18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Data: 18 octombrie 2009

Text: Genesa 3
Titlu: Încercarea de a fura un nume
Vorbitor: Beniamin Fărăgău

I. Introducere
Ce mare este Dumnezeu! Ce mare este Dumnezeu nu doar pentru că a făcut munţii şi stelele, ci
pentru că vrea să-şi împartă dumnezeirea Lui cu noi. Să ia ţărâna, să o plămădească întru chipul şi
asemănarea Lui, ca apoi să ne cinstească cu Numele Lui, să ne pregătească un loc alături de El.
Aceasta cred că este măreţia extraordinară; dar dincolo de asta, ce mare este Dumnezeu să-şi lase
cerul şi să vină să umble în papucii mei ca să mă poată mântui din noroiul în care deciziile mele m-au
adus.

Dumineca trecută am văzut că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu ca să fim cinstiţi cu Numele
Lui. Am fost creaţi după chipul Lui ca să trăim într-o bună zi ca El şi cu El. Numele spuneam că se
leagă de nevoia profundă de semnificaţie pe care Dumnezeu a săpat-o în fiecare dintre noi; nevoia de
a avea o identitate, de a avea o valoare care este deasupra lucrurilor din jurul nostru.

În mod special numele în ultimă instanţă, ne va oferi un destin, un destin veşnic cu Dumnezeu, sau
despărţit de El. Am văzut că istoria biblică se termină cu unii oameni purtând numele fiarei, alţii
purtând Numele lui Dumnezeu pe frunte. Dar numele acesta ni-l facem acuma, ni-l alegem acuma.
Nici unul dintre noi nu poate trece pe lângă această frământare de a-şi face un nume. Atenţie însă: E
mult prea scumpă veşnicia ca să nu faci tot ce poţi acum ca să porţi Numele lui Dumnezeu, să fii cu
Dumnezeu.

Scriptura ne spune că vom fi cinstiţi cu Numele lui Dumnezeu doar dacă ne trăim viaţa în ascultare
de El. Cu alte cuvinte, nu-L poţi respinge pe Dumnezeu întreaga ta viaţă, făcându-ţi de cap, hotărând
tu ce este bine şi rău, ca într-o bună zi în prezenţa Lui să ai pretenţia să fii cinstit cu Numele Lui.
Vom fi cinstiţi cu Numele lui Dumnezeu doar dacă ne trăim viaţa în ascultare de El.

II. Numele lui Dumnezeu – Eu sunt

Aş vrea să facem un pas mai departe; abia întoarcem pagina în Scriptură de la creaţie şi vedem că
omul încearcă să îşi fure un nume. Aş vrea să înţelegem astăzi că aceasta nu este o soluţie. Numele ţi-
l faci atunci când îl laşi pe Dumnezeu să ţi-l facă în termenii Lui, când vrea El şi cum vrea El, nu-l
poţi fura. Degeaba ar veni Satana să-ţi spună: Vei fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul, abia după
ce l-ai ascultat vei vedea tragedia pe care ai adus-o asupra ta. Dar ca să ai încredere în Dumnezeu
trebuie să-l cunoşti pe El.

Aş vrea să vă duc înaintea lui Faraon, când Moise şi Aaron intră în prezenţa lui şi-i spune: Ne-a
vorbit Dumnezeul poporului Israel, Dumnezeul evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi
slujească”. Şi Faraon sfidător de pe tronul lui le răspunde: „Dar cine este Domnul ca să ascult de
glasul Lui şi ca să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece”.
Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi asculta de glasul Lui!

Aşa se întâmplă şi cu noi astăzi: nu-L cunoşti pe Dumnezeu, nu are rost să asculţi de glasul Lui şi nici
nu vei încerca; sunt alte căi mai facile care ţi se oferă să ajungi la ceea ce-ţi doreşti. Ca să asculţi de
glasul Lui trebuie să-l cunoşti pe El. Cine este Dumnezeu ca să ascult de El şi nu de şarpe? Ce poate
cunoaşte omul despre Dumnezeu ca să-L aleagă pe El ca stăpân? Ca să-L aleagă pe El ca autoritate
ultimă?

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
1
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Aş vrea să veniţi cu mine până undeva în Numeri, în acea învârtire în bucla fără şir a deşertăciunii –
38 de ani – când Moise şi poporul, din pricina păcatului, se învârtesc fără rost în pustie, până când o
generaţie întregă moare. Spuneam data trecută că pe undeva din această perioadă originează Cartea
Genesa, Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom, ultimul mai ales scris în vederea istoriei care
urmează.

Cu alte cuvinte, Cartea Genesa ca să o înţeleg, trebuie să o privesc prin prisma experienţei lui Moise
şi a generaţiei lui, prin prisma trăirilor, istoriei lor, a umblărilor cu Dumnezeu, a minunilor făcute în
Egipt, a drumului, a trecerii Mării Roşii, a manei căzute din cer, a tuturor minunilor pe care
Dumnezeu le-a făcut în faţa acelei generaţii.

