1

APOCALIPSA
de Jon Paulien
(note de curs)

Cursul 1 (luni, 19 martie 2001).

Pentru a fi mântuit, nu este necesar să fii AZS. Atunci, de ce mai trebuie să existe biserica noastră?
Răspunsul este în Apocalipsa.

Opinii diferite... Prospecţiune în viitor... O varietate de păreri cu privire la viitor.

Există o viziune comună, care derivă din împlinirea profeţiilor din trecut. Ele aruncă o înţelegere asupra
evenimentelor care n-au avut încă loc. Aceasta se bazează pe „consecvenţa” lui Dumnezeu. Profeţiile
vorbesc de ceea ce Dumnezeu face şi nu noi.

Cu încercarea de a studia Apocalipsa, ne vom apropia de Vechiul Testament.

În VT ,4 evenimente majore: Creaţiunea, Potopul, Exodul, Captivitatea

Totul se adună în jurul a 4 evenimente majore pe care Dumnezeu le-a lucrat. Ele sunt despărţite de cca.
1000 ani sau mai mult.

I. Creaţiunea,
a. Haos
b. Apele acoperă pământul
c. Duhul deasupra apelor
d. Apele se despart: sus, jos. (Separare. În haos, toate sunt separate)
e. Pământul uscat apare
f. Chipul lui Dumnezeu în Adam.
g. Stăpânirea...
h. Paradisul

Apoi, Adam adoarme, iar din coasta lui – femeia, aşezaţi în Paradis.
Apare şarpele – ispitind pe Adam şi Eva. În grădină, este pomul vieţii. Motivul menţionării:
când parcurgem Biblia, regăsim aceleaşi teme.
Cu toate că cuvântul Legământ nu apare în istoria Creaţiunii, el este acolo. Legământul are de a
face cu contractul şi cu legea. El stabileşte modul în care oamenii au legături între ei. În ce fel oamenii
vor relaţiona cu animalele şi lumea înconjurătoare.
Ca AZS, preţuim Legea. Dacă nu e lege – atunci ţara ajunge să fie stăpânită de voinţa unuia...
Omul ajunge să facă tot ce vrea în pofida tuturor. Modul în care Dumnezeu guvernează este : toţi au
aceeaşi lege.
Însuşi Dumnezeu ascultă de aceleaşi legi.

Pentru unii – legea – impresia de oprimare, restricţie. În Biblie, însă, Dumnezeu care ne spune ce
să facem Îşi spune Sieşi ce să facă. El Se supune acestor legi.
 2

Toate celelalte popoare erau îngrozite de dumnezeii lor. Nu ştiau niciodată cum reacţionează zeii.
O fi bine sau rău dispus? Dar Yahweh este întotdeauna previzibil, conform legii: daca vei face aşa, va fi
bine! Aici este siguranţă. Toţi ştiu cum merg lucrurile. Fiecare poate fi cinstit, onest, ştiind cum
funcţionează viaţa.

Chiar la Creaţiune Dumnezeu Şi-a revelat legile. În acestea, toate îşi aveau locul.

II. Potopul

Când am citit ebraica, am fost şocat de sensul multor cuvinte, care nu se regăseau în nici o traducere.
Unele cuvinte reveneau iarăşi şi iarăşi.

În raportul potopului, se regăseşte structura Creaţiunii. În ebraică, există o mare varietate de sinonime.
Dar autorul foloseşte aceleaşi cuvinte care evocă istoria Creaţiunii. Aceasta a fost o descoperire
fascinantă. În istoria potopului, Dumnezeu „desface” ceea ce „face în Creaţiune”. Se urmează aceeaşi
structură!

a. Haos
b. Apele acoperă pământul
c. Duhul deasupra apelor
d. Apele se despart: sus, jos. (Separare. În haos, toate sunt separate)
e. Pământul uscat apare
f. Chipul lui Dumnezeu în Adam.
g. Stăpânirea...
h. Paradisul

Haosul – Lumea se întoarce la haos. El şterge distincţia (separarea) de la Creaţiune. Foloseşte iarăşi
„RUACH”... În Geneza 7 El distruge tot ce avea „ruach”. 7 zile a fost durata creaţiunii. Noe – tot 7 zile
în arcă, înainte de potop.
Tot timpul termenii trimit deliberat mintea înapoi la Creaţiune.

Gen. 1, 4: „Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric.”
1,7: „Dumnezeu a făcut întinderea ... a despărţit apele de deasupra întinerii – de cele de dedesubtul
întinderii.
1,9: „...să se strângă apele ...să se arate uscatul.”
1,14: „să fie luminători... să despartă ziua de noapte.”

Comparăm cu Gen. 7:

7,11: „în ziua aceea s-au rupt izvoarele Adâncului... s-au deschis stăvilarele cerurilor...” Izvoarele de jos
şi de sus.
7,20: „apele – deasupra munţilor – acoperiţi. Dumnezeu şterge toate „separările”. Rezultatul este Haos.

Când compari Gen. 1 cu 7, este evident cum termenii sunt aleşi cu grijă, ca să facă legătura.

În Creaţiune, Dumnezeu a făcut şi Unitatea: Dumnezeu unit cu omul, Adam unit cu Eva. Adam – unit
cu pământul... Animalele ascultau de el. Nu erau spinii, aerul avea temperatura perfectă.

După cădere, unităţile au fost distruse: Dumnezeu şi omul... Adam şi Eva... conflicte. Animalele –
înspăimântate... Spinii apar... Aerul ...rece: nevoie de haine.
 3

La potop, Dumnezeu desface ultimele uniri.

Acum, apa este frământată de vânt.
(Duhul se mişca pe deasupra apelor: doar în Luca 1,35 : când Duhul „umbreşte” pe Maria ... – relaţia
sexuală... Aici însă este un sens şi mai profund: Duhul peste ape la creaţiune, iar rezultatul a fost lumea şi
oamenii. Acum însă o nouă creaţiune şi un nou Om... Isus – un al doilea Adam. Animalele - măgăruşul
nemaicălărit - şi peştii din Galilei – animalele ascultă de El. La moarte, pe cruce... i se deschide o coastă.
Din acea rană: apă şi sânge, prin care Dumnezeu crează Biserica: apa botezului şi sângele
răscumpărător... Biserica este a doua Evă. El acceptă consecinţele păcatelor bisericii – consecinţa
păcatului. Lui Adam. Adam devine gol... Isus – gol pe cruce. Adam – confruntat cu spini... Isus poartă
cununa de spini. Adam avea să cunoască sudoarea – Isus transpiră în Ghetsemani. Isus este al doilea
Adam... atât în viaţă cât şi în moarte – doar datorită unui singur Cuvânt...).

Limbajul creaţiunii – similar al celui de la potop.

În felul acesta, potopul este reversul creaţiunii.

Iar după ce potopul se termină, El recreează pământul. Uscatul refăcut. Noe – chipul lui Dumnezeu, i se
dă stăpânire – un legământ... În recreaţiunea de după potop – refacerea anotimpurilor, zi şi noapte...
Geneza 9,6: „Dacă varsă cineva sângele omului... Dumnezeu a făcut pe om” (după chipul Lui).
Aminteşte de creaţiunea de la început.
Geneza 9,11: „legământ cu voi ”...El garantează că ceea ce a fost despărţit, nu va mai fi amestecat.

Gen 1,29 - Gen 9,1-3: Legi sanitare! Comparând cuvintele celor 2 legăminte , mulţi termeni similari.

Noe – descris ca un al doilea Adam. De fapt, în vers. 20 (Gen.9), el era un om din ţărână – addamah!
Căderea lui Noe urmează tiparul căderii lui Adam: Adam a luat fructul (rodul)... şi ochii lui i s-au deschis.
Şi a văzut că era gol.
Când Noe îşi deschide ochii după beţie, e şi el gol. Exact ca Adam, a fost ispitit de fructul viţei.
În Geneza 4, rezultatul păcatului duce la separarea omenirii: Cain şi Abel... , care continuă modelul
conflictual dintre Adam şi Eva. La Noe – la fel: Babelul cu cei răi, şi familia lui Avraam. Conexiuni în
ebraică privind aceste relaţii: omenirea separată.

Datorită simţului nostru de cronologie, când citim Biblia – le găsim ca două istorii diferite... Între Noe şi
Avraam – sunt sute de ani, iar mintea mea nu se conectează. Dar textul – fără timp – prin termeni,
conectează: „înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul” – şi lui Adam şi lui Noe. Dar când s-au înmulţit, oamenii
nu au mai ascultat...

Avraam: Gen. 12, 1-3

„Voi binecuvânta pe toţi oamenii de pe pământ prin tine”
În Gen 10-11, arată toate genealogiile – toate sub blestem. Dar când vine Avraam, Dumnezeu spune: te
voi folosi ca să fii o binecuvântare pentru toate seminţiile. „ Poporul lui Dumnezeu” nu se aplica doar la
sine, ci pentru toţi, pentru lume.

Avraam – devine un alt Adam, unul care trebuia să biruiască dificultăţile lui Adam: o relaţie ruptă cu
Dumnezeu, cu Eva, cu pământul. Acum Dumnezeu îi promite lui Avraam 3 lucruri: binecuvântare-
relaţie cu Dumnezeu pentru lume, mulţi copii – blestemul asupra Evei privind naşterea. Apoi,
Dumnezeu îi va da ţara, „va restaura Paradisul”...
Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam restaurarea Edenului. Lucru evident, dacă privim întreaga istorie a lui
Avraam.

Avraam devine punctul culminant al potopului. O nouă creaţiune prevăzută.

 4

Când Dumnezeu lucrează, lucrurile urmează un anumit tipar.

Este tiparul acesta complet, în toate detaliile ale Creaţiunii?

Nu, pentru că Dumnezeu este în acelaşi timp creativ. El lucrează după un tipar consecvent, dar adaugă şi
lucruri noi.

III. Exodul

Din nou, întâlnim limbajul Creaţiunii şi structura iniţială:

a. Haos
b. Apele acoperă pământul
c. Duhul deasupra apelor
d. Apele se despart: sus, jos. (Separare. În haos, toate sunt separate)
e. Pământul uscat apare
f. Chipul lui Dumnezeu în Adam.
g. Stăpânirea...
h. Paradisul

Haosul... ? În ce constă? E unul spiritual. Poporul lui Dumnezeu nu mai este ce trebuia să fie. Sunt
sclavi. (În Ioan 3, e iarăşi cuplul vântul şi spiritul. Dar dacă citim versetul 8, vedem că vântul nu se
aliniază cu Duhul, ci cu noi! Individualitatea versus duplicatele).
Sclavii nu sunt unici, individuali, ci ei servesc doar stăpânilor lor. E o pervertire... Sclavii îşi pierd sensul
identităţii. Familiile adesea erau despărţite, copiii daţi altora, uneori nu ştiau nici ce vârstă au...
Consecinţele sunt pe termen lung (societatea de culoare americană – dificultăţi în reaşezarea identităţii).

În Exod, haosul este condiţia spirituală a poporului lui Dumnezeu în Egipt. Condiţia este paralelă. Dar
uneori este o spiritualizare a textului. Cum scoate Dumnezeu pe Israel din Egipt? El desparte apele. Are
un vânt care bate deasupra apelor. Atunci apare uscatul şi Israel trece pe acest uscat în siguranţă. Potopul
este foarte asemănător cu Creaţiunea. Sunt diferenţe, dar e acelaşi tipar.
Acum la Exod, limbajul este modelat pe relatările Creaţiunii şi ale Potopului. Starea poporului în faţa
Mării Roşii devine obiectul activităţii lui Dumnezeu.

Exod 14, 21-22: „Moise îşi întinde mâna... Dumnezeu… un vânt, usucă marea, ca pe uscat, ca un
zid... Este acelaşi limbaj al Creaţiunii. Marea întinsă. Când Domnul lucrează asupra apelor, iese la iveală
uscatul, prin separarea apelor.
Apele acoperă uscatul sub Marea Roşie.
Duhul suflă peste ape
Apele se despart
Uscatul apare

...Dumnezeu dă stăpânire: asupra ţării făgăduinţei.

Ce reprezintă Canaanul = Edenul!

După acelaşi tipar de la Creaţiune şi Potop, poporul lui Dumnezeu devine Adamul care ia în stăpânire
Canaanul.

Nu o persoană de data aceasta, ci un popor.

 5

Aici apare modificarea. Este spiritualizarea istoriei creaţiunii. De la o persoană în Grădină, acum
Dumnezeu crează un popor pe care-l aşează în Canaan.
În locul Chipului lui Dumnezeu – apare Israelul:

Exod 4, 22: „Tu vei zice lui Faraon: "Aşa vorbeşte Domnul: ‚Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut.’ "”
= Adam de la Creaţiune. Aici apare evident că Israel ia locul lui Adam. Aici este spiritualizarea tipologiei.
E folosirea limbajului trecutului pentru descrierea prezentului.

După cum era un test, ispitirea, în Eden, e şi aici unul?? Acolo – pomul şi şarpele. Dar în istoria
Exodului, este un test în PUSTIE. Şarpele din grădină – şerpii din pustie. Israel testat de şerpi. Istoria
pustiei – 40 ani.

ISUS
Bănuiesc că întrezăriţi încotro mergeţi: Dumnezeu lucrează consecvent pentru a-Şi realiza scopurile... Ca
Israel – 40 ani – tot aşa Isus – 40 zile în pustie.
Însăşi experienţa lui Isus – îşi găseşte paralela în cea a lui Israel. (Matei 2 – am chemat pe Fiul Meu din
Egipt. Asta e din Osea 11, 1... În Osea 11, căutând profeţia mesianică, nu găseşti nici una! Ea redă
povestea Exodului. Acolo nu e limbajul profetic. Matei vrea să sugereze că istoria lui Isus este un nou
Exod.

Când Isus se naşte – ca în paralela lui Moise – împăratul încearcă să-L nimicească. Faraon – toţi băieţii, în
afară de Moise... La fel şi Irod!
Isus iese şi El din Egipt, ca şi Israel.
Cum Israel trece prin ape, aşa şi Isus iese din Iordan... la botez.
Israel – 40 ani – la fel şi Isus 40 zile.
Moise pe Sinai şi aduce Legea. Isus – pe Munte – Legea într-o lumină nouă.

În Matei, istoria lui Isus este istoria unui nou Exod. Modelul acesta continuă.

Ce putem învăţa din aceste lucruri?

Analizând tiparul acesta repetitiv, sunt 5 lucruri de reţinut:

A. Dumnezeu este consecvent! Există un tipar în acţiunile Sale. Iar acţiunile Sale – sunt modelul celor
viitoare.
Exodul este pe modelul Genezei. Când ne gândim la profeţie, ne vin în minte doar cuvinte, în
timp ce în gîndirea Ebraică, acţiunile sunt la fel de importante ca şi cuvintele. Faptele Lui arată
viitorul ca şi cuvintele! (Ca şi creştini, şi noi trebuie să fim consecvenţi între cuvinte şi acţiuni,
între viaţă şi credinţă).

B. Dumnezeu nu este previzibil! , deşi este consecvent. La fel ca şi vântul care bate încotro vrea!
Consecvenţa dintre Creaţiune şi Potop nu poate extrage (prezice) potopul din Creaţiune. Atunci
când vorbim de profeţii neîmplinite, să fim atenţi să nu fim prea siguri privind evenimentele ce
nu s-au realizat. Greşeala pionierilor – să prezică evenimente politice: că Israel nu va mai fi
niciodată o naţiune, întrucât nu mai sunt poporul lui Dumnezeu. Da, argumentul era bazat pe
texte biblice. Atenţie: precauţie când vorbim despre ce va avea loc... Uriah Smith prevestea ce se
va întâmpla despre Turcia... că atunci când Turcia va pierde teritoriul Babilonului, va veni
sfârşitul! Acţiunile de mai târziu se aseamănă cu cele vechi dar nu se identifică cu ele.

C. Dumnezeu este creativ !, cu toate că urmează acelaşi tipar. El nu este limitat de tiparele din
trecut. Antitipul este mai mare decât tipul. Dacă vei privi la ce a făcut înainte Dumnezeu,
 6

descoperi modelul, dar ce va fi e întotdeauna mai mult decât ce a fost. Observaţiile acestea
conduc pe unii la ideea corespondenţei paralele, punct la punct, dintre trecut şi viitor. Dar
profeţia biblică Îl lasă pe Dumnezeu creativ în limitele tiparului trecut. Lăsaţi pe Dumnezeu
liber, să fie El Însuşi. (În Evanghelia după Ioan, la sfârşitul Cap. 20, se pare că aici se termină
cartea. E ca o concluzie. Dacă ar fi lipsit cap 21, am avea simţământul că deja cartea s-a terminat.
Dar vine încă unul!! Ca un apendice... Dar El ştie ce face. Cercetătorii Evangheliei după Ioan au
formulat o teorie: că atunci când Ioan a murit, cartea fusese scrisă până la cap. 20, iar în biserică
a apărut o criză, determinată de credinţa că el va rămâne până la venirea Domnului. Atunci, unii
şi-au pierdut încrederea în tot cuvântul Său. De aceea, unii au părerea că a fost adăugat cap. 21
pentru a limpezi lucrurile, pentru a discretita zvonul.
Mulţi însă au fost deranjaţi de această teorie. Ei au zis: dacă e „după Ioan, atunci e a lui”.. Dar noi nu
putem şti asta. Dumnezeu putea alege să facă aşa sau altfel. Am un motiv puternic de a spune asta:
pentru că E.G.White a scris „Patriarhi şi Profeţi”, şi a apărut în 1917.!!! La 2 ani după moartea ei. Dar
când ea a murit, ultimele 6 capitole nu erau finalizate. Dar cei care au lucrat cu ea, au mers la schiţele ei,
manuscrisele, şi au descoperit porţiunile neacoperite de carte. Apoi le-au pus la un loc şi au editat cartea.
Când citeşti cartea, nu îţi dai seama de ruptură! Nimeni nu leapădă cartea pentru această „completare”...
La fel şi cu Ioan, ar putea fi în timpul vieţii lui, sau după moartea lui, fără ca să fie clătinată credinţa
noastră . E bine ca să fie umil creştinul atunci când vorbeşte despre ce face Dumnezeu, pentru că aşa
zice Isaia 55: căile Lui nu sunt ale noastre.)

D. Dumnezeu întâlneşte pe (ia pe) oameni (de) acolo unde sunt! Acesta este un lucru şocant pentru
unii. Unii văd Biblia scrisă ca şi cartea lui Mormon (în limbă cerească şi scrisă în ceruri). Dar
Biblia a fost editată în limba poporului şi pe pământ. Atitudini extreme: Liberalii zic – că noi
întâlnim pe Dumnezeu acolo unde suntem. Adică, Biblia este o colecţie a celor mai bune gânduri
ale oamenilor, dar nu mesajul lui Dumnezeu. Conservatorii pot cădea într-o altă extremă – ca şi
cartea lui Mormon. Adică Biblia este literal cuvântul lui Dumnezeu, conceput în limba Lui şi nu a
noastră...
În realitate, Biblia este o carte divină în cuvinte omeneşti. Este alegerea lui Dumnezeu. Cu 100
ani în urmă, era mai dificil să explici această poziţie. Cu 100 ani în urmă aveam mai multe
cunoştinţe despre greaca clasică, în timp ce NT nu se încadra în nici una. Gramatica şi
frazeologia nu se potrivea cu elena culta. De aici: că asta este o greacă „cerească”, fiind o limbă
spirituală... (comparabilă cu Platon, Filo...). Dar în 1930, cineva face săpături într-o groapă de
gunoi din Egipt: scrisorile de la Tel El Amarna... A găsit acolo documente nesemnificative, scrise
în limba de zi cu zi a oamenilor... de fapt chiar limba Noului Testament. NT n-a fost scris nici în
limba de elită, nici în cea cerească, ci a oamenilor obişnuiţi. Când Dumnezeu ne vorbeşte, El se
pleacă acolo unde suntem şi în limba noastră.
În VT găsim lucruri groaznice. Crime şi trădare. Oh, zic unii, asta nu corespunde cu caracterul lui
Dumnezeu. Este adevărat, dar este în Biblie, pentru că El întâmpină pe oameni acolo unde sunt.
Istoria lui David nu este prea nobilă... ce lucruri teribile... Şi cu toate acestea, este unul din cei mai
importanţi şi inspiraţi scriitori ai Bibliei. (O anumită idee despre Dumnezeu ne-ar duce la
probleme privind viaţa profeţilor Lui. El nu ascunde slăbiciunile profeţilor!). Biblia a fost scrisă
de oameni reali (cu plusuri şi minusuri) pentru oameni reali, dar este un Dumnezeu care ne
răscumpără din această stare.
E. Tipul este spiritualizat. Când Dumnezeu trece de la istorie la profeţie şi apoi înapoi la profeţie,
uneori este o spiritualizare. Haosul de la Exod era spiritual. Oamenii erau împiedicaţi să fie ei
înşişi. În Geneza, chipul este o persoană, dar în Exod este un popor întreg. Iar Edenul era o
grădină, acum, în Exod este o ţară întreagă. Evenimentul istoric este o „figură” a ceea ce va avea
loc mai târziu.

Acum să punem aceste principii la probă! Vom lua Captivitatea şi ne vom întreba, în ce măsură cele trei
evenimente anterioare prefigurează pe al patrulea?
 7

IV. Captivitatea

Este cel mai dificil segment - cel compus de profeţii VT. De exemplu, citiţi de la Isaia la Maleahi şi vă
veţi întreba: ce sens au toate acestea.

Introducere pentru Profeţii VT (pentru o viziune mai clară):

Punctul central al profeţiilor este un eveniment: Exilul în Babilon şi revenirea după cei 70 ani. Unii
profeţi scriu înainte de acest eveniment (Isaia, Osea, Amos), alţii în timpul exilului. (Ieremia, Daniel,
Ezechiel), şi alţii - după! (Zaharia, Maleahi). Dar toţi aceştia au acelaşi model din minte: captivitatea şi
revenirea din robie.

Dacă vrei să înţelegi pe profeţii VT, trebuie să te focalizezi asupra evenimentului care-i captivează.

Acum, bazat pe evenimentele trecute, cum te-ai aştepta să regăseşti în profeţiile lor despre acest
eveniment?

Adică, având în vedere consecvenţa lui Dumnezeu, reîntoarcerea trebuia să fie un nou Exod, o repetare!
Să începem cu:

Osea (prin 760 BC). Când scrie el, Israel şi Iuda se aflau în culmea puterii. Era timpul regelui Ozia şi
Ieroboam II. Teritoriul fusese restabilit la dimensiunile regatului lui Solomon. Oamenii erau bogaţi,
armata era puternică... Dar profeţii avertizează despre robie chiar în această perioadă de prosperitate.
Când Osea vorbeşte despre de robie şi revenirea din ea, limbajul lui este cel al Exodului:
Osea 2, 8: „N-au cunoscut că eu le dădeam belşugul, dar ei au închinat lui Baal aurul...” – aici este
prosperitatea – starea pre-exilică! Dar era o problemă – nu mulţumeau lui Dumnezeu pentru
prosperitate. Nu-l recunosc pe Dumnezeu ca dătătorul lor.
2, 9-13: „Voi lua iarăşi înapoi bogăţiile... Le voi descoperi ruşinea... Voi face să înceteze toată bucuria. Îi
voi pedepsi...”. Pentru Dumnezeu, problema era pierderea relaţiei. Dumnezeu doreşte mai mult decât
orice relaţia. Iar, dacă doar sărăcia vă va aduce înapoi, atunci vă voi da sărăcie.
2, 14-15: „De aceea, o voi ademeni, o voi duce în pustie, îi voi vorbi după inima ei... Valea Acor o voi
transforma în...” Când o căsătorie nu mai merge atât de bine, ce faci? Încerci să mergi pe linia „lunii de
miere”, să îi aminteşti elementele de apropiere din tinereţe...
Oh, deşertul este un loc cam bizar pentru a o recâştiga! Dar aici El S-a revelat, aici a cunoscut-o, acolo a
fost căsătoria şi luna de miere. Datorită scoaterii din robie, Dumnezeu şi poporul Său s-au ‘căsătorit’.
Dumnezeu zice: O voi lua de la capăt. Deci, evenimentul Exodului este lipit de mintea lui Osea. Atenţie,
mai erau 200 de ani până la captivitate. Dar Dumnezeu ştia care era „reţeta”. Captivitatea este redată în
terminologia Exodului (Osea 2.15: „când s-a suit din ţara Egiptului”). Israel descrisă ca soţia lui
Dumnezeu, care a devenit necredincioasă. El hotărăşte să divorţeze şi s-o izgonească. Dar ea nu va
rămâne tot izgonită. El o va aduce înapoi din Babilon şi ea se va re-îndrăgosti în experienţa pustiei.
Relatarea Exodului este modelul pentru ceea ce va face Dumnezeu pentru Babilon.

