Capitolul 2

2:1
După ce a demonstrat păcătoşenia păgânului imoral (Rom. 1:18-32), Paul îşi prezintă
argumentaţia contra moralistului religios – evreu sau neevreu – recurgând la şase principii care
guvernează judecata lui Dumnezeu: (1) cunoştinţa (v.1); (2) adevărul (v.2-3); (3) vinovăţia (v.4-
5); (4) faptele (v.6-10); (5) imparţialitatea (v.11-15) şi (6) motivaţia (v.16). nu te poţi
dezvinovăţi… tu, care judeci. Atât evreii (aici, principalii cititori ai lui Paul; cf. v.17), cât şi
neevreii morali care se cred scutiţi de judecata lui Dumnezeu, pentru că nu s-au dedat la excesele
imorale descrise în capitolul 1, se înşală în mod tragic. Ei au mai multă cunoştinţă decât păgânul
imoral (Rom. 3:2; Rom. 9:4) şi astfel o responsabilitate mai mare (cf. Evr. 10:26-29; Iac. 3:1). te
osândeşti [condamni] singur. Dacă cineva are suficientă cunoştinţă ca să-i judece pe alţii, el se
condamnă singur, deoarece arată că are cunoştinţa necesară pentru a-şi evalua în mod corect
propria stare. faci [lit. practici] aceleaşi lucruri. Condamnându-i pe alţii, ei şi-au scuzat şi şi-au
trecut cu vederea propriile păcate. Auto-îndreptăţirea există din cauza a două erori mortale: (1)
minimalizarea standardului moral al lui Dumnezeu, în general insistând asupra elementelor
exterioare; şi (2) subestimarea gravităţii propriei păcătoşenii (cf. Mt. 5:20-22,27-28; Mt. 7:1-
3; Mt. 15:1-3; Lc. 18:21).
2:2
potrivită cu adevărul. Adică „corectă”. Tot ce face Dumnezeu este corect (cf Rom.
3:4; Rom. 9:14; Ps. 5:4,8; Ps. 96:13; Ps. 145:17; Is. 45:19).
Dumnezeu în judecata Sa, ţine seamă de toate circumstanţele, care intervin şi care măresc
sau micşorează vina cuiva. El, ca Dumnezeul dreptăţii şi al dragostei, pune la dispoziţia omului
tot ce trebuie pentru mântuire, şi dă la o parte toate piedicile ca să poată ajunge la ea cu uşurinţă.
Dacă după toate aceste lucrări ale dragostei lui Dumnezeu omul respinge harul mântuirii, este
drept să vină judecata lui Dumnezeu cea potrivită cu adevărul.
2:3
În al doilea rând, de judecata lui Dumnezeu nu pot scăpa cei ce îi condamnă pe alţii
pentru însăşi păcatele pe care le practică chiar ei. Capacitatea lor de a-i judeca pe alţii nu-i
absolvă de vinovăţie, ci, dimpotrivă, sporeşte condamnarea lor.
2:4
Apoi aflăm că, judecata lui Dumnezeu este uneori amânată. Această amânare este o
dovadă a bunătăţii Sale, a îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări. Bunătatea Lui înseamnă că
El este binevoitor faţă de păcătoşi, deşi nu şi faţă de păcatele lor. Îngăduinţa Lui se referă la
faptul că îşi opreşte pedeapsa pe care o merită răutatea şi răzvrătirea omului. Îndelunga Sa
răbdare este extraordinara Sa reţinere, în pofida provocărilor permanente din partea omului.
Bunătatea lui Dumnezeu, aşa cum se vede în providenţa Sa, în faptul că ne ocroteşte şi
ne ţine în viaţă, are drept scop să-i conducă pe oameni la pocăinţă. El doreşte ca nimeni să nu
piară, ci toţi să vină la pocăinţă" (2Petru 3:9).
 Pocăinţa înseamnă o întoarcere de o sută optzeci de grade de pe drumul pe care mergeai
şi pornirea în direcţia opusă. „Este o schimbare a minţii, care produce o schimbare a atitudinii şi
rezultă într-o schimbare a acţiunii. Ea semnifică faptul că omul a trecut de partea lui Dumnezeu,
împotriva lui însuşi şi a păcatelor sale. Este mai mult decât o afirmare cu intelectul a faptului că
este păcătos. Presupune participarea conştiinţei omului, după cum s-a exprimat John
Newton: „Conştiinţa mea a simţit şi a recunoscut vinovăţia mea."