Veniţi cu mine o clipă înaintea ieşirii din Egipt, în cap.3, când Moise se întâlneşte cu Dumnezeu în
rugul aprins. Era în pustie, păştea turma socrului său şi Dumnezeu îi atrage atenţia prin minunea pe
care a făcut-o; în rugul din pustie se coboară focul Domnului, divinitatea, şi în felul acesta Dumnezeu
îl atrage spre El.

Moise i-a zis lui Dumnezeu încercând să scape din laţul, din povara, din mandatul pe care Dumnezeu
dorea să i-l pună pe umeri – să se întoarcă în Egipt să scoată pe poporul Său. Moise a zis lui
Dumnezeu: Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri
m-a trimis la voi”; şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” ce le voi răspunde? Dumnezeu a zis
lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”. Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se
numeşte „Eu sunt”, m-a trimis la voi.

În Cartea Genesa Moise trebuie să-L introducă pe Dumnezeu. În toate popoarele din jur existau
teogonii – istorii ale naşterii zeilor. Citiţi literatura sumero-acadiană şi veţi vedea felul în care
dumnezeii lor au venit în existenţă. Spuneţi-mi, dacă aţi fi fost în locul lui Moise, cum l-aţi fi descris
poporului pe acest Dumnezeu care a zis: Eu sunt?

Nici nu mă mir că Moise nu-şi bate capul să descrie originea lui Dumnezeu, de unde vine Dumnezeu.
Ascultaţi primul verset din Genesa: La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Moise nu se
oboseşte să-ţi explice de unde vine, cum a apărut, ci el vine şi-ţi spune: La început – Eu sunt. La
început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.

Dar Moise a putut vorbi despre acest Dumnezeu din propria lui experienţă, dintr-o relaţie personală
cu El. În mijlocul evenimentelor Exodului, Moise l-a cunoscut pe acest – Eu sunt – ca fiind – Cel ce
zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Întoarceţi-vă vă rog la cele zece urgii. La
Cuvântul Domnului se întâmplă toate. La Cuvântul Domnului toiagul se transformă în şarpe, Nilul în
sânge, ţărâna în păduchi, cenuşa în bube fierbinţi, întunerecul în zi şi ziua în întunerec. La cuvântul
Domnului...

Pentru Moise, acest – Eu sunt – este – Cel ce zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Cel
ce cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi şi ele vin în fiinţă, ne spune Scriptura. Când citeşti
istoria Creaţiei, poate din punct de vedere ştiinţific îţi dă multe bătăi de cap, şi nu ştii cum să le dai de
capăt; dar nu acesta a fost scopul lui Moise să-ţi dea răspuns la toate întrebările moderne, sau ale
omului modern.

Dar uitaţi-vă vă rog la tiparul pe care l-a trăit Moise: Dumnezeu a zis şi aşa a fost. Aşa este descrisă
toată creaţia: Cel ce zice şi se face, Cel ce porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Cel ce cheamă
lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, şi ele vin în fiinţă.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
2
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întunerec şi Duhul lui Dumnezeu se
mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Dumnezeu a zis: „Să
fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape”. Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi ea a
despărţit apele care sunt dedesuptul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.
Dumnezeu a numit întinderea cer. Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele... şi să se arate
uscatul”. Şi aşa a fost. Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi
roditori”... Şi aşa a fost. Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători... ca să despartă ziua de noapte”...
Şi aşa a fost. Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare”, şi aşa a fost.

Dar Dumnezeu i s-a revelat lui Moise nu doar ca fiind Cel Atotputernic care zice şi se face,
porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă, ci ca un Dumnezeu personal. Un Dumnezeu care zice şi se face,
e un Dumnezeu prea sus, prea mare, prea rece, prea deasupra ta să te poţi raporta la El. Aduceţi-vă
aminte cum defineşte Dumnezeu pe Israel când îl trimite la Faraon pe Moise: Tu vei zice lui Faraon:
Aşa vorbeşte Domnul: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut, lasă-l pe fiul Meu să plece ca să-Mi
slujească.”

Nu ştiu dacă simţiţi relaţia dintre acest Dumnezeu care zice şi se face şi poporul Lui: „Lasă pe fiul
Meu, pe întâiul Meu născut să plece ca să-Mi slujească”. Dumnezeu este un Dumnezeu personal şi
de aceea nu mă mir că Moise a continuat istoria creaţiei astfel: Dumnezeu a zis: „Să facem om după
chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste vite, peste tot pământul, şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”.

Un Dumnezeu Atotputernic care zice şi se face, un Dumnezeu personal care vrea să te ia în relaţie cu
El, să facă din tine poporul Lui, să te pregătească pentru a trăi o veşnicie cu El. Dar observaţi,
Dumnezeul acesta Creatorul, în suveranitatea Lui, El care a ordonat creaţia din acel – Tohu va bohu –
din acel întunerec din primul verset al Genesei, El este cel care vine să tragă graniţe, limite clare.