Acum Mica :
Mica – e contemporan cu Osea. Osea e în Israel, pe când Mica în Iuda. Vedem pe Dumnezeu lucrând
cu ambele segmente ale lui Israel.
7,15: „Îţi voi arăta lucruri minunate, ca în ziua în care ai ieşit din ţara Egiptului.” Subtextul – este istoria
Exodului - pentru tot ce urmează. Exodul – modelul exilul.
7,16-20: „Neamurile vor vedea şi... vor fi smerite... Vor veni pline de frică... Care Dumnezeu este ca Tine
care ierţi... El va avea iarăşi milă de noi... În fundul mării păcatele lor... cum ai jurat lui Avraam...”
 8

Exodul – scoaterea fizică. Dar pe Mica îl preocupă păcatele poporului, ca Dumnezeu să-l ierte. În Exod,
Egiptenii sunt aruncaţi în mare, dar acum, Mica vorbeşte de păcatele lui Israel aruncate în mare. În Mica,
Exodul este spiritual. Dumnezeu îi conduce printr-o Mare Roşie spirituală spre o nouă experienţă.

Isaia (la 60 de ani după Osea şi Mica : 740 – 680 BC).

Isaia 11, 15-16: „Dumnezeu va seca limba Mării Egiptului, îl va împărţi în şapte pâraie... Un drum
pentru rămăşiţa celor din Asiria, cum a fost pentru cei din Egipt...”
Încă 70 de ani pentru robie. Dar Dumnezeu vorbeşte în limbajul Exodului. Vor ieşi din Egipt!
Marea Roşie? Este Eufratul. Ca şi Marea Roşie, acum Eufratul (Râul) va fi secat.
Dacă citeam aceste profeţii ale lui Isaia, puteam detalia amănuntele salvării din Robie. Ar fi trebuit ca
Eufratul să sece literal. Dar în realitate, nu pentru israeliţi ci pentru persani a secat Eufratul, nu ca să iasă
primii, ci să intre ultimii. Dar prin ei Israel putea să fie îngăduit să se întoarcă.
Prin profeţie, Dumnezeu nu descrie evenimentele propriu-zise. Ele nu sunt un film ale evenimentelor
propriu-zise. El doar descrie ce se va întâmpla, după modelele evenimentelor anterioare. Aşa va fi şi cu
profeţiile viitoare, încă neîmplinite. NU, profeţia nu e un „film al viitorului”, ci o interpretare a trecutului.
De ce procedează Dumnezeu aşa? Pentru că ne întâmpină acolo unde suntem. Pentru că noi nu
cunoaştem decât prin limbajul trecutului. (Cum am învăţat limba maternă? Auzim un cuvânt pe care nu-l
înţelegem, dar care face o impresie. Pe parcurs, reauzindu-l, înţelesul cuvântului se recompune din suma
experienţelor de viaţă. Limba este filmul experienţelor trecutului.) Pe Dumnezeu îl interesează atât de
mult să înţelegem, încât El formulează solia Sa în termenii propriei noastre experienţe.

Când îi vorbeşte lui Isaia, El foloseşte limbajul experienţei lui.

Din aceste observaţii, trebuie să constatăm încă un principiu de adăugat:

F. Dumnezeu foloseşte limbajul trecutului, ca să descrie viitorul. Cartea lui Daniel şi Apocalipsa
sunt scrise în limbajul trecutului. Nu citim cartea Apocalipsei ca şi când ar fi fost scrisă în anul
2000, şi ca şi când Ioan era SDA, şi ca şi când el ar fi avut comentariile EGW!! Să fim atenţi în
modul în care ne apropiem de limbajul lui. Niciodată Dumnezeu n-a folosit o limbă de neînţeles.
Ci El foloseşte experienţa, cultura, istoria profetului. El foloseşte limbajul trecutului pentru a
descrie viitorul. Acest principiu este călăuzitor pentru abordarea Apocalipsei.

Isaia 4, 2-6: „În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie... Cel lăsat în Ierusalim va fi
sfânt... După ce va curăţi murdăriile Sionului... El va aşeza un nor de fum ziua, şi de flăcări noaptea... O
colibă... ”

E vorba de refacerea Ierusalimului... Norul de fum şi de foc... E limbajul Exodului. Dar s-a împlinit chiar
literal cu Neemia, sau Ezra? Nu, dar Dumnezeu îi asigura că El va veghea în acelaşi fel asupra lor ca şi
asupra lui Israel. Lucrarea Lui va fi aceeaşi pe care a făcut-o cu Israel.

Isaia 43, 16-19: „Aşa a vorbit Dumnezeu, care a croit un drum prin mare... Care şi cai ... nimiciţi... Nu vă
mai gândiţi la ce-a fost înainte... Voi face un drum prin pustie, râuri prin locuri secetoase.”
Ah, este iarăşi Exodul! El face un drum prin mare... a nimicit armata lui Faraon... Când se vorbeşte de
întoarcerea din Babilon, El va face la fel. Dar în vers. 18: „UITAŢI TRECUTUL!!” Da, El e consecvent
– asemenea cu ce a făcut. Va semăna, dar nu este identic, previzibil. El va face ceva nou!
Când El va lucra cu viitorul , oamenii vor fi surprinşi. Vom vedea şi noi creativitatea SA.

Trecutul ne oferă limbajul în care El descrie viitorul. Întoarcerea din captivitate însă avea să fie ceva nou,
inedit. Mai mult decât un Exod. Dumnezeu utilizează un limbaj , o descrie mai amplă decât exodul.
Dumnezeu Însuşi este entuziasmat, folosit o terminologie a creaţiunii:
 9

Isaia 65, 17-19: „Eu fac ceruri noi şi un pământ nou, aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile
trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte!”
Poate că vă întrebaţi: De ce legaţi acest text despre Captivitate, de Apocalipsă, de Noul Pământ? NU,
căci versetul 20 nu vorbeşte despre cum vor fi lucrurile în cer!
Răspunsul e că din punctul de vedere a lui Isaia, el priveşte în viitor, spre lucrarea lui Dumnezeu în viitor.
Dumnezeu îi spune că El îi va întoarce pe Israel şi va reface Ierusalimul şi va aduce pe împăratul levitic,
va reface făgăduinţele deuteronomice, că nivelul de prosperitate va ajunge treptat la maximum, fără boli
... devenind cea mai mare naţiune, readucând vârstele patriarhilor...
Din nefericire, acestea nu s-au împlinit. Fiindcă profeţiile privind pe Israel erau CONDIŢIONATE.
Doar dacă avea să asculte, El le-ar fi dat prosperitatea maximă. Aşa că, unele profeţii nu s-au împlinit
niciodată. (Unii baptişti încă aşteaptă să se împlinească în Israel!)
Sunt două feluri de a citi Isaia 65: (1) Nu se va întâmpla niciodată în viitor; (2) sau se va întâmpla literal
în viitor. Dar mai există o cale (3) că ele se vor împlini spiritual în viitor. Dar să ştiţi că ele s-au împlinit
perfect în viaţa lui Isus!
Profeţia lui Isaia priveşte captivitatea. Unele s-au împlinit punctual. Altele, într-un mod creativ. Altele nu
s-au împlinit deloc, pentru că Israel a fost necredincios.
Atenţie, prudenţă în interpretarea profeţiilor neîmplinite!

Nu putem realiza detalii pentru profeţiile viitoare! Trebuie să avem principiile A – F în minte!

Cineva ar putea obiecta că Daniel şi Apocalipsa nu sunt doar profeţii, ci cărţi Apocaliptice, ca un film al
viitorului. Ele sunt necondiţionate. Aceasta este o interpretare literală, detaliată. E greşit... pentru că
Apocalipsa nu încalcă principiul că Dumnezeu întâmpină pe oameni acolo unde se află.

Da, există diferenţe între profeţiile escatologice, dar şi aici, El întâmpină pe oameni unde se află ei!

În profeţiile Apocaliptice, ele sunt date în limbajul, cultura oamenilor cărora le-a vorbit.

Ca să verificăm, să mergem la Daniel 7:

Dan. 7,2: „În vedenia mea de noapte – cele 4 vânturi...peste mare”
Vânturile cerului?
Ah, se regăsesc elemente din Creaţiune şi din Potop... Iarăşi – mare sălbatică...

7,3: „ fiare”
Mare haotică, vânt care agită... animale care apar! Paralelă din Geneză 1 şi 2. Acum vine vers. 13-14:

7, 13-14: fiul al omului... stăpânire.. să-i slujească toate popoarele...

Adam...
Daniel nu a citit NT, n-a întâlnit pe Isus, Fiul Mariei. De aceea, pentru Daniel, fiul acesta al omului este
Adam, conform singurului reper: VT.

Aici este o paralelă la Creaţiune... Mare, vânt, animale, Fiu al omului, stăpânire... Când cunoşti tiparul,
înţelegi mesajul. Limbajul lui Daniel 7 este o predică bazată pe creaţiune.

Noutăţi interesante: Daniel nu e singurul profet din cartea Daniel. Numele celuilalt este Nebucadneţar.
În aramaică e limpede: Nebucadneţar a avut un vis, iar Daniel a avut doar interpretarea. Dar în Daniel
7, 1 şi 2, 28 vom găsi acelaşi limbaj pentru aceeaşi experienţă.

Nebucadneţar este un profet al lui Dumnezeu. El primeşte o viziune. Nu omul, ci Dumnezeu alege
imaginile viziunii. Dumnezeu dă lui Nebucadneţar acelaşi mesaj exact ca şi lui Daniel:
 10

4 împăraţi – pământul împărţit – Dumnezeu instaurează propria Lui împărăţie.

Pentru Nebucadneţar, care este baza limbajului folosit? Idolul! Ştie Nebucadneţar ce să facă cu idolul?
Da: cap. 3 – Nebucadneţar Îl materializează. Dumnezeu dă lui Nebucadneţar o imagine a viitorului ca
după priceperea capabilă a lui Nebucadneţar PENTRU CĂ DUMNEZEU ÎNTÂMPINĂ PE OAMENI
ACOLO UNDE-I ÎNTÂLNEŞTE!

Pentru Nebucadneţar, naţiunile erau o reprezentare a dumnezeilor pe care-i slujeau. Adică, când a cucerit
Ierusalimul, însemna că dumnezeul lui a bătut pe Dumnezeul lui Israel, de aceea şi ia toate vasele la
Babilon.

Mesajul lui Dumnezeu pentru Nebucadneţar era: Eu pun şi dau jos împăraţi, Eu conduc istoria.
Mesajul lui Dumnezeu pentru Daniel: exact acelaşi: Eu conduc şi voi stăpâni aceste naţiuni care acum
mănâncă pe Israel. Daniele, Eu ţin lucrurile sub control!! La vremea cuvenită, voi şti ce să fac!

Dumnezeu Îşi dă revelaţia în limbajul locului şi timpului profeţilor. El îi întâmină pe oameni acolo unde
se află. Limbajul trecutului – pentru a descrie viitorul.

Întoarcerea din captivitate însă a fost dezamăgitoare. Incomparabilă cu Exodul!!

Pe măsură ce VT se apropie de încheiere, zona de interes se mută de la Captivitate şi întoarcere, spre
venirea lui Mesia.

AL CINCILEA MARE EVENIMENT ESTE ÎNTOARCEREA LUI MESIA !

V. Profeţiile mesianice

Folosesc şi ele limbajul trecutului? Pot ele prezice viaţa lui Isus după profeţiile VT? Sau sunt bazate mai
mult pe limbajul trecutului, ca în Daniel 7?

Ieremia 23 (profeţie mesianică despre Isus), vers 5.6: „Iată vin zile... o Odraslă neprihănită.. În vremea
Lui, Iuda va fi mântuit... Domnul, Neprihănirea noastră”
Mesia – ca David, un împărat... Va domni ca David, la maximum.
David – devine un model mesianic.
Asta înseamnă oare că Mesia va fi un adulter, un ucigaş? NU! Mesia şi David nu sunt aceiaşi. Dar în
înţelepciunea şi dreptatea lui David, Mesia va fi la fel.

Numele lui Mesia: „Dumnezeu, neprihănirea noastră” . Niciodată nu vom găsi numele ăsta în NT. Ce să
însemne?
Era un rege în timpul lui Ieremia, împărat rău: „Zedechia” = „Domnul este neprihănirea Mea”. Numele
regelui acesta apare... în versetul mesianic. Dar avea El să se poarte ca şi Zedechia? NU, doar numele îl
va întrupa.

Isaia 7,14: „ Fecioara... Emanuel” Să citim versetul în context: vers 10-16: „Domnul a vorbit din nou
lui Ahaz... Cere un semn!... Ahaz, Nu! să nu ispitesc pe Domnul. ...De aceea, fecioara... Va mânca
smântână şi miere.. Dar înainte ca să ştie copilul a face discernământ... ţara fa fi pustiită...”
Oare este o profeţie în detaliu pentru ce avea să fie Mesia? Sau un Tip pentru ce avea să fie Mesia?
Ahaz – primeşte un cuvânt. Naţiuni îl atacau (două neamuri). El voia să ştie ce se va întâmpla.
Dumnezeu îl încurajează: Nu te teme. Fecioara va naşte un prunc, şi înainte de a se face mare, cei doi
împăraţi nu vor mai fi deloc!
 11

Copilul era un semn pentru Ahaz!!

La fel, când Mesia va veni, El avea să fie asemenea acestei situaţii. Emanuel avea să fie un tipar pentru
Mesia. Dumnezeu folosea limbajul prezentului ca să vorbească despre viitor.
Profeţia mesianică se dezvoltă în acest context specific.

Zaharia 9, 9.10 (o altă profeţie mesianică): „Iată că Împăratul tău vine la tine, pe mânzul unei măgăriţe...
Neamurile... pacea!”
Este o corespondenţă punctuală? Va lua carele de război ale lui Efraim ? Efraim practic nici nu mai
exista. Era limbajul timpului lui Zaharia , pentru a proiecta viitorul.

Putea cineva prezice viaţa lui Isus în totalitate în avans? NU. Nici chiar ucenicii, cu tot felul de aluzii de la
Isus, erau totdeauna uimiţi de ce se întâmpla! Când Isus... la Emaus ... doi ucenici deprimaţi…
Evenimentele acelui week-end nu se „potriveau” cu profeţiile. Chiar şi după moartea Lui ei nu pricepeau
că ele chiar împlineau profeţiile! Aşa că Isus le explică iarăşi din profeţii totul!

Abia după căderea Duhului Sfânt peste ei vor înţelege pe deplin împlinirea profeţiilor!

Ioan 14, 19 explică acest principiu: „V-am spus aceste lucruri acum, înainte de a se întâmpla, ca atunci
când se vor întâmpla, să credeţi.” Când se va înţelege complet o profeţie? Abia după ce s-a întâmplat!
Înainte de împlinire, este nevoie de o oarecare rezervă! Dumnezeu nu este previzibil.
În timpul Domnului erau oameni care au înţeles în profunzime profeţiile, pe baza cărora au creat o
literatură apocaliptică, aşezând evenimentele sfârşitului în detalii în şir! Formaseră nişte diagrame. Ei erau
fariseii. Dar poţi fi atât de specific cu privire la viitor, încât când ele vor veni, să nu le mai recunoşti!

De ce? Pentru că ele nu se mai încadrau în diagramele lor profetice. Aceste cărţi apocaliptice sunt la
îndemână pentru cercetători.

(Odată am prezentat aceste lucruri într-o ţară... Directorul editurii a venit acolo, ca să facă publicitate
diagramelor profetice... cu evenimentele profetice, scrise mărunt şi îngrămădit...! Hărţi mari – de 1-2
metri. Oamenii râdeau!). Probabil că directorul nu participase la prezentare.

Atenţie, să nu fim atât de detaliaţi încât să-l limităm pe Dumnezeu şi să-I luăm libertatea!

===============
 12

Cursul 2 (luni d.a., 19 martie 2001).

Să deschidem acum APOCALIPSA.

Urmează ea aceleaşi principii? Sau este o altă carte?

Exemple:
Apoc. 13: construit pe limbajul trecutului!
13,13-14: „foc din cer pe pământ, înaintea oamenilor... Icoana fiarei... ”

Unde în Biblie, cineva face minuni ca să înşele? Vrăjitorii lui Faraon! Foc din cer în VT? Ilie pe Carmel.
În NT – Fapte 2.

13, 15: „I s-a dat putere, să dea putere fiarei...”

În VT – există un moment să fie siliţi să se închine unui chip? Daniel 3!
În VT – ameninţaţi cu moartea? Estera, chiar şi o anumită zi!

13, 16.17: „Semn, pe frunte!”

În VT – care să sprijine această imagine? Exodul, Ezechiel 9, dar ambele? Deuteronom 6: pe frunte şi pe
mână! Semnul fiarei este o contrafacere a Legii lui Dumnezeu care trebuia să fie pe frunte şi mână.

13,18: „666” Solomon (1 Impăraţi 10). Venitul anual a lui Solomon – menţionat chiar după vizita
reginei din Seba şi chiar înainte de căsătoria lui Solomon cu fiica lui Faraon. Aceasta semnifica tranziţia
de la credincioşie la necredincioşie. Fiara din Apocalipsă este o contrafacere a lui Isus. Isus e Fiul lui
David...

Înălţimea chipului – e un alt punct:

Chiar şi în Apocalipsă, Dumnezeu se foloseşte de limbajul trecutului pentru a înţelege viitorul.

Dar cum raportăm scrierile E.G.White faţă de profeţiile Apocalipsei? A întâmpinat-o Dumnezeu şi pe ea
acolo unde era, în cultura ei? Există unele elemente care nu existau atunci? Ea descrie viitorul în termenii
prezentului ei. Ea nu menţionează computerul, nici războiul atomic... „Dumnezeu are în cer o cutie
plină de dagherotipii – primele tipuri de fotografii” şi nu „computer”. E.G. White este un copil al
timpurilor ei!

(EGW: „Mingi de foc căzând asupra New Yorkului”... – imaginea se regăseşte în limbajul timpului: vezi
imnul Americii).

Iată trei concluzii importante:

a. Noi tindem să fim prea siguri cu privire la ceea ce Dumnezeu va face în timpul sfârşitului. E
ispita de a ne juca de-a Dumnezeu. Ne-ar plăcea să cunoaştem viitorul ca Dumnezeu.... să ştim
care va fi cursul bursei? Dar nu aşa a ales Dumnezeu să lucreze. Dacă vom vedea istoria
interpretării Apocalipsei, vedem cum oamenii au fost prizonierii mentalităţii timpului în care au
trăit. Împlinirea profeţiilor se recunoaşte după împlinirea profeţiilor, şi nu înainte. Când privim
înainte la profeţiile neîmplinite, unele sunt clare dar altele deloc.

b. Când examinăm limbajul lui Ioan, este limbajul trecutului lui Ioan, şi nu al nostru. Deci, să ne
întoarcem mai întâi la cunoaşterea limbajului lui! (Ex.: „lăcustele din Apocalipsa 5: Lăcusta din
 13

pustia arabă – apoi imaginea unui helicopter al marinei americane... Cele două imagini –
suprapuse... Cică Războiul din Golf a fost împlinirea profeţiei! Dacă folosim acest tip de
interpretare, Biblia va spune tot ce vom voi noi...) Dar întrebarea ar trebui să fie: ce a înţeles Ioan
când a primit profeţia? Se gândea el la Războiul din Golf, sau la profeţiile VT? Vezi ce zic
profeţiile despre lăcuste!!

c. Scopul profeţiilor nu este să răspundă curiozităţii noastre cu privire la viitor. Ci cum să ascultăm
de Dumnezeu! Chiar şi atunci când nu vom vedea niciodată împlinirea acelor profeţii, ele vor
avea o importanţă spirituală puternică pentru cei ce le studiază!

Paranteză metodologică:
Metodă de studiu al Bibliei
(luni, după amiază)

Introducere – inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cu cât mai mult studiem Biblia,
cu atât mai mult ne dăm seama cât de periculoşi suntem! Inima este atât de înşelătoare încât nici nu ne
dăm seama de aceasta! Suntem înclinaţi să evităm anumite adevăruri şi să scoatem din ea ceea ce vrem
noi înşine!

Metoda cea mai bună de a depăşi „sistemul nostru de apărare” include câteva principii:

1. Cunoaşterea limbilor originale. Pericolul celui care cunoaşte sumar aceste limbi: de a-şi potrivi
în aşa fel ce citeşte încât să ajungă tot acolo unde vrea!
Ca sugestie: citirea în original se începe cu epistola lui Ioan şi Evanghelia lui Ioan. Cele mai grele:
sunt Evrei, epistolele pastorale... La mijloc, Evangheliile celelalte şi epistolele lui Pavel.
Pentru cei care nu vor ajunge să stăpânească greaca şi ebraica, sunt următoarele căi de a vă păstra
departe de primejdia hermeneuticii aberante:

2. Rugăciune şi Neîncredere în noi înşine! = Să avem mai puţină încredere în opiniile personale. E
nevoie să recunoaştem că noi înşine ne putem înşela singuri. Rugăciunea autentică este cam aşa:
„Doamne, vreau adevărul, oricât ar costa.” Adică, să doreşti adevărul oricât, încât eşti dispus să
plăteşti oricât pentru el. Adevărul este gratuit, dar el te poate costa viaţa, reputaţia, familia, etc ..
Adeseori evităm adevărul pentru că nu suntem dispuşi să plătim preţul. Dacă sunteţi dispuşi să
plătiţi orice preţ, atunci îl veţi avea!!

3. Foloseşte varietatea de traduceri. Cu cât mai multe, cu atât mai bune. Căci nu există nici o
traducere perfectă. Aceste traduceri multiple pot substitui într-o măsura oarecare lipsa cunoaşterii
limbilor originale. Dacă mai multe traduceri consonează fără diferenţe, aceasta îţi spune că textul
grecesc este clar, fără probleme. Dacă însă fiecare traducere dă o altă interpretare, înseamnă că
mesajul este ambiguu în greacă. În acest caz, textul nu este un punct pe care să-ţi fundamentezi
toată credinţa.
Să presupunem că majoritatea sunt similare, dar unul singur este diferit. Ce putem presupune cu
privire la textul original? Probabil că prejudecata traducătorului. Această regulă (3) nu este
suficientă, în sensul absolut.

4. Insistă pe textele clare! Consumă cea mai mare parte din timpul tău cu textele clare. Noi, AZS,
preferăm să stăm cât mai mult asupra celor neclare: Daniel 11, fragmente din Apocalipsa... Cel
care petrece cel mai mult timp cu textele neclare, acela ajunge să-şi piardă mintea! Dacă înţelegi
 14

bine textele clare, atunci nu eşti în pericol s-o iei razna cu textele neclare. Textele clare îţi dau un
tablou complet asupra Bibliei.

