UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

LUCRARE DE SEMINAR
TORA CA IZVOR AL VIEȚII MORALE ÎN
VECHIUL TESTAMENT

PROF. COORD. : PR. CONF. UNIV. DR. PICU NELU OCOLEANU

STUDENT: POPESCU ILIE

ANUL : III

CRAIOVA
IANUARIE 2023
 Cuvântul „Tora” provine din cuvântul ebraic tôráh, care poate fi tradus „îndrumare”,
„învățătură” sau „lege”. (Proverbele 1:8; 3:1; 28:4). În general, Tôráh se referă la primele
cinci cărți ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerele și Deuteronomul. Acestea sunt
cunoscute și ca Pentateuhul, termen care provine dintr-un cuvânt grecesc însemnând „volum
în cinci părți”1.
Întrucât a fost scrisă de Moise, Tora este numită și „cartea Legii lui Moise”. (Iosua
8:31;  Neemia 8:1) După cât se pare, inițial a fost scrisă ca o singură carte, însă ulterior a fost
împărțită pentru a fi mai ușor de mânuit.
Cuvântul tôráh este folosit și pentru legile date Israelului privind un anumit subiect, cum
ar fi „legea [tôráh] ofrandei pentru păcat”, „legea cu privire la lepră” și „legea cu privire la
nazireu”. (Leviticul 6:25; 14:57; Numerele 6:13). Tôráh se referă uneori la îndrumare și
la învățătură, care pot proveni de la părinți, de la oameni înțelepți sau chiar de la Dumnezeu.
(Proverbele 1:8; 3:1; 13:14;  Isaia 2:3)2
Tora, sau Pentateuhul conține:
  Istoria relațiilor lui Dumnezeu cu omenirea, de la crearea primilor oameni până la
moartea lui Moise. (Geneza 1:27,  28; Deuteronomul 34:5)
  Dispozițiile Legii mozaice. (Exodul 24:3) Aceasta conține peste 600 de legi, una
dintre cele mai respectate fiind Șema, o mărturisire de credință a evreilor. Un
fragment din Șema spune: „Să-l iubești pe Iehova, Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”. (Deuteronomul 6:4-9) Isus a descris această
lege drept „cea mai mare și cea dintâi poruncă”. (Matei 22:36-38)
  Aproximativ 1 800 de ocurențe ale numelui divin, Iehova. Tora nu interzice folosirea
numelui lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, conține legi care îi cer poporului lui
Dumnezeu să-l rostească. (Numerele 6:22-27; Deuteronomul 6:13; 10:8; 21:5)
Legea, în sens juridic, este un instrument prin care se pastrează o "buna
convietuire" 3 între membrii parte a unei societăți, încât ea implică atât factorul
libertății cât si pe cel al responsabilității celui care dă legea precum și celui ce
este obligat sa o respecte, legea juridică se apropie de legea morală, dar, spre
deosebire de aceasta, nerespectarea legii juridice poate fi pedepsită de către
puterile represive ale unei societăti, pe cînd legea morala nu este pedepsită, iar

1
Teologia Morală ortodoxă, EIBMBOR, București 1979, p. 45.
2
Ibidem, p. 46.
3
Henri Bergson, Cele două sensuri ale morale și religiei, trad. Diana Morărașu, Institutul European, Iași 1992, p.
67.

