11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Data: 11 octombrie 2009

Text: Genesa 1 – 2
Titlu: Am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu pentru a fi cinstiţi cu Numele Lui
Vorbitor: Beniamin Fărăgău

I. Introducere
Un mod de a ne arăta mulţumirea este să ne bucurăm de Cuvântul lui Dumnezeu, să răsfoim, să
săpăm adânc în el, să încercăm să înţelegem căile Domnului. Este poate cel mai adânc respect pe care
i-L putem arăta lui Dumnezeu.

Suntem în prima carte a Scripturii, în Genesa, şi am intitulat cartea: Istoria facerii unui nume. Poate
vă pare un titlu şters, pierdut, dar aş vrea să vă spun că este extrem de important nu titlul ci numele pe
care încercăm să ni-l facem, cu care vom termina alergarea noastră pe pământ.

În uzajul curent noi spunem că facem o casă, sau facem o şcoală, sau facem bani, sau facem politică,
sau facem o excursie, sau... puteţi înşira o mulţime de lucruri. În mod ciudat, prin toate acestea noi ne
facem un nume. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a aşezat în bucla fără şir a deşertăciunii, şi avem
impresia că sub soare totul este fără valoare, dar prin lucrurile acestea fără valoare care vor arde într-
un fel, Dumnezeu modelează în noi ceea ce şi-a propus, şi marea întrebare este cu ce nume vom
termina istoria, alergarea noastră?

II. Importanţa numelui

A-ţi face un nume înseamnă a dori să fii cineva, a dori să trăieşti pe pământ lăsând în urma ta ceva,
ceva pentru care posteritatea să te recunoască, ceva care să îţi păstreze numele în amintirea
oamenilor. Numele se leagă de nevoia profundă de semnificaţie pe care Dumnezeu a săpat-o în
fiecare dintre noi, şi ne conferă: identitate, valoare şi în ultimă instanţă destin. Şi din pricina aceasta,
a-ţi face un nume este un lucru important.

Numele pe care ţi-l faci va hotărî destinul tău. Şi aş începe cu ultimul lucru, ca să înţelegeţi
importanţa acestei teme. În Apocalipsa cap.13, în capitolul în care în istoria binecuvântării
Dumnezeu aşează istoria Bisericii în imagini – vedem balaurul şi cele două fiare ridicându-se; ultima
dintre ele, fiara a doua, a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un
semn pe mâna dreaptă şi pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul
acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.

Suntem la sfârşitul istoriei şi numele va conta foarte mult pentru supravieţuirea noastră. Aici este
înţelepciunea, continuă apostolul Ioan, cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un
număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.

Observaţi, marea majoritate a oamenilor vor purta pe frunte şi pe mână numele fiarei şi numele fiarei
va hotărî destinul lor. Dar imediat în versetul următor, cap.14:1, citim: Apoi m-am uitat şi iată că
Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care
aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.

Două categorii de oameni; toată omenirea va ţine de una sau de cealaltă din aceste categorii. Unii vor
purta pe frunte şi pe mână numele fiarei, ceilalţi vor purta pe frunte Numele Domnului şi Numele
Tatălui Său. Istoria deci se va termina şi se va judeca în funcţie de numele pe care-l vei purta.
Numele acesta îl va face pe Domnul Isus Hristos să despartă pe unii de alţii cum desparte păstorul

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
1
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

oile de capre. Cei din stânga Lui vor purta pe frunte 666; cei din dreapta Lui vor purta pe frunte
Numele lui Dumnezeu. Sunt două destine, şi cele două destine sunt hotărâte de numele pe care tu îl
porţi, pe care ţi-l faci pe pământ, pe care-l aduni strop cu strop în trăirea de fiecare zi.

În cap.14 apar trei îngeri mesageri. Primul dintre ei vine cu o Evanghelie veşnică şi strigă întregii
omeniri: Temeţi-vă de Dumnezeu! Adică faceţi-vă un nume legat de Dumnezeu nu de cărămizi şi
smoală. Vine al doilea înger şi vorbeşte despre căderea Babilonului. Babilonul reprezintă întregul
sistem de valori al lumii acesteia, atunci când rupându-te de Dumnezeu încerci să-ţi faci un nume
prin ceea ce aduni.

Al treilea înger vine şi ne atenţionează: Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul
ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei aprinse al lui Dumnezeu, turnat neamestecat
în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea
Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Nici ziua, nici noaptea nu au odihnă cei ce se
închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care
păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus.

Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în
Domnul!” Ferice de cei care-şi termină alergarea rămânând credincioşi lui Dumnezeu, preţuind
numele pe care Dumnezeu ţi-l face mai mult decât numele pe care ţi-l poate oferi sistemul de valori
al lumii acesteia; „ei se vor odihni de ostenelile lor căci faptele lor îi urmează!”

În cap.2:17, Domnul Isus Hristos spune uneia dintre cele şapte biserici: Celui ce va birui,... îi voi da o
piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l
primeşte. Iar Bisericii din Sardes Domnul Isus îi spune: Cel ce va birui... nu-i voi şterge nicidecum
numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.