2:5
Al patrulea lucru pe care-l aflăm despre judecata lui Dumnezeu este faptul că este
gradată, în funcţie de acumularea vinovăţiei. Pavel îi înfăţişează pe păcătoşii împietriţi şi
nepocăiţi ca adunându-şi judecată pentru ei înşişi, ca şi când ar strânge aur şi argint. Dar ce
comoară va fi asta în acea zi când mânia lui Dumnezeu se va descoperi, în fine,
la judecata Marelui Tron Alb (Apocalipsa 20:11-15)! În ziua aceea, judecata lui Dumnezeu va
fi văzută ca fiind absolut dreaptă, fără prejudecată sau nedreptate de vreun fel.
2:6
Vezi notele de la v.1-16. Deşi Scriptura ne învaţă că salvarea nu este pe baza faptelor
(vezi notele de la Rom. 4:1-4; Ef. 2:8), ea ne învaţă de asemenea în mod consecvent că judecata
lui Dumnezeu se face totdeauna pe baza faptelor unei persoane (Is. 3:10-11; Ier. 17:10; In. 5:28-
29; 1Cor. 3:8; 2Cor. 5:10; Gal. 6:7-9; cf. Rom. 14:12). Paul descrie faptele a două grupări
distincte: cei răscumpăraţi (v.7,10) şi cei nerăscumpăraţi (v.8-9). Faptele celor răscumpăraţi nu
constituie baza salvării lor, ci dovada ei. Ei nu sunt perfecţi şi sunt înclinaţi spre păcat, dar în
viaţa lor există o dovadă incontestabilă a dreptitudinii (vezi notele de la Iac. 2:14-20).
2:7
viaţa veşnică [eternă]. Nu doar ca durată, căci şi necredincioşii vor trăi pentru totdeauna
(2Tes. 1:9; Apoc. 14:9-11) ci şi de calitate (vezi nota de la In. 17:3) Viaţa eternă este un mod de
viaţă, viaţa sfânta a Dumnezeului etern dată credincioşilor.
Omul acela caută slava cerului; cinstea care provine doar de la Dumnezeu (Ioan
5:44); nemurirea care caracterizează trupul învierii (1Corinteni 15:53,54); moştenirea cerească,
nepieritoare, neîntinată şi care nu se veştejeşte (1Petru 1:4).
Dumnezeu va dărui viaţă veşnică tuturor celor care exemplifică în viaţa lor aceste dovezi
ale experienţei convertirii. Viaţa veşnică este descrisă în mai multe feluri în Noul Testament.
Este o posesiune actuală, pe care o primim în clipa în care suntem convertiţi (Ioan 5:24). Este o
posesiune viitoare, de care vom avea parte când vom primi trupurile noastre glorificate (aici şi
la Romani 6:22). Deşi este un dar care se primeşte prin credinţă, uneori este pus alături de
răsplăţile primite pentru o viaţă de credincioşie (Marcu 10:30). Toţi credincioşii au viaţă veşnică,
dar unii vor avea o capacitate mai mare de a se bucura de ea decât alţii. Această viaţă veşnică
înseamnă mai mult decât existenţă rară de sfârşit; este o calitate a vieţii, acea viaţă mai
abundentă pe care a promis-o Mântuitorul la Ioan 10:10. Este însăşi viaţa lui Cristos însuşi
(Coloseni 1:27).
 2:8-9
Expresia întâi peste iudeu, apoi peste grec arată că judecata lui Dumnezeu se va face în
funcţie de privilegiul sau lumina pe care a primit-o cineva. Iudeii au fost primii în privinţa
privilegiilor acordate, de popor ales al lui Dumnezeu pe pământ. Prin urmare, ei vor fi primii în
ce priveşte responsabilitatea. Acest aspect al judecăţii lui Dumnezeu va fi dezvoltat în continuare
în versetele 12-16.
întâi peste iudeu [evreu]. Evreii au fost primii care au avut posibilitatea de a auzi şi
reacţiona faţă de evanghelie (Rom. 1:16), ei vor fi primii care vor suferi pedeapsa lui Dumnezeu
în caz de refuz (cf. Amos. 3:2). Israelul va primi o pedeapsă mai aspră, deoarece i s-au dat o
lumină şi o binecuvântare mai mari (vezi Rom. 9:3-4).
2:10
Să nu uităm că nimeni nu poate face binele, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, decât
dacă şi-a pus mai întâi încrederea şi credinţa în Domnul Isus Cristos.