În primul rând trage o graniţă între lumină şi întuneric, şi a văzut că lucrul acesta este bun. Apoi trage
o graniţă între apele de sus şi apele de jos, şi a văzut că lucrul acesta este bun. Apoi trage o graniţă
între ape şi uscat – şi a pus mării hotar nisipul – ne spune Scriptura, şi a văzut că lucrul acesta este
bun. A pus graniţe între diferitele soiuri de vieţuitoare şi plante, numai noi oamenii ne jucăm cu ele
având impresia că ne facem un bine; şi alterarea genetică a universului nostru creează schimbări
ireversibile, care ne mănâncă şi ne distrug. Dar Dumnezeu a zis: Să dea pământul vegetaţie, sau pomi
după soiul lor, animale după soiul lor şi aşa a fost.

Deci Dumnezeu a ordonat universul nostru punând graniţe clare între unele şi altele. Dar tot El ca
Dumnezeu a pus o graniţă între bine şi rău. Cu alte cuvinte, a ordonat relaţia noastră cu El, cu lumea
spirituală în care trăim. Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar... observaţi
graniţa, din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit. Graniţa este extrem de clar trasă între bine şi rău, între ce este voie şi ce nu este
voie, ce este pentru viaţă şi ce este împotriva vieţii. În felul acesta, prin graniţele pe care Dumnezeu
le-a pus, El păstrează ordinea şi echilibrul în creaţia Sa.

Dar păstrează ordinea şi echilibrul în creaţia Sa şi când este vorba de mine, de pacea mea lăuntrică,
de liniştea mea, de bucuria mea, de împlinirea mea. Oridecâte ori calc graniţele Lui, totul se
dezechilibrează, totul se întoarce împotriva mea. Omul are în faţa lui două opţiuni: să stăpânească
pământul în ascultare de Dumnezeu, sau să încerce să stăpânească pământul în neascultare de
Dumnezeu. Prima opţiune a fost călcată în picioare în Grădina Eden şi de atunci au trecut milenii. Şi
noi care avem impresia că am ajuns stăpânii pământului, tremurăm din ce în ce mai tare în adâncurile
noastre văzând lumea pe care am creat-o din toate punctele de vedere. De ce?

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
3
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Nu noi, Dumnezeu zice şi se face. Nu noi, El pune graniţe între lumină şi întunerec, între bine şi rău.
Noi avem libertatea să le călcăm. Cred că tocmai această libertate pe care ne-a dat-o Dumnezeu, a dat
posibilitatea şarpelui să vină să ispitească pe femeie. Este foarte interesant că Dumnezeu nu ne este
prezentat, El pur şi simplu apare în Genesa. Dar la fel de interesant este că nici şarpele nu ne este
prezentat. El pur şi simplu apare în Genesa.

La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Nu ştim de unde vine, nu ştim încotro se duce. De
ce? Pentru că El este – Eu sunt; ce să spui despre El? Dar şarpele nu este Dumnezeu, cu toate acestea
Moise nu se oboseşte să ne spună: ştiţi, a fost odată ca niciodată, când ... . Nu, ci pur şi simplu el
spune: şarpele; acesta este primul cuvânt. El este pe scenă, este în grădină, nu ştim de unde vine, nu
ştim de ce este acolo. Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul
Dumnezeu.

În mintea noastră îl asociem imediat cu Satana. Dar aici nu-mi spune nimic despre Satana. Îmi spune
doar atâta: şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.
Uitaţi-vă la biata femeie aşezată dintr-o dată între doi dumnezei: Dumnezeul adevărat, creatorul
cerului şi al pământului, şi pretinsul dumnezeu, care este o biată vieţuitoare erijată în Dumnezeu,
arogându-şi dreptul de Dumnezeu. Şi cei doi vorbesc acestei femei, Evei. Ea trebuie să aleagă între
ei.

III. Furca alegerii

Spuneţi-mi cum putea omul... noi acuma suntem tobă de carte, de informaţie, dar atunci, atunci
putem avea impresia că era foarte puţină informaţie. Nu era Google ca să pot vedea cine este şarpele,
sau cine-i Dumnezeu, să văd cum să aleg între ei doi; nu puteai să cauţi pe internet ca să afli ceva
despre ei. Cum putea omul să facă deosebire între cei doi, să aleagă în mod corect, inteligent,
înţelept, şoapta unuia sau şoapta celuilalt?

Daţi-mi voie să vă aduc înainte un cuvînt al Domnului Isus Hristos, Matei 7:15-20: Păziţi-vă de
proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi
veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot
astfel orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade
rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi
aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.

Daţi-mi voie să pun în locul pomului bun şi pomului rău, să pun pe Dumnezeul cel bun şi pe
dumnezeul cel rău, şi să o las pe femeie să cumpănească, să cântărească. E adevărat că omul nu l-a
auzit pe Dumnezeu spunând: Să fie lumină! Să fie o întindere între apele de sus şi apele de jos. Să se
adune apele să lase loc uscatului; să se umple uscatul de verdeaţă, apele de vieţuitoare, văzduhul de
păsări, pământul de animale.

Omul nu l-a auzit pe Dumnezeu zicând: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră”, deci de aici nu putea să-L cumpănească, să-L cântărească pe Dumnezeu, să-L cunoască pe
Dumnezeu. Dar omul L-a auzit pe Dumnezeu zicând: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi
supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe
pământ”.