Observaţi cât de important este numele? Dar cum va mărturisi Domnul Isus Hristos numele tău sau
numele meu înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Lui? Veniţi cu mine la judecata finală. Cap.20:11:

Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit
dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare
înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte care este
cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ele; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii
care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost
aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine nu a fost găsit scris în cartea vieţii
a fost aruncat în iazul de foc.

Cum ne facem numele? Pur şi simplu trăind pe pământ; trăind pe pământ şi trăindu-ne viaţa de zi cu
zi prin lucrurile mărunte, cenuşii, fără însemnătate, dar pe care le facem fie în ascultare de
Dumnezeu, fie în neascultare de Dumnezeu. Observaţi, judecata este după fapte, cu alte cuvinte,
numele nu este un titlu, o etichetă, ci numele este suma a tot ceea ce mă cioplesc eu sau mă ciopleşte
Duhul Sfânt.

Dacă eu mă cioplesc prin strădaniile şi alergările mele, prin truda mea de a-mi face un nume în bucla
fără şir a deşertăciunii, voi purta numele care se va contura la sfârşitul vieţii mele. Pe de altă parte,
pot să îl las pe Dumnezeu să-mi facă un nume. Deci numele este legat de nevoia de semnificaţie; nici
unul dintre noi nu putem fugi de acestă alergare, de această dorinţă de a ne face un nume. Şi nu uitaţi:
numele ne conferă identitate, valoare, şi în ultimă instanţă – destin.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
2
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Deci tema este extrem de importantă. Nevoia de semnificaţie este o nevoie legitimă. Dacă doreşti să
fii cineva, să faci ceva, să realizezi ceva, doreşti un lucru bun. Dumnezeu a săpat în tine această
dorinţă atunci când te-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Am fost creaţi de Dumnezeu după chipul
Lui ca să fim cinstiţi cu Numele Lui. Dumnezeu ştie că dacă purtăm chipul Lui, nimic mai puţin
decât Numele Lui nu ne satisface, nu ne umple. Şi de aceea El vrea să umple burduful acesta al
nevoii de semnificaţie cu El însuşi, cu Numele Lui, nu cu deşertăciunea acestei lumi.

Veniţi cu mine la actul creaţiei. După cele şase zile în care Dumnezeu a plămădit pământul, a mobilat
casa, l-a aşezat şi pe om în această casă mobilată. Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul
nostru, după asemănarea noastră. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, în oglindă cu
Dumnezeu, oglindindu-ne în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, suntem legaţi de Dumnezeu prin actul
creaţiei. Dar Dumnezeu nu este un urangutan sau o maimuţă, ci este cea mai semnificativă realitate.

Şi de aceea, fiind creaţi după chipul celei mai semnificative realităţi este normal să existe în mine o
profundă, o adâncă nevoie de semnificaţie; să nu mă mulţumesc să fiu un număr, un caz, o hartă pe
care la intrarea în Statele Unite ţi-o citeşte pe retină ca să vadă cine eşti, sau o amprentă digitală. Eu
am fost creat după chipul lui Dumnezeu ca să fiu umplut de Dumnezeu, cinstit cu Numele lui
Dumnezeu.

Iar pentru că Cel care ne-a creat este un – nostru – Să facem om după chipul nostru – o pluralitate
intrinsecă, chipul lui Dumnezeu sapă în noi trei nevoi fundamentale: nevoia de Dumnezeu, de
semnificaţie şi de comuniune sau de semeni. De nevoia de semnificaţie se leagă această dorinţă de a
aveau un nume.

Ca o recunoaştere a acestei realităţi săpate de Dumnezeu în noi şi ca să ne ajute să ne împlinim, să ne

umplem burdufurile nevoii de semnificaţie, Dumnezeu ne-a numit pe noi, l-a numit pe om co-regent
cu El pe pământ. Cu alte cuvinte, nu suntem regi pe pământ, împăraţi pe pământ, ci suntem vice-regi
sau suntem co-regenţi cu Dumnezeu. Observaţi, legătura dintre noi şi Dumnezeu nu ar trebui ruptă
pentru că noi ar trebui să stăpânim pământul în ascultare de Dumnezeu, în subordonare de
Dumnezeu.

Uitaţi-vă încă o dată la actul creaţiei: Să facem om... cel care ne face este Dumnezeu însuşi. Când
începi să te faci tu pe tine însuţi, înseamnă că s-a rupt legătura ta cu Dumnezeu. Să facem om – pe de
o parte după chipul nostru, după asemănarea noastră, dar apoi uitaţi-vă ce a pus Dumnezeu în
mâinile noastre – mandatul creaţiei. El să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste
vite, peste tot pământul, peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.

Noi avem un mandat, avem o lucrare în care ne putem implica, putem lua planeta aceasta şi putem s-
o forăm, s-o cercetăm, s-o desfacem, s-o modelăm, să ne jucăm cu ea. Nu ştiu dacă Dumnezeu s-a
supărat că cei care au aranjat acest frumos decor s-au jucat cu lucrurile. Ceea ce v-a atras privirile nu
au fost florile ci aranjamentul, nu-i aşa? Nu tabloul este important şi valoros ci semnătura. Aceasta
este lumea în care trăim.