Expresia mai întâi iudeului şi apoi şi grecului nu poate fi considerată un indiciu al
favoritismului, întrucât versetul următor arată că judecata lui Dumnezeu este imparţială. Prin
urmare, expresia indică ordinea istorică în care s-a răspândit evanghelia, ca în Romani 1:16. Ea a
fost mai întâi vestită iudeilor, după cum primii credincioşii au fost de asemenea iudei.
2:11
nu se are în vedere faţa omului [lit. nu există favoritism]. Lit. „a primi o faţă”, adică a
da respect cuiva doar din cauza poziţiei, bogăţiei, influenţei, popularităţii sau înfăţişării lui.
Deoarece e natura lui Dumnezeu să fie drept, este imposibil ca El să fie altfel decât imparţial
(Fapt. 10:34; Gal. 2:6; Ef. 6:7-8; Col. 3:25; 1Pet. 1:17).
2:12
După cum s-a arătat mai sus, versetele 12-16 sunt o extensie a faptului că judecata lui
Dumnezeu se va face în funcţie de lumina primită. Se are în vedere existenţa a două categorii: cei
care nu au legea (Neamurile) şi cei care se află sub lege (iudeii). Aceste două categorii îi cuprind
pe toţi oamenii, în afara celor care aparţin bisericii lui Dumnezeu (vezi 1Corinteni 10:32, unde
omenirea este împărţită în aceste trei categorii).
Cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege. Nu se spune că „vor fi judecaţi fără
lege", ci că vor pieri fără lege. Ei vor fi judecaţi în funcţie de revelaţia pe care le-a dăruit-o
Domnul şi, întrucât nu au trăit pe măsura acelei revelaţii, ei vor pieri.
Cei care au păcătuit sub lege vor fi judecaţi după lege şi, dacă nu au ascultat de ea, vor
pieri şi ei. Legea reclamă ascultare totală.
au păcătuit fără lege. Neevreii, care n-au avut niciodată ocazia de a cunoaşte Legea
morală a lui Dumnezeu (Exod. 20:1-17), vor fi judecaţi pe baza neascultării lor în funcţie de
limitele cunoaşterii lor (vezi notele de la Rom. 1:19-20). judecaţi după lege. Evreii şi mulţi
neevrei care aveau acces la Legea morală a lui Dumnezeu vor fi responsabili de cunoaşterea lor
mai mare (cf. Mt. 11:20-23; Evr 6:4-6; Evr. 10:26-31).
2:13
Simpla posedare a legii nu este suficientă. Legea reclamă o ascultare desăvârşită şi
continuă. Nimeni nu este socotit neprihănit doar pentru faptul că ştie ce spune legea. Singurul
mod în care se poate obţine justificarea (îndreptăţirea) sub lege ar fi dacă cineva ar putea s-o
respecte în toate privinţele. Dar întrucât toţi oamenii sunt păcătoşi, le este cu neputinţă să facă
acest lucru. Aşadar, versetul acesta prezintă mai degrabă o condiţie ideală, decât un lucru
realizabil prin forţele proprii ale omului.
Noul Testament ne spune în mod răspicat că omului îi este cu neputinţă să fie îndreptăţit
prin ţinerea legii (vezi Fapte 13:39;Romani 3:20;Galateni 2:16,21; Galateni 3:11). Dumnezeu
niciodată nu a intenţionat ca cineva să fie mântuit prin lege. Chiar dacă ar putea cineva să
respecte legea, de acum înainte, tot nu ar fi îndreptăţit, întrucât Dumnezeu îl va trage la socoteală
şi pentru faptele trecute. Prin urmare, când se spune în versetul 13 că împlinitorii legii vor fi
îndreptăţiţi, trebuie să înţelegem prin aceasta că legea reclamă ascultare şi că dacă ar putea
cineva să dea dovadă de ascultare desăvârşită din ziua în care s-a născut, ar fi îndreptăţit. Dar
realitatea sumbră şi dură este că nimeni nu poate da dovadă de asemenea ascultare.
2:14
Versetele 14 şi 15 constituie o paranteză, privind în urmă la versetul 12a, unde am aflat
că neamurile care păcătuiesc fără lege vor pieri fără lege. Acum Pavel explică faptul că deşi
legea nu a fost dată Neamurilor, ele posedă totuşi o cunoaştere înnăscută a binelui şi a răului. Ele
ştiu din instinct că este greşit să minţi, să furi, să comiţi adulter şi să ucizi. Singura poruncă pe
care nu o cunosc ele din intuiţie este cea privitoare la Sabat - care, oricum, este mai mult o
chestiune de ritual, decât una morală.