L-a auzit pe Dumnezeu în bunăvoinţa, în binecuvântarea Lui, oferindu-i de mâncare, provizii,

resurse: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi
orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră”. Dumnezeu a vorbit în auzul

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
4
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

omului aceste cuvinte: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci; în ziua în care vei mânca, vei muri negreşit”.

În ziua a şaptea, omul a trebuit să stea în faţa lui Dumnezeu şi să admire frumuseţea binefăcătoare,
dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, a prezenţei Lui. Aceasta a fost experienţa lui nu experienţa altora.
Deci omul avea informaţie, cunoştinţe, experienţă, ca să poată cântări pe Dumnezeu. Iată ce concluzii
ar fi putut trage Adam, şi vreau să vă spun că era mai înţelept ca noi; noi suntem toţi fiinţe căzute. El
a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cu facultăţi intelectuale inimaginabil mai mari decât ale
noastre.

El putea să aibă concluzii clare în câteva domenii: Ştiu că Dumnezeu este creatorul şi stăpânul meu şi
al grădinii. Da, putea spune lucrul acesta: El i-a vorbit, El i-a binecuvântat, El i-a dat, El l-a oprit –
Dumnezeu este creatorul şi stăpânul grădinii. El mai ştia că este legat de Dumnezeu prin trăsături de
familie; poartă chipul Lui, asemănarea lui Dumnezeu. El mai ştia că Dumnezeu este un stăpân
binevoitor şi generos. Dar el ştia că în relaţia cu Dumnezeu, Dumnezeu hotărăşte limitele, graniţele;
aşa cum a hotărât graniţa între întunerec şi lumină, a hotărât şi graniţa între bine şi rău.

Oare ce a putut şti el despre şarpe? Atunci când alegi, de obicei cumpăneşti lucrurile. Nu prea-mi
place să merg cu Norica la piaţă. Ştiţi de ce? Ştiţi de ce; până nu colindă toată piaţa şi a cumpănit
toate roşiile şi tot ce este acolo, şi alege ce-i mai ieftin şi ce-i mai frumos, nu vine acasă. De aceea-mi
iau un roman de citit dacă trebuie să merg la piaţă cu ea sau mă duc şi cumpăr singur.

Ei, omul putea face cel puţin atâta, să ia ce ştia despre Dumnezeu şi ce ştia despre şarpe, să le
cântărească pe cele două şi să ia o decizie. Ce putea să ştie despre şarpe? Ascultaţi textul: Şarpele era
mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a
zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” Femeia a răspuns şarpelui:
„Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul
grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi”.
Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca
din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

Dacă m-aş opri la textul acesta, uitaţi-vă ce concluzii aş fi putut trage eu cu mintea mea strâmtă şi
mică, legat de şarpe. Şarpele este o creatură, şi nu m-aş mira dacă nu chiar omul însuşi l-a numit în
cap.2; el a dat nume la toate fiarele câmpului, probabil că şi şarpele a defilat înaintea lui. Era o
creatură...

În al doilea rând, în comparaţie cu Dumnezeu, el nu a făcut absolut nimic pentru om. Dumnezeu a
făcut totul pentru el. E adevărat că folosea şi el cuvântul ca Dumnezeu; şi Dumnezeu a zis, şi şarpele
a zis. Dar şarpele nu a folosit cuvântul să creeze ceva, ci şarpele a folosit cuvântul ca să strice
lucrurile existente, ca să strice Cuvântul lui Dumnezeu, în primul rând.

Întrebarea mea, întrebarea noastră este: Cum putea un om creat după chipul lui Dumnezeu să facă o
alegere atât de proastă? Când trebuia să aleagă clar între unul şi celălalt, şi aţi văzut cu mintea noastră
strâmtă cum am fi putut analiza pe cei doi... Cred că greşeala femeii a fost să nu-şi ia oboseala să
compare pe unul cu celălalt. Dacă ar fi făcut-o, alegerea ei ar fi fost mai inteligentă.

Uitaţi-vă o clipă la chipul lui Dumnezeu în noi; şi femeia îl poartă la fel ca şi bărbatul, ei împreună
într-un chip plenar. În primul rând este nevoia sau relaţia cu Dumnezeu, apoi este nevoia de
semnificaţie sau relaţia cu noi înşine, apoi este nevoia de comunitate sau relaţia cu semenii. Observaţi
pe unde a venit şarpele la femeie?

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
5
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Şarpele a ştiut unde să bată, la ce uşă să bată, la nevoia de semnificaţie a femeii. Dar, dacă vă uitaţi o
clipă la alegerea ei, avea pe Dumnezeu şi pe şarpe, şi trebuia să-i compare pe unul cu celălalt. Ea nici
măcar nu-şi bate capul cu aşa ceva; ochii ei s-au pironit asupra pomului şi a dorinţelor ei. A uitat de
divinitate complet şi deliberarea ei a venit faţă în faţă cu pomul şi cu fructul oprit. Preocuparea femeii
a fost să aleagă calea cea mai scurtă, cea mai facilă, pentru împlinirea nevoii ei de semnificaţie; cu
Dumnezeu, fără Dumnezeu, nu mă interesează. Important este să ajung la ce doresc.