2
cel ce nu respectă legea morală creștină poate fi pedepsit numai de către
Dumnezeu prin judecata de apoi.
Legea morală are un dublu caracter: este imanentă și transcendentă în același
timp. Ea este imanentă în sensul că este constitutivă ființei Omului, ea
acționează din interiorul sau, condiționat de esența ființei sale, actionează prin
sine însuși, fără să fie determinat de o cauză externă. Ea este trancendentă în
sensul că depășește orizontul experienței, este distinctă de conștiinta noastră
"poruncindu-i" 4 acestuia cu o autoritate absolută.
Legea morală îndrumă omul către facerea de bine, asta înseamnă că Omul este
creat sau orientat ontologic spre bine, iar săvârșirea binelui este în conformitate
cu adevarata sa natură. De aici caracterul imanent al legii morale.
Legea morală reprezintă lucrarea Înțelepciunii divine. Poate fi definită, în
sens biblic, ca o povățuire părintească, o pedagogie a lui Dumnezeu. Ea prescrie
răului, care abate de la Dumnezeu și de la iubirea Lui 5 .
Din Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă aflăm că, săvârşirea faptelor
bune şi mântuirea presupun cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, pe care
El însuşi ne-a făcut-o cunoscută prin legi morale şi fizice.
Lumea (universul) a fost creată de Dumnezeu după un plan pe care El, ca
fiinţă veşnică, L-a întocmit din veci şi-L împlineşte în timp, prin Pronia Sa
(purtarea Sa de grijă), într-o ordine stabilită de El, tot din veci, pe care o numim
ordine universală. Potrivit acestui plan, făpturile se îndreaptă în mod natural
către Creatorul lor 6 .
Planul sau ordinea aceasta, după care omul şi toate făpturile se călăuzesc
spre îmlinirea scopului dat lor se numeşte legea veşnică sau eternă. Sfânta
Scriptură ne vorbeşte despre aceasta, prin cuvintele: „… întru’nceput, mai
înainte de veci m’a întemeiat, mai înainte de a fi durat pământul (lumea)…”
(Proverbe 8, 23).
Legea veşnică este izvorul tuturor legilor: al celor fizice, care guvernează
lumea materială şi se împlinesc de la sine şi, a celor morale, care conduc

4
Ierod. Irineu Crăciunaș, Responsabilitatea morală, în „Studii teologice”, 1955, Nr. 3-4, p. 321.
5
Ibidem, p. 323,
6
Șerban Ionescu, Morala antică și morala creștină. Considerații generale, Tipografia cărților Bisericești,
București 1953, p. 234.

3
făpturile raţionale (oamenii şi îngerii), care se împlinesc prin conştiinţa şi voinţa
liberă a acestora 7 .
La rândul ei, legea morală este de două feluri: naturală sau firească şi
supranaturală sau suprafirescă. Legea morală naturală este întipărită de
Dumnezeu în inima omului, odată cu crearea lui ca ca făptură raţională şi liberă.
În temeiul legii morale naturale, omul, din fire, poate deosebi binele de rău,
virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate. Poruncile ei se cuprind într-una
singură: să faci bine şi să înlături răul. Vorbind despre această lege, Sfântul
Apostol Pavel scrie romanilor: „Căci păgânii, care nu au lege, din fire fac cele
ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ei arată fapta legii scrisă în
inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau
îi apără.” (Romani 2, 14 – 15) 8 .
Legea morală naturală sau firescă însă, nu s-a putut păstra în toată curăţia
ei, aşa cum a sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat de păcat. Pentru
aceasta Dumnezeu, în nemăsurata Lui dragoste, voind mântuirea omului, i-a
venit în ajutor dâdu-i, pe calea descoperirii dumnezeieşti supranaturale, legea
morală pozitivă. Prin această lege, Dumnezeu a făcut cunoscută omului voia Sa,
în mod direct şi amănunţit, ca îndreptar pentru viaţă. Sfânta Scriptură ne
vorbeşte despre aceasta în felul următor: „În multe rânduri şi’n multe feluri
grăindu-le Dumnezeu odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în zilele acestea de
pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul…”(Evrei 1, 1-2).
Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperire dumnezeiască
supranaturală, se împarte în Legea Vechiului Testament şi Legea Noului
Testament 9 .
Poruncile morale formează partea cea mai însemnată a Legii Veciului
Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiţi aleşi ai
Lui şi în mod deosebit prin Moise. Legea aceasta este cuprinsă pe scurt în cele
zece porunci dumnezeieşti – Decalogul – date de Către Dumnezeu lui Moise, pe
muntele Sinai. (Ieşirea 20, 1 – 17; Deuteronom 5, 1 – 21).
Poruncile au fost scrise de însuşi Dumnezeu – „cu dumnezeieşti litere” – pe două
table de piatră. Tabla cea dintâi cuprinde primele patru porunci, despre datoriile
7
Protosinghel Nicodim Măndiță, Explicarea celor zece porunci, Editura Agapia, Iași 2015, p. 56.
8
Ibidem, p. 57.
9
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine prolegomena teologice la o nouă cultură a legii,
Ediția a II a, editura Christiana, București 2008, p. 134.

