode.
În Gen 11:2, termenul ei, se referă la seminția lui Ham, deoarece în Gen 10:10, Nimrod, urmaș
a lui Ham a domnit în Babel în țara Șinear, iar în Gen 10:18 familiile canaaniților s-au împrăștiat.
Dacă punem în paralel Gen 11:4 cu Gen 12:2, observăm că urmașii lui Ham voiau să-si zidească o
cetate și să-și facă un nume prin propriile forțe, nerespectând astfel porunca lui Dumnezeu din Gen
9:7 de a se răspândi pe pământ, Dumnezeu le încurcă acest plan la Turnul Babel când le încurcă
limbile. Pe când lui Avraam, Dumnezeu Însuși îi dă o țară și îi promite un nume mare fără ca el să-l
ceară. Dumnezeu îi promite lui Avraam că îi va da țara Canaan, tocmai țara a cărei locuitori căutau
să-și facă un nume și o colectivitate!
Câteva din metodele de restrângere a răului sunt: limitarea anilor vieții omului, încurcarea
limbilor, stăpânirea celui mai vulnerabil la păcat de cel mai puternic.
Un alt episod semnificativ este cel cu Avraam. Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam cu
privire la moștenire, adică țara și la moștenitori, adică urmași. În Geneza 15:7-21 ne este prezentat
legământul cu Avraam cu privire la țară. Atât acest legământ cât și cel din Geneza 17:4 sunt inițiate
de Dumnezeu. Neputința lui Avraam de a ține legământul e pusă pe seama Domnului, căci Dumnezeu
în Geneza 15 trece de două ori printre animale. Acesta era ritualul care arăta procedura legământului
în Orientul Apropiat. Dumnezeu ia asupra Lui călcările noastre de lege dacă ne pocăim, vedem acest
lucru împlinindu-se în situația lui David cu Batșeba și Urie, adevăr care se împlinește desăvârșit în
Cristos. Domnul scapă de la potop doar ce are suflare de viață, nimic ce ține de bunuri materiale nu
supraviețuiește potopului. La fel, credința în Isus ne salvează sufletele, restul rămân pe pământ, căci
goi venim pe lume și goi pășim în cealaltă realitate.
Când vine vorba de legământ Satana încearcă să compromită jertfa, vedem în Geneza 15:11
că păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri dar Avraam le-a izgonit, căci acesta era rolul lui.
Ca și aplicație noi nu trebuie să permitem răpitorilor să compromită jertfa. Ceea ce i se cere
omului să facă nu face Dumnezeu, căci nu e responsabilitatea Lui. E datoria omului să păzească jertfa,
ca să nu se împiedice realizarea legământului.
Cu privire la moștenire, adică la țară, legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam este fără
clauze contractuale, toată responsabilitatea este a inițiatorului, adică a Domnului.
Aflat la 99 de ani, după 24 de ani de umblare cu Domnul, pericolul pentru Avraam e să uite
înaintea Cui umblă și să riște să nu umble fără prihană, de aceea, cu privire la moștenitor legământul
nu mai este unul necondiționat; Dumnezeu nu se schimbă, clauza e dată pentru om, pentru a-l proteja
de la derapaje, așa cum vedem în Geneza capitolul 17.
Dumnezeu se descoperă înaintea lui Avraam și își arată o altă fațetă (ca diamantul), își schimbă
Numele, se prezintă ca Dumnezeul cel Atotputernic și lui Avram îi schimbă numele în Avraam.
Nu a existat în istorie până acum un zeu sau un Dumnezeu care să curteze creatura, așa cum
face Dumnezeul cel Atotputernic: “Eu voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine”.