Femeia a văzut, observaţi, este complet pierdută; a uitat de cer, a uitat de Dumnezeu, este ea şi
pomul. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, plăcut de privit, şi că pomul era de dorit să
deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea,
şi bărbatul a mâncat şi el. Istoria căderii...

Ceea ce este foarte interesant este că naratorul prezintă într-un mod extraordinar de lapidar căderea
bărbatului. Ascultaţi încă o dată ce s-a întâmplat: ... a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi
bărbatul a mâncat şi el. Nu tu discuţii, nu tu certuri, nu tu dezbinări, nu tu... o foarte bună înţelegere
în prima familie de pe planetă! ... a mâncat şi el...

Dar dacă mă uit la felul în care s-a întâmplat căderea din Eden, există o diferenţă între felul în care a
căzut bărbatul şi femeia. Dacă chipul lui Dumnezeu îl definesc pe aceste trei paliere: nevoia de
Dumnezeu, nevoia de semnificaţie şi de comuniune, în Grădina Edenului femeia a fost ispitită prin
nevoia ei de semnificaţie iar bărbatul a fost ispitit prin nevoia lui de comuniune, de comunitate, de
relaţii; în esenţă, ambii au fost ispitiţi la nivelul nevoilor fundamentale.

Uitaţi-vă la istoria acestei planete. Toate compromisurile la toate nivelurile s-au întâmplat în acelaşi
fel de-a lungul istoriei. Toate compromisurile... Asta a făcut Adam, asta a făcut şi Eva, asta facem şi
noi. Ei au stat între Dumnezeu şi nevoia lor; nu ştiu cât au deliberat, Scriptura, aţi văzut, este foarte
lapidară în primele 11 capitole, pentru că ne duce exact la ceea ce vrea să ne spună, ce se întâmplă
când relaţia omului cu Dumnezeu se rupe. Nu povesteşte prea multe altele în primele 11 capitole.

Bărbatul pare că a stat între Dumnezeu şi femeie. Nu ştiu cât a cumpănit, nu ştiu ce a făcut, textul
este supărător de lapidar. ... a dat şi bărbatului ei, a luat şi a mâncat şi el... Ce este foarte interesant
este că Biblia spune: era lângă ea, lângă ea... şi fără nici un fel de probleme îl vinde pe Dumnezeu.
Când relaţia noastră cu Dumnezeu se rupe, ne desfacem tot, absolut tot, totul se duce pe apa
sâmbetei.

Noi avem impresia că fără Dumnezeu ajungem mai repede la împlinirea dorinţelor noastre. Dar ceea
ce nu am învăţat de la o istorie întreagă este că – şarpele este tatăl minciunii. Nimic din ce spune nu
este adevărat; îţi promite o pâine albă, va fi mucegăită până ajunge la tine. Îţi promite o slujbă bună,
vei fi un rob când ajungi la ea. Nimic nu este adevărat din ce spune el. Când relaţia cu Dumnezeu se
rupe, nevoile noastre imediate rămân neîmplinite şi noi vom pătimi, dar este prea târziu.

Căderea bate la uşă, la uşa inimii tale, la uşa inimii mele, întotdeauna când punem nevoile noastre
imediate mai presus de nevoia noastră de Dumnezeu. Uitaţi-vă la Eva; dacă s-ar fi uitat la cei doi
dumnezei şi i-ar fi comparat doar din puţinul pe care-l ştia despre ei... Şi un copil ar fi ales corect!
Dar ea rupe relaţia cu Dumnezeu din start, stă ochi în ochi cu pomul şi cu fructul oprit şi deliberează
vizavi de nevoile ei imediate, de nevoia de semnificaţie. La fel face şi bărbatul: uită de Dumnezeu şi
deliberează în funcţie de nevoia lui de comuniune, de comunitate.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
6
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

IV. Paşii spre cădere şi consecinţele înstrăinării de Dumnezeu

Dacă urmăresc textul din Genesa descopăr trei paşi spre cădere. Aş vrea să ţineţi cont de ei, pentru că
ispita vine întotdeauna în acelaşi fel la fiecare dintre noi. Primul pas este ignorarea lui Dumnezeu –
atât de drag ţi-e pomul încât uiţi de El. Această uitare de Dumnezeu am numit-o – ignorarea lui
Dumnezeu. Apoi vine pasul al doilea – când l-ai ignorat pe Dumnezeu, cineva trebuie să delibereze,
cineva trebuie să fie Dumnezeu să tragă graniţa între lumină şi întunerec, între bine şi rău. Cine să o
facă? Numai tu poţi să o faci şi aceasta este imitarea lui Dumnezeu. Iar rezultatul este înlocuirea lui
Dumnezeu, iar acesta este pasul al treilea.

Aş vrea să plec prin istoria Evei cu cei trei paşi. Dumnezeu este în primul rând ignorat de Eva. Ea a
cunoscut porunca, a cunoscut şi consecinţele ei, face o teologie fantastică, încă are şi de completat: Şi
a zis nici să nu ne atingem de el, ca să nu murim. Cu alte cuvinte, a dus-o până în legalism ca să facă
din poruncă ceva ce este urât şi vrednic de călcat. Deci ea a cunoscut porunca lui Dumnezeu, dar
nevoia ei de semnificaţie a făcut-o să-L ignore pe Dumnezeu, să-L pună deoparte pe Dumnezeu.