5. Citirea Bibliei în loc de a lucra cu concordanţa. Este mai de folos să obţii cunoştinţa din
contactul cu Biblia, aşa cum se prezintă, decât să determini tu însuţi legăturile şi conexiunile
diferitelor texte. Autorul şi cartea ne obligă la anumite conexiuni. Tabloul întreg ne umple. De
aici ne putem lua viziunea! Ce contrast între predicatorul care îşi alcătuieşte predica în minte,
sincer, şi la sfârşit iei concordanţa ca să „îmbraci” ideile tale cu autoritatea Cuvântului. E posibil
ca mesajul să fie foarte bun, dar dacă este ce ai gândit tu şi nu Cuvântul, atunci nu lăsa pe oameni
să fie înşelaţi de impresia ...Cuvântului. Am învăţat asta de la Martorii lui Iehova, care mergeau
pe „cărticica” doctrinală. Capitolul 2 al acestei cărţi se intitula: „De ce trebuie să-ţi examinezi
religia ta?” A venit rândul meu să le întorc întrebarea! Din toţi, 12 au acceptat provocarea, din
care 7 s-au botezat. Metoda? I-am rugat să lase la o parte toate revistuţele lor şi să citească doar
Biblia. Iar la sfârşit să-şi pună întrebarea: „Oare religia mea învaţă tema principală a Bibliei, sau se
ocupă doar de nimicuri?” Unii au fost atât de şocaţi încât au făcut aşa... şi a venit şi rezultatul!
H.M. Richards a citit foarte mult Biblia şi asta l-a păstrat lângă temele profunde şi vitale ale
Bibliei.

6. Supune-ţi concluziile tale criticii celor care studiază Biblia în mod serios. Toţi avem cel puţin o
„pată oarbă”. Citim Biblia şi la un moment dat îţi dai seama că eşti cu mintea aiurea... Acest lucru
ne descoperă că există un mecanism de apărare care ne conduce să evităm acele lucruri care ne
cer schimbarea şi îndreptarea vieţii noastre. Dar când un grup de persoane studiază Scriptura cu
seriozitate, aduce siguranţă. Proverbe: „În mulţimea sfetnicilor este biruinţă”. Lucrul acesta este
mai ales adevărat atunci când cei cu care studiezi Biblia sunt diferiţi faţă de tine. Am învăţat mai
multe despre Biblie de la cei cu care nu eram de acord, decât de la cei care mă încuviinţau.
„Sindromul Saddam Hussein” – el nu este înconjurat decât de cei care sunt întotdeauna de acord
cu el. În 1971, când a întrebat pe sfetnicii săi dacă ar fi în stare să învingă coaliţia. Şi ei i-au spus:
„Dacă tu ne vei conduce, vom birui!” Foarte rea părere. Rezultatele s-au văzut. Sunt lucruri pe
care nu le descoperi decât printr-o confruntare cu altul, care a văzut-o, în timp ce eu eram cu
„pata oarbă”.

Întrebări libere:

- Cât de precise sunt profeţiile detaliate ale E.G. White? Ea nu foloseşte totdeauna
Biblia într-o manieră exegetică. E.G. White avea o expresie preferată: „Nu lua, nu gusta,
nu atinge!”. E luat din Coloseni 2, 21, în care Pavel citează expresia aflată în gura unor
oameni rătăcitori. Dar când E.G. White foloseşte textul, ea nu intenţionează să ne redea
sensul original, ci pur şi simplu, este o impresie venită din studiul biblic. Fundaţia E.G.
White a studiat această problemă cu ani în urmă, şi a ajuns la concluzia că E.G. White
foloseşte Biblia exegetic 1%, în timp ce 99% o foloseşte într-un sens predicativ, nu cu
scop exegetic. De cele mai multe ori ea foloseşte în sens teologic sau omiletic.

- O remarcă: chiar şi pionierii noştri au făcut erori în interpretarea profetică. În 1917 –

generalul Allen întâlnea Turcii în valea Meggido. Ca rezultat al interpretării lor: că „atunci
când Turcii vor fi bătuţi la Armaghedon, va veni sfârşitul”, în anul acela s-au botezat de
3 ori mai mulţi ca anul trecut. Turcii au pierdut bătălia şi totuşi sfârşitul n-a venit! Aici
pionierii au greşit...

- Încă ceva despre E.G. White: când spun că trebuie să fim prudenţi când folosim scrierile ei în raport
cu Biblia, nu vreau să vă sugerez să avem neîncredere în scrierile ei. Dimpotrivă, doar să nu le dăm o
 15

utilitate pe care ea nu a intenţionat-o. Exemplul: scrisorile diferite ale unui tată care adresează două
sfaturi contrarii celor doi fii cu caracter diferit. Iar scrisorile ar ajunge la adrese greşite... Celui leneş, să-i
dea sfaturi de relaxare, în timp ce celuilalt, supraangajat, să-i dea îndemnuri la o mai mare implicare! Vezi
cazul cu fata care nu voia să se căsătorească cu concubinul, pentru că E.G. White spune să nu ne
căsătorim cu necredincioşii...

- E.G. White a fost trimisă să scrie într-o vreme de „optimism popular”... şi Dumnezeu a
trimis-o la lume să-i avertizeze: „Fiţi atenţi, nu e chiar aşa! Creştinismul cere educaţie şi
luptă aspră cu sine!” Dacă E.G. White ar veni azi, solia ei ar fi adaptată pentru timpul
nostru deprimant... şi ar semăna mai degrabă cu epistola către Romani.

_______________________
Revenind la APOCALIPSA...

Identitatea noastră este emanată din Apocalipsa. Este atât de important să mergem dincolo de ceeea
ce ochiul nostru vede (vezi iluzia că pământul este plat).

Vezi pilda cu fetiţa care vede pe tatăl tunzând iarba şi crede că o „aspiră” precum covorul.

Apocalipsa ni-e dată ca să avertizeze lumea că lucrurile nu vor merge cum s-ar aştepta lumea.

Să ne apropiem de Apocalipsa, prin fereastra lui 12,17...”Şi balaurul, mâniat pe femeie...”

Există două părţi, două tabere în conflictul final: Balaurul şi Rămăşiţa. Cele două tabere se află în
conflict. În cap. 13 aflăm mai multe despre Balaur, iar în cap. 14 vedem cum răspunde Rămăşiţa.

Aici ni se spune că Balaurul „s-a dus” să facă război cu Rămăşiţa. De obicei, când oamenii fac
război, atacă pur şi simplu. Pe când aici, balaurul s-a dus (s-a îndepărtat) ca să facă război! În tot cap.
12, balaurul face război, şi peste tot, balaurul iese înfrânt...

Acum vine ultima lui ocazie să atace. Ultima şansă. El decide să-şi găsească ajutoare. Merge pe malul
mării şi cheamă o altă fiară din mare şi alta din uscat. Acum sunt trei: balaurul, fiara din mare şi fiara
care iese din pământ.

Dacă studiezi Scriptura, descoperi că şi în cer e o Trinitate. Aici e o „contrafacere” : Balaurul + Fiara
din Mare + Fiara din Pământ sunt o contrafacere a Trinităţii adevărate.

E clar că Balaurul este conducătorul. El pare Tatăl contrafăcut. Dar ce putem spune despre Fiara
din Mare? Pe cine ar putea contraface fiara aceasta?

Apoc 13,1: „am stătut pe nisipul mării... fiară cu 7 capete şi 10 coarne...”

Dacă am întâlni o asemenea fiară, am crede că suntem ...beţi... pentru că nu există aşa ceva! Dacă
întâlneşti însă două, ajungi la opinia că ai descoperit o nouă specie.

Atenţie: şi balaurul are 7 capete şi 10 coarne. Fiara arată chiar ca şi balaurul. În Ioan 14, Isus zicea:
Dacă M-aţi văzut pe Mine, L-aţi văzut şi pe Tatăl.

Fiara care iese din mare este o contrafacere a Dumnezeului Hristos şi se aseamănă cu balaurul...
Avea labe de urs, gură de leu, trup de leopard... I-a dat scaunul de domnie şi o gură mare!
În Matei 28, Isus spusese: Toată puterea Mi-a fost dată... Dar, tot aşa, fiara îşi găseşte autoritatea de
la Balaur.
 16

În cap. 13, trebuie să descoperim mai întâi tabloul general.

13,3: unul din capete – rănit de moarte... Şi s-a vindecat... Şi tot pământul se mira! Dacă eşti mort,
atunci „vindecarea” trebuie să fie „înviere”. Chiar vede Ioan lucrul acesta, sau e doar o înviere?

13,8: în greacă, multe cuvinte pentru a ucide. Aici, cuvântul folosit este ‘junghiat’ – Mielul... şi este
exact acelaşi cuvânt din versetul 3: „junghiat”. În mod deliberat, omorârea fiarei este comparată cu
cea a Mielului.
13,4: „să se închine balaurului,... Cine mai este ca Fiara”. În cap.12, ultima dată când apare în
Apocalipsa Isus apare cu numele „Mihail”, care nu înseamnă decât chiar întrebarea „Cine e ca
Dumnezeu?”

13,5: 42 luni... = chiar 3,5 ani!! Exact cât a slujit Isus pe pământ.

O contrafacere clară a lui Isus!

Dar Fiara care vine din pământ? Ar putea fi o contrafacere a Duhului?

Fiara aceasta aduce Foc din cer! Ca în Fapte 2,... singurul loc unde se mai întâlneşte în NT aceasta.
O contrafacere a Cincizecimii.

Versetul 12 îl face şi mai clar: El nu vorbeşte pentru sine şi autoritatea sa, ci pentru autoritatea
fiarei din mare!

În Ioan 16, Spiritul nu vorbeşte pentru Sine, ci îndreaptă atenţia spre Domnul Hristos. Această fiară
ocupă rolul pe care Duhul Sfânt îl are în viaţa creştinului.

Chiar în 13, 11: are coarne ca un miel! De 21 ori în Apocalipsa, Miel se aplică la Hristos! O singură
dată la altcineva!! Clar – este o contrafacere a Domnului Hristos. E posibil ca această fiară să fie
simultan şi o contrafacere a Domnului Hristos şi a Duhului Sfânt?

În Ioan 14, Hristos foloseşte despre Mângâietorul termenul de „un alt Mângâietor”. Expresia „Un
alt” indică pe cineva întrutotul la fel cu sine. Pentru ucenicii deprimaţi, Isus le dă făgăduinţa că le
trimite un alt Mângâietor. Adică, Mângâietorul ESTE Isus Însuşi, iar Duhul Sfânt este cel care ia
rolul chiar al Domnului Hristos, ca substitut...

Fiara din Pământ este o contrafacere a Duhului Sfânt, dar şi a lui Isus.

Mesajul este că în ultima parte a istoriei pământului, lucrurile nu vor fi totdeauna cum par.
Diavolul are două căi: persecuţia + înşelarea. Pe care a folosit-o cu mai mult succes? Desigur,
înşelăciunea. Persecuţia nu face decât să întărească credincioşia! Înşelăciunea este mai dură!

În zilele de pe urmă, Scriptura spune că va fi o mare înşelăciune: să ne cunoaştem Biblia mai mult ca
oricând, să ne rugăm mai stăruitor, să nu avem încredere în noi înşine...

Dacă credem că noi, AZS suntem pregătiţi pentru înşelăciune, atunci să vedem din Apocalipsa până
unde ajunge ea:

13, 13-14: Foc din cer... Amăgea... prin semnele... A zis locuitorilor... icoană fiarei.

În acest text: este o figură antichristă, care încearcă să înşele lumea prin semne şi minuni, mai ales
prin foc din cer!!
2 Tes. 2, 8-10: „Acel nelegiuit... prin puterea Satanei, ...semne şi puteri mincinoase...”
 17

Corelarea acestor texte se bazează pe câteva strategii simple:

1. Caută texte cu aceeaşi temă: există 4 texte în NT privind înşelăciunile din timpul sfârşitului.
Apoc. 13, 2 Tes. 2, 8-10; Matei 24, Apocalips 16.

2. Să verifici dacă au aceeaşi terminologie? – În toate există acelaşi cuvânt „amăgire”? Se referă la
timpul sfârşitului? Toate folosesc „semne şi minuni”? Şi toate se referă la „lumea întreagă”. Da!!
Este acelaşi limbaj!

Comparând textele care ţin unele de altele, descoperim unitatea!

În 2 Tes. 2,8: îl va nimici la Arătarea venirii Lui - „Parusia”. În versetul 9, din nou primul cuvânt este
Parusia. Deci sunt două „Arătări”, una a nelegiuitului, iar alta a lui Hristos!
Ce vine mai întâi: Contrafacerea sau Venirea adevărată. Contrafacerea - dar de ce? Pentru că n-ar mai
putea-o face după, căci va fi nimicit la venirea Lui!! Iată un text clar! („Left behind” – bazat pe Răpire...
Biblia niciodată nu vorbeşte despre două „veniri” ale lui Isus. Teologii extrapolează un sistem străin...)
Dar două „veniri” sunt doar în 2 Tes. 2, în care prima este contrafacerea!
Pentru o clipă, la Fapte 2, 22 – care are aceeaşi terminologie ca 2 Tes. 2: Minuni, Puteri şi Semne!
Semnele şi minunile despre care ştiau conducătorii iudei erau din lucrarea pământească a lui Hristos. Ea
ar putea fi însumată în aceste trei cuvinte.
Acum, în 2 Tes. 2, găsim chiar o contrafacere nu doar a celei de a doua veniri, ci şi a lucrării pământeşti a
lui Hristos. Va apărea ca un Mântuitor blând, inofensiv! Toţi vor dori să meargă să-l întâlnească pe acest
„Isus”. Doar noi vom şti că aceasta nu va fi adevărată.

Matei 24, 24: aceleaşi cuvinte: semne şi minuni... ca să înşele chiar şi pe cei aleşi! Pentru a amăgi! An
de an, lucrăm pentru o anumită persoană. Şi când arăţi un interes, ei te invită să meargi să-l întâlneşti pe
Isus. Vers. 25-27... „Vă vor zice: Iată-L ...! Să nu credeţi!”
O venire secretă ar fi cunoscută pretutindeni prin CNN... Înşelăciunea sfârşitului va fi foarte serioasă...
AZS vor fi clătinaţi dacă nu vor fi înrădăcinaţi în adevăr...

Apocalips 16, 13: „Din gura balaurului,... trei duhuri necurate.” Aceleaşi trei din cap. 13, pe acelaşi
subiect. În vers. 14: semne nemaipomenite! Dar de ce „broaşte”? Trimitere la Exod, la plaga broaştelor!
În cap. 16, găsim plăgi ca în Egipt: sânge, întuneric, piatră, bube, foc,... evident, Exodul este fundalul.
Dar de ce broaşte? Pentru motivul că Faraon era întotdeauna aproape de a fi înduplecat de Moise, dar
magicienii lui Faraon veneau şi repetau „iluziile”... Broaştele au fost ultima plagă care a putut fi
contrafăcută. După broaşte, n-a mai fost posibilă contrafacerea!! (Limbajul trecutului nu este o
programare, ci doar o cale de a putea reprezenta viitorul). Toate se leagă ca o terminologie a amăgirii.
Avem falsificarea lui Isus, a lui Dumnezeu Tatăl, a celei de a doua veniri, a lucrării pământeşti a lui
Hristos. Aici – amăgirile Exodului! Obiectivul este să imprime cu toată puterea că la sfârşit va fi o mare
amăgire!! Textele acestea nu ne spun exact cine vor fi broaştele. Lucrul acesta îl vom afla mâine. Dar
deocamdată, să vedem ce e clar!

Broaştele – nu au paralelă doar în Exod, ci şi în vers.14: sunt spirite de demoni! Un demon, este
un înger rău. Cele trei broaşte sunt îngeri răi... Atenţie: cei trei îngeri din Apocalipsa 14 !! Încă o
contrafacere!!
E clar că:
În timpul sfârşitului – va fi o mare contrafacere
Din cei aleşi – vor fi mulţi înşelaţi (în slujirea Hristică şi Venirea Sa).
Evanghelia va fi contrafăcută! Va fi o Evanghelie paralelă!! O Evanghelie care trimite spre
o falsă trinitate... înălţându-l pe Hristosul contrafăcut.
 18

Apoc 16, 16: Armaghedon – un termen ebraic transliterat în greacă. Pentru „The Anchor Bible
Dictionary” (cel mai serios dicţionar, în 6 volume uriaşe), am avut privilegiul să mi se ceară să scriu
comentariul pentru Armaghedon. Am studiat tot ce s-a scris despre Armaghedon! E un text atât de
dificil, că mulţi comentatori vor să-l schimbe cumva. „Har” – e munte. Megghido e Megghido. Dar
„Muntele lui Megghido” nu există! Unii zic: Nu e muntele, ci AR – cetatea Meggido. Sau e Har-Moed:
Muntele adunării! Poţi lua cel puţin 6 interpretări cu mici modificări.
Preferinţa mea e să-l lăsăm aşa cum este. Şi mă întreb, ce să însemne Harmagghedon? Megghido e o
cetate veche în valea Israel. Nu e nici un munte. Dar dacă stai acolo şi priveşti, vezi un munte: Carmelul,
chiar acolo unde Ilie s-a confruntat cu proorocii lui Baal. Soluţia: Carmelul! Carmelul era scena de luptă
pentru cele două divinităţi. Cine avea să fie adevăratul Dumnezeu. Yahweh şi Baal sunt două noţiuni
pentru aceeaşi semnificaţie: Domn! În acea confruntare, focul din cer a arătat răspunsul.

În confruntarea finală, se va relua aceeaşi întrebare şi demonstraţie, cu diferenţa că focul, în ultima

înşelăciune, va cădea pe altarul fals!!! Simţurile te vor convinge că dumnezeul adevărat este cel fals.
Doar Biblia va spune că e rău! Ce vei face atunci? Când toţi vor fi contra!

Singura siguranţă, protecţie, va fi cunoaşterea Cuvântului.

Vă încurajez să studiaţi Cuvântul cu mai multă stăruinţă, rugându-vă mai serios. Nu aveţi încredere în
voi... Să vă aşezaţi aşteptările de partea Bibliei.

Acesta este MOTIVUL PENTRU CARE AM FOST CHEMAŢI: de a ajuta lumea să înţeleagă cu
claritate cuvântul dat! Dacă chiar şi cei aleşi ar fi înşelaţi, dacă n-ar cunoaşte adevărul, cât de urgent ar
trebui să fie studiul şi vestirea noastră.
 19

Cursul 3 (marţi, 20 martie 2001)

În Cartea Apocalipsei, Exegeza este relativ uşoară. Exegeză – încercarea de a descoperi ce a vrut să
spună autorul. Problema însă este că atunci după ce ai înţeles ce a vrut să spună, tot n-ai încă nici o idee
de ce a vrut să spună el.

Ne întoarcem la Armaghedon, căutând uneltele care să ne descopere semnificaţia.

(O trecere în revistă a unor evenimente din lumea religioasă. Se aminteşte de discuţia inter-confesională
dintre luterani şi AZS. Discuţii plăcute, multe lucruri în comun... Acum însă se va discuta despre
Escatologie, despre Semnul Fiarei... Mă întreb, cum am putea să le prezentăm luteranilor? Când te afli
înaintea unui conclav de doctori, care nu cred ce credem noi, e mai greu! GC m-a ales pe mine, Jon
Paulien, şi a fost o experienţă din cele mai cumplite pentru mine... Dar Domnul m-a ajutat).

ARMAGGEDON

Apoc. 16,12: „Al şaselea a vărsat potirul peste Eufrat... ca să pregătească calea împăraţilor...”
Aici, găsim o serie de 7 îngeri care poartă potire – jertfe de băutură din Sanctuar. Când varsă potirele,
urmează scene de distrugere.
Aici este secarea râului care curgea prin Babilon.

Există aici trei termeni deosebit de dificili:

- Râul Eufrat
- Conceptul „uscării” (secării) lui
- Împăraţii din răsărit.

A. Eufratul
Uriah Smith – a susţinut că Eufratul reprezintă teritoriul prin care curge râul – deci „nimicirea Turciei”
– pentru că atunci, Turcia ocupa teritoriul respectiv.
Mai recent, un alt cercetător AZS - a susţinut aceeaşi părere, cu modificarea că Irakul reprezintă
Eufratul. Că Învingerea Irakului în Războiul din Golf – reprezintă punctul sfârşitului.
S-au dovedit amândouă că nu au avut succes.

O altă părere este că Eufratul - reprezintă chiar râul propriu-zis.

Dar să vă întreb: dacă Ioan însuşi ne dă dezlegarea, de ce să mai căutăm sensul în altă parte?

Primul principiu de a descifra Apocalipsa este să descoperim structura cărţii şi să vedem ce ne spune
cu privire la semnificaţie.

Eufratul este cu claritate descoperit în alte părţi ale cărţii:

Apoc. 17,1: „Apoi unul din cei 7 îngeri... Vino să-ţi arăt judecata curvei... care şade pe ape mari”

Unul din îngerii cu plăgile vorbeşte lui Ioan. Îngerul explică ceva cu privire la acea plagă. Întrebarea : care
din plăgi? Sunt trei dintre plăgi care au de-a face cu „apa”. A doua – pe mare; A treia – pe râuri şi
izvoare; A şasea – pe Eufrat.
 20

Care din acestea este în atenţia vers. 1? Răspuns: în vers. 5, care descoperă identitatea Femeii de pe ape:
BABILONUL CEL MARE...

Deci Babilonul, care şade pe Eufrat!!! Babilonul este un oraş geamăn, având două părţi egale pe ambele
părţi ale râului. Erau porţi şi bariere pe râu, pentru ca atacurile să nu poată avea loc asupra cetăţii. Situaţia
era atât de unică, încât Babilonul era cunoscut ca fiind oraşul de pe ape! Ieremia 51, 13: „Babilonul –
care şade pe ape multe”. Aici, în Apoc. 17 – ni se explică a 6-a plagă!!

17,15: „Apele pe care le-ai văzut sunt noroade, gloate, limbi...”

De unde vine această imagine? Din vers. 1, care explică râul Eufrat. Explicaţia este că aceste ape
reprezintă naţiuni, limbi, gloate...

Ce reprezintă Eufratul? Răul propriu-zis? Nicidecum după Ioan.

Dar Turcia? Nu, după Ioan, căci el reprezintă mai multe neamuri...
Eufratul este un simbol al puterilor civile şi politice ale lumii.

O expresie paralelă ar fi „împăraţii pământului”- toate neamurile pământului... E un simbol mondial.

Asta dă şi conţinut plăgii a 6-a! Toate plăgile din cap. 16 acoperă toată lumea!! Bube – toţi!! Apele –
sânge, peste tot! Şi marea, la fel... Pârjolul ... Este absurd să vezi aici doar un ...râuleţ.

Uscarea Eufratului are de a face cu toate naţiunile pământului! Este un eveniment masiv şi de o
însemnătate crucială. Trebuie să-i prindem înţelesul.

B. Secarea Eufratului

Un al doilea principiu în studierea Apocalipsei este să-i descoperim fundalul Vechi Testamental.
Aici , în trei locuri, găseşti tema:

Ieremia 50 - 51
Isaia 44-47;
Daniel 5

Să le luăm pe rând: Ieremia 50, 33-34: „Copiii lui Israel ...apăsaţi.. Dar Domnul îi va apăra, şi-i va face
pe babilonieni să tremure”, adică: Babilonul pe punctul să fie înfrânt de Dumnezeu. De ce? Pentru că
Babilonul apasă pe poporul Său!

Acum, dacă ai fi Dumnezeu şi ai vrea să salvezi poporul tău, ce-ai face? Să slăbeşti puterea naţiunii
asupritoare! (Vezi istoria URSS în Europa de Est).

În Ieremia 50, 35: „Sabia împotriva Babilonului... şi a tuturor...” Tăria unei ţări stă în numărul
oamenilor ei. Tăria Babilonului era tare datorită războinicilor mai mulţi, dar şi datorită înţelepţilor... În
Babilon, tot felul de universităţi... Inteligenţa acestor conducători au născut puterea politică a
Babilonului.