Dumnezeu Însuși își leagă numele de om, de Avraam. Dacă în Geneza capitolul 15 accentul
este pus pe moștenire, în Geneza capitolul 17 accentul este pus pe moștenitor.
În Geneza capitolul 17:9 observăm clauza legământului, și anume păzirea: “să păzești
legământul”, iar în Geneza 17:14 apare consecința neascultării, a celui care “a călcat legământul”.
Elementele legământului le observăm din nou ca mai sus: cadrul și semnul (tăierea împrejur).
 Legământul cu privire la țară nu are o clauză, însă legământul cu privire la sămânță poartă cu
el o clauză deoarece moștenirea nu este în pericol ci doar sămânța, Canaanul ceresc este pregătit,
întrebarea este dacă vom ajunge acolo. Bătălia celui rău nu este pe moștenire, pe Canaanul veșnic, ci
pe sămânță, cel rău a vrut să nimicească Sămânța, pe Isus, cel care a zdrobit capul șarpelui, și apoi pe
urmașii Săi. Toată linia celor care cred în Isus formează sămânța, trupul lui Isus, biserica împotriva
căruia se năpustește balaurul din Apocalipsa.
Legământul cu Avraam este fundamental pentru întregul curs al istoriei mântuirii. Pavel a
apelat la el pentru a explica planul de mântuire, așa cum a fost el împlinit prin Isus.
Prin sămânța lui Avraam (cuvântul „sămânță” se referă la descendenții lui, dar în special la
Isus – vezi Galateni 3:16), Dumnezeu dorea să binecuvânteze întreaga lume. Toți cei care sunt
sămânța lui Avraam (statut obținut prin credința în Hristos – vezi Galateni 3:29) intră în acest
legământ. Patriarhul „a crezut pe Dumnezeu și credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire”
(Galateni 3:6).
Nu există niciun indiciu că Dumnezeu și Avraam ar fi stabilit împreună termenii acestei
înțelegeri. Dumnezeu face făgăduințele, iar Avraam este chemat să creadă că ele sunt sigure și să
dovedească această credință, lăsându-și rudele (la vârsta de șaptezeci și cinci de ani) și pornind spre
tara promisă, iar apoi ascultând de Dumnezeu la fiecare pas, până la proba finală când Dumnezeu îi
cere singurul fiu, pe Isaac, ca și jertfă. Avraam credea în Dumnezeu, dar credința se vede când este
pusă la încercare, și aceasta a fost marea încercare a lui Avraam, la care nu a picat testul ci s-a dovedit
credincios până la capăt. Atunci Dumnezeu își leagă veșnic numele de Avraam și sămânța lui, se jură
pe Sine Însuși că îl va binecuvânta pe Avraam căci a dovedit că Îl iubește pe Dumnezeu mai mult
decât orice și Îl ascultă (Geneza 22).
„Prin «binecuvântarea» rostită asupra lui Avraam și, prin el, asupra tuturor ființelor
omenești, Creatorul Și-a reafirmat planul de a-i răscumpăra pe oameni. El i-a binecuvântat pe Adam
și pe Eva în Paradis (Geneza 1:28; 5:2) și apoi «a binecuvântat pe Noe și pe fiii săi» după potop
(9:1). În acest fel, Dumnezeu a clarificat făgăduința anterioară referitoare la un Salvator care avea
să răscumpere omenirea, să distrugă răul și să refacă Paradisul (Geneza 3:15). El a confirmat
promisiunea Sa de a binecuvânta «toate familiile», în planul Său universal.” Hans K. LaRondelle,
Our Creator Redeemer, pp. 22– 23.
Avraam este adesea lăudat pentru credința lui, dar uităm că și el a avut întrebările și îndoielile
lui. Credința lui era în creștere. În Geneza 15:8, el spune ceva asemănător cu ceea ce spune tatăl din
Marcu 9:24: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Dar Dumnezeu îl asigură cu îndurare de