Observaţi diferenţa dintre numele pe care-l purtăm? Nici unul dintre noi nu poate face cea mai urâtă,
dacă sunt flori urâte, dar nu cred; cea mai neînsemnată floare unul dintre noi nu o poate face. Unul
dintre noi nu poate face un bob de grâu. Unul dintre noi nu poate face un embrion uman. Noi le
putem fura, ne putem juca cu ele, putem să ne implicăm în inginerie genetică, în combinarea florilor,
putem face expoziţii în care să luăm toată slava, uitându-l pe Cel care a creat materia primă cu care
ne jucăm noi.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
3
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

A-ţi face un nume înseamnă să te implici în mandatul creaţiei cu toate forţele tale, Dumnezeu se
bucură când te joci cu natura Lui, cu lemnele, cu pietrele, cu florile, cu sunetele. Se bucură
Dumnezeu de toate acestea. Întrebarea este una singură – dacă faci aceste lucruri în ascultare şi în
subordonare faţă de Dumnezeu, sau în neascultare de El? Dacă ceea ce urmăreşti este slava Lui sau
slava ta? aceasta este singura întrebare. Doi oameni, făcând exact aceleaşi lucruri îşi construiesc două
destine complet diferite, din pricina motivaţiilor cu care se apropie de lucrurile pe care le fac.

Aş vrea să citesc un alt text din Genesa, cap.2:15-18, unde Dumnezeu dă acest mandat al creaţiei
omului. Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în Grădina Edenului ca să o lucreze (observaţi,
Dumnezeu ne-a lăsat să lucrăm grădina, să ne jucăm cu ea, să o modelăm, să ne bucurăm de ea) şi să
o păzească. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din
orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care
vei mânca din el vei muri negreşit”.

De fapt care e miza în acest univers? Este o singură întrebare la care trebuie să răspundem câtă vreme
trăim pe pământ: Cine este acela care hotăreşte ce este bine şi ce este rău? Pomul cunoştinţei binelui
şi răului putea fi orice altceva, putea fi piatra cunoştinţei binelui şi răului, putea fi virgula cunoştinţei
binelui şi răului. În ultimă instanţă, singura problemă pe care trebuie să o tranşăm în inima noastră
este: Cine hotăreşte în ultimă instanţă ce este bine şi ce este rău?

Domnul a zis: Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar eu spun – Ce ştiu ei? Sunt depăşiţi. Noi
trăim într-o altă lume, ei nu pricep cum se trăieşte în societatea noastră. Domnul a zis: Să nu furi, iar
eu spun – A, ce ştie Dumnezeu? Nu se poate trăi fără să furi în lumea noastră; un pic aici, un pic
acolo, doar cel mai mare hoţ este statul acesta, de ce să nu-l furăm şi noi puţin pe el? Domnul a zis:
Să nu preacurveşti. Hai să fim serioşi! De ce să-mi neg această plăcere în care toţi se lăfăie în lumea
noastră, de la preşedinte până la ultimul om. Aceasta este lumea în care trăim.

Deci, întrebarea fundamentală este cine hotăreşte ce este bine şi ce este rău? Dacă tu eşti cel care
hotărăşti ce-i bine şi ce-i rău, tu eşti Dumnezeu; tu-ţi trăieşti viaţa în independenţă de Dumnezeu.
Sunt două posibilităţi de a-ţi face un nume: fie eu hotărăsc ce este bine şi ce este rău şi atunci
Dumnezeu este în slujba mea, fie Domnul hotărăşte ce este bine şi ce este rău, şi atunci îmi trăiesc
viaţa în ascultare de El, implicându-mă cu toate forţele mele în împlinirea poruncii, a mandatului pe
care Dumnezeu mi l-a dat – să lucrez grădina şi să o păzesc.

Dar fac lucrul acesta în ascultare de Dumnezeu şi-L las pe El să mă facă asemenea Lui, nu iau în
mâinile mele, nu accept şoapta şarpelui care mi-a spus: Veţi fi ca Dumnezeu prin voi înşivă dacă veţi
avea curajul să vă rupeţi de relaţia cu Dumnezeu şi să vă implicaţi cu tot ce v-a dat Dumnezeu, dar
fără El, în împlinirea mandatului creaţiei. Să stăpâniţi pământul, să modelaţi pământul, şi să vă faceţi
un nume în ultimă instanţă.

III. Cum ne facem un nume

Daţi-mi voie să duc cele două linii prin istoria Genesei. În primul rând îl avem pe Abel şi Cain. Nu
ştim de ce, nu ştim cum, dar într-o bună zi s-au hotărât să facă un altar să aducă o jertfă Domnului.
Abel a făcut-o în ascultare de Dumnezeu, Cain a făcut-o în neascultare de Dumnezeu. Abel a fost
primit, Cain a fost respins. Când relaţia cu Dumnezeu se rupe din pricina neascultării, mă înstrăinez
nu doar de Dumnezeu ci şi de mine însumi. Textul spune: Cain s-a mâniat şi i s-a posomorât faţa. Cu
alte cuvinte a început să se descompună pe dinăuntru. Următorul pas – îl ucide pe fratele său.
Înstrăinarea de Dumnezeu duce la înstrăinarea de mine însumi şi de semeni.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
4
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Două simple evenimente care deschid istoria, două linii care vor călători prin toată istoria până la
sfârşitul ei, hotărând nu doar identitatea şi valoarea omului ci şi destinul lui. Drept urmare Cain este
judecat şi alungat din prezenţa lui Dumnezeu în urma faptei lui.