Ier. 50,36: „Sentinţă asupra armatei Babilonului.” Forţele armatei...

v. 37: „Caii şi carele lui... Împotriva visteriilor lui...” Caii şi carele erau ca nişte tancuri, care nimiceau
prin dimensiuni pe cel mai viteaz de unul singur... Puterea Babilonului venea şi din numărul superior de
 21

cai şi care... El avea şi mercenari străini (oameni de tot felul), datorită bogăţiilor pe care le avea. El era un
Imperiu cu multe naţiuni... toate luptau pentru Babilon.

În v. 35-37 – Dumnezeu loveşte lucrurile care dădeau tărie Babilonului. El distruge resursele,
administraţia, înţelepţii, armata, bugetul, acestea toate care făceau Babilonului puternic.

Dar mai era ceva în v. 38: „apele lui”. Ce resursă importantă. Era greu de asediat un oraş ocrotit de
ape, alimentat de ape şi apărat de ziduri şi canale de apă.

Pasajul de mai sus este o poezie, construită prin paralelisme, care descoperă toate resursele Babilonului.
Eufratul poate reprezenta toate resursele Babilonului. Eufratul este parte din apărarea şi tăria lui. Uscarea
lui reprezintă secarea resurselor Babilonului.

Aici este baza pentru Apoc. 16 şi 17... E.G. White spune că în Apocalipsa toate cărţile se întâlnesc şi îşi
ating apogeul.

Când Apocalipsa interpretează Eufratul ca fiind naţiunile, atunci el vorbeşte de acele naţiuni ca puterea şi
resursele care susţin Babilonul: militar, politic, financiar. Ca AZS, avem o idee destul de clară: Babilonul
sfârşitului se va baza pe resursele mondiale!

Primul motiv pentru care cade, este că a asuprit poporul Lui

Al doilea motiv, este pentru că se închină la idoli. În Apocalipsa, ambele constituie motivele pentru care
este distrus Babilonul.

Ieremia 51, 36-38: Din nou, uscarea Eufratului – va fi evenimentul care va determina căderea
Babilonului.
În Ieremia 50-51, secarea Eufratului este elementul central.

Următorul text:
Isaia 44, 26: „Eu zic despre Ierusalim – va fi locuit...” E un alt capitol despre căderea Babilonului. În
vers. 26 este un al treilea motiv pentru care Babilonului va cădea: e faptul că se împotriveşte rezidirii
Ierusalimului. Din perspectiva Apocalipsei, aceste trei motive sunt semnificative.

În vers. 27: „ Eu zic despre Eufrat: usucă-te! ”

Vers. 28: „Eu zic despre Cir: „să-i pună temeliile”
Cirus avea trei sarcini: uscarea Râului, eliberarea poporului, rezidirea Ierusalimului.

Isaia 45,1 - Cir, în lumina căderii Babilonului: „Dumnezeu va deschide porţile pentru Cir!” . Nu e destul
ca, pentru luarea Babilonului, să seci doar apa, ci şi să deschizi porţile! Dumnezeu promite lui Cir că El
va purta de grijă ca poarta să-i fie deschisă.

Când Cir a uscat râul şi când a intrat în cetate, porţile erau DESCHISE!

Încă ceva despre Cir : este unsul lui Dumnezeu. Asta în ebraică este MASHIAH. Cir este MESIAH.
Sunt doar două locuri în VT, când cuvântul se leagă de un conducător omenesc viitor: Daniel 9, unde e
chiar Isus; şi al doilea, chiar aici, cu referire la Cir.

De ce Dumnezeu îl numeşte Mesiah? Pentru că devine credincios?

 22

Isaia 45,4: „Din dragoste pentru Iacov... te-am chemat cu bunăvoinţă...” Nu pentru că Cir devine
credincios, ci Cirus este un înainte mergător al lui Isus pentru că eliberează pe Poporul Său!! Un păgân
care nu crede, care nu-L cunoaşte, dar din care Dumnezeu face un Mesia!

Dumnezeu este mai larg în înţelegere decât noi! Cum să binecuvânteze Dumnezeu pe un păgân? Pe Cir
– Mesia, iar pe Nebucadneţar – un profet!! Dumnezeu se poate folosi de oameni pe care noi niciodată
n-am putea să ne imaginăm !

(Intermezzo cu ...Estera. Vedem un Dumnezeu care priveşte dincolo de relele oamenilor şi îi foloseşte în
planurile Sale).

Împlinirea acestor profeţii a fost exactă. La mult după moartea profeţilor, s-au petrecut evenimentele: un
împărat din răsărit a venit şi a secat Râul, a cucerit Babilonul, a eliberat Israelul şi a reclădit Ierusalimul.
Ceea ce am văzut descoperă ceva din structura Apocalipsei. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a construit
profeţia sfârşitului pe această structură:
Vin împăraţii de la răsărit, usucă Râul, cuceresc Babilonului, eliberează poporul ales şi reconstruiesc Ierusalimul!

Aşadar: Apocalipsa 15-22 – REPETĂ istoria exodului şi revenirii.

Întrebarea: nu există nici o referinţă istorică pentru aceste lucruri? Nu, ci problema e că înainte de a căuta
referinţe istorice, trebuie să regăsim viziunea de ansamblu. Aici a greşit Uriah Smith. Poziţiile prezentate
mai sus existau chiar şi în timpul său, dar el a ales deliberat alte comentarii. De ce? Pentru că în zilele sale,
Turcia era proeminent politică. Cei mai mulţi interpreţi protestanţi numeau Turcia drept „chestiunea
Orientală”. În primul război mondial, încă era o putere mondială. Uneori evenimentele curente ne
amăgesc să interpretăm profeţia sincronic. Dar datoria noastră este ca mai întâi să înţelegem „the big
vision” din profeţie, şi apoi să înţelegem conexiile istorice.

Tabloul biblic ne permite să facem judecăţi şi aplicaţii corecte în istoria curentă.

(J. Paulien vorbeşte de avantajele şi dezavantajele „job”-ului său. (a) să se ocupe de textele grele din
Biblie – şi să descopere că ele sunt clare! Atunci oamenii sunt foarte bucuroşi. Dar mai e şi (b) – în care
descoperă că textele clare nu sunt aşa de clare... Că oamenii lucrează bazându-se pe o traducere eronată.
Sau au încercat să aşeze Turcia în contextul secolului I. Iar atunci când le arăţi că ceea ce credeau că e
clar nu e chiar aşa de clar, atunci oamenii se supără. Dar biserica pentru care lucrez este binevoitoare să
suporte pe cercetătorii ei, chiar atunci când ce spun nu e chiar plăcut. Aşa v-aţi supărat de cele spuse de
mine despre Estera... Dar Biblia relatează lucruri aşa cum sunt. Sfinţii în Biblie au slăbiciuni. Sunt
recunoscător pentru asta... Că asta înseamnă că şi noi putem fi sfinţi cu slăbiciuni. Asta nu înseamnă că
putem trăi în aceleaşi păcate... Dar că El ne poate accepta acum pe toţi. Am numărat omorurile lui
David, şi am găsit 201, în care n-am implicat pe cei căzuţi în război... Dacă e speranţă pentru David, este
şi pentru noi. Acesta este Dumnezeu pe care-L slujim.)

C. Împăraţii de la răsărit

Un al treilea principiu este să privim Apocalipsa pe fundalul Noului Testament. E.G. White
spune că în Apocalipsa culminează toate cărţile Bibliei. Apocalipsa este înţeleasă atunci când este citită în
ansamblul relatării Bibliei.

Cine sunt ei? În NT, pentru răsărit cuvântul este ANATOLE. El înseamnă două lucruri posibile: (1) o
Direcţie (Estul); dacă mergi spre Est, tu spui „merg spre răsăritul soarelui”; (2) Isus!! Ca în Luca 1, 78:
 23

„ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţimi”... Aici, în cântecul lui Zaharia, este descoperit Isus. În
vers. 78, el trimite la Anatole, ca fiind Isus.
Matei 24,27: „Cum iese fulgerul de la ANATOLE şi se vede până la apus”. Aici direcţia de Est se
asociază cu Isus.
Apocalipsa 7 – îngerul care pecetluieşte vine de la Anatole.
Expresia „Împăraţii răsăritului” pare că se referă cumva la Isus. Dar de ce la ‚plural’?
Apoc. 17,14: „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, căci El e Domnul domnilor şi Împăratul
împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea îi vor birui!”
Este scena bătăliei finale. Isus înfruntă pe puternicii lumii, naţiunile lumii. Cineva mai luptă împreună cu
El. Cine? „Cei chemaţi, aleşi şi credincioşi” , adică poporul lui Dumnezeu. Este Isus şi Biserica Sa.
Ar putea fi ei „Împăraţii de la răsărit”?

Apoc. 1, 6: „suntem numiţi Regi şi Preoţi”

Apoc. 5, 9-10: „Regi şi Preoţi”

Împăraţii de la Răsărit = Hristos şi poporul Său.

Poporul Lui este redat într-o multitudine de feluri.

Dar ce legătură are cu plaga a 6-a: Apoc 16,15: „Ferice de cei ce-şi păzesc hainele...” Suntem în mijlocul
plăgii a 6-a, evenimente ce conduc la Armaghedon. Dacă citeşti legătura cu vers 14 şi 16, descoperi o
legătură tare, descriind bătălia finală. Dar în mijlocul scenei bătăliei, Inspiraţia descoperă Poporul lui
Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu sunt cei care îşi păzesc hainele şi veghează.

Chestiunea hainelor nu e o problemă literală, ci una figurativă. E o imagine ca cea din Matei 24, când cei
ce aşteaptă pe stăpân, veghează...

În criza finală a istoriei, va fi o mare confederaţie a sfinţilor. Copiii Lui sunt prezenţi în Marea Luptă
finală. Ei sunt descrişi ca „cei chemaţi, aleşi şi credincioşi”, şi „cei ce veghează şi îşi păzesc hainele”. Sau
„rămăşiţa”, cei „144.000”... Sunt diferite nume date poporului Său.

În ultima bătălie este prezent poporul lui Dumnezeu, ca o vastă confederaţie a lui Dumnezeu. Va fi o
singură biserică? Probabil. Dar şi mai probabil ca sunt copiii risipiţi pe toată faţa pământului, cunoscuţi
de El, dar care apar după ce le vor fi luate bisericile şi sunt risipiţi.

Limbajul folosit cu privire la Armaghedon Este un limbaj militar, CHIAR DACĂ bătălia nu este
militară, ci o bătălie pentru minte şi inimă. Pentru că, chiar în mijlocul bătăliei, este un apel la
neprihănire.

Un alt text puternic : 2 Cor 10, 3-10. Şi aici este un limbaj spiritual: armele sunt spirituale, şi lupta este
tot aşa... Ea urmăreşte să taie şi să supună gândirea. Să facă din fiecare gând un rob al lui Hristos.

Bătălia Armaghedon este o luptă pentru minte şi inimă. E o luptă între adevărata Trinitate şi cea falsă,
dintre Evanghelia celor trei îngeri şi cea a celor trei broaşte.

Să cercetăm „inamicii” din lupta finală. În Apoc. 16 şi 17 sunt mulţi duşmani, descrişi în mulţi termeni.
Dar sunt doi foarte distincţi în Apocalipsa. Toate simbolurile trebuie înţelese ca referindu-se la unul sau
la celălalt:
 24

Apoc. 17, 1: „Cei 7 îngeri... Judecata curvei... pe ape mari”. Am văzut că prostituata se referă la
Babilonul din timpul sfârşitului, iar apele ... nu sunt la prima vedere clare. Dar se spune că „cu curva,
împăraţii pământului au desfrânat şi s-au îmbătat de vinul desfrânării ei.”
Prostituata e încă acolo, dar APELE sunt substituite cu ÎMPĂRAŢII şi neamurile PĂMÂNTULUI. În
cazul acesta, Eufratul reprezintă Împăraţii pământului.
Versetul 3: „Femeia în pustie, şezând pe o fiară... E aceeaşi curvă. Ea e numită Babilon, mama
desfrânatelor. Femeia e aceeaşi în aceste trei versete. Dar CINE ESTE FIARA?? Ea este o compoziţie
(combinaţie) a multor animale din Apocalipsa. Fiarele reprezintă puteri stăpânitoare asupra lumii. Un
hibrid... Sunt puteri care stăpânesc lumea.
Pentru mine, textul a fost destul de greu, până ce am început să fac legături. Când am descoperit că există
multe imagini care exprimă aceleaşi lucruri, atunci şi textul a devenit clar. Ca de ex.:

În cap. 16, 12: Eufratul – care reprezintă tot puterile politice ale lumii
16, 13: „Balaur, fiara şi proorocul mincinos” – deja descoperite în cap. 13. Ele reprezintă trinitatea
contrafăcută. Împreună reprezintă divinitatea falsă de la sfârşit. Chiar dacă există o dimensiune politică,
cea principală este tot cea religioasă în Apocalipsa.
16,14: „Împăraţii - distincţi de cele trei fiare şi de duhurile de broaşte” ... Aici sunt două puteri inamice:
Falsa trinitate şi Împăraţii pământului.
Scopul falsei trinităţi este să aducă în tabăra lor pe toţi împăraţii pământului, ca în cap. 17, unde scopul
curvei este să strângă pe toţi împăraţii la ea.
De aici o întrebare: Este o legătură dintre curvă şi cei trei falşi dumnezei?
16,19: Când Babilonul cade , se divide în trei părţi!! E singura referire posibilă: vers. 13!! Babilonul şi
Trinitatea contrafăcută este identică. E o confederaţie care se opune lui Dumnezeu şi sfinţilor.

Aici există două puteri inamice în bătălia finală:

O CONFEDERAŢIE RELIGIOASĂ
şi
O CONFEDERAŢIE POLITICĂ

Pentru fiecare din ele, sunt folosite multe simboluri. Atunci când descoperim legătura dintre ele, ajungem
doar la aceste două „confederaţii”.

Iată şi diagrama sintetică:

Conf. Sfinţilor
= 144.000
Rămăşiţa
Împăraţii de la răsărit
Gloata cea mare
Cei chemaţi,
Cei aleşi,
Cei credincioşi
Cei ce veghează
Cei ce-şi păzesc veşmintele
Etc..

În cap. 12, 17: poporul este numit Rămăşiţa, dar în 14,1: se cheamă 144.000, care stau pe muntele
Sionului. În VT, imaginea este luată din Ioel, unde cei ce stau pe munte sunt „Rămăşiţa”. Autorul
Apocalipsei foloseşte imagini ale VT pentru a arăta identitatea comună.
 25

Confederaţia Civilă-Politică
= Eufratul
Ape mari, multe
Împăraţii pământului (17,2)
Fiara (17,3)
Cetăţile neamurilor
7 munţi
7 împăraţi
10 coarne
10 împăraţi
Locuitorii pământului (17,2). Apare des în Apocalipsa. Cei ce locuiesc
pământul sunt nelegiuiţii, căci cei sfinţi locuiesc în ceruri, în Hristos.

În cap. 17, 7: taina femeii şi a fiarei care o poartă... Explică de fapt fiara! Are 7 capete, 10 coarne...
Vers 8: era şi nu mai este... are să se ducă la pierzare... locuitorii se vor mira...
Vers.9: cele 7 capete sunt cei 7 munţi pe care şade femeia , adică 7 împăraţi.

Unii comentatori au încercat să explice fiecare simbol în mod diferit. Dar n-a ieşit nici o concluzie
convingătoare!
Probabil că cap. 17 este pasajul cel mai dificil din toată Biblia. (După 160 ore de curs, doctoranzii mi-au
declarat că textul din 17 este mai greu la sfârşit decât la început...) Uneori răspunsurile noastre sunt doar
nişte iluzii.
Dar de ce face Dumnezeu aşa?
(Pe când eram cu Marwin Maxwell discutând despre cele 7 trâmbiţe, la radio... După jumătate de oră de
dificultăţi, el m-a întrebat: „De ce pune Dumnezeu atât de dificile probleme în Biblie? ”. Eu am răspuns:
„cu un scop: pentru că prin ele ne ajută să continuăm să studiem!! Atât de necesar pentru creşterea
spirituală. Altfel, cu lucruri uşoare, am rămâne pe „tânjeală”).

Un lucru este însă clar în cap. 17: Orice ar fi cei 7 munţi, cele 7 coarne... toate conduc la acelaşi conţinut:
puterile politice ale lumii. Când privim aceste simboluri, ajungem la aceeaşi concluzie.
În criza finală, avem o unică entitate politico-religioasă...

Confederaţia Religioasă
= treimea falsă
balaurul
fiara
proorocul mincinos
Babilonul
Cetatea cea mare
Curva
Femeia

În bătălia finală, peste tot se vor găsi aceste 3 grupe: sfinţii – peste tot pe pământ, puterea religioasă –
care se împotriveşte poporului lui Dumnezeu; iar în al treilea rând – o mare confederaţie politică...
Dacă ne uităm după semne, acestea vor fi indicii puternice! Când George Bush a vorbit de Noua ordine
mondială, AZS s-au sesizat! Ei vedeau începuturile acestor unităţi mondiale. Când Papa şi Patriarhul de
Constantinopol se întâlnesc, AZS vede semnificaţia. Sau dialogul Islam-Papalitate! E una din piedicile
majore: Islamismul, care nu vrea să facă parte nici din confederaţia politică şi nici din cea religioasă.

Azi încă n-am văzut pe deplin ce vrea să facă Dumnezeu prin Evanghelie, în timpul sfârşitului. De aceea,
majoritatea copiilor credincioşi se găsesc în celelalte confesiuni ale lumii.
 26

2 Tes. 2, 10-12: „…cu toate amăgirile nelegiuirii...pentru cei care n-au primit dragostea adevărului”.
În Tesaloniceni, semnul distinctiv al celor credincioşi este „a avea dragostea adevărului” Sfinţii iubesc
adevărul. Aceştia vor veni „Aici” (confederaţia sfinţilor). Opoziţia lor constituie suma celor care urăsc
Adevărul. Ei pot fi religioşi sau nereligioşi. Ei urăsc adevărul.

Ce ziceţi? Majoritatea fie iubeşte, fie urăşte adevărul? Nu cred. Ci extremele iubirii sau urii sunt o
minoritate. Majoritatea sunt secularizaţi, fără Dumnezeu. În criza finală, Dumnezeu are un scop:
2 Tes. 2,11: „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună”. E dificil... dar în
greacă, o lucrare de rătăcire aminteşte de versetul 9: „Parusia contrafăcută”. Aici Dumnezeu apare ca
trimiţând lucrarea lui Satana! Ciudat!!! Foarte ciudat! El să îl delege pe Satana? Chiar până acolo încât
chiar dintre ai Lui să fie clătinaţi?
Vers. 12 explică: „pentru ca cei ce n-au crezut adevărul, să fie osândiţi.”
Este o lucrare care permite judecata tuturor. Azi, majoritatea se află pe „gard”, iar lucrarea îi obligă să se
dea jos şi să treacă fie de o parte, fie de cealaltă.

În extreme sunt Confederaţia A şi Confederaţia C, iar la mijloc, încă în neutralitate, se află Confederaţia
B, cea civilă, politică.

Trinitatea – trimite Cei trei îngeri – lucrează cu toate neamurile – ca să aducă pe toţi la Dumnezeu.
Falsa trinitate – trimite Cele trei broaşte – o lucrare cu toate neamurile – ca să le atragă de partea lor.

Babilonul va folosi o lucrare de convingere extraordinară. Duhurile de broaşte – ştim că sunt demoni, şi
reprezintă probabil o formă de spiritism. O formă de spiritism care să fie atrăgătoare celor religioşi. E
diferit de Satanism şi ocultism... Vorbirea în limbi – o formă atrăgătoare! Nu e nici o diferenţă ştiinţifică
între vorbirea în limbi a păgânilor din triburile africane animiste şi cea penticostalistă.
Răspândirea „penticostalismului” ca o contrafacere a Cincizecimii - pregăteşte calea unităţii religioase şi
aduce pe oameni din neutralitate în tabăra falsă.

Dacă primele trebuie să fie luate literal, atunci problemele „ecologice” sunt un alt obiectiv real şi de
interes mondial.

În Apoc. 17, pentru ca cele două să se unească, există încă un motiv: Babilonul a desfrânat cu împăraţii
pământului. O încercare de unificare pe motiv ecologic, economic, cultural...

Sunt destule motive pentru care puterile inamice se vor reuni. Satana are o problemă: în ultimele zile ale
istoriei, el vrea să unească forţele, ca să aibă putere în vederea biruinţei.

Satana însă a excelat în istorie prin ANARHIE, şi nu prin unitate. Deci nu va fi uşor pentru el să
realizeze unitatea! Interesant, el va avea nevoie chiar de ajutor de la Dumnezeu pentru a-şi realiza
unitatea.

În ultimele zile, vor fi aceste trei Confederaţii. Dar pentru o vreme, confederaţiile inamice se vor uni,
pentru a-şi atinge scopul :
Apoc. 17, 1-3: femeia şade pe ape, desfrânează cu împăraţii, călăreşte pe fiară.
Puterea Religioasă va domina puterea Civilă. Încă n-avem această unitate, dar Biblia zice că va veni şi că
va lucra împreună pentru un scurt timp.

Apoc. 17, 12 redă acest moment: 1 ceas împreună cu fiara, va primi puterea!
 27

10 coarne = 10 împăraţi. În vers. 13 – toţi au acelaşi gând şi îi dau fiarei puterea lor. Cine sunt coarnele?
Nu ştiu... Trebuie să le urmărim. Cert este că aceşti 10 împăraţi sunt o sub-grupă a împăraţilor
pământului, o puternică subgrupă a Fiarei- marea unitate politică.

Unii Europeni sugerează că ar fi Piaţa Comună. Mai recent, avem „Grupul celor 7”, la care se adaugă
Japonia, Canada şi USA... Dar mai sunt şi grupul celor 7 la care se adaugă Rusia şi China. (Cineva a zis:
dacă trebuie să avem 10, e simplu, adăugăm India şi avem 10...).

Ar fi posibil să fie cele 7 ţări industrializate. Sau grupul celor 6, sau NATO, sau UE... Dar textul nu ne
spune acest lucru... Avertismentul: este periculos să nu înţelegi deloc profeţiile, dar şi la fel de periculos
să le ştii prea bine dinainte, ca să nu recunoşti profeţia atunci când se va împlini.

Atunci când evenimentele au loc, vom înţelege semnificaţia lor!

Partea cea mai interesantă urmează acum:

17,15: Vedem cum apele, fiara şi curva vin la un loc... „Apele sunt împăraţii pământului.” Cei 10
împăraţi şi 10 coarne sunt acelaşi lucru... Va fi o unitate politică mondială. Pentru scurt timp, această
putere va stăpâni Babilonul. Procesul exact nu este arătat.
Acum ce urmează?
16: „Cele 10 coarne şi fiara o vor urî pe desfrânată, o vor mânca şi o vor arde cu foc!” Deodată, îşi vor
schimba mintea şi se vor întoarce împotriva ei. O vor arde cu foc, o vor nimici!

Babilonul nu este nimicit de Dumnezeu, ci de puterile politice ale lumii.

ACEASTA ESTE SECAREA EUFRATULUI!

Când studiam aceste lucruri în lumina VT, uscarea Eufratului semnifica îndepărtarea resurselor
economice, militare şi politice ale Babilonului. Atunci când aceste baze au dispărut, Babilonul a căzut.
Tot aşa, când Babilonul escatologic va pierde suportul politic şi economic, atunci se va prăbuşi...

Autoritatea religioasă domină autoritatea politică. Dar va dura doar puţin şi după aceea iarăşi se vor
separa.

Arderea cu foc este pedeapsa curvei. Dar în VT, curva trebuia să fie ucisă cu pietre. Era o singură excepţie:
Levitic 21!! Doar când curva era fiică de preot, trebuia să fie arsă cu foc!