În al doilea rând ea îl imită pe Dumnezeu. Eva îşi arogă dreptul de a hotărî ea însăşi ce este bine şi ce
este rău. S-a uitat la pom şi a zis: Cred că este bine să iau din fructul respectiv pentru că e de dorit să
deschidă cuiva ochii, mintea, să-l facă ca Dumnezeu. Şi ea a terminat înlocuindu-l pe Dumnezeu,
alegând să asculte de şarpe nu de Cel care a creat-o.

Observaţi, în primul rând Îl uit, Îl ignor pe Dumnezeu, apoi Îl imit pe Dumnezeu pentru că trebuie să
iau locul Lui ca să hotărăsc ce este bine şi ce este rău, şi fără să-mi dau seama, nu eu sunt Dumnezeu
ci cel ce m-a ispitit şi l-am înlocuit pe Dumnezeu cu celălalt dumnezeu, cu dumnezeul veacului
acestuia. Aceştia sunt paşii spre cădere, dar rezultatul, consecinţele înstrăinării sunt catastrofale.

Nu uitaţi, când chipul lui Dumnezeu în noi este spart plecând de la relaţia cu Dumnezeu, murim în
relaţie cu noi înşine şi se strică relaţia cu semenii noştri. Cu alte cuvinte, înstrăinarea de Dumnezeu
duce la înstrăinarea de sine şi de semeni. Iar împăcarea cu Dumnezeu ne aduce la regăsirea de sine şi
la vindecarea relaţiilor dintre noi. Aceasta este o lege pe care nici unul dintre noi nu o poate evita.

În Genesa 2:25, istoria creaţiei se termină aşa: Omul şi nevasta lui erau goi şi nu le era ruşine.
Interesant, în tot textul creaţiei această goliciune este reluată de câteva ori în text, şi te întrebi – de
ce? În nici într-un caz pentru conotaţiile sexuale pe care mintea bolnavă a omului din secolul nostru o
dă unor astfel de texte. Ci ca Biblia să ne vorbească despre echilibrul lăuntric, despre acea pace
lăuntrică pe care oamenii o aveau – creaţi de Dumnezeu, acceptând voia Lui, împăcaţi cu ei înşişi,
împăcaţi cu cel de lângă ei. În pace cu Dumnezeu, în pace cu mine, în pace cu semenul meu. Asta
vrea să spună textul.

Genesa cap.3:7: Atunci când li s-au deschis ochii, au cunoscut că erau goi, dar observaţi, ceva s-a
întâmplat; şi puţin mai sus erau goi, dar erau în pace cu Dumnezeu, în pace cu ei înşişi, în pace cu
semenii. Iar acuma, când au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut
şorţuri din ele. Ce s-a întâmplat cu omul? În mod clar, echilibrul acela lăuntric a fost frânt, rupt, spart.
Ceva în adâncul lui s-a frânt; dar ceva în adâncul lui s-a frânt, nu uitaţi, din pricina faptului că s-a
frânt mai întâi relaţia cu Dumnezeu, prin trecerea graniţei, prin redesenarea limitelor pe care
Dumnezeu le-a pus în Univers.

Atunci a auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoare zilei. Omul şi nevastă-
sa s-au ascuns de faţa Domnului. Creat după chipul lui Dumnezeu, ca să te bucuri, să te oglindeşti în

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
7
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

El, a uitat de prima zi de Sabat în care s-au bucurat de prezenţa dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, şi
acum se ascund de faţa Domnului printre pomii din grădină.

Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în
grădină şi mi-a fost frică, frică, mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns”. Eram gol nu
doar pe dinafară, eram gol pe dinăuntru, eram gol în relaţia cu Tine. M-am pus în vrăjmăşie cu Tine
din pricina neascultării mele.

Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care-ţi
poruncisem să nu mănânci?” Uitaţi-vă ce se întâmplă mai departe. Omul a răspuns: „Femeia pe
care ai dat-o să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi-am mâncat”. Parcă-l văd pe Avraam în Egipt
când viaţa lui era în pericol, chipurile, s-a dus la nevastă-sa şi a zis: Ştii ce, spune că nu eşti nevastă-
mea, eşti sora mea. Când au venit să o ia, s-a uitat la ea cum o duc, nu a zis nimic; laşul, totolocul...

Ceva asemănător s-a întâmplat şi aici: femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine, ea mi-a dat de
mâncare. Ce o fi zis nevastă-sa? Trebuia să mă opreşti, erai lângă mine, nu ai făcut nimic! Ai stat cu
limba în gură. Dar mai mult, uitaţi-vă la acuzaţia pe care i-o aduce lui Dumnezeu: Femeia pe care mi-
ai dat-o Tu să fie lângă mine, ea mi-a dat şi am mâncat. Observaţi ce s-a întâmplat: ruşine, frică, fugă
de responsabilitate; cum se desface omul din pricina ruperii relaţiei cu Dumnezeu!

Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele... fuga de
responsabilitate... el m-a amăgit şi mi-a dat să mănânc”. Când relaţia cu Dumnezeu se rupe, totul,
totul se rupe, totul...

Aş vrea să vin în Noul Testament şi să citesc doar ceva din cap.1 din Romani, să vedeţi cum prezintă
Pavel căderea omenirii. În primul rând el ne spune că şi noi ca şi Eva şi Adam avem suficiente
cunoştinţe despre Dumnezeu şi despre şarpe ca să alegem corect. De aceea nici unul dintre noi nu se
poate dezvinovăţi, nici unul nu va putea veni la judecată să spună: Doamne, te rog frumos, aşteaptă
să mă apăr, nu am avut suficiente infomaţii. Aş fi luat o decizie corectă dacă mi-ai fi dat mai multe
informaţii. Nu este adevărat!

Dumnezeu ne spune: Căci ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a
fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea lui veşnică,
dumnezeirea Lui se văd lămurit când te uiţi cu băgare de seamă la lucrurile făcute de El, aşa că nu
se pot dezvinovăţi. Informaţia există, adevărul a fost revelat, Dumnezeu ţi s-a arătat. Da, nu ai fost
acolo când a zis – Să fie lumină! Nu ai fost acolo când a tras graniţa între apele de sus şi apele de jos.

Nu e interesant că atunci când omul fuge din faţa lui Dumnezeu primul lucru pe care-l face îşi zideşte
o cetate? Dumnezeu l-a aşezat pe om în grădină. De ce? Grădina vine şi arată însuşirile nevăzute ale
lui Dumnezeu, puterea Lui veşnică. Dar noi trăim în cetăţi. Uitaţi-vă la lumea noastră – metropole,
betoane, sticlă, fier; îngrămădiţi în lucrul mâinilor noastre, ştiţi de ce? Să nu-L mai vedem pe
Dumnezeu, să nu-L mai admirăm pe El. Nu mai avem timp să ne uităm la un răsărit de soare sau la
un cer înstelat; nu mai avem timp. Nici nu mă mir că în mintea noastră sunt doar lucrurile mărunte de
care vorbea Filip, cu care ne înconjurăm ca să ne simţim suficient de mari.

... însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea lui veşnică, dumnezeirea Lui se văd lămurit numai
unora. Celor care se uită cu băgare de seamă la lucrurile făcute de El. Dar dacă trag linia, concluzia
este că nici unul dintre noi nu se poate dezvinovăţi. Există trei paşi spre cădere: ignorarea lui
Dumnezeu, imitarea lui Dumnezeu, şi înlocuirea lui Dumnezeu. Să ştiţi că în toată istoria căderea a
urmat întotdeauna paşii aceştia. Ascultaţi-l pe Pavel făcând o analiză a istoriei: Fiindcă măcar că au
cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
8
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Au fost foarte multe prune anul acesta, cel puţin în grădina noastră. Îmi pare rău că nu am avut purcei
să le mănânce de pe jos. Dar dacă vreodată veţi ajunge sub un prun cu prune coapte şi veţi avea nişte
porci sub pom, scuturaţi-l bine şi vedeţi dacă măcar vreunul dintre ei îşi ridică ochii să vadă de unde
vin prunele... Ori asta spune textul: nu L-au proslăvit ca Dumnezeu; El ne dă viaţa şi suflarea, El ne
dă pâinea şi tot ce avem pe masă, El ne dă sănătatea, El ne dă aerul, dar nu l-am proslăvit ca
Dumnezeu, ca sursă a tuturor acestor lucruri, nici nu I-am mulţumit ... ci s-au dedat la gânduri
deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.

Am ignorat pe Dumnezeu şi am rămas cu gândurile mele deşarte, şi inima mea s-a întunecat. Imitarea
lui Dumnezeu – s-au fălit că sunt înţelepţi, că ştiu graniţa între bine şi rău, că ei vor face alegerea
bună. Textul spune: Au înnebunit. Înlocuirea lui Dumnezeu: au schimbat slava Dumnezeului
nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor: păsări, dobitoace cu patru picioare şi
târâtoare.

În grădină – şarpele; în zilele noastre – orice altceva. Care sunt consecinţele? Când relaţia cu
Dumnezeu se rupe pentru că L-am ignorat, pentru că L-am imitat şi pentru că L-am înlocuit,
consecinţele sunt fatale. Relaţia cu mine însumi se rupe, relaţia cu semenii se rupe; cu alte cuvinte
intru într-o degringoladă, într-o vrie morală şi într-o vrie socială de nereparat.

Fiindcă nu au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii
lor blestemate ca să facă lucruri neîngăduite. Au ajuns, ei în ei înşişi, au ajuns plini de orice fel de
nelegiuire; o troacă de porci, mizerie înăuntrul nostru, în gândurile noastre, în viaţa noastră ... plini
de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere,
de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase. Sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu,
obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de
cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.