Adam şi Eva rămân singuri, şi după ce şi-au plâns mortul, au plâns pierderea celuilalt fiu, Eva
primeşte un înlocuitor pe care-l numeşte – Set. În durerea aceea a experienţei primei morţi, Eva şi
Adam probabil s-au trezit. Durerea a fost infinit de mare când au fost alungaţi din prezenţa lui
Dumnezeu, şi arhanghelul cu sabia învăpăiată a oprit drumul, a tăiat drumul spre pomul vieţii. Dar a
rămas în inima lor promisiunea lui Dumnezeu de la judecata aceea: Sămânţa femeii îţi va zdrobi
capul.

Cain a fugit în ţara Nod, la o depărtare înspre răsărit de Eden, în schimb Eva şi Adam când au primit
pe Set, l-au numit aşa în nădejdea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu. Adam s-a împreunat iarăşi cu
nevastă-sa, ea a născut un fiu, i-a pus numele Set, căci a zis: „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în
locul lui Abel pe care l-a ucis Cain”. Lui Set i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au
început oamenii să cheme Numele Domnului.

Observaţi, Adam şi Eva practic mântuiţi, s-au reîntors spre Dumnezeu prin durerea lor, prin durerea
şi implicaţiile păcatelor lor, şi sapă în fiul lor Set ideea că soluţia este la Dumnezeu, şi în ascultare de
Dumnezeu trebuie trăită viaţa. Şi când se naşte pruncul lui Set oamenii încep să cheme Numele
Domnului.

Din Adam descinde o generaţie întreagă cu faţa întoarsă spre Dumnezeu. Din păcate, din Cain
descinde o generaţie întreagă cu faţa întoarsă spre noroiul acestei lumi în care trudeau să-şi facă un
nume. Uitaţi-vă câte o clipă la cele două linii genealogice. A fost mai întâi grădina, 3:23-24 este
alungarea din Eden. Apoi este uciderea lui Abel şi alungarea lui Cain din prezenţa Domnului în ţara
Nod. La o distanţă bunicică unii de ceilalţi se dezvoltă cele două comunităţi: Adam şi Eva, Set şi
urmaşii lui, pe de o parte, Cain şi urmaşii lui pe de altă parte.

Ceea ce este foarte ciudat, interesant şi important de observat, este că pe cele două linii genealogice
două nume se repetă; numele lui Enoh îl găseşti şi între setiţi şi între cainiţi şi numele lui Lameh şi
între setiţi şi între cainiţi. Faptul că naratorul se opreşte să comenteze doar cele două nume, mie îmi
spune că el mă îndeamnă să compar cele două linii, să văd încotro duc cele două drumuri. Pentru că
vrând-nevrând vei apuca pe unul dintre ele.

În primul rând Set şi urmaşii lui se întorc spre Dumnezeu şi cheamă Numele Domnului. Cain îşi
zideşte o cetate, lucru lăudabil. Dar i se naşte un fiu – Enoh – şi în mod ciudat, numeşte cetatea cu
numele fiului său. Imaginaţi-vă ce important s-a simţit Enoh când cetatea în care locuia, în care a
crescut mare, purta numele lui. 4:17 spune: Cain s-a împreunat cu nevastă-sa, ea a rămas
însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus cetăţii numele fiului
său Enoh.

Săptămâna trecută am fost în Alba-Iulia şi se reconstruiesc porţile cetăţii, cel puţin unele din porţile
cetăţii, şi una e foarte frumoasă. M-am gândit cum ar fi fost când intru pe poarta respectivă şi mă
întorc, să văd pe poartă – Poarta Beniamin Fărăgău. Ce mândru aş fi fost! Da, mai ales că e frumos
ornată şi era unul îmbrăcat în haine de epocă defilând prin faţa porţii, şi eu să trec pe acolo şi să facă
o plecăciune mare înaintea mea.

Asta se întâmplă în lumea noastră în absolut orice domeniu. Când ajungi cineva aştepţi ca toată
lumea să-ţi recunoască numele, toată lumea să facă o plecăciune înaintea ta. Dar de ce ţi-ai legat
numele? De poarta cetăţii Alba-Iulia. Sau de cetatea lui Cain care se numeşte Enoh.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
5
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Uitaţi-vă la celălalt Enoh de pe linia lui Set. Enoh a umblat cu Dumnezeu timp de 300 de ani... apoi
nu s-a mai văzut, pentru că a fost luat de Dumnezeu. Citind cele două genealogii ai impresia că
numai cainiţii fac cultură, ceilalţi fac doar rugăciuni, cum este Enoh care 300 de ani a umblat cu
Dumnezeu. Nu este adevărat, şi unii şi alţii au primit aceeaşi poruncă: Creştiţi, înmulţiţi-vă, umpleţi
pământul şi supuneţi-l, stăpâniţi peste întregul pământ.