În reprezentările din Apocalipsa 17, femeia apare în ţinută sexy. Dar nu sunt sigur că Ioan a văzut-o aşa...
În Scriptură, descrierea o îmbracă cu veşminte de mare preot: o cunună ca cea „Sfinţit Domnului”;
purta veşminte de purpură, cu lanţ şi placă cu pietre preţioase. Femeia babiloneană este o contraface a
preotului Isus, a poporului Său. Împăraţii pământului sunt înşelaţi de focul care coboară, de semne şi
minuni. Ei cred pentru o vreme că au de a face cu adevăratul Dumnezeu. Dar aici sunt două categorii: cei
care primesc semnul pe frunte (confederaţia religioasă), şi cei care-l primesc pe mână (confederaţia politică).
Primii sunt convinşi, alţii nu , dar se ataşează doar pentru privilegii economice şi politice. Ei caută doar
atingerea intereselor. Ei nu intră în confederaţie, decât pentru a nu-şi pierde interesele.

La un moment dat, puterile politice îşi vor schimba părerea. Înşelăciunea religioasă este demascată.
Suportul economic şi politic li se retrage. Babilonul cade.
Apoc. 17,17: înapoia scenei, este Dumnezeu. Satana n-ar putea să realizeze această unitate fără lucrarea
lui Dumnezeu. E planul Lui ca toate acestea să aibă loc. Avem încredere că toate acestea vor avea loc, în
mod necondiţionat!
 28

La un moment dat, El îşi va retrage sprijinul, şi atunci puterile politice al lumii se vor răscula împotriva
conducătorilor religioşi.
În cap. 17 o distrug
În cap. 18 – le va părea rău de ce-au făcut!!

Cheia explicaţiei este în cartea „MAREA LUPTĂ”... E.G. White prezintă acelaşi scenariu! Ea n-are nici
un cuvânt despre Orientul mijlociu sau Rusia, sau UE, în confruntarea finală. Nici despre SUA... Ci
obiectivul principal este lupta spirituală.

În Apocalipsa, avem evenimentele şi liniile majore. Dar în „MAREA LUPTĂ” focalizarea bate mult mai
aproape, pe detalii. Ea vorbeşte despre slujitori bisericeşti care conving autorităţile civile să persecute pe
poporul Său. Vorbeşte de sfinţi care pleacă din casele lor şi se reîntâlnesc în locuri izolate. Forţe
poliţieneşti, care, pentru o zi anume, îi caută pe sfinţi ca să-i nimicească.

Atunci însă, în marea criză a sfinţilor, Dumnezeu intervine: foc din cer. E demonstraţia că ei sunt
adevăraţii copii ai Lui. Iar cei civili îşi dau seama că au fost înşelaţi de puterile religioase. Atunci ei se
întorc înapoi şi se ridică împotriva celor care i-au înşelat.

Cele două tablouri sunt identice, dar unul pe liniile mari, altul pe detalii. Sunt surprins să descopăr acelaşi
adevăr...

Pentru E.G. White, unirea dintre puterile Religioase şi politice este factorul persecuţiei. Iar puterea
religioasă dominantă este aceea care declanşează prigoana.

Babilonul cade în mâna propriilor ei aliaţi, iar Dumnezeu pune capac prin revenirea lui Dumnezeu
Hristos . Acesta este, dacă vrei, bătălia Armaghedonului, într-o versiune simplificată...

(Îndemn la prudenţă: sunt multe încercări de a înţelege ce se întâmplă în lumea de azi. G.C. mi-a cerut să
scriu o carte- „The Millenium Bug”... cu speculaţiile existente privind intrarea într-un nou mileniu. Prin
Internet, am observat că se diseminează tot felul de idei... Chiar şi pagina de Web a CIA... Cartea scrisă
evaluează toate lucrurile şi locul lor în contextul Apocalipsei. Acolo am dat indicaţii cum să foloseşti
internetul. Avem acces nelimitat la tot ce ştie omul. Problema acum nu e să găseşti cunoştinţa, ci cum să
discerni cunoştinţele. Aici este răscrucea unde unii se pierd... CIA a descoperit că este foarte folositor ca
să cerceteze Internetul... Ei, prin informaţiile lor, diseminează elementele lor, derutante, ca să te ancoreze
într-un sistem de gândire voit. A trebuit să iau legătura cu birourile secrete, ca să pot evalua... Avem
nevoie să putem evalua şi motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac. Am mai descoperit că şi alte
agenţii de spionaj lucrează pe Internet, ale căror informaţii sunt mai vrednice de încredere, întrucât ele
lucrează pe bani, pentru profit... Confirmarea acurateţei acestor agenţii le aduce clienţi tari! Sunt încă
multe lucruri... care ne obligă la discernământ privind lucrurile care se vântură).

(Întrebări libere:
1. Explicaţie: Apoc. 1,1: „ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se
întâmple...” În original, e cuvântul ESEMANEN – care e folosit destul de des
cu sensul de descoperire simbolică... prin simboluri. Ceea ce sugerează asta e că
Apocalipsa e o carte simbolică. La întrebarea: este cartea literală sau simbolică,
cuvântul acesta e semnificativ. În cele mai multe cărţi ale Bibliei, noi începem
cu sensul literal şi trecem la simboluri. Aici e invers.
G.K.Beale – e baptist – a scris un nou comentariu asupra Apocalipsei. A scris
cel mai mult asupra cărţii din toată istoria. A scris în ultimii 3 ani 3000 de
 29

pagini, în 5 cărţi. El spune că Esemanen arată caracterul simbolic cert al cărţii

Apocalipsei.
Mai e una, mare şi folositoare, e de David Aune, tot în apropiere de casa mea.
Comentariul lui e de 2000 de pagini. Aceste cărţi se regăsesc pe:
WWW.andrews.edu/~jonp.

2. Dacă e o confederaţie politică reală, de ce bătălia Armaghedonului este

spirituală?
Pentru că Apocalipsa are în centrul ei poporul lui Dumnezeu, şi pentru că este
o descoperire a lui Isus Hristos, e o temă spirituală. Inamicii sunt descrişi doar
în măsura în care poporul lui Dumnezeu au nevoie să-i recunoască. Scopul
Armaghedonului este arătat în Apoc.16,15 ! Descrierea acestor evenimente
escatologice ajută pe copiii Lui să nu fie înşelaţi.
Ca AZS, găsesc sprijin şi în lucrările E.G. White. Nu spune ea nimic despre un
război mondial. Aspectul politic este mai mult ca descinderea poliţienească în
orice oraş sau sat... Nu vorbeşte despre naţiune contra naţiunilor...)

Cursul 4 (marţi, dim +d.a. 20 martie 2001).

METODE DE STUDIU AL CĂRŢII APOCALIPSA

Acesta a fost subiectul meu de doctorat. Am aflat că există 4 paşi importanţi pe care trebuie să-i
parcurgem.

1. Exegeza: să descopere ce a vrut autorul să spună.

2. Structura cărţii – să vedem cum informaţii din afara cărţii ajută să înţelegem conţinutul.
3. Fundalul VT .
4. Fundalul NT .

Oridecâteori dai de o opinie bizară, e datorită nerespectării acestor reguli. Beale examinează atent modul
în care Apocalipsa izvorăşte din VT. Mai nou, fundalul NT (contextul evanghelic) a ajuns să fie mai mult
subliniat.

Ieri, la Apoc. 13, am vorbit despre 2 Tesaloniceni 2 şi Matei 24.

Când am cercetat Eufratul, am înţeles că Apoc. 17 luminează mai mult asupra sensului din cap. 16. Apoi,
că contextul VT este decisiv pentru înţelegerea sensului.
 30

Acum, după ce am dat produsul final, vreau să descoperim METODA însăşi.

1. Exegeza

Exegeza este un lucru de bază care se învaţă în orice Seminar. Ce vrea să spună textul, autorul. Pentru
aceasta examinez textul din perspectiva unor parametri:

(a) Cuvintele şi înţelesul lor. Când vrei să analizezi Apocalipsa, trebuie mai întâi să citeşti în
general, ca să prinzi tabloul general. Apoi reia într-un alt tip de studiu: atent, căutând
cuvintele cheie. Pentru aceasta, lucrează cu Lexiconul, aflând sensul primar, istoric. Caută
toate pasajele din Biblie în care acelaşi cuvânt este folosit. Atunci când vezi cuvântul în
diferite contexte, ajungi să descoperi înţelesul.
De exemplu: Apo- calupto. Calupto – a acoperi; Apo – a îndepărta. E ca în bucătărie: ca să vezi să nu se
ardă mâncarea, iei capacul ... În Apocalipsa, „capacul” este luat de deasupra lui Isus Hristos, pentru că
este „Apocalipsa lui Isus Hristos”. Ioan Îl descoperă acum altfel, ca şi Conducătorul locurilor cereşti şi al
împăraţilor pământului. Deci: Examinezi cuvintele şi descoperi semnificaţia lor.

(b) Sintaxa – ce relaţie există între cuvinte. Ai de exemplu: „Apocalipsa lui Isus Hristos” -
e un genitiv. Este oare o descoperire DE LA, sau DESPRE Isus? Sintaxa te conduce la
această întrebare. Studentul superficial ia unul din cele două sensuri, fără să se gândească
că există şi alte nuanţe. Căci ele te conduc în direcţii diferite. Şi „mărturia lui Isus” – este
a Lui, despre ..., sau este a noastră despre Isus? Unii conduc la fundătura că: rămăşiţa nu
are nevoie de dar profetic ci doar să mărturisească pe Isus şi gata!
Încă un exemplu:
În cartea lui Daniel sunt lucruri pecetluite. Dar Apocalipsa este pecetluită sau inteligibilă?
Lucrurile se lămuresc în versetul 3, dacă înţelegi sintaxa: Apoc. 1,3: „Ferice de cine
citeşte,... şi de cei ce ascultă (aud)...” În greacă, ea poate să însemne: în Genetiv: aud şi nu
înţeleg. Dar dacă e Acuzativ: atunci aud şi înţeleg!! Aceasta explică o contradicţie din
Fapte... Pavel povesteşte în două feluri revelaţia lui: că nimeni a auzit; iar în a doua parte,
că toţi au înţeles.. Construcţia exprimă acelaşi lucru: că au auzit dar nimeni n-a înţeles.
Apocalipsa nu e pecetluită, ci e descoperită să fie înţeleasă...
Sintaxa ajută să clarificăm lucrurile dificile din Apocalips. Acest lucru ne ajută să
înţelegem că chiar şi celor din veacul I şi II ea le era inteligibilă. Ei erau chemaţi să
înţeleagă simbolurile... Cu cât vom fi mai aproape de ceea ce ei înţelegeau, cu atât mai
aproape suntem noi de sensul cărţii.

(c) gramatica – cum sunt puse propoziţiile laolaltă

(d) paragraf – Propoziţii şi Paragrafe... În original, nu exista nici punctuaţie, nici spaţii între
cuvinte. Era foarte important ca cititorul să recunoască unde vin pauzele dintre cuvinte şi
punctuaţia. Fiecare traducere este o interpretare a acestor cuvinte.
Cele două forme din Apoc.22 : stolas şi entolas... sunt doar chestiuni de despărţire a
cuvintelor... şi au acelaşi material literal.

(e) contextul – Beale este specialist în relaţia cu VT, în timp ce Aune e specialist în Imperiul
Roman... Aune (baptist) este un intrus în univ. Catolică de la Notre Dame... unde predă.
El a găsit un lucru interesant: că exista o zeiţă foarte răspândită, Hecate, cea care se
numea „Începutul şi Sfârşitul”. Ea putea merge în cer şi în iad, şi să descopere ce văzuse.
Ea avea cheile cerului şi ale iadului.
Acesta este un nou exemplu că Dumnezeu ia pe oameni aşa cum sunt, în cultura lor...
„Toate lucrurile care credeţi că vi le dă Hecate, le dă de fapt Isus Hristos”
 31

Ioan 1,1 – Logos-ul, este un alt exemplu. Nicăieri în NT nu mai apare Logosul ca
persoană. Pentru filozofii greci, el era al doilea Dumnezeu, era o Persoană, ca mijlocitor
al divinităţii, care crease lumea... era o înţelegere în toată lumea antică.
Aune se întreba: de ce o lucrare inspirată folosea material păgân? (1) ca să comunice,
transmiţând ceva precis pentru neamuri. (2) ca să o combată. Înainte ca să demonstrezi
că ceva e greşit, trebuie să-l descrii. În Biblie vom găsi lucruri provenind din afara
mediului ebraic.

NU vă limitaţi la ce aveţi în traducerea voastră. Încercaţi să înţelegeţi pasajul în întregime. Originalul nu

e de multe ori aşa de precis ca traducerile. Traducătorul are putere să conducă spre un sens sau altul.

2. Structura cărţii Apocalipsa

Una din căile de accesare a Apocalipsei este de a analiza modul în care este structurată ea. În primul rând,
structura ei nu se prezintă ca una liniară. Apocalipsa este „complicat” construită. Uneori, cheia se află în
celălalt sfârşit al cărţii. În introducerea studiului, eu le dau un text cu întrebări: „Unde se află detaliul
cutare...?” Surprinzător, este dificil! Mulţi din studenţi, pastori versaţi, n-au luat decât 20%. Vă
încurajez să studiaţi toată cartea!

În cartea Apocalipsa, pasajele limitrofe sunt mai puţin concluzive, mai puţin categorice. Azi, trecerea de
la un capitol la altul este netă, categorică. După concluziile unui capitol, urmează un alt capitol. În aceste
capitole limitrofe autorul a inserat multe elemente care duc la celălalt capitol. Fiecare structură este
relativă, mai mult sau mai puţin. Toţi interpreţii care au încercat să vizualizeze construcţia cărţii, au văzut
„ceva”, dar nu tot. După ani şi ani de zile, după 30 de ani de specializare în Apocalipsa, tot găsesc lucruri
care mă pun pe gânduri.

În Apocalipsa există multe structuri paralele: dintre cele mai evidente sunt Cele 7 trâmbiţe şi Cele 7
plăgi: prima din ambele categorii vizează Pământul; a doua - marea; a şasea - Eufratul... Deci sunt
structuri paralele. Aşa putem merge de la clar la mai puţin clar...Când găseşti ceva clar în potire, te poţi
îndrepta apoi spre trâmbiţe.

Un catolic a descoperit asta: există doar două părţi în Apocalipsa în care apare atât Eufratul cât şi
limbajul militar. Era o surpriză pentru mine! Potirul 6 este Armaghedonul. Dar şi în trâmbiţa 6 este
acelaşi limbaj. E vreo legătură? Sub trâmbiţa 6, este ca şi strângerea unei armate. Trâmbiţele apar mai
devreme ca Plăgile. De aici, am avut impresia că în Trâmbiţă e „strângerea armatei” pentru bătălie...
Armata Satanei: 200 milioane, în timp ce Armata lui Dumnezeu ar fi doar 144.000...

Apoi am descoperit şi o paralelă strânsă între Trâmbiţe şi cap. 7. În ambele sunt un anumit număr, şi
oştiri numărate. În ambele se găseşte: „Am auzit...” şi apoi Numărul...
Sunt singurele locuri în care se găsesc aceste elemente...

Structurile paralele capătă foarte mare importanţă.

Surprinzătoare e paralela dintre fiara din pământ şi Miel din cap.13. Între diferite părţi există
întrepătrunderi.

În cap.6, citim despre cei nelegiuiţi care strigă stâncilor să cadă asupra lor. În cap. 7 sunt 144.000; În cap.
9 – iarăşi cei nelegiuiţi. În cap. 10-12 – iarăşi cei neprihăniţi; în 13 – fiarele; în 14 – 144000... O
succesiune paralelă între bine şi rău: A – B – A – B – A – etc..

Paralela între „cei doi martori” şi „cele două fiare” din cap.13 !
 32

Ce complexă întrepătrundere a părţilor interne! Structura le leagă pe toate, în mod fascinant.

O altă paralelă: Babilonul şi Noul Ierusalim. Badenas a prezentat un documentar despre asta. A găsit
cca. 20 de paralele între Babilon şi Noul Ierusalim. Ca şi cum ar fi cetăţi surori.

Dacă mergi în Apocalipsa, găseşti tot timpul împerecherea dintre bine şi rău... Perechi...
Iată şi un subiect pentru o lucrare. „Ce reiese din faptul că cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi se găsesc
împerecheaţi? ”. Ceea ce mă urmăreşte este noţiunea de „amăgire”: ceea ce văd ochii şi aud urechile pare
adevăr, dar numai când eşti înrădăcinat în Cuvânt, vei vedea unde sunt minciunile.

O altă observaţie structurală este că aceste structuri paralele sunt adesea puse laolaltă sub forma de
„Chiasm gigantic”, idee preluată de la Kenneth Straint. Am făcut o adaptare care a consolidat modelul:

În Apocalipsa sunt paralele de la început şi până la sfârşit.

În primele 8 versete, este prologul, apoi în ultimele 15 – Epilogul.
Cel puţin 10 fraze paralele se găsesc în aceste două secţiuni.
Apoi avem Bisericile ... şi Noul Ierusalim. Celui ce biruieşte... cununa vieţii... Iar la sfârşit – e Pomul
vieţii.
Apoi avem Peceţile - şi Mileniul... Multe paralele.
Apoi Trâmbiţele – şi Potirele;
În mijloc sunt crizele de la 12-14!

Cam aşa:
C Dumnezeu
B E
A F

(Chiasmele „pare” au tensiunea în punctele extreme. În chiasmele „impare”, centrul de tensiune este în
mijloc, ca o culminaţie.)

Conceptul chiasmului este de origine ebraică. Structura aceasta nu cred că este o structură aleasă anume
de autor. Structura greacă merge pe gândirea: A + B = C; pe când cea ebraică: A + B = A’...
întorcându-se la aceeaşi notă, precum gamă după gamă, revii iarăşi la Do... deşi sunetul este mai bogat...
În structura chiastică, ebraică, centrul cărţii este în centru şi nu la capăt: cap. 12-14. Aici este mesajul
central al cărţii.

Apoi - ştiţi că există un centru al centrului? Doi cercetători Romano-catolici au spus asta: centrul
centrului este întreita solie îngerească. Iar centrul centrului este o propoziţie rezumativă... Una singură!
(Mâine...)

Ceea ce se construieşte în prima parte, se aplică în a doua. Evident că inima este cel mai important punct,
spre care toate se îndreaptă.

Prima parte a cărţii este mai mult istorică. E de la cruce la venire. În a doua parte , atenţia este
îndreptată asupra Sfârşitului. De fapt, a doua parte este exclusiv eschatologică. Iar mijlocul – este ca o
punte între prina şi a doua secţiune: naşterea lui Isus şi Marea Luptă.

Un al doilea lucru structural pe care l-am descoperit este „Duo-direcţionalitatea”, adică faptul că
priveşte în acelaşi timp în două direcţii. Vă spuneam că elementele de legătură sunt difuze, amestecate...
Ioan încearcă să pună introducerea secţiunii următoare în concluzia secţiunii trecute! E extrem de
 33

important, ca să ştim unde căutăm începutul - înainte de început! Când descoperim aceste pasaje bi-
direcţionale, atunci descoperim scopul pasajelor în sine. Exemplu:
Apoc. 3,21: „Celui ce va birui... pe scaunul meu de Domnuie... Eu - pe scaunul Lui de Domnie”... Aici e
punctul culminant al celor 7 biserici. Spre acest punct urcă toate pasajele: Există 7 făgăduinţe pentru
biruitori: Prima are 1 făgăduinţă; a 2-a, 2 făgăduinţe ; a 3-a, 3 făgăduinţe; a 4-a, 4 făgăduinţe... ş.a.m.d.
În total 21 = 3 x 7 !!! Dar a 7-a nu primeşte 7, ci doar 1, care este suma sumelor! Să şezi pe Tronul lui
Dumnezeu. Dacă şezi pe tron, ai totul. Aceasta însumează pe toate!

Nu e nici o îndoială că aici este culmea întregului pasaj al Bisericilor, privind înapoi spre toate
făgăduinţele. Dar ea priveşte şi înainte la cele 7 peceţi:

Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie,

După cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.

Biruinţa este la prezent, în timp ce şederea lor e la viitor.

Isus , în ambele , este la trecut (biruit – şezut).

Unde în Peceţi avem Tronul ? În cap. 4. Unde Îl întâlneşte Fiul pe Tatăl pe tron? În cap. 5. Unde se
unesc neprihăniţii cu Fiul în jurul tronului? În cap. 7.
Este doar procesul câştigării biruinţei!! Aceasta este şi tema peceţilor!

În 5. 5-6, se găseşte aceeaşi expresie: Leul care a biruit = Mielul care a fost junghiat.
Ele încep cu Crucea şi Întronarea Lui, şi se încheie cu fericita răsplată a celor răscumpăraţi.
Iar ceea ce e în cap. 6 se referă la procesul biruinţei.

Ioan aşează cheia celor 7 peceţi în concluzia celor 7 biserici. Sunt multe asemenea texte bi-direcţionale.
Pe scurt: Apoc.6, 9-10:

„Când a rupt Mielul pecetea a cincia... sufletele de sub altar...”

Aici e punctul culminant cu cei patru călăreţi. Ca urmare a plăgilor produse de călăreţi, sub altar sunt
multe suflete...de martiri. Aici este o cercetare cu privire la DE CE a îngăduit Dumnezeu? Răspunsul
este în carte: Cine sunt cei ce au persecutat pe martiri? Cei care „locuiesc pe pământ”. Această frază se
referă totdeauna la cei răi.

Apoc. 8,13 : „Un vultur...Vai, vai , vai..”

Cu ce se ocupă trâmbiţele? Judecăţi! Aceştia sunt cei ce au persecutat pe sfinţii de sub altar. Pasajul este
bi-direcţional. Este culminaţia celor patru călăreţi, dar şi deschiderea către Trâmbiţe.

8,3-5: este viziunea introductivă privind trâmbiţele: „Înger... cădelniţă ...altarul de aur...Fumul de
tămâie...cu rugăciunile sfinţilor...focul de pe altar..pe pământ...” La începutul trâmbiţelor – rugăciuni, dar
de unde vin ele? Sunt rugăciuni către Dumnezeu pentru a-i cere judecata şi intervenţia. Răspunsul la ele
este : tămâie , apoi aruncată pe pământ, iar ca rezultat este sunetul celor 7 trâmbiţe. Sunt judecăţi pentru
felul în care locuitorii pământului au tratat pe copiii lui Dumnezeu.

Sigilile şi trâmbiţele sunt partea cea mai dificilă a Bibliei... Dar acest principiu scurt ne descoperă intenţia
lui Ioan atunci când scrie despre ele...

Nu puteţi să înţelegeţi aceste lucruri doar ascultând la mine, ci e nevoie de un studiu intens... După 20-50
de ore, deodată lucrurile se clarifică...
 34

Încă câteva exemple de „bi-direcţional”:

Apoc. 1, 19;
Apoc. 11, 18, în care Ioan dă structura celei de-a doua jumătăţi a cărţii
Apoc. 12.17
Apoc. 19, 1-10,
Apoc. 21, 1-8...
Luaţi aceste texte, studiaţi apoi ce a fost înainte, ce urmează şi legaţi-le într-o unitate...

Structuri ale Sanctuarului

Există 7 structuri majore în Apocalipsa, care sunt introduse fiecare de câte o viziune introductivă:

Structura Sanctuarică din Apocalipsa

Pământ

Inaugurarea Sanctuarului ceresc: Cincizecime

AD 34

Introducere Secţiune majoră Mijlocire – în Sfânta. 11,19

Sfeşnicul cu 7 braţe. 7 Biserici
Viziunea întronării 7 Peceţi Intrăm în Sf. Sfintelor (v.18) – „Chivotul”
Viziunea Altarului 7 Trâmbiţe
Aici vine centrul – cap. 12-14 Templul gol (cap.15), e închis!
Viziunea templului 7 Potire.
Nu se mai face referire la el
Începutul mileniului: 19, 1-8
Noul Ierusalim: 21, 1-8 Lipseşte Templul din Ierusalimul Nou

Pământ

Mi-am dat seama că fiecare din aceste patru viziuni introductive aveau ceva de a face cu Sanctuarul. Aşa
că m-am dus la capitolul median, 12-14 – şi am căutat : oare e Sanctuarul şi aici?