Prin urmare, rezumatul acestui pasaj îl constituie faptul că Neamurile, care nu au
legea... constituie o lege pentru ele însele. Ei îşi formulează propriile coduri de diferenţiere a
comportamentului corect faţă de cel greşit prin instinctele lor morale.
fac din fire lucrurile Legii. Fără să cunoască Legea scrisă a lui Dumnezeu, oamenii din
societăţile păgâne preţuiau în general doctrinele fundamentale şi încercau să le pună în practică.
Este normal ca nişte culturi să acorde instinctiv valoare (vezi nota de la v. 15) dreptăţii, cinstei,
compasiunii şi bunătăţii faţă de alţii, reflectând legea divină scrisă în inimi. îşi sunt singuri lege.
Faptul că ei fac câteva fapte bune şi urăsc unele rele demonstrează o cunoaştere înnăscută a Legii
lui Dumnezeu – o cunoaştere care va depune de fapt mărturie contra lor în ziua judecăţii.
2:15
Ele arată că lucrarea legii este scrisă în inimile lor. Nu legea însăşi este scrisă în
inimile lor, ci lucrarea legii. Lucrarea pe care a avut legea menirea s-o înfăptuiască în vieţile
israeliţilor se poate vedea, întrucâtva, în vieţile Neamurilor. De pildă, faptul că ele ştiu că este
drept să-ţi respecţi părinţii demonstrează că lucrarea legii este scrisă în inimile lor. Ele mai ştiu
că anumite fapte sunt din capul locului greşite. Conştiinţa lor, îndeplinind rolul de moderator,
confirmă această cunoaştere instinctivă. Iar gândurile lor se pronunţă în permanenţă asupra
corectitudinii sau incorectitudinii acţiunilor lor, acuzând sau scuzând, interzicând sau permiţând
un lucru.
2:16
Versetul acesta este continuarea gândului din versetul 12, în care ni se spune când vor fi
judecaţi cei fără lege şi cei aflaţi sub lege. Şi, procedând astfel, acest verset ne învaţă un adevăr
final cu privire la judecata lui Dumnezeu, anume faptul că ea va lua în considerare şi secretele
oamenilor, nu numai păcatele lor publice. Păcatul considerat secret la ora actuală va deveni un
scandal public la Judecata Marelui Tron Alb. Judecătorul care va prezida această judecată
solemnă va fi Isus Cristos, întrucât Tatăl I-a încredinţat Lui toată judecata (Ioan 5:22). Când
Pavel adaugă cuvintele: după Evanghelia mea, el vrea să spună prin aceasta: „aşa ne învaţă
evanghelia mea." Evanghelia mea înseamnă evanghelia pe care a predicat-o Pavel, adică aceeaşi
pe care au predicat-o şi ceilalţi apostoli.
lucrurile ascunse [secretele]. Ele se referă în primul rând la motivaţia care stă la baza
acţiunilor oamenilor (1Cron. 28:9; Ps. 139:1-3; Ier. 17:10; Mt. 6:4,6,18; cf. Lc. 8:17; Evr. 4:12).
2:17-24
Nu este nici o îndoială că mulţi iudei s-au considerat imuni de judecata lui Dumnezeu.
„Cum ar putea trimite Dumnezeu un iudeu vreodată în iad?!" - spuneau ei. Pe de altă parte, în
concepţia lor Neamurile erau numai bune pentru flăcările iadului! Dar Pavel trebuie să distrugă
această pretenţie ne-realistă, arătând că, în anumite împrejurări, Neamurile ar putea fi mai
aproape de Dumnezeu decât iudeii.
Dacă oamenii nu ar putea cunoaşte despre Cristos decât ceea ce văd despre persoana şi
caracterul Lui în purtarea ta (inserează aici numele tău), oare ce ar vedea ei?
2:25-29
Un evreu care încălca în mod continuu Legea lui Dumnezeu nu avea o relaţie salvatoare
cu Dumnezeu mai mult decât un neevreu necircumcis Simbolul exterior nu însemna nimic fără
realitatea interioară.
Adevărata circumcizie este o chestiune care ţine de inimă - nu doar de tăierea fizică a
unui organ al trupului, ci realitatea spirituală a îndepărtării chirurgicale a firii vechi, ne-născute
din nou.