Daţi-mi voie să-i compar pe cei doi Lameh, pentru că mai găsesc de două ori aceleaşi nume în cele
două genealogii. Enoh, Enohul lui Cain, a fost tatăl lui Irad, Irad a fost tatăl lui Mehuiaiel, Mehuiael
a fost tatăl lui Metuşael, Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Lameh şi-a luat două neveste; numele uneia
era Ada, numele celeilalte era Ţila. Ada a născut pe Iabal, şi acum urmează un comentariu editorial
– el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. Observaţi, un deschizător de pârtie
culturală – el a fost primul corturar şi primul cioban, sau păstor, sau dacă vreţi fermier din lumea
aceasta. Toţi ceilalţi îl urmează pe el şi-l imită pe el.

Numele fratelui său era Iubal. El a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cavalul; tatăl tuturor
celor ce cântă, primul care a avut o filarmonică, primul care a avut o fabrică de instrumente, primul
care a făcut muzică. Extraordinar ce important om! Primul pe planeta aceasta!

Ţila, de partea ei, a născut pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de fier şi de aramă. Incredibil
ce om important! Şi apoi este un comentariu: Sora lui Tubal-Cain era Naama, adică cea plăcută.
Lameh a zis nevestelor lui... Imaginaţi-vă ce important se simţea Lameh privind la fii săi, unul şi unul
în vremea aceea. Dar uitaţi-vă la deznodământul vieţii lui Lameh. Cu alte cuvinte, poţi să îţi faci un
nume din noroi, sau în noroi şi deşertăciune, cât de mare vrei. Problema este cine eşti tu de fapt în
faptele, în gândurile, în motivaţiile tale.

Lameh a zis nevestelor sale: Ada şi Ţila ascultaţi glasul meu; neveste a lui Lameh ascultaţi cuvântul
meu! Probabil că toate acestea erau în versuri, a împrumut câteva instrumente de la Iubal ca să cânte
nevestelor... Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. Cu alte cuvinte a
împrumutat o unealtă de aramă sau de fier de la Tubal-Cain ca să facă lucrul acesta.

Dar ceea ce este mai trist, este că îl vedeţi îndumnezeindu-se pe Lameh. Atunci când Cain l-a omorât
pe Abel, Dumnezeu a hotărât asupra lui că va fi răzbunat de şapte ori. Aici Lameh nici măcar nu
aşteaptă ca Dumnezeu să ia decizia, o ia el singur, nu are nevoie de Dumnezeu. Cain va fi răzbunat
de şapte ori iar Lameh, zise Lameh, de şaptezeci de ori câte şapte: observaţi o îndumnezeire prin tine
însuţi, prin ceea ce ai realizat.

Daţi-mi voie să vă mut pe cealaltă genealogie, la celălalt Lameh. La vârsta de 182 de ani Lameh a
născut un fiu. El i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda
mâinilor noastre care vin din acest pământ pe care l-a blestemat Dumnezeu”. Spuneţi-mi, ce era în
inima lui Lameh setitul? Doamne, când şi cum îţi vei împlini promisiunea făcută în Eden părinţilor
noştri? Cine va fi? Poate acesta va fi fiul care va aduce eliberarea, izbăvirea, mântuirea pentru noi din
toată truda pe care a adus-o pământul blestemat.

Cum îţi faci un nume? Foarte simplu, trăindu-ţi viaţa de zi cu zi fie în ascultare de Dumnezeu, fie în
compromisuri. În compromisuri pentru ce? Să mai obţii un pumn de bani, să mai obţii o poziţie
socială, să mai obţii o diplomă, să mai obţii ce?

O, deşertăciunea deşertăciunilor, sub soare, adică rupt de Dumnezeu, totul este deşertăciune şi
goană după vânt. Uitaţi-vă la prima şi marea atenţionare a lui Dumnezeu adusă prin potop: Numele
pe care ţi-l faci despărţit de Dumnezeu va fi înecat în apele potopului, în apele judecăţii lui

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
6
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Dumnezeu. Numele pe care ţi-l faci în umblare cu Dumnezeu, ca şi Enoh, va fi mântuit de Dumnezeu
în corabie pentru că şi Noe a umblat cu Dumnezeu.

Capitolul 6: Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii
lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe cele
pe care şi le-au ales. Nimic rău până aici. În ultimă instanţă fiecare băiat are nevoie de o fată ca să
alcătuiască o familie, aşa a zis Dumnezeu; astăzi zicem şi altfel. Dar m-aş opri puţin lângă textul
acesta ca să limpezesc două concepte.

Observaţi, Set şi urmaşii lui au chemat Numele Domnului, au umblat cu Domnul, au aşteptat
împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, şi de aceea i-aş numi fiii lui Dumnezeu. Cain şi urmaşii lui s-
au rupt de Dumnezeu, au fugit din faţa Domnului şi s-au implicat cu toată puterea lor să-şi facă un
nume din deşertăciunea cu care au rămas în pumni. I-aş numi pe ei – fiii oamenilor.