Am mers până la 11,19: Templul din Ceruri...

Apoi am găsit cap. 19, 1-8 – foarte asemănător cu viziunea întronării – introducere la viziunea Mileniului
Apoi viziunea despre Noul Ierusalim... Cortul a coborât!

Introducerea la fiecare din marile viziuni avea ceva de a face cu Sanctuarul.

Am constat că prima – are loc pe pământ (Ioan e pe Patmos... Înapoia lui o voce = Isus între sfeşnice!
Ultima – tot pe pământ – Noul Ierusalim şi Cortul e aici, cu oamenii.

Dar în cap. 4 – urcă la cer.

Viziunile din mijloc – în ceruri!

Practic, ce am descoperit este că aici e o istorie a Sanctuarului Ceresc...

Una din slăbiciunile doctrinei sanctuarului este că depinde prea mult doar de VT. Dar Apocalipsa
descoperă cât de mult are în mijloc Sanctuarul! Cu cca. 10 ani în urmă, a fost un document – la o
comunicare ştiinţifică, la care erau prezenţi trei din cei cinci „Guru în Apocalipsa”: Jo Ann Davidson –
asculta şi plângea, de bucurie că solia AZS despre Sanctuar este prezentată la o aşa reuniune! Nume mari,
 35

care au exprimat totală acceptare – 100% de acord... Apoi la o doamnă catolică de maxim renume –
100% de acord. Apoi la cea mai mare cotă: „Da, a fost o interesantă citire adventistă a Apocalipsei”...
E.G.White ne-a zis că va veni ziua când învăţăturile noastre vor fi examinate la cel mai înalt nivel!
Este motivul pentru care prezint toate subiectele (ca fiara, 666) la cel mai înalt nivel, ca să le verific
înainte de criza finală!

O doamnă – una din cele „trei mari”, catolică, la Notre Dame …Am discutat odată cu ea, la cantina
Universităţii... Chiar la începutul mesei, se uită la mine: Ce faci cu curva din Apoc. 17? Am simţit ceva
cam cu ce simţea Neemia... M-am rugat... şi apoi am zis: „E o femeie în cap. 12 – şi e în pustie. Şi în cap.
17, o altă femeie tot în pustie. Trebuie să fie o legături între acestea două. Eu cred că cel mai mare
duşman al bisericii este în casă şi nu afară de casă!”
Ea tace... şi zice: „Ştii, şi eu cred ca tine! Nici eu nu credeam toate cele cu Imperiul Roman...” Atunci mi-
am adus aminte: „Soră, nici tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.”

3. Contextul (Fundalul) Vechiului Testament

Analizăm modul în care cartea se foloseşte de VT. Ioan face simbolurile, sau Dumnezeu le alege? Cine le
pune în Apocalipsa? Dumnezeu sau Ioan? Nu contează, căci El întâlneşte pe oameni acolo unde sunt ei.
Apocalipsa e plină de VT. În Apocalipsa, există 404 versete – în care există 2000 aluzii la Vechiul
Testament.
Heinrich Kraft – este imposibil să înţelegi Apocalipsa, până nu înţelegi toate părţile VT.
Am văzut asta când am vorbit despre Secarea Eufratului.
Apocalipsa înseamnă mult mai mult atunci când vezi de unde vine imaginea.

Întrebarea e : în ce fel se referă autorul la VT, cum îl foloseşte (atât Dumnezeu cât şi Ioan):

(a) Referinţa - e ca o notă de subsol. Mai întâi faci o referinţă, o exprimare de idee, după care
vine indicarea locului de unde a fost luat. Citarea e deosebită de „quotation”... La citare se face
referire la o sursă anumită. Da, este „Cântarea lui Moise”... E singura citare – în cap. 15. Dar e
ceva ciudat. Când te uiţi la cântec, nu e nici un element din Exod 15. Este deci o citare goală,
vidă, care nu e de fapt citare!
(b) Citarea – în care iei o bucată dintr-un fragment (vezi Evrei 8, 8 – citează pe Ieremia 31). În
această citare, nu se specifică de unde se ia respectivul citat. Ai un fragment luat de undeva, fără
specificarea de unde anume. 80% din cărturari spun că nu e nici o citare!! Câţiva, afirmă că
există între 2 şi 11 citate! Dar e un număr extrem de mic, când ai 2000 referiri la VT! De fapt,
nici unul din ele nu e o citare adevărată.
(c) Aluzia – în el ai un cuvânt, o expresie, o idee, şi e clar că autorul are ceva în minte! E
impresionant cât de mare e legătura sugerată, atunci când ai lucrarea în minte. Iată o aluzie:
„Monica” – şi toată lumea se gândeşte la evenimentul cu...Monica Lewinsky... Printr-o aluzie,
n-ai nevoie de o frază întreagă... ci autorul o foloseşte când vrea ca cititorii să se întoarcă la un
pasaj din trecut. De exemplu: secarea râului Eufrat. Cunoscătorii se întorc imediat la Ieremia şi
Isaia. Cunoaşterea VT îmbogăţeşte înţelegerea Apoc. 16. Uneori nu prindem aluziile, pentru că
nu cunoaştem literatura timpului. Dar autorul lasă elemente aluzive pentru a indica intenţia sa.
(d) Ecoul. În ecou, autorul nu trimite la VT, ci foloseşte un concept clar pentru cei din acel timp,
pe care însă nu-l înţelegem decât dacă ne întoarcem la VT şi descoperim concepţia de acolo. În
America, un „lemon” este „o maşină junk”, care nu era bună nici chiar când era nouă de tot!
Ceea ce nu ştie majoritatea americanilor e – de unde vine această expresie, deşi cunosc sensul şi
ideea. Originea se află într-o carte: Ralph Nader: „What to do with your bad car”. Cineva a pus
pe copertă o lămâie cu patru roţi... Şi toţi înţelegeau ce-i cu lămâia. Poate că nici Ralph nu se
 36

gândea la asta... Dacă cineva ar descoperi arheologic civilizaţia americană, n-ar avea idee ce
însemna o lămâie, cu excepţia descoperirii şi a cărţii lui Ralph. Acesta era „un ecou”, preluat din
aer... fără să am habar de unde venea el.

În Apocalipsa, suntem destul de limitaţi la Aluzii şi Ecouri. Cheia pentru noi este să distingem între cele
două. Să intuim când Ioan face aluzii la VT şi când sunt doar nişte Ecouri. Aici e miezul metodei. Dacă
stăpâneşti asta, toată Biblia devine uşoară pentru studiul tău. După descifrarea Apocalipsei, Epistola către
Romani devine o carte uşoară. Evident, trebuie lucru – 30 ore!

Ce să faci pentru asta? Cum să studiezi?

Pune textele unul lângă altul. Dar cum le poţi descoperi? Prin trimiteri... În Biblia greacă, există paralele
sugerate pentru restul Bibliei. Sau să folosim o concordanţă. Când găseşti posiblie paralele, fă liste mari şi
pune-le alături. Sunt câteva feluri de a le face: faci copii xerox mărite şi le aşezi alături. Cu un creion,
pix... notaţi identităţile.

Cei cu computer, mai e o metodă: scoţi textele prin programul Biblic, şi le introduci în ferestre. Apoi le
marchezi asemănările. Astfel cauţi indicii ale intenţiei lui Ioan:

- Paralele verbale: în care există cel puţin două sau mai multe cuvinte (exclus conjuncţii,
articole...) În trâmbiţa a cincia, e o paralelă la Geneza 19: Avraam când a privit spre Sodoma, a
văzut fumul „ca fumul unui cuptor mare”. Când ai un singur cuvânt, nu poţi spune că ai o
paralelă. Trebuie să ai cel puţin două cuvinte.

- Paralele tematice: când două texte au temă comună. Poate că nu e nici un cuvânt comun,
sau poate doar două,trei... Dar tema e comună. Trâmbiţa a cincia...şi Ezechiel 9. Un semn –
dincoace o pecete. Cuvântul comun este doar „frunte”. Dar în ambele, ceea ce vine pe frunte
protejează pe oameni înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Protecţia este elementul comun. Paralele
tematice sunt dovezi slabe, dar combinate cu paralelele verbale, capătă putere. Cu cât mai multe
cuvinte sunt prezente în amble pasaje, cu atât mai mare e indiciul că avem aluzie. Când toate sunt
la fel, patru cuvinte sunt mai puternice decât două... etc. Dacă ai destul de mult dintr-o paralelă
verbală, obţii un „citat”
În Apocalipsa, nu găseşti nici o paralelă mai mare de 10 cuvinte. Cea mai lungă, probabil, e de 6
cuvinte. Cele mai puternice sunt de 4-6 cuvinte. De cele mai multe ori, sunt de 2 cuvinte...

- Paralele structurale: e vorba de paralele verbale, tematice, într-o structură comună.

Prezenţa unui număr mai mare de aluzii dintr-un pasaj Apoc. – VT le consolidează pe fiecare
dintre ele. De ex: Apoc. 16 – potirele... e o paralelă structurală cu plăgile din Egipt: sângele,
bubele, întunericul, grindina, broaştele... Fiecare din ele e doar o aluzie individuală la VT, dar
punându-le împreună în aceeaşi secţiune, devine o paralelă structurală. Motivele pentru care
broaştele sunt o aluzie atât de puternică, e faptul că ele vin împreună cu toate celelalte. Singur,
doar „broaştele”, te-ar putea conduce înapoi. Dar când vezi că fiecare potir se referă la VT atunci
întregul pasaj devine puternic. Paralelele structurale sunt cea mai puternică dovadă că Ioan s-a
gândit la pasajele din VT.

Ceea ce facem e să evaluăm probabilitatea de a descoperi ce gândea Ioan. Nivelul de probabilitate deci.
Dacă eşti sigur de lucrul la care se gîndea, contextul este iarăşi important. Făcând asta ore în şir, îţi
dezvolţi un simţ de a intui... E nevoie de până la 50 ore până când cineva va învăţa metoda. Intri într-un
fel de simpatie cu inima lui Ioan... E trist dar 9 din 10 comentarii nu au parcurs acest mod de studiu.
Metoda asta poţi s-o aplici la orice carte din Biblie. Cel mai mult se bucură de această metodă LAICII, să
scoată perspective noi din Biblie... Cunosc un prezbiter în Ohio care a devenit vestit pentru Seminarul pe
care l-a produs despre Apocalipsa. Cineva l-a întrebat: De unde ai luat aceste materiale? Nu spune la
 37

nimeni, dar le-am găsit personal... Laicii apreciază că e cel mai bun Seminar de Apocalipsa. Ce minunat să
ai laici îndrăgostiţi de Biblie !

4. Contextul Noului Testament

Apocalipsa nu e revelaţia Orientului Mijlociu, ci a lui Isus Hristos. Nu putem să lăsăm cartea doar ca pe
un produs al Orientului (limbajul poate fi), dar ea este cartea lui Isus, adusă prin Noul Testament. Este
Hristo-centrată. Isus e peste tot în Carte. Numele Lui este dat iarăşi şi iarăşi. Sunt simboluri: Fiul omului,
Sămânţa femeii, de 28 de ori „Mielul”... Crucea este o temă centrală în Apocalipsa. Cartea e în întregime
a NT.

Doar dacă avem o imagine mai clară a lui Isus vom înţelege Apocalipsa.

Nu pot să enumăr toate exemplele din pricina timpului. Mâine, vom reveni. Dar doresc doar să indic
faptul că Isus în NT împlineşte experienţa întreagă a poporului Israel.

El e al doilea Adam, într-o relaţie perfectă cu Dumnezeu, după chipul Lui, cu o relaţie desăvârşită cu
ceilalţi, cu stăpânire asupra lumii... Vezi „pescuirea minunată”... peştii intră toţi în plasă, împotriva legilor
pescuitului.
El e Fiul lui Avraam... care duce lemnele jertei Lui în spinare. E noul Moise, Elisei , Iosua, ... Am un curs
întreg despre cum împlineşte Isus toate experienţele VT.

Ideea centrală e că în Isus, Israel îşi găseşte locul, în sfârşit. Dacă înainte voiai să faci parte din Israel,
trebuia să te naşti aşa! Acum însă poţi deveni Israel, cunoscându-L şi acceptându-L pe Isus. Pavel spune
că în Isus, familia VT devine a noastră. Unirea cu Isus este părtăşia cu Israel. Prin Isus, Israel devine o
realitate mondială.... Dintr-o religie geografică, ajungi într-o religie spirituală mondială. Când înţelegi asta,
înţelegi de ce Eufratul trebuie înţeles spiritual. Pentru că NT ia lucrurile care erau locale şi literale în VT
şi le face spirituale în NT..
Apoc. 1,17 – „Îl vor vedea şi cei ce l-au străpuns... toţi... se vor boci” (ăsta e un citat din Zaharia. Acolo
erau cei din Ierusalim, acum însă se aplică tuturor generaţiilor din lume!)
Apoc. 14 – o referire la Ioel, unde bătălia sfârşitului era în valea lui Iosafat, un loc real lângă Ierusalim,
unde nu încap mai mult de 10.000 oameni. Dar după Apocalipsa, bătălia finală va fi mondială. Ea
foloseşte limbajul lui Ioel 3, dar într-o dimensiune mondială.

Cu 50 ani în urmă, un evanghelist AZS a arătat că acest procedeu se întâmplă de mai mult de 100 de ori.
Urmăriţi legăturile spiritualizate cu VT.

Tot aşa cum Babilonul devine un lucru spiritual, la fel şi Eufratul. E principiul Evangheliei care ne face
să vedem în Apocalipsa la fel cum vedem şi în celelalte fragmente ale NT.

Exemplu de încheiere:

V-am provocat, că dacă nu vedeţi pe Isus în fiecare pasaj, înseamnă că nu l-aţi înţeles. Chiar şi în plăgile
din Trâmbiţe e un tabou al lui Isus. E cel mai îngrozitor al întregii cărţi, ca să –L găsim acolo pe Isus:

Apoc. 9, 2-6: „Fântâna adâncului... Lăcuste... ca puterea scorpiilor... să vatăme doar pe oamenii fără
pecetea lui Dumnezeu…În acele zile, moartea va fugi de ei!” Unde-i Isus?

Mai întâi, pasajul e plin de VT: în VT de 132 ori vedem trâmbiţe şi sunetul lor. Deşi ele sunt folosite în
război, ele sunt şi de mai multe ori folosite în închinare. Sunetul lor este un act de închinare. E o
 38

făgăduinţă că El îi ascultă când se roagă. Vedem cum trâmbiţa începe cu rugăciunea: Până când,
Doamne…(v.pag.33 , pasaje bi-directionale-n.t.). Avem deci o străfulgerare a chipului lui Dumnezeu.
Plăgile se inspiră din cele din Egipt... Ce e clar e că aceste plăgi din Trâmbiţe vin de la Dumnezeu. Ele nu
sunt acte ale diavolului, ci ale lui Dumnezeu, care judecă pe cei ce persecută pe poporul Său. Se pare că
există legături divine, o legătură structurală puternică cu Ioel 2: „trâmbiţă, întuneric, lăcuste, armate,
care, etc...” În Ioel, lăcustele sunt o judecată a lui Dumnezeu asupra celor care zic că sunt poporul lui
Dumnezeu?

Dar fântâna adâncului? Luca 8, 31: „Demonii ...să nu-i trimită în Adânc!” Abissos – e locul unde nu vor
demonii să intre. E locul unde sunt legaţi, ca în puşcărie. Aha, e vorba de un timp când Isus lasă
activităţile demonice să fie puternice şi active.
Luca 10, 17-20: „Chiar şi demonii ne sunt supuşi...L-am văzut...căzând din cer... Bucuraţi-vă că ...”
Există 7 paralele tematice între Apoc. 9 şi Luca 10. „căzând din cer, scopriile, protecţia contra puterii
diavolului... „
În 9,4: lăcustele nu pot vătăma pe cei care au semnul (Ezechiel 9).

Această plagă este o distincţie între adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu şi cei fără semnul Lui.
Tema comună a lor: purtarea protectoare de grijă a lui Dumnezeu. Aici e făgăduinţă bună!

Puterea chinuitoare a scorpionilor e în coadă, dar nu îi omoară pe oamenii, doar chinuire. Atât de mare
chin, că doresc să moară... dar nu pot muri, ci trăiesc...
Dacă te duci la VT, descoperi ce e coada: Isaia 9,15 „coada e proorocul mincinos”. Nu e o plagă fizică,
ci una spirituală. O plagă ideală - turmentaţi de idee, până la sinucidere.

O altă temă: „Întunericul provocat de lăcuste”... Soarele e simbol al Evangheliei. Eu sunt Lumina
Lumii... Această plagă bolchează conştiinţa oamenilor, simţul divinului...

Părerea mea e că turcii nu fac deosebire între adevăraţii şi falşii credincioşi. Aici e posibilitate... Care e
ideologia care şterge conştiinţa despre Dumnezeu care-i conduce pe oameni la sinucidere? E chiar timpul
nostru! Secularizarea... Oamenii au nevoie de sens al vieţii. Fără el, oamenii nu mai simt nevoia să
trăiască... Unde secularizarea e maximă, acolo şi rata sinuciderii e mare. Suedia şi Noua Zeelandă conduc
în secularizare. Tot aici e şi cea mai mare rată a sinuciderii. Oamenii secularizaţi au pierdut capacitatea de
a aprecia valoarea vitală a creştinismului. Albert Camus, marele filozof al secularizării, a fost marele
guru... El zicea: dacă nu-i Dumnezeu, atunci nu e nici sens al vieţii, atunci nu e nimic mai bun decât să te
sinucizi... Şi la numai 27 (?) ani, s-a sinucis pe o autostradă.
Secularizarea face o deosebire perfectă între credincioşi şi necredincioşi...

În plăgi, eu găsesc un tablou al lui Isus!

EGWhite:
„Faceţi ca Daniel şi Apocalipsa să vorbească, şi să ne spună ce e adevărul. Dar în orice aspect prezentat, înălţaţi pe Isus
ca centru al oricărei speranţe!” TM 118, engl.
 39

Cursul 5 (miercuri, 21 martie 2001).

Un apendice explicativ:

Lucrurile par să fie destul de nesigure... Parcă mai puţin clare decât înainte. Întrebarea e: chiar aşa trebuie
să se întâmple? Nu trebuie să fim precauţi, pentru că ne îndoim, ci tocmai pentru că e vorba de
Cuvântul lui Dumnezeu. Să vă dau un exemplu: Ezechiel 40-48 (el scrie la începutul exilului Babilonian,
petrecând ultimii 40 ani ai săi). În această secvenţă, Dumnezeu îi dă o viziune minunată cu privire la
Templu... Era mult mai glorios decât cel al lui Solomon.

Dacă ai fi un ucenic al lui Ezechiel şi ai fi studiat profeţia lui atent, şi te-ai fi întors din Babilon când Cir
a devenit împărat, ce ai fi simţit? Dezamăgire! Uimire, cu simţământul că profeţia n-a fost împlinită.
Hagai 2, 1-4: prezintă reacţia de la sfârşitul Exilului. „În a 21 zi a lunii a şaptea... vorbeşte...şi spune-le...
Cine a mai rămas între voi care a văzut Templul dintâi? Nu pare casa asta ca o nimica în ochii voştri?”
Dumnezeu vede dezamăgirea şi îi încurajează. Nu credeţi că profeţia nu s-a împlinit.
2,5: Eu rămân credincios Legmântului făcut cu voi...” Ce vedeţi chiar este împlinirea profeţiei. Acesta e
chiar legământul şi Eu deţin controlul asupra profeţiilor.

În profeţie, e loc pentru modificări din partea lui Dumnezeu. Lui Ezechiel, Domnul i-a dat lumina, iar
Templul era ... împlinirea profeţiei. Dumnezeu nu e încătuşat în tipare. El face ajustări... pentru că este
creativ.
E.G.White vede în Marea Luptă... despre polilţişti cu săbii... Tabloul general va fi împlinit şi
evenimentele vor avea loc. Isus va veni... Dar dacă învăţ ceva din profeţia Biblică, e că ele nu se întâmplă
aşa cum ne-am aşteptat.
Vă sfătuiesc la precauţie, nu din lipsă de respect, ci din respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
El dă multe profeţii şi împlinirile lor, ca să ne înveţe căile Sale. Profeţiile care nu se vor împlini, să nu ne
conducă la false mărturisiri.

Saul din Tars – era un om cinstit. Mai târziu el spune că totdeauna şi-a păstrat conştiinţa curată. Când el
prigonea creştinismul, o făcea din inimă sinceră. El avea o hartă profetică completă, cea a fariseilor. Noi
avem deja unele din acestea, descoperite: Ezra 4. În cap. 7 din această carte se vorbeşte despre venirea lui
Mesia. Descrie o vreme de încercare, rea, dar că la sfârşitul acelei vremi urma să vină Mesia. Atunci – El
va trăi şi va domni 400 ani, iar la sfârşitul celor 400 ani, Mesia va muri... Un Mesia murind?! Aproape că e
creştin! Dar aici e şi problema: când El va muri, toată lumea se va prăbuşi, întorcându-se la haosul din
Geneza 1... Dar la sfârşitul celor 7 zile, El crează iarăşi lumea, fără rău în ea...

Sau, să-l luăm pe Saul din Tars... Saul credea cam aşa... Acum, iată-L pe Isus. Eu sunt Mesia... Apoi
moare... totul bine... Dar de ce nu crede Pavel în El? Pentru că nu se potrivea diagramei, lumea nu a fost
distrusă!! Deci – Isus era un Mesia fals: priviţi dovezile! Omul – e nebun! Saul are motive să fie furios pe
el. „El amăgeşte pe oameni” – deci e Mesia fals! Dacă nu fac ceva, lucrarea lui Dumnezeu va fi distrusă.
Toate datorită diagramelor profetice care erau la dispoziţia lui.
Doar întâlnirea cu Isus îl poate schimba.
Pavel – pentru trei zile nu mănâncă nici nu bea! Trebuia să decidă ce să facă cu hărţile lui. Apoi – trei ani
la Sinai, luptându-se cu Scriptura. Şi-a re-evaluat diagramele... Dar a ieşit de acolo cu o nouă teologie, cea
a NT. În această teologie, el zice: Dacă Mesia a murit, a venit într-adevăr era nouă, pentru că aşa zice
profeţia. Noi trăim între două lumi, cu un picior în lumea veche, iar cu celălalt în lumea nouă. Cu inima,
suntem în cer, dar cu trupul, pe pământ.

În profeţii NT – pe de-o parte se foloseşte timpul prezent, apoi aceleaşi lucruri se spun la timpul viitor:
Acum e timpul judecăţii... Dar la sfârşit, zice „Judecata va veni”...
 40

Există o tensiune între ACUM şi NU ÎNCĂ... Isus era împlinirea tuturor profeţiilor VT. Dar atât timp
cât lumea aceasta era încă în picioare, profeţia încă nu era împlinită. Vezi? Nu e claritatea simplă pe care
o aşteptăm... Vrem o perspectivă reală şi mai practică a existenţei.

Care e realitatea pe care o ştim în inimi? E o luptă, între dorinţa unei părtăşii depline, perfecte cu
Dumnezeu, pe de o parte, dar , pe de altă parte, te vezi legat de pământ. Carnea e plină de păcat. Avem
vise de care nu vorbim nimănui... Uneori te ruşinezi de gândurile tale... NT explică faptul că creştinul
este sfâşiat între două lumi. Avem parte de locuri cereşti, dar în acelaşi timp gemem în trupul aceseta şi
tânjim să fim luaţi în cer. Romani 8: experienţa noastră e ca cea a lui Pavel. Binele nu-l fac, ci răul pe
care-l urăsc...
NT ne oferă o perspectivă reală a realităţii. Profeţiile s-au împlinit în Hristos dar noi încă suntem în
lumea asta. Desigur că un om lumesc are mai puţine conflicte lăuntrice... pentru că se obişnuieşte cu
lumea... Dar creştinul este străin şi peregrin... Vezi, conflictul?
Rădăcina acestei înţelegeri se găseşte în teologia lui Pavel, pe când se lupta să combine două lucruri,
înţelegerea profeţiilor şi înţelegerea împlinirii lor. Când profeţia a fost împlinită, el a învăţat cum să
înţeleagă profeţia.
Cum zicea şi Isus: Când ele se vor împlini, să credeţi ...