Spuneţi-mi, mai încape ceva în paharul nelegiuirilor noastre? De unde vin toate acestea? Dintr-o
singură decizie de a ne rupe de Dumnezeu. Eu sunt dumnezeu pentru mine însumi. Dar ascultaţi şi
uitaţi-vă la societatea în care trăim: Măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu că cei ce fac astfel de
lucruri sunt vrednici de moarte, ei totuşi nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

Cu alte cuvinte am legiferat răul, şi ferească Dumnezeu să te atingi de răul din lume, pentru că faci
puşcărie. Pentru dorinţa ta de neprihănire faci puşcărie; pentru dorinţa ta de a păstra viaţa, faci
puşcărie. Pentru dorinţa ta de a spune adevărul, faci puşcărie. Aceasta este lumea în care trăim.

Am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu ca să fim cinstiţi cu numele Lui, dar vreau să vă spun:
Numele Lui nu se fură! Ca să porţi Numele Lui trebuie să aştepţi ca Dumnezeu să ţi-l facă. De aceea,
stai implicat în alergarea de zi cu zi. Nu ai nici o şansă să scapi de ea; câtă vreme trăieşti în trup
trebuie să te scoli dimineaţa, să mergi la servici, trebuie să stăpâneşti planeta aceasta, să ţii sub
control bucătăria ta, grădina ta, casa ta, tot ce ai să ţii sub control câtă vreme trăieşti.

O singură întrebare rămâne: Cum o faci? În ascultare de Dumnezeu, spre slava Lui, sau în neascultare
de Dumnezeu, spre slava ta?

V. Concluzii: Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului

Aş vrea să închei cu o ultimă observaţie. Noi toţi ştim că după cădere a urmat blestemul. Omul a
întins mâna, a mâncat, a venit Dumnezeu, i-a judecat –bărbat, femeie şi şarpe – şi a adus blestemul
peste planeta aceasta. Ce este interesant este că blestemul nu cade peste om, ci blestemul cade peste
pământ: blestemat este pământul. Cu sudoarea feţei tale să-ţi câştigi pâinea.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
9
18 octombrie 2009 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Blestemul cade peste şarpe. E adevărat, durerea creşte, cu durere vei naşte prunci. Dorinţele tale se
vor ţine după bărbatul tău. Dar este ceva în această judecată care mie îmi blochează mintea.
Dumnezeu este un Dumnezeu drept, amin? Amin. El a zis: în ziua în care vei mânca, vei muri
negreşit. Nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, Dumnezeu îşi calcă propriul său cuvânt şi în loc să omoare pe
Adam şi Eva, tornă har peste ei. În primul rând harul vieţii.

Câtă vreme trăieşti în trup, câtă vreme se mai zice astăzi, mai poţi lua decizii, te poţi ridica din
căderea ta. Şi Eva, spre slava lui Dumnezeu, din pricina milei Lui a făcut-o; când se naşte Set, după
ce trece prin trauma morţii fiului ei, a lui Abel, şi alungarea lui Cain din prezenţa lui Dumnezeu,
rămâne ea şi bărbatul ei. Probabil că şi-au analizat de zeci de ori viaţa şi deciziile, şi acolo în durerea
ei când se naşte Set, se prinde cu amândouă mâinile de promisiunea lui Dumnezeu – poate acesta va
împlini promisiunea.

O întreagă generaţie, o întreagă comunitate de oameni se naşte din pricina faptului că Dumnezeu în
ziua aceea în loc să trăznească prin dreptatea Lui, a ales să ia asupra Sa pedeapsa, să lase să moară un
nevinovat în locul lor, să-i îmbrace în haine de piele, şi să-i alunge din prezenţa Lui, să le dea vreme
de pocăinţă.

Extraordinar Dumnezeu! Chiar dacă ai ales să-L înfrunţi pe Dumnezeu, chiar dacă ţi-ai luat viaţa în
propriile tale mâini şi ai gustat amărăciunea căderii, întoarce-te înapoi în Genesa şi opreşte-te înaintea
lui Dumnezeu şi vei vedea bătăile inimii Lui faţă de tine. Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului;
doreşte să se întoarcă de la păcatele lui şi să trăiască.

Adam, Eva, Set, Enos, şi o linie întreagă de oameni care au umblat cu Dumnezeu, şi unii au fost luaţi
la Dumnezeu. Pentru că acolo, în mijlocul căderii, harul lui Dumnezeu a atins inima femeii şi a
bărbatului şi i-a întors spre Dumnezeu. Pe de altă parte îl aveţi pe Cain: sunt eu păzitorul fratelul
meu? Uitaţi-vă cum sfidează pe Dumnezeu, cum fuge din faţa Lui, cum îşi zideşte cetatea, cum trage
după el o comunitate întreagă care are impresia că prin realizări şi eforturi personale se ajunge la
împlinirea nevoilor lăuntrice.

În faţa unui astfel de Dumnezeu invitaţia este clară. Toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui
Dumnezeu; toţi suntem vinovaţi de alegeri proaste, ca şi Adam, ca şi Eva, dar vreau să vă spun că
există har, există posibilitatea întoarcerii la El. Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, a pregătit pe
însuşi Fiul Său să moară în locul nostru ca să ne poată oferi viaţa. Alege viaţa! Amin

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
10