Fiilor oamenilor li s-au născut fetele oamenilor, iar fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor
sunt frumoase şi au luat de neveste din ele. Nu uitaţi, cred că pe textul acesta se bazează Pavel când
spune: nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit. Ce legătură este între Hristos şi Belial, între întunerec şi
lumină, între neprihănire şi fărădelege?

Ce legătură? Nici una! Atunci când în neascultare de Dumnezeu intru într-o astfel de legătură, ce se
întâmplă – Dumnezeu mă lasă în voia minţii mele blestemate şi mă înghite deşertăciunea şi
întunerecul. Uitaţi-vă încă o clipă la imaginea celor două genealogii. Nu cred că la întâmplare este
pomenită o femeie: sora lui Tubal-Cain era Naama, adică cea plăcută. Nu este în obiceiul
naratorului să amintească femei. Dar Naama este pusă acolo ca să poţi face o legătură cu cap.6.

Imaginaţi-vă că la Huedin este Cain şi descendenţii lui. În Cluj este Adam şi descendenţii lui; deci
este o distanţă bunicică între cele două comunităţi. Textul spune: când au început să se înmulţească
oamenii pe faţa pământului... păi când au început să se înmulţească au început să crească
comunităţile, să se plimbe, să exploreze. Şi cred că într-o bună zi cei din Huedin au ajuns în Cluj şi
cei din Cluj au ajuns la Huedin. Şi fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor, Naama cea
plăcută, erau frumoase, şi au luat de neveste. Ce s-a întâmplat? Foarte repede întunerecul a înghiţit
lumina, şi toată generaţia aceasta a oamenilor care umblau după Dumnezeu, au ajuns să se înstrăineze
de El.

Dacă vă uitaţi atenţi la imaginea care urmează, cele două comunităţi crescând, când s-a făcut legătura
între ele, comunitatea lui Cain a înghiţit comunitatea fiilor lui Dumnezeu; de fapt s-a repetat povestea
din Eden. De dragul unei femei, Adam l-a vândut pe Dumnezeu; de dragul fetelor oamenilor, fiii lui
Dumnezeu l-au vândut pe Dumnezeu.

Scriptura ne spune: Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine. Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, cine iubeşte mai mult pe nevastă decât
pe Mine, nu este vrednic de Mine. Când îl dai pe Dumnezeu din pricina unei femei, repeţi istoria:
istoria din Eden, istoria dinaintea potopului, practic istoria tragediei.

Atunci Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămânea pururea în om, căci omul nu este decât carne
păcătoasă; totuşi zilele lui vor fi de 120 de ani, sau istoria va mai continua încă 120 de ani după care
va veni potopul. Textul continuă: Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea. Să ştiţi că nu din
împreunarea fiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, multe comentarii – fii lui Dumnezeu sunt
îngerii care şi-au părăsit locul... dar Domnul Isus ne spune clar: când vom fi ca îngerii nu ne vom
însura, nu ne vom mărita, deci scoateţi-vă din cap o astfel de interpretare. Fiii lui Dumnezeu trebuie
să fie aici pe pământ, trebuie să fie ceea ce aţi auzit că sunt.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
7
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Uriaşii erau pe pământ în vremea aceea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu
fetele oamenilor. Observaţi, nu au nimic uriaşii cu această împreunare a fiilor lui Dumnezeu cu fetele
oamenilor. ... şi le-au născut ele copii: aceştia au fost vitejii care au fost în vechime, oameni cu
nume.

Daţi-mi voie să iau doar unul dintre ei. Capitolul 10 este o tablă de neamuri sau o listă cu neamurile.
Printre cei care sunt în cap.10 este şi Nimrod, fiul lui Cuş. El este cel care a început să fie puternic pe
pământ, 10:8. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului. Observaţi de ce şi-a legat numele?
Viteaz vânător înaintea Domnului. Iată de ce se zice: Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.
El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad, Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în
Asiria şi a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea
mare.

Ăsta da om! Ăsta da făuritor de cultură – zece cetăţi legate de numele lui. Enoh avea o singură cetate,
ăsta are zece cetăţi şi ultima este cetatea cea mare. El a fost primul împărat peste turnul Babel,
probabil primul care a avut ideea zidirii unui astfel de turn – cetatea lui Nimrod. Ascultaţi-l vorbind
celorlalţi:

Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume. Un
nume legat de cetate, un nume legat de turn, un nume legat de cărămizi şi smoală... ca să nu fim
împrăştiaţi pe toată faţa pământului.

Observaţi, Dumnezeu a zis: împrăştiaţi-vă pe toată faţa pământului, creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi
pământul şi supuneţi-l. Nimrod a zis: Nu! deci practic este în totală neascultare cu Dumnezeu. Dar
dacă eşti în neascultare de Dumnezeu eşti rupt de Dumnezeu, şi atunci singurul mod de a-ţi zidi un
nume este făcând cetăţi şi ridicând turnuri, legându-ţi numele de cărămizi şi smoală.