certitudinea promisiunii Sale, prin încheierea unui legământ oficial, așa cum am văzut mai sus.
Lucrul surprinzător din acest pasaj nu este faptul că Dumnezeu intră în legământ cu Avraam, ci
dispoziția Sa de a intra în acest legământ. Conducătorii antici din Orientul Apropiat nu puteau
accepta ideea de a încheia o învoială cu supușii lor, dar Dumnezeu nu numai că Și-a dat cuvântul,
ci, prin trecerea simbolică a flăcărilor printre animalele despicate, a jurat pe viața Sa că îl va împlini.
În final, Domnul Isus Și-a dat viața pe Calvar, transformând făgăduința în realitate.
În cartea Iosub vedem din nou legământul dintre Dumnezeu și popor reafirmat într-un
moment de neînchipuit.
După ce poporul Israel trece Iordanul pe uscat într-un mod miraculos, Dumnezeu deschizând
apele Iordanului și poporul trecând ca pe vremea lui Moise odinioară. Pasajul următor detaliază cea
mai neobișnuită și absurdă decizie militară din punct de vedere uman. După această minune de care
au parte, Iosua reintră în legământul cu Dumnezeu în mod colectiv, prin faptul că taie poporul
împrejur și sărbătoresc Paștele. Acest lucru subliniază̆ crucialitatea consacrării în primirea moștenirii.
Din punct de vedere militar, circumciziunea și sărbătorirea Paștelui au fost o mișcare strategică
absolut nebunească. Atunci era momentul cel mai potrivit pentru atac; moralul canaaniț ilor era jos de
tot, iar evreii erau în culmea entuziasmului și a curajului. Actul circumciziunii a vulnerabilizat toată
armata israeliană. Cu o jumătate de mileniu în urmă, în condiții similare, Simeon și Levi au măcelărit
pe locuitorii Sihemului. Însă, în politica lui Dumnezeu există valori, priorități și principii care
surclasează̆ capacitatea noastră de luptă.
Din perspectiva lui Dumnezeu, a repurta o victorie necesită o pregătire a sufletului, o aliniere
spirituală premergătoare luptei. În plus, Dumnezeu mereu lucrează în așa fel încât să-ți dai seama, că
El este implicat acolo. Din nou, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Dumnezeu nu face doar
lucruri neobișnuite, ci, uneori le face în momentele cele mai inoportune, din punctul nostru de vedere,
bineînțeles.
”În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: Fă-ți niște cuțite de piatră, și taie împrejur pe copiii
lui Israel, a doua oară. Iosua și-a făcut niște cuțite de piatră și a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe
dealul Aralot.” Iosua 5:2-9
Dumnezeu își oprește poporul în loc pentru reașezarea lor spirituală, pentru că tot poporul
născut în pustie, pe drum, după ieșirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur.
Circumciderea era semnul legământului, adică declararea apartenenței la poporul lui Dumnezeu, și
consacrarea totală.
Nimeni nu poate avea parte de mântuire, de moștenire, de Țară, dacă nu se dedică Domnului,
mai întâi.
”După ce a isprăvit de tăiat împrejur pe tot poporul, au rămas pe loc în tabără până la
vindecare. Domnul a zis lui Iosua: Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră. Și locului
aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire, rostogolire, descotorosire) până în ziua de azi.” (Iosua
5:8-9). La Ghilgal, Dumnezeu a rostogolit, a îndepărtat ocara Egiptului. La Ghilgal, în sfârșit,