Pe temei biblic, eu vă îndemn să fiţi precauţi. Nu vorbesc de profeţiile împlinite, ci de cele neîmplinite.
Într-un mod consecvent, cei care s-au gândit mai dinainte cum vor fi lucrurile, aceştia au greşit.

Joseph Bates spunea că Isus va veni în ziua ispăşirii din 1845. Cât este o zi profetică? Un an! Deci la 1
an de la 1844 Isus va veni. Dacă aş fi fost şi eu acolo, aş fi crezut şi eu. Apoi a văzut că s-a înşelat. Apoi
i-a venit o altă idee: Că preotul stropeşte de 7 ori... deci sunt 7 ani peste care va veni Isus: 1851... În
1849 a venit la el o tânără.. „Frate Bates, trebuie să termini să mai vorbeşti de 1851, pentru că nu ni s-a
dat nici o dată.”! Crezând-o , a încetat cu aşezarea termenelor... Dar AZS tot s-au gândit înainte: „Nu va
trece acest neam de oameni până când...” Apoi s-au gândit cam cât durează o generaţie? Cea din pustie –
40 ani... Deci 1844+40 = 1884...

Haskell s-a întors din Australia cu E.G.White şi a descoperit că oamenii aveau o altă învăţătură: că cei
slavaţi erau 144.000. Dar în lume erau doar 7.000... Atunci au început să procreeze cât mai mulţi copii,
ca să împlinească numărul mai repede...
O altă teorie: cât Noe – 120 ani... Deci 1844 + 120 = 1964... Şi noi tot aici!

Nu demult, un lider AZS a venit cu o altă idee: Că pământul va avea cam 6.000 ani când Isus va veni.
E.G.White spunea deja de 4004 ani până la Isus... Deci Isus urma să vină cam prin 1996-1997. Deci
întrucât e vorba doar de „aproape” 4.000 ani, e o marjă de eroare... dar nu va trece 2000 AD... Şi cartea
este încă în circulaţie.
Rugămintea mea: aveţi atenţie cu împlinirea profeţiilor. Că profeţia n-a fost dată pentru a satisface
curiozitatea noasră cu privive la viitor.

Trebuie să exersăm o precauţie sfântă.

Noi credem că SUA va juca un rol important. Dar profeţia nu zice exact CUM. Guvernul? Sau puterea
religioasă? Sau cea economică? Din profeţie, se pare că fiara cu coarne de miel e din confederaţia
Religioasă şi nu politică! E posibil ca guvernul SUA să fie din confederaţia politică... deşi alte organizaţii
ale ei ar putea să facă parte din cea religioasă... Dar Islamul? Oare Aiatolahul va săruta vreodată mâna
papei? Sau doar anumite state islamice?...
 41

Scriptura sugerează că profeţia este suficient de ambiguă pentru a-i lăsa loc lui Dumnezeu să modeleze
lucrurile aşa cum vrea. Împlinirea profeţiilor va fi atât de clară pe cât au fost cele mesianice care s-au
împlinit.

Studiaţi profeţiile cu sârguinţă, dar nu vă jucaţi de-a Dumnezeu...

Întrebări libere:
1. Sunt Bisericile Apocalipsei secvenţe istorice? În 1988, CG s-a întrunit într-un comitet...
despre Biserici, Trâmbiţi, Peceţi... vizavi de istorie. „Bisericile” nu s-a intenţionat a fi
secvenţe istorice. Iniţial, par să fie adresate direct bisericilor locale... În acelaşi timp,
mesajul te invită să aplici la tine însuţi. Mesajul are deci o valoare universală...
Peceţile – pare a fi o parte mai profetică
Trâmbiţele par mai apocaliptice, de la cruce pornind, şi până la a doua venire. Aceasta
e concluzia unui grup savant de cca 25 învăţaţi AZS...

Unii ar putea aprecia viziunea istorică a bisericilor. E bună pentru Evanghelizare, că îi

ajută pe oameni. Vestea rea: în acel comitet am studiat 28 argumente că Bisericile sunt
o secvenţă istorică. Apoi am considerat răspunsul la celel 28 dovezi şi când am
terminat, n-a mai rămas nimic... Argumentele păreau bune, doar dacă nu cunoşteai
restul...

Vestea bună e însă că , dacă vrei să foloseşti caracterul istoric al Bisericilor , fă-o, căci
...ştim că erau mai mult de 7 biserici în Asia mică (erau cel puţin 11, la sfârşitul anului
100). Deci cele 7 – nr. perfect, reprezentau întreaga Biserică.

Iată şi o cheie de-a lui Ioan, aflat la câţiva ani după acest comitet:
Apoc. 16,15: „Iată Eu vin ca un hoţ... ruşinea...”
Sunt patru cuvinte cheie: „a vedea”... „haine”... „goliciune”... „ruşine’. Aceste patru
cuvinte din verset, mai apar numai într-un singur alt verset: în solia către Laodicea...
Când ajungi la Armagedon, ultimul eveniment al istoriei, când apelul e adresat
poporului, ESTE ACELAŞI MESAJ ca şi cel pentru Laodiceea.
Asta înseamnă că solia pentru Laodicea are mesaj cu totul special pentru timpul din
urmă şi pentru interpretarea profeţiei.
Deci, putem aplica mesajul tuturor bisericilor de acum. Dar dacă vă e folositor să
aplicaţi secvenţa istorică în cadrul Evanghelizării – faceţi-o!

2. Identificarea bisericii Adventiste cu Laodicea ... Aceasta este o interpretare timpurie: 1856
– James White... Putem face un studiu aprofundat dacă Bisericile fac parte din istorie
sau nu. În Apoc.1,19, Ioan face un sumar al întregei cărţi... „Scrie ce vezi, lucrurile care
sunt şi care se vor întâmpla după aceasta”... În 4,1: din nou acelaşi limbaj: „Acum
vedem lucrurile de după aceasta”.
Deci, întreaga viziune e alcătuită cu cele ce SUNT dar şi cu cele ce sunt DUPĂ aceea.
Ce înseamnă: „Cele care sunt” ? Probabil bisericile, o prezentare contemporană. Că
ele sunt şi istorice, ele nu sunt un punct fundamental de credinţă. Există două pericole:
(a) de a ignora învăţăturile bisericii şi cele ale Scripturii. Şi (b) să iei un lucru care nu
face parte din miezul credinţei noastre şi să-l laşi nestudiat, nedezbătut...
Pericolul liberal e să iei lucrurile clare ale Bibliei şi să găseşti o metodă de a le anula...
Pericolul conservator e să iei lucrurile confuze şi să le prezinţi ca fiind TABU...
 42

3. Apoc. 1,19 – e o deschidere a întregii cărţi, sau se referă doar la capitolele 2-3 care urmează?
Adică ele vorbesc şi despre cele ce au fost şi despre ce va veni!
Vă sugerez să luaţi Biblia greacă şi cercetaţi limbajul din ea... Cercetaţi limbajul din Apoc. 1,11... Apoi
verificaţi literatura şi comentariile privind „gramatica” din acea viziune. Unul din principii, e să ascultaţi
criticile colegilor... Comitetul Daniel şi Apocalipsa a constituit un eveniment de hotar pentru mine: 25 de
învăţaţi AZS, întâlnindu-se pentru câţiva ani... Nimic n-a fost lăsat necercetat. Prima mea lucrare citită
acolo , era una despre „metodă”... De faţă erau Hasel şi Thorch... două minţi gigantice... Eu m-am
aşezat pe când ei se certau cu privire la lucrarea mea... Eu am învăţat mai mult decât în toate lunile
anterioare... Uneori nu puteam cădea de acord... Majoritatea cred că au aceptat opinia mea, dar alţii erau
de acord cu ce ziceau alţii.
Toţi eram însă de acord că Trâmbiţele erau o secvenţă de la cruce – la sfârşit. Dar care evenimente? Aici
nu cădeam de acord. Aşa că am luat decizia de a nu publica nici una din interpretări. Ci doar lucrurile cu
care eram de acord perfect...

Apocalipsa şi Evanghelizarea Adventistă

O legătură cu discuţiile cu conducătorii lutherani din Geneva... În cadrul evanghelizării, vorbim cu multă
încredere despre papalitate... Dar nu acelaşi lucru poţi să simţi cînd vorbeşti înaintea unor savanţi
lutherani. A fost privilegiul meu... ca să mă verific pe mine şi doctrina noastră.
O slăbiciune foarte importantă: mesajul nu le era deloc relevant... Unde să fi fost problema?
Trebuie să scrii din nou documentul şi insişti asupra motivelor ISTORICISMULUI. Arată din
Apocalipsa de ce trebuie citită istoric. Vedeţi, noi am luat ca de la sine înţeles că Apocalipsa era o
secvenţă de evenimente istorice, dar nu le-am verificat... Trebuia s-o facem acum!

Sarcina a căzut pe mine. Acesta a fost rezultatul:

Profeţie, Istorie şi Papalitate: Am mers cumva prea departe?

Titlul exprima nu întrebarea, ci convingerea lutheranilor. Voi vă imaginaţi lucruri care nu sunt în text.
Acum trebuia să reluăm studiul. Problema a devenit o chestiune contemporană.

La Orlando, membri ai Bisericii au făcut nişte afişe cu Papa – Arhiamăgitorul, Antichristul. Era chiar
lângă Disney-land... unde 50 milioane merg anual. Societatea a fost alertată. Când ziarele au început să
sune Conferinţa, răspunsul era: Ăştia nu-s de-ai noştri... Ah, teribil de stânjenitor.

Copii ale „Bible Readings” au fost luate de Associated Press. Cartea este publicată de 130 ani! Nimic nou
în ele. Dar unul din presă a citit-o şi a scris un articol: AZS sunt cei mai nenorociţi bigoţi!
Că noi producem Nazişti şi Waco-işti... (Koresh)... Eu însumi am primit telefoane de la CNN şi de la
BBC... Pentru prima dată din istorie, viziunea noastră despre papalitate a atins conştiinţa publicului.
Reacţia? Nu totdeauna plăcută. Folkenberg a cerut să se scrie un răspuns pentru Associated Press.
Review-ulu le-a editat şi le-a trimis la Agenţie...

Acum avem şi Satelit...; în Net-uri – avem şi Papalitatea! Toţi pot urmări prin TV în SUA şi aiurea...
Stăm între opinia lumii şi între rostirea soliei lui Dumnezeu. Noi trebuie să aplicăm metoda lui
Dumnezeu, de a-i întâmpina pe oameni acolo unde sunt. De aceea trebuie să fim sensibli la mesajul pe
care-l provocăm. Uneori suntem tentaţi să influenţăm interpretarea Bibliei în funcţie de oameni - şi asta
este o ispită.

Sunt texte în Biblie care nu sunt 100% clare. Dar evanghelistul nu vrea să sugereze îndoieli, ci încredere.
Atunci dai solia „cu încredere”.
 43

Aici se aplică mesajul primei zile. Amintiţi-vă de hermeteutica exerciţiului de viaţă. De a vă aminti de
tabloul general al Bibliei. Să ne concentrăm asupra textelor clare ale Bibliei... Şi să ascultăm şi pe cei care
nu sunt de acord cu noi.

Asta se întâmpla aici. Oameni care nu erau de acord cu noi ne criticau poziţia. Iar procesul ne dădea
oportunitatea ca să studiem mai bine şi să o studiem mai bine. În restul lumii, adventiştii arată
preocupări şi îngrijorări... În şcoli AZS există profesori care ridiculizează interpretarea istoricistă. Experţii
în Apocalipsa - nimeni din ei nu crede în învăţăturile astea... Ştiu că este aşa. Sunt singurul învăţat AZS
care păstrez contact apropiat cu specialiştii în materie, care nu cred în istoricism. Suntem în probleme...

O altă îngrijorare: că acuzarea altor religii este contraproductivă în contextul lumii de azi. Într-o
campanie botezăm 20, de exemplu, iar 100 vin odată şi pleacă dezgustaţi... Poate că sunt demonizaţi, dar
poate că sunt şi sinceri şi sunt dezamăgiţi de maniera în care prezentăm adevărul.

Mulţi AZS se întreabă în ce fel am ajuns la aceste doctrine? Este o metodă necontrolată de „proof-text”:
o metodă în care iei textul cu cuvintele dorite de tine şi zici: iată dovada! Aceasta e o violare a Scripturii
fără nici un control.

Revenind la Lutherani... Aveam în faţă pe cei mai înalţi examinatori. Pe când prezentam Semnul fiarei,
cel de lângă mine studiase Apocalipsa timp de 40 de ani, şi n-auzise nimic din ce prezentasem eu...
Aveam o lipsă de argumente exegetice pentru a citi Apocalipsa în mod istoricist. Noi pornisem cu
supoziţia că Apocalipsa este istorică, o părere preluată de William Miller. Dar ne-am dat seama că aveam
nevoie de o fundaţie mai puternică, de o privire nouă, proaspătă, la argumentele din carte.

Unicul argument în literatura biblică , e în Daniel, unde funcţionează bine: Daniel 2 - reluat istoric în
Daniel 7 ! Nimeni nu contestă asta. Daniel este o Apocaliptică istorică. Dar ştiţi ce mi-au zis Lutheranii?
Daniel a fost scris în sec. II după Hristos. Este istorie şi nu profeţie predictivă... Când am ajuns la Daniel,
a trebuit să le arăt că el e din sec. VI BC. Dacă e aşa, atunci are profeţie predictivă.
Următorul punct urma: că dacă Daniel putea fi tratată istoricist, atunci şi Apocalipsa! Lutheranii n-au
acceptat premiza. Cădea deci şi concluzia. Noi presupuneam că Apocalipsa era ca Daniel... Lucru care
trebuia demonstrat.

Care sunt opţiunile majore?

1. Apocalipsa – ca şi cea mai mare parte a NT se referă la situaţia concretă a celor 7 biserici. Adică,
ea este un mesaj scris celor 7 biserici. Desigur, găsim principii generale dar nu profeţie predictivă.
Aceasta este poziţia „preteristă”... Ei nu sunt ateişti. Ci spun doar că aşa trebuie înţeleasă Biblia. E ca şi
când vorbesc de Romani – o scrisoare cu solii specifice pentru o grupă istorică.
2. Apocalipsa – e o prezicere a evenimentelor care se referă la ultimii aprox. 7 ani ai istoriei
omenirii. Aceasta e poziţia „futuristă” – ca baptiştii, penticostalii. E foarte populară pentru AZS laici,
din America.
Asta e o poziţie care se impune ca o opţiune ce trebuie examinată. O precauţie: ambele poziţii au
oarecare credit în biserica AZS. Dar AZS nu-s congregaţionalişti, cu credinţe diferite la nivelul local.
Dacă cineva are o perspectivă nouă asupra Apocalipsei, trebuie atunci mers pe o cale specifică, către
conducerea locală , cu rugăciune... Şi de aici, poate fi trimisă la nivele mai înalte... Altfel, biserica este
divizată. Nu vorbesc de toate ideile noi, ci doar de liniile majore precum futurismul sau preterismul. Unii
pastori cred că trebuie să încurajeze „vorbirea în limbi”. Le-am spus: AZS niciodată nu v-a împiedicat
vreodată, dar dacă voi prezentaţi această poziţie ca ceva important, atunci devine o greşeală. Pentru că nu
reprezintă o experienţă fundamentală în Biserică. Este nevoie ca Biserica să examineze în întregime.
În cadrul grupului de studiu, studiam de pe o poziţie istoricistă, care reprezintă poziţia oficială a Bisericii
noastre. Aceasta este esenţială pentru identitatea noastră.
 44

3. Aceasta este chiar a treia opţiune: Istoricismul. Apocalipsa înfăţişează mersul istoriei, de la
cruce şi până la sfârşit. Unele părţi se referă la partea iniţială a creştinismului, altele - la partea finală.
Textul trebuie să ne conducă spre modul în care trebuie să le citim. Aceasta este poziţia istoricistă. Ea a
fost crezută de pionierii şi toţi evangheliştii noştri. Ea este şi poziţia mea!
Nu e suficient doar să afirmăm asta.
Care dintre aceastea este cel mai bine susţinută de textul Apocalipsei ? Aceasta este proba noastră! Să
mergem la ce este cel mai greu: miezul credinţei noastre - Apoc. 12, 13. E o problemă de viaţă şi de
moarte. Dacă greşim aici , am pierdut aproape totul. Mai bine devenim Baptişti de ziua a 7-a.

Să pornim de la premiza AZS fundamentală (ca în faţa unor savanţi lutherani, cei mai duri examinatori):
„Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început şi este în stare să ofere o prezentare precisă a evenimentelor
viitoare, înainte ca ele să se întâmple.”
Am văzut cum profeţii preziceau evenimentele exilului, înainte de a se întâmpla. Isaia – vorbeşte cu sute
de ani înainte de Cirus... El putea face lucrul acesta pe baza celor afirmate în Isaia 46,10...
Ioan 16,13: „Duhul vă va călăuzi ...” Hristos credea că Duhul Sfânt putea să anunţe evenimente
viitoare. Acestea sunt texte clare, fără dubii. Dacă renunţăm la această premiză, nimic nu mai rămâne.
Nici o speranţă nu ne mai rămîne decât să murim...

Noi credem că Apocalipsa biblică este diferită de apocaliptica nebiblică. Lutheranii interpretează Daniel
şi Apocalipsa din perspectiva literaturii extrabiblice. Ei caută în Enoch, Baruch, Ezra... când autorii
vorbesc după împlinirea evenimentelor. În apocaliptica nebiblică se proiectează înapoi istoria şi se face să
apară ca profeţie... Enoh, Moise, spun acolo despre evenimente care deja se petrecuseră. Asta înseamnă
că putem data cărţile acestea după limita unde eroarea urmează secvenţa acurată istorică.
Daniel şi Apocalipsa nu sunt ca şi apocalipticile extra-biblice. Ele sunt autentice şi privesc spre viitor.
Din această cauză, abordarea noastră nu poate să pornească de la premiza că istoria nu poate fi prezisă.
Lutheranii consideră că nu poate exista un şir de evenimente previzibile dinainte. Dar dacă Dumnezeu
poate prezice, atunci e posibil, şi e nevoie să nu pornim cu premizele noastre.
Un număr tot mai mare de savanţi critici observă că Apocalipsa diferă de celelalte lucrări apocaliptice.
Nu este o serie de informaţii „post-factum” ci profeţii autentice. Chiar în rândurile lutheranilor erau unii
aliaţi cu noi. Noi credem că Dumnezeu Însuşi a descoperit aceste profeţii. Este „descoperirea lui Isus
Hristos pe care a dat-o Dumnezeu, şi El a dat-o lui Ioan – care a scris-o pentru noi.”

O lecţie din izvoarele extra-biblice apocaliptice: când cineva scrie istorie pretinzând că e profeţie, arată
că respectivul credea că există profeţie predictibilă. Cu alte cuvinte, că dacă Moise sau Ezra ar fi trăit, ei
ar fi putut scrie viitorul.

Apocalipsa nu este asemenea lor. Ioan nu crede că profeţia s-a încheiat. El afirmă că Duhul Profeţiei s-a
întors la ei, şi nu a rămas doar la cei morţi... „Fraţii tăi, proorocii”...

Profeţia predictivă se bazează pe inspiraţia şi autoritatea Sfintei Scripturi. Credem că aşa zice Scriptura.
Totuşi, asta nu cere cu necesitate că, pentru Ioan, istoria creştină urma să fie atât de lungă. Ci dimpotrivă,
că lucrurile aveau să se consume curând. Doar din perspectiva împlinirii celei de-a doua veniri urma ca
profeţia să fie înţeleasă cu toată claritatea.

Luca 21 oferă un şir secvenţial de la vremea Domnului Isus până la a doua venire. Nici un cercetător
serios nu pune la îndoială aceasta, toţi recunosc că aici se vorbeşte despre evenimente viitoare. Mai întâi,
El vorbeşte despre evenimente din acea generaţie... Isus începe profeţia din timpul Său... Ucenicii Săi
urmau să vadă multe din lucrurile pe care El le descrie.
Foametea, cutremurele... devin tot mai intense...
 45

Luca 21. 12-19: „dar înainte de toate acestea, înainte de cutremurul final, ei vă vor da pe voi pe mâna
sinagogilor”... Voi, adică ucenicii... Pe voi vă vor urâ...
Aceasta era prima epocă, cea din timpul ucenicilor.

v. 17-19 – vorbeşte despre evenimentele acelei generaţii. Dar profeţia continuă:

v. 20... Ierusalimul înconjurat de oşti. Acestea erau evenimente dincolo de viaţa Lui... Pe când El vorbea,
nici urmă de oştiri înconjurând Ierusalimul. Aici aveţi evenimente „la viitor” faţă de timpul lui Isus.
Pasajul începe cu conjuncţia „dar”. El le dăduse multe semne, amăgiri, DAR acestea nu erau semne ale
sfârşitului. Erau de natură mai generale.

Dar IATĂ un semn care vizează finalul: „Ierusalimul înconjurat de oşti”... Îmi imaginez pe pionierii de
la începutul creştinismului: la fiecare cutremur, tresăreau, sau la fiecare foamete, sau persecuţie: „Ah,
vine, e aproape !”.
Dar Luca , Petru... zic: „NU, ci până nu vedeţi Ierusalimul înconjurat de oşti, nu spuneţi încă asta.”
Evenimentul acesta însă e altfel.

Vers. 20-24: Descriu însăşi distrugerea Ierusalimului... Vedeţi succesiunea? Mai întâi vorbeşte
ucenicilor... apoi Ierusalimul... oşti, apoi nimicit... Evident că aceste versete vorbesc de evenimente
plasate în viitor. Trebuia să fugă la munţi. Era rău să fii însărcinată sau cu prunci... Locuitorii cetăţii
urmau să fie nimiciţi.

Aceasta era a doua epocă a erei creştine, care o succeda pe prima. Căci prima era aceea când Isus era cu
ucenicii Săi.
Vedeţi aici mersul istoriei?
Ultima parte a vers.24: apare a treia epocă a erei creştine: „Ierusalimul...călcat în picioare de neamuri...
până se va împlini vremurile neamurilor”... O stare când Ierusalimul rămâne nimicit, numită „vremea
neamurilor”.
Dar Isus spune: va mai fi istorie:

Vers 25,26.,28: semne ale celei de a doua veniri. Lună, stele, oamenii sunt îngroziţi... Mântuirea finală se
apropie...
A patra epocă a istoriei este de la timpul neamurilor şi până la semnele sfârşitului.
Care este „vremea neamurilor”? Îmi lipseşte o explicaţie certă. Dar dacă compar acest text cu Apocalipsa
şi Daniel, am o deducţie plauzibilă: că ea se referă la împlinirea perioadei din Dan.8, perioada de 2300 de
ani. Pentru că limbajul cu „călcarea Ierusalimului în picioare” este luat din Daniel 8 şi 9.
Există 4 moduri de explicare a „vremii neamurilor”. Eu cred că aceste vremuri duc la vremea sfârşitului.
Evenimentele încep cu căderea stelelor, întunecarea soarelui...
Aceasta este a patra epocă.

Dar urmează şi a cincea epocă:

„Semnul Fiului omului”.. El NU zice: ”Când voi veţi vedea”, ci „când Ei vor vedea”... Vedeţi, există o
schimbare de persoană în text. El nu mai vorbeşte generaţiei Lui. Când vorbeşte de cei de la venirea Sa,
El zice EI. Şi aceasta e valabil la toţi evangheliştii. E un tipar al predicilor Sale escatologice.

Venirea lui Isus e evenimentul final al erei creştine.