Întoarceţi pagina în cap.12: Domnul zisese lui Avraam: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, din casa
tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta;
îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Cap.11 încheie istoria răzvrătirii împotriva lui
Dumnezeu cu toate implicaţiile ei. Cap.12 începe istoria răscumpărării.

Cele două istorii vorbesc despre două moduri de a-ţi face un nume. Prin eforturile tale, prin
strădaniile tale, prin realizările tale, sau intrând în planul lui Dumnezeu, trăind în ascultare de El şi
lăsându-l pe El să-ţi facă un nume când vrea El şi cum vrea El. Există doar două linii, două istorii,
două moduri posibile de a-ţi face un nume: legându-l de cărămizi şi smoală sau legându-l de
Dumnezeu; legându-l de eforturile tale sau legându-l de planurile lui Dumnezeu şi aşteptând
împlinirea lor.

În ultimă instanţă o singură întrebare trebuie să-mi pun în viaţa de zi cu zi: cu ce mă laud? Ce are
valoare pentru mine? După ce umblu, după ce alerg, ce arăt oamenilor oridecâte ori am ocazia: Cu
cărămizile şi smoala, sau cu Dumnezeu? Ce-mi este mai drag, pentru ce-mi jertfesc energiile, timpul
şi viaţa?

Ieremia cap.9:23-24: Aşa vorbeşte Domnul: Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui. Cel tare să
nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are
pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că eu sunt Domnul care fac milă, judecată şi dreptate pe
pământ, căci în aceasta găsesc plăcere Eu.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
8
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Uită-te la săptămâna care a trecut: cu ce te lauzi? Să nu-mi spui că te lauzi cu Domnul, când nu ai
avut cinci minute pentru El, când practic nu te interesează Dumnezeu.

Asculaţi-l pe Pavel vorbind: Încolo fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu-mi este greu să vă
scriu aceleaşi lucruri şi vouă vă este de folos. Păziţi-vă de câinii aceia, păziţi-vă de lucrătorii aceia
răi, păziţi-vă de scrâjilaţii aceia! Pavele, de ce eşti aşa de supărat pe ei? Pentru că ei vă trag de partea
cealaltă, vă împing să vă lăudaţi cu lucruri care nu au absolut nici o valoare. Cei tăiaţi împrejur
suntem noi care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu şi care ne lăudăm în Hristos Isus şi
nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.

Nu asta ne preocupă în primul rând! Ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne punem încrederea în lucrurile
pământeşti. Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede
că poate să se încreadă în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult, spune Pavel. Eu care sunt tăiat
împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evreu. În ce priveşte
Legea, fariseu, în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii, în ce priveşte neprihănirea care o dă
Legea, fără prihană.

Dar lucrurile care pentru mine au fost câştiguri, le-am socotit ca un gunoi din pricina lui Hristos, ca
o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de
preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut totul şi le
socotesc ca un gunoi ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El având o neprihănire, dar nu a mea, o
neprihănire pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe
care o dă Dumnezeu prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia
suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la
învierea morţilor. În ziua aceea când numele pe care-l port va hotărî destinul meu.

Celui ce va birui, celui ce va birui ispitele lumii acesteia, ispita de a-ţi face un nume prin propriile
tale eforturi, un nume legat de cărămizi şi smoală, un nume legat de eforturile tale în cultura vremii.
Celui ce va birui nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, ci-l voi mărturisi înaintea Tatălui
şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce va birui va primi o piatră albă pe care este scris un nume, un nume
nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.

Interesant, decorul este ca o scară spiralată, practic e o chemare. Totul începe nebăgat în seamă, mic,
şi se deschide şi mă invită spre cer, mă invită spre ziua în care trâmbiţa va anunţa marea sărbătoare.

În anul acesta, şi este un motiv de mulţumire pentru Cuvântul lui Dumnezeu, în anul acesta am
studiat Leviticul şi Leviticul se termină pe sărbători. Şi am văzut că în istoria lui Israel erau o
mulţime de sărbători. Ele începeau cu sărbătorile săptămânale; la fiecare şapte zile sărbătoarea
revenea din nou. Urmau apoi sărbătorile anuale şi veneau sărbătorile sabatice, şi pe urmă sărbătoarea
super-sabatică – o dată la şapte ori şapte ani.

Dumnezeu a aranjat în anul lui Israel, în viaţa lui Israel sărbătorile în aşa fel încât să le transforme
într-o chemare spre marea sărbătoare care va fi dincolo, anunţată de trâmbiţa lui Dumnezeu când
istoria aceasta se va sfârşi, când îţi vei fi făcut un nume de o parte sau de alta.