Dumnezeu i-a descotorosit de dizgrația Egiptului. Ochii lor vedeau Țara Promisă, Egiptul fusese lăsat
în urmă, scos din inimă. La fel în Noul Legământ, Dumnezeu te descotorosește de ocara / dizgrația
păcatului atunci când îți refaci relația cu El, o pecetluiești prin botez (circumciziune în Vechiul
Legământ – intrare în popor - și botez în Noul Legământ – intrare în Biserică) și o sărbătorești
împreună cu biserica.
Tăierea împrejur dovedea apartenența poporului Israel la familia lui Dumnezeu, iar celebrarea
Paștelui dovedește că doar fiii pot sta la masă cu Dumnezeu, să sărbătorească împreună cu El.
”Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal; și au prăznuit Paștele în a 14-a zi a lunii, spre seară, în
câmpia Ierihonului.” (Iosua 5:10)
Era prima oară când generația aceasta mănâncă Paștele, iar astfel rememora momentul
eliberării din robie. Întreg ritualul Vechi Testamental este o umbră a realității spirituale.
După cum Israel trebuie să sărbătorească Pastele, amintirea mântuirii de sabia îngerului morții, tot
așa, creștinii trebuie să sărbătorească Frângerea Pâinii, ca o amintire a eliberării din robia păcatului.
”A doua zi de Paște au mâncat din grâul țării, azime și boabe prăjite; chiar în ziua aceea au
mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paște, când au mâncat din grâul țării.” (Iosua 5:11-12)
De acum se aflau pe teritoriul unde curgea lapte și miere (Deut. 8), de aceea Dumnezeu nu le
mai oferă mană. Încetarea manei vorbește despre un nou început, o nouă viață. Paștele privește înapoi,
la ieșirea din robie, la jertfa lui Hristos, iar Sărbătoarea azimelor, la viată nouă în El. Observăm că au
mâncat azime și boabe prăjite. Paștele era urmat de sărbătoarea azimelor timp de 7 zile așa cum vedem
în Exod 12:15. Azima este pâine nedospită. Aluatul, este simbolul corupției și al păcatului. Azimele
vorbesc despre Hristos care este fără̆ păcat, iar mâncarea azimelor vorbește despre o viață despărțită
de păcat odată cu răscumpărarea făcută de Hristos.
Cu legământul restabilit și pecetluit, cu serbarea Paștelui înfăptuită, adică cu relația cu
Dumnezeu refăcută, puteau conta pe prezența și sprijinul Domnului în cucerirea Țării. Te poți aștepta
la prezența și ajutorul Domnului în viața ta, doar atunci când relația cu El este refăcută, pecetluită și
sărbătorită împreună cu biserica.
Legământul reafirmat din Iosua ne învață că doar fiii moștenesc țara, împărăția și doar fiii stau
la masă cu Domnul și doar fiii poartă războaiele Domnului și se bucură de puterea și victoria
Domnului.
”Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, ş i s-a uitat. Și iată un om stătea în picioare
înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână.” (Iosua 5:13-15)
Iosua, care nu trebuia să se vindece deoarece el fusese circumcis în Egipt, a pornit să cerceteze
împrejurimile Ierihonului în vederea luptei ce urma. Ierihonul era cea mai bine fortificată cetate din
Canaan. Israeliților le lipseau catapultele și turnurile de asalt. Nu aveau decât ceva săbii, arcuri, prăștii
și probabil sulițe... arme inadecvate unui asediu de asemenea proporții. Întâlnirea ce urmează este
semnificativă. Cine era omul acela? Arătarea aceasta era o hristofanie, o manifestare preîntrupată a
lui Hristos, știm asta deoarece:

– În Apocalipsa, Isus este numit Căpetenia oștirii Domnului.

– Căpetenia oștirii Domnului acceptă închinarea lui Iosua (v.14)

– Răspunsul (v.15) este identic cu cel pe care îl primește Moise la arătarea lui Dumnezeu în
rugul aprins.

Când planurile lui Dumnezeu sau nevoia noastră o cere, El va apela la vorbirea supranaturală.
În momente de mare tensiune, de răscruce spirituală, Dumnezeu alege să se arate, să vorbească și în
moduri supranaturale. Întrebarea lui Iosua este pertinentă... Omul stătea în picioare în poziție de luptă:
Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noş tri?
Răspunsul este plin de învățătură: Nu! Nu, ci eu sunt Căpetenia oștirii Domnului. Adică, Căpetenia
oștirii Domnului nu luptă nici pentru noi, nici împotriva noastră̆, ci, pentru Domnul. Nu ia partea
unuia sau a altuia, ci a Domnului.
Dacă se întâmplă ca să trăim în neascultare, Domnul va fi împotriva noastră. Dacă dorim să îl
avem de partea noastră, atunci trebuie să ne aliniem noi de partea Lui, în ascultare. Principiul din
Iosua rămâne valabil peste veacuri, și anume: Domnul este de partea noastră, doar atunci când noi
suntem de partea Lui. De aceea trebuie să ne asigurăm, mai întâi, că ducem luptele Domnului, nu ale
agendei, intereselor, sau preferințelor noastre. Întâmplarea relatată ne reamintește că Dumnezeu nu
este un fel de strigoi din lampa lui Alladin, care vine în ajutorul celui care pune mâna pe ea. Ci,
dimpotrivă, noi trebuie să fim cei care ne aruncăm cu fața la pământ, ne închinăm, și îi zicem: Ce
spune Domnul meu robului Său?
”Și Căpetenia oștirii Domnului a zis lui Iosua: Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul
pe care stai este sfânt. Și Iosua a făcut așa.”
Acesta este un semn de respect și de supunere din partea lui Iosua. Paralela pentru noi este
tocmai chemarea creștinului la lupta cu păcatul care este o chemare sfântă și o sarcină divină. Și
Căpetenia oștirii Domnului este cu sabia scoasă gata să pornească înaintea tuturor acelora care au
trecut de partea Domnului, care au încheiat legământ cu El, care I s-au consacrat public și fără
echivoc.
Din perspectiva lui Dumnezeu, a repurta o victorie necesită o pregătire a sufletului, o aliniere
spirituală premergătoare luptei în spatele Căpeteniei Oștirii Domnului. Dumnezeu ne descotorosește
de ocara / dizgrația păcatului atunci când ne refacem relația cu El, o pecetluim prin legământul
botezului și o sărbătorim împreună cu biserica.
Vedem astfel, că legământul nu este doar un concept vechi testamentar, ci este în continuare
modul în care Dumnezeu se relaționează la noi. Diferența este că legămintele vechi testamentare erau
încheiate pe socoteala lui Dumnezeu în vederea jertfei lui Isus și a legământului celui nou, căci nu
sângele dobitoacelor îi ierta pe oameni în vechime și refăceau relația cu Dumnezeu, căci sângele
animalelor era doar o prefigurare a sângelui Mielului lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii.
O altă diferență este că în vechiul testament Dumnezeu Tatăl avea un legământ ca de căsătorie
cu poporul Său, El le era ca un soț pentru ei. Acest lucru se schimbă când le dă cartea de despărțire în
Ieremia și îi trimite în robie. În noul legământ noi suntem în relație de căsătorie cu Fiul lui Dumnezeu,
cu Isus Cristos, Mirele Bisericii, iar față de Dumnezeu Tatăl noi suntem copii ai Săi înfiați prin relația
cu Isus. Unitatea cu Dumnezeu este relațională, nu prin contopire, de aceea este nevoie de un legământ
care să reglementeze această relație.

Bibliografie

1. CLEMENTS, R. E., Old Testament theology: a fresh aproach, Cambridge University and
Marshall Morgan & Scott, 1978

2. DIMONT, Max I., Evreii, Dumnezeu și istoria, București, Editura Hasefer, 2002
3. ECO, Umberto, Cum se face o teză de licență, Polirom, 2006

4. ERICKSON, Millard J., Teologie creștină, Oradea, Editura Cartea Veche, 2004

5. FĂRĂGĂU, Beniamin, Viziunea Împărăției, Cluj-Napoca, Risoprint, 2007

6. HANDARIC, Mihai, Introducere în teologia Vechiului Testament, Arad, Carmel Print, 2009

7. HENRY, Carl F. H., Dumnezeu, revelație și autoritate, Oradea, Editura Creștină

8. LARONDELLE, Hans K., Our Creator Redeemer, Michigan, Andrews University Press,
2005

9. SCHUTZ, Samuel J., Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, Cluj-Napoca,

Imprimeria Europontic, 1998

10. Dicționar biblic, 1995, Oradea, Editura ”Cartea Creștină”, 1962

11. http://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2017/04/11/tema-legamantului-in-vechiul-
testament.html, http://studiu-biblic.ro/, 21.11.2018