După o apreciere logică, Isus privea cel puţin cu 100 de ani înainte de timpul Lui, El nu aştepta ca
revenirea Sa să fie în viitorul apropiat.
 46

Luca prezintă în mod clar o secvenţă de evenimente. El prezintă în stil apocaliptic... Dar Matei şi Marcu nu
aşează evenimentele în succesiune istorică. Distrugerea Ierusalimului şi venirea Sa sunt amestecate ca şi
când ar avea loc deodată.

Nu putem spune că e imposibil ca un scriitor să dea o succesiune istorică a viitorului. Luca putea şi el să
prezinte tabloul bidimensional, ca şi Marcu şi Matei. Ca şi Isaia, Ieremia, Osea,...

Dar există două modele de profeţie: cea GENERALĂ... şi cea APOCALIPTICĂ (Daniel şi Luca).

Ambele sunt predictive, dar stilul apocaliptic este secvenţial, mai explicit, istoric vorbind. Luca este un
exemplu de acest tip de structură în timp.

Succesiunea acestor cinci epoci poate fi simplificat la trei:

1. Perioada cu distrugerea Ierusalimului, prima generaţie. E timpul lui Isus şi al ucenicilor.

3. Apoi evenimentele erei creştine şi epoca Timpului sfârşitului, cu venirea Sa.

2. Dar între aceste două perioade extreme, mai există o perioadă intermediară: „Timpul
neamurilor”.

Am ales Luca 21 pentru că pentru asta lutheranii nu erau pregătiţi. Ei nici nu se gândiseră că Luca este o
profeţie apocaliptică. Când au recunoscut succesiunea istorică din Luca, au fost pregătiţi să recunoască
faptul că şi Apocalipsa putea fi similară.

Pentru Apocalipsa avem două opţiuni:

- mai mult ca Isaia, Matei
- mai mult ca Daniel, Luca.

Să lăsăm textul să ne arate din ce categorie făcea el parte.

(Întrebare liberă: după care criteriu hermeneutic se aşează în succesiune evenimentele care apar haotic?)
Este exact despre ce doream să vorbesc chiar acum.

Apocalips 12 şi 13: Eu cred că acestea descriu aceleaşi stadii ale Istoriei din Luca 21, decât că oferă mult
mai multe elemente despre partea din mijloc.
Stadiul 0: 12, 1-4: dinainte de naşterea lui Isus... Nimeni nu se îndoieşte de asta. Am putea s-o numim
stadiul zero.
Stadiuil 1: Naşterea şi înălţarea ... Nici aici nu sunt dubii.
Stadiul 2: După înălţarea lui Isus, biserica urma să încaseze toată mânia lui Satana.
Apoc. 12, 7-12: Mulţi ne gândim că acestea se referă la ceva dinainte de început... Este un punct dificil,
care pare dinaintea timpului lui Isus, şi astfel ies din ordinea cronologică. În vers. 5, Isus se înalţă la cer,
iar în vers. 7 este război în cer!! Dar în context, se vede că pasajul se referă în timpul vieţii lui Isus.
Satana a fost aruncat din cer odată cu înălţarea Lui la cer. Vezi Ioan 12.31: cînd Satana este aruncat odată
cu înălţarea Lui pe cruce. Acuzaţiile lui nu vor mai avea credibilitate. Textul ne sugerează (Apoc.12.7-8)
că după înălţarea Lui , nimeni nu mai crede în argumentele lui Satana. În evanghelizări, noi prezentăm
asta ca fiind la început. Totuşi, este potrivit, şi vă dau o modalitate exegetică: în capitol există evenimente
plasate înainte de venirea lui Isus pe pământ: de ex. faptul că Balaurul trăgea cu coada a treia parte din
stele... Deci era o aruncare din cer şi înainte de naşterea şi înălţarea lui Isus. Deci – războiul din cer are
loc de două ori: şi înainte, şi după!
Aceleaşi versete 7-9 pot să se aplice la ambele realităţi.
 47

Întrebarea este: cu cât de mult timp în urmă a tras balaurul treimea de stele cu coada? Apoc. 12 nu ne
spune. Dar apoc. 13 DA, în vers. 3: Mielul a fost jungheat de la întemeierea lumii. Adică, efectele crucii
încep să afecteze universul înainte de întemeierea lui. Când crucea a avut loc, Satana a fost aruncat
SPIRITUAL din cer. Dar crucea cerută de eveniment a avut loc deja în ceruri, de mult.

Deci Apoc. 12, 7-10 se aplică la triumful lui Isus în anul 31 AD, dar şi la cap. 5 când Mielul întâmpină pe
Tatăl aflat pe tron. DAR Apoc. 4 şi aici arată că un eveniment similar înainte de creaţiune, când Satana
a fost aruncat FIZIC din cer.

În text, aceste versete se aplică primului stadiu al creştinismului - de la naştere până la încoronare.

Stadiul 2: Apoc.12, 6. 13-16.

În loc să-L mai atace pe Isus, acum atacă biserica. Aceste „ o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”
sunt introduse aici, în această perioadă. E un timp în care Balaurul prigoneşte femeia. Expresia ne
aminteşte de Daniel, de timpul puterii cornului mic, care va prigoni sfinţii pentru o vreme, două vremi şi
o jumătate de vreme.

Singurul timp când se aplică la această profeţie este EVUL MEDIU.

În Luca 21, stadiul 2 e gol, nu conţine nimic, afară de călcarea Ierusalimului în picioare. Dar aici, stadiul 2
este descris şi foloseşte material din Dan. 7.

Apoc.12,15-17: „apă ... pământul înghite râul...” Şarpele aruncă apă din gură. Asta aminteşte de lucrarea
amăgitoare din Eden, de şarpe... Puterea aceasta inamică este „persuasiunea” precum şi „forţa”. În cap.
13, vedem că tacticile lui sunt doar două: forţa şi înşelăciunea.

Pământul dă ajutor, şi el este opusul mării. Dacă marea e „mulţimi”, atunci pământul trebuie să fie
locurile mai puţin locuite ale lumii. Ne duce gândul la părinţii peregrini... refugiul în „pământ”.

Stadiul 3– este o scurtă bătălie finală:

Apoc. 12, 17: Război cu rămăşiţa...
Aici e elementul fundamental al bătăliei... Vedeţi că avem o succesiune de evenimente, în care elementul
comun în toate cele trei stadii este balaurul...
După ce trage cu coada... După ce se naşte pruncul... După ce pământul dă ajutor femeii...
Aici avem descrierea istoriei dinaintea naşterii şi până la sfârşit. Textul ne obligă să vedem această
succesiune.

În Apoc. 12 avem 3-4 stadii ale istoriei. Distincţia se face prin lucrarea specifică a balaurului. Greaca ne
obligă să vedem secvenţialitatea.

În Apoc. 13, în schimb, avem doar două stadii ale istoriei. Cum putem distinge mişcarea în cap.12 faţă
de cap.13. O bună parte din cap.13, foloseşte aoristul – un punct în trecut.
Dar mult material din cap.13 este la prezent şi viitor. Punctul de plecare la cap.13 este ultima parte din
cap.12: atacul final al lui Satana împotriva rămăşiţei. Este ultima luptă din istorie. Această bătălie este
descrisă mai departe în cap.13. Dar în cap.13 există câteva pasaje la aorist, care au loc înainte de timpul
sfârşitului. Alte pasaje sunt la prezent şi viitor. Acestea sunt evenimentele care vizează bătălia finală cu
rămăşiţa... Acest lucru este vital!! Cap.13 conţine materiale care au loc atât înainte cât şi în contextul lui
Apoc. 12,17.
 48

Timpurile în cap.13:
(a) 1-7 este aorist (tot ce AZS a spus că are loc în Evul Mediu e la aorist!).
(b) 8-10 – prezent şi viitor (tot ce AZS a spus că are loc în viitor... E nemaipomenită
descoperirea!).
(c) 11 - aorist (fiara din mare) mai întâi în aorist, apoi la prezent
(d) 12-18 (fiara din pământ)... şi ea ca mai sus!

Priviţi la cele două fiare din Apoc. 13: Una din mare, alta din pământ. Fiecare introdusă mai întâi prin
aorist. Când le vede de prima dată, Ioan le descrie la trecut, ca în istorie. Descrie acţiunile care au loc
înainte de timpul sfârşitului. Dar prezentul şi viitorul le prezintă în acţiune în timpul sfârşitului. Acesta
este un TIPAR în Apocalipsa. Oridecâteori apare un personaj nou, mai întâi este descris şi identificat,
după care se descriu acţiunile din timpul viziunii.

(Aşa e şi cu Isus, în cap.1... apare la aorist, apoi acţiunile din timpul viziunii...cele 7 biserici; mai întâi cei
doi martori sunt prezentaţi, apoi acţiunile lor la prezent... Mai întâi vedem natura şi caracterul
personajului, apoi acţiunile care sunt consecutive. Nu e doar o trecere de la aorist la prezent, ci şi o
trecere de la aorist la viitor. Dar totdeauna este o trecere de timp... )
La fel şi fiara: apare la aorist, după care prezent şi viitor.

Timpul viziunii: Apoc.12, 17 – bătălia finală

În cap.13, sunt lucruri care au loc înainte de bătălia finală: 42 luni, moartea şi învierea fiarei, ridicarea
fiarei din pământ...etc.
Dar sunt şi evenimente ale timpului sfârşitului: fiara din mare lucrând prin cea din pământ. Focul din cer,
marea amăgire, şi încă evenimente viitoare: chipul fiarei, toţi închinându-se ei, ...

Chiar şi în bătălia finală, sunt evenimente care se disting între ele după timpul folosit.

Apoc. 12, 17 – indică timpul general. Dar după aceea timpurile folosite separă evenimentele , punându-le
la locul lor.

Aici comparăm cap.12 cu 13.

Apoc. 12 are trei stadii.

Apoc. 13 are doar două stadii, ultimele două!! Vers.8 este singura aluzie la primul stadiu – Mielul
junghiat...
Aoristul se referă la partea de mijloc din cap. 12. Şi sunt multe relaţii dintre aoristul din cap.13, şi din
cap.12... Restul se referă la evenimentele din bătălia finală.
(Pentru hărţile acestea, casetele... precum şi Pacific Press „dialogul AZS-Lutheran”).

Pentru că timpul s-a încheiat, recapitulez:

Apoc.13,1-2 – se construieşte pe Daniel 7, care este o paralelă structurală puternică.

Ceea ce vedem este genealogia fiarei din mare... Mai întâi vezi toată istoria şi identitatea celei din mare,
anume în toate puterile mari ale lumii din Daniel 7. Stăpâneşte pentru o vreme lumea şi dispare în
întuneric, moare, dar e înviată de balaur...pentru criza finală.

Apoi descrie fiara... În cap.12, are cunună pe cap, iar în cap.13 e la fel, dar coroanele s-au mutat pe
coarne. E o tranziţie de la stadiul 1 la stadiul 2. În Danie 7, avem întâi fiara, are o înfăţişare, dar apoi
urmează coarnele...
Al doilea stadiu este perioada coarnelor. În acelaşi fel, vedem cum lucrurile spuse despre papalitate se
referă şi la Apoc.13.
 49

Încheiere abruptă... dar am prins lucrurile cele mai importante: că în Apoc. 13 putem vedea trecerile prin
istorie. Asta ne oferă suportul pentru viziunea AZS istoricistă.

Povara stă nu la noi, ci cei care resping interpretarea istoricistă.

Cursul 6 (miercuri - prânz, 21 martie 2001).

Sabatul şi Apocalipsa

Într-o jumătate de oră, aş dori să sintetizez tot ce-am spus până acum... Vom merge în zbor de pasăre...
Dar sper că solia de bază va fi clară pentru toţi.

La sfârşitul timpului , ni se spune că va fi o mare amăgire. Ştim că vor fi pretinşi Hristoşi care vor
pretinde că sunt de la El. Ceea ce nu e chiar clar este: care e miezul conflictului între Hristos şi cei ce I se
împotrivesc.

Recapitulare: Principii de studiere a Apocalipsei, prezentate deja, cele patru, despre modul de raportare
la VT: aluzia... (pag.35, n.t.)

... Fiara din mare... seamănă cu fiarele din Daniel 7. Acolo apar patru fiare distincte... Să privim Daniel 7
– cu un leu, urs, leopard şi ... o fiară bizară. Gândiţi-vă la capul lor: leul – 1, ursul – 1, leopardul – 4, şi
fiara ciudată – 1 cap...Sunt 7 în total. Deci cele patru fiare împreună au acelaşi număr de capete ca şi
fiara din mare din Apocalipsa.

Dar coarne?... Nici o fiară , decât fiara ciudată: care are 10 coarne. Totalul din Apoc.13 – tot 10 !!

Să comparăm aceste două texte: Daniel 7 şi Apoc. 13

Daniel şi Apocalips au în comun:

Din mare
Leu
Urs
Leopard
7 capete total
10 coarne total

Dacă vrei să înţelegi Apoc. 13, trebuie să înţelegi Daniel 7.

 50

Urmărim 3 categorii de dovezi: paralele verbale, parelele tematice şi paralele structurale.

Întreaga carte a Apocalipseise bazează pe cartea lui Ezechiel. El începe cu viziunea tronului, ca în Apoc.
4. Părţi din Ezechiel, în ordine corectă, apar în Apocalipsa. La sfîrşit, se încheie cu viziunea Noului
Ierusalim, ca în Ezechiel.
Un cărturar din Harvard a scris o întreagă disertaţie pe acest subiect (Apocalipsa - Ezechiel).

În cap.13, avem şase cuvinte comune cu Daniel 7...

Ca paralele tematice, există ideea animalelor care ies din apă ca fiind naţiuni, popoare.

Paralelele structurale, însă sunt cea mai puternică dovadă. Sunt atât de multe, încât deduci o gândire
comună.

Să mergem la textul de bază: Apoc. 12,17: „războiul între balaur şi rămăşiţă”.

Apoc. 12, 17 descrie întreaga bătălie finală... Apoi cap. 12-13-14 : Cap 13 descrie lupta balaurului, pe
când cap. 14 descrie bătălia rămăşiţei în acest conflict. Sunt detalii din unghiuri de vedere diferite.
Există deci o trinitate profană, nesfântă, în Apoc. 13. În loc de Tatăl – e balaurul, în loc de Fiul – e
fiara din mare, şi în loc de Duhul Sfânt – fiara din pământ. Această pseudo-trinitate e în luptă cu
rămăşiţa.

Apoc. 13 prezintă un atac asupra rămăşiţei . Întrebarea este: pentru ce se luptă, care este pricina luptei.

Cap.13 şi 14 nu lasă loc de îndoială:

Apoc.13,4: „se închină balaurului”; 8: toţi i se vor închina; 12: „Toţi se vor închina fiarei dintâi”, 15:
ameninţare pentru cei care nu se închină...
Subiectul central este închinarea. Asta este diferenţa dintre trinitatea nesfântă şi cea adevărată. De cinci
ori se menţioneaeză închinarea.
14,9: dacă se închină...
14,11: oricine se închină...

De câte ori este termenul „închinare” în aceste două capitole? De 7 ori! Aproape că toate se întâmplă de
7 ori!

Închinarea fiarei este conflictul pe care vrea rămăşiţa s-o depăşească. De şase ori este o chemare de a se
închina fiarei sau chipului ei. O singură dată, este o chemare de a se închina lui Dumnezeu : Apoc. 14,7.

Între cap. 12 şi 14 e miezul Apocalipsei. Iar întreita solie este centrul centrului. Dar mai există si un
centru absolut al acestui centru al centrului: Dacă închinarea este cheia, atunci această inimă trebuie să
apară unde apare şi închinarea pozitivă. Deci 14,7: „Daţi-I slavă... Închinaţi-vă...
Chemarea la închinare face din asta centrul întregei secţiuni şi chiar al întregii cărţi.

Apoc.14,7 are paralele evidente cu Exod 20,11: făcut cerurile, şi pământul, marea şi izvoarele apelor....
Dacă le comparaţi, veţi găsi multe idei şi cuvinte comune. Aceasta e chemarea decisivă dn Apocalipsa.
Chiar în miezul acestei chemări decisive, găsim o aluzie la porunca a patra! Domnul putea cita orice text
din VT, dar în punctul critic al cărţii, Dumnezeu alege citarea poruncii a patra. Aici e inima identităţii
AZS. Că Sabatul va fi pricina bătăliei finale a pământului. Am prezentat totdeauna asta, dar nu totdeauna
l-am scos din text.
 51

Am publicat ce v-am spus, şi am primit un protest din Internet. Îmi zicea: oare chiar are de-a face Apoc.
14,7 cu porunca a patra? Oare nu există şi în Psalm 146, 6 aceeaşi terminologie? De unde ştii că
referirea nu e acolo şi nu la porunca a patra?

Da, Psalm 146 are aceeaşi terminologie ca Exod 20. Comparaţia este evidentă... Şi dacă le punem
împreună cu Apocalipsa, toate par să fie identice.

Ce metodă putem folosi ca să aflăm adevărul?

Paralela verbală:
Apoc. 14 – vorbeşte de Cel ce a făcut cerurile.... Aici vedem 4,5 cuvinte majore în comun cu Exod 20.
Acolo Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Dar în Psalm 146, avem Creatorul, cerurile... Paralela
verbală este puternică în ambele pasaje.
Dacă compari cu Greaca, va fi chiar mai aproape de Ps.146,6... E chiar aceeaşi formă a cuvintelor.

Parelela tematică:
La cele 10 porunci, găseşti ceva tare: acolo, există trei motivaţii de a ne închina lui Dumnezeu: (a)
motivaţia mântuirii (v-am scos din Egipt); (b) a judecăţii (părinţi pedepsiţi în copii)...; şi (c) a creaţiunii
(Eu te-am făcut)...
Aici e un lucru fascinant. În Apoc. 14 apar toate cele trei motivaţii!!! Este Evanghelia veşnică
propovăduită tuturor (punctul a.). Apoi e ceasul judecăţii (b) şi în cele din urmă – (c) „ a făcut”...
DA , există o paralelă tematică extraordinară între Exod şi Apoc.14.
Paralela tematică e foarte strânsă: trei lucruri comune! În mod normal, când în Apocalipsa ai atâtea
evidenţe, poţi fi sigur că aici este o aluzie. Dar e şi o veste proastă: aceleaşi teme sunt şi în Psalm 146! (a)
+ (c) + (b).

Paralelele tematice pentru ambele pasaje sunt la fel de puternice. Există un uşor avantaj pentru Exod 20:

Să săpăm mai departe:

Paralela structurală:
E ceva în VT să sprijine ideea că Sabatul este implicat în acest pasaj din Apocalipsa?
Ar fi minunat dacă Cele 10 porunci ar oferi elemente de fundal structural pentru Apoc.14.

Apoc.12,17 şi 14,12: Cei care păzesc PORUNCILE LUI DUMNEZEU. Ele sunt prezente în lupta
pentru închinare. Aceasta e chiar tema centrală! Iar poruncile care au de-a face cu închinarea sunt
PRIMELE 4 PORUNCI. În cap. 13, fiecare din primele 4 porunci sunt contrafăcute!!!
Deci , poruncile sunt fundalul cap.14, dar mai ales primele 4, privind închinarea.
Fiara nu face decât să ia locul lui Dumnezeu! Contraface porunca I. Apoi, nu Lui, ci icoanei fiarei –
porunca a II-a. Şi în locul laudelor lui Dumnezeu, ea cheamă la hulirea Lui – porunca a III-a. Iar în
locul sigiliului lui Dumnezeu, oferă propriul ei semn, sau pecete.

Sigiliul dă numele, titlul şi teritoriul ! Aceasta este porunca a IV-a.

Atacul semnului fiarei este deliberat împotriva poruncii a IV-a.

Nu doar Închinarea este prilejul bătăliei finale, ci în special Sabatul. Scopul vrăjmăşiei fiarei este TABLA
ÎNTÎI.

Şi acum, să evaluăm: Exod 20 sau Psalm 146 ??

Când ajungem la paralela structurală, Exod 20 este preferat faţă de Psalm 146.
 52

Nicăieri în altă parte, Ps.146 nu se mai apropie de Apoc.14. E clar că poruncile sunt tot timpul în
mintea lui Ioan.
Când studiezi cu atenţie, înţelegi ce se întâmplă. Nicăieri în Apocalipsa nu există o aluzie mai puternică la
porunca a IV-a , decât acest pasaj din Apoc.14...

Chemarea finală a lui Dumnezeu în ultima criză este o chemare la închinare în lumina poruncii a IV-a.
Este Sabatul o problemă centrală în România? (Toţi vorbesc pe stradă de Sabat?) Nu! Oare e chiar aşa de
important să te închini Sâmbătă în loc de Duminică? Putem să ne arătăm loialitatea faţă de Dumnezeu
prin celelalte 9 porunci...

Cu privire la cele 10 porunci, există motive temeinice să asculţi de cele mai multe din ele. Chiar dintr-o
motivaţie egoistă! (Porunca a VI-a – este în interestul tău să n-o calci. Dacă vrei să trăieşti, e bine să o
respecte toţi...). La fel cu toate celelalte porunci...

Dar ce poţi spune de primele trei porunci? Dacă El este adevăratul Dumnezeu, merită să te închini
altuia? Evident că nu! E multă logică şi interes egoist.

Singura excepţie este porunca Sabatului. Închină-te în această zi, nu în alta. Păzeşte-o pentru Mine! Dar
tu zici: asta n-are importanţă, căci toate zilele sunt la fel. Sabatul este ca toate celelalte zile. Plouă sau e zi
senină ca oricând... Corect, cu excepţia faptului că EL A PORUNCIT-O. Nu există nici un motiv
ştiinţific, sau logic, ci doar autoritar, pentru că Dumnezeu a spus asta!
Pilda cu „cutia cu 1.000.000 dolari”. Te pun la probă: dacă mă iubeşti, treci în curte, găseşti cutia şi
cheltuie toţi banii cum vrei...
Ar fi aceasta un test bun de loialitate faţă de Mine? Mă poţi urî deplin dar tot vei primi proba aceasta.
Dar dacă ţi-aş cere ceva care n-are nici o logică, atunci se ridică întrebarea: Vei face asta doar pentru că
El, prietenul vostru, v-a cerut asta? Plida cu ...vizita în parc, de mână... Şi spui: Ne întâlnim acolo,
sâmbătă... vii?... Dar ea începe să se gândească: de ce să nu merg duminică, că nu-i nici o deosebire...
Dar proba este: dacă mă iubeşti suficient, vei veni la întâlnire, atunci când zic Eu!

În ultimul război, va fi o mare înşelăciune, vor fi multe glasuri, şi mulţi vor fi încurcaţi... Dar din toate
glasurile, vom ţine la cuvântul pe care Glasul Lui l-a cerut. NU pentru mântuire, ci pentru dragoste. Căci
Eu deja te-am mântuit.. Doar vreau să fii cu Mine, din dragoste!
 53

Jon Paulien

(From Wikipedia, the free encyclopedia)

Jonathan K. Paulien (born 1949) is a Seventh-day Adventist

theologian specializing in the study of books by John in the New
Testament (John and Revelation particularly). He was the professor of
New Testament Interpretation at Andrews University. As of 2007, he is dean of the Loma Linda
University faculty of religion.

Paulien has a BA from Atlantic Union College, and an MDiv and PhD from Andrews University. His
doctoral thesis, Decoding Revelation’s Trumpets: Literary Allusions and Interpretation of Revelation
8:7-12 was completed in 1987. Prior to his PhD he worked for several years in New York as a
church pastor. John mainly focuses on the books of John and Revelation.

He was professor of New Testament Interpretation at the Seventh-day Adventist Theological

Seminary at Andrews University. He spent over two decades at Andrews. On January 1, 2007 he
became dean of the Faculty of Religion at Loma Linda University, and it was announced he would
be part-time until mid-2007 when his work at Andrews University was complete.

He and his wife Pamella have three children. Their names are Tammy, Joel, and Kimberly, the eldest
of whom is living with her husband in Milwaukee, Wisconsin.

Theology

Paulien is an expert scholar of the Book of Revelation.