Dar cel care a pornit sărbătoarea a fost Dumnezeu însuşi în ziua a şaptea după ce a isprăvit toate
lucrurile. Textul din Genesa cap.2 spune: Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea
lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit
de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Aşa a început sărbătoarea. Dumnezeu s-a odihnit în ziua a
şaptea; în ziua a şaptea omul a fost obligat să se odihnească.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
9
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Dar, aduceţi-vă aminte, el a fost făcut în ziua a şasea, şi prima zi din viaţa lui, probabil se înserase
deja pe când a fost terminat, prima zi din viaţa lui a fost o zi de odihnă. Indiferent cât de interesantă a
fost natura din jurul lui, Adam a trebuit să stea să se uite la Dumnezeu o zi întreagă. Dar vreau să vă
spun: Dacă este frumoasă o floare cu cât mai frumos trebuie să fie Creatorul ei! Nu cred că ziua aceea
a fost o plictiseală pentru Adam. Pentru că el avea de lucrat şi de păzit grădina în ziua următoare.

Dar aceasta a fost sărbătoarea lui – să stea ochi în ochi cu Dumnezeu, să se bucure de El, să se umple
de El. Şi nu la întâmplare a făcut Dumnezeu ca prima zi din existenţa terestră să fie o zi de odihnă, o
zi de părtăşie liberă cu Dumnezeu, o zi în prezenţa lui Dumnezeu; chipul lui Dumnezeu să se sape
adânc pe retina şi în sufletul omului.

Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, a pus-o deoparte dintre zilele săptămânii, pentru
că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse. Nu vreau să intru în
ziua a şaptea sau în ziua întâia, am discutat despre acestea în Levitic, ci vreau să rămân lângă această
idee a importanţei unei zile pentru a sta faţă în faţă cu Dumnezeu.

În Evrei cap.4:10-11, Pavel ne spune: Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările
lui cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Spuneţi-mi cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările
Sale? Ziua întâia, a doua, a treia, a cincea, a şasea – l-a făcut pe om, în ziua a şaptea o zi de odihnă.
În ziua a opta a fost căderea omului. Zic ziua a opta generic, putea fi oricare din cele următoare, dar
nu foarte târziu după creerea lui omul a căzut în păcat, a întors spatele lui Dumnezeu, a rupt relaţia cu
Dumnezeu, şi a pornit pe drumul facerii unui nume în independenţă de Dumnezeu, un nume legat de
cărămizi şi smoală.

Cum s-a odihnit Dumnezeu? Într-un singur mod se putea odihni – la umbra crucii Fiului Său.
Scriptura ne spune că Domnul, cum să-i spun, nu Isus, Isus e fiul Mariei, Hristosul sau Fiul lui
Dumnezeu a acceptat întruparea şi jertfa înainte de întemeierea lumii. Textul spune: Fiindcă cine
intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să
ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de
neascultare. Cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui cum s-a odihnit Dumnezeu de
lucrările Sale.

Dumnezeu a pus o zi în săptămână să mă întorc la tot ce am lucrat în săptămâna precedentă. Duhul

lui Dumnezeu să identifice toate neascultările mele, să le aduc la crucea lui Hristos, să le rezolv, să-
mi pot ridica ochii, să privesc în ochii Tatălui meu şi să mă pot odihni în prezenţa Lui iertat, după
care să mă întorc la săptămâna care mă aşteaptă şi să-I spun: Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta,
precum în cer aşa şi pe pământ, dându-mi trupul meu, ţărâna aceasta, ca Dumnezeu să stăpânească în
ea.

IV. Concluzii
Aş vrea să închei invitându-vă la sărbătoare. Şi dacă nu poţi identifica sărbătoarea în viaţa ta, dacă nu
ai timp pentru Dumnezeu, spune-mi cum poţi să te lauzi cu El dacă nu ai o relaţie personală cu El?
Aveţi aici un tabel, un tabel cu care v-aţi obişnuit deja; un tabel care aşteaptă poate numele tău. Ca să
te lauzi cu Dumnezeu, să-l poţi lăsa pe El să-ţi facă un nume, mai întâi trebuie să ai curajul să vii ca
numele tău să fie scris în Cartea Vieţii prin mărturisirea păcatului tău, prin legământul pe care-l faci
cu Domnul Isus Hristos şi apoi prin trăirea alături de El şi cu El în viaţa ta.

Ca să te lauzi cu Dumnezeu mai întîi trebuie să-ţi legi destinul de Dumnezeu. Dar ca să te lauzi cu
Dumnezeu trebuie să-ţi faci timp regulat în viaţa ta, poate în răcoarea zilei, să-L cunoşti pe El, să te
bucuri de El, să cunoşti voia Lui. Numai cine are poruncile lui Dumnezeu le poate păzi; cine nu le

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
10
11 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

are, nu le poate păzi. Şi ca să le am trebuie să le adun; ca să le adun trebuie să las lucrul meu, să
întorc spatele la ale mele, să mă întorc cu faţa spre Dumnezeu, şi în felul acesta să mă umplu de El.

Istoria facerii unui nume; ai două opţiuni: fie îl legi de cărămizi şi smoală, de eforturile tale de un fel
sau altul – sport, finanţe, politică, academie, muzică... în care competiţia afirmării de sine este
singurul lucru care interesează; fie îl legi de Dumnezeu, făcându-le pe toate acestea, dar în ascultare
de El, lăsându-i Lui slava. Trebuie să alegi: alegi o istorie, alegi un nume, alegi un destin. Amin

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
11