4
către Dumnezeu; tabla a doua cuprinde celelalte şase porunci, despre datoriile
faţă de aproapele. Prin urmare, Legea morală a Vechiului Testament începe cu
datoria de a-L iubi pe Dumnezeu, şi încheie cu datoriile faţă de aproapele 10 .
Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament şi totodată cea
mai înaltă lege morală dată până la Domnul Iisus Hristos. Ea rămâne valabilă
pentru toate timpurile, fiindcă cele zece porunci sunt poruncile legii morale
fireşti, pe care Dumnezeu le aduce la cunoştinţa credincioşilor într-un chip mai
deplin şi mai hotărât 11 .
Legea morală a Vechiului Testament rămâne valabilă pentru creştini,
fiindcă Mântuitorul Iisus Hristos i-a răspuns tânărului care Îl întrebase ce să facă
pentru a dobândi viaţa veşnică: „…dacă vrei să intri în Viaţă, păzeşte poruncile”
(Matei 19, 17). De asemenea, tot El ne învaţă: „Să nu socotiţi că am venit să stric
Legea sau profeţii; n’am venit să stric, ci să plinesc.” (Matei 5, 17). Prin urmare,
Mântuitorul Hristos a venit să adeverească şi să desăvârşească Legea Vechiului
Testament 12 .
 După căderea omului în păcat, el a început să se îndepărteze din ce în ce
mai mult de Dumnezeu şi de rostul pentru care a fost creat. Dumnezeu însă, în
nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor,
promiţându-i omului venirea unui Răscumpărător, a Mântuitorului Hristos.
Poporului evreu, cel din care urma să Se nască Mântuitorul promis şi care trebuia
pregătit pentru venirea Lui, a primit o lege, Decalogul, prin care Dumnezeu Şi-a
făcut cunoscută voia Sa.
Decalogul (deca - zece, logos = cuvânt), cum mai sunt numite  Cele 10
Porunci, au fost descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la trei luni
după ieşirea poporului Israel din robia egipteană (Ieş. 20, 1-18). El se mai
numeşte şi Lege Mozaică, fiind cea dintâi şi cea mai importantă lege scrisă a
Vechiului Testament. Primele patru porunci  reprezintă datoriile faţă de
Dumnezeu, iar următoarele şaşe, datoriile faţă de aproapele 13 .
Legea Vechiului Testament a fost dată de Dumnezeu pentru a îndrepta
comportamentul evreilor, pentru a arăta poporului Israel înclinaţia lui de a

10
Panayotis Nelas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis Sibiu, p. 32.
11
Ibidem, p. 33.
12
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 212.
13
Georgios Mantzaridis, Morală creștină, Editura Bizantină, București 2012, p. 432.

5
încalcă voia lui Dumnezeu (de a păcătui) şi pentru a trezi conştiinţa nevoii milei,
harului şi răscumpărării de la Dumnezeu 14 .
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi
din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!  (Ieş. 20, 2-3)
Această poruncă învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat şi
doar Lui I se cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică
închinarea la mai mulţi dumnezei.
Împlinim această poruncă atunci când  credem cu adevărat în Dumnezeu, ne
punem toată nădejdea în El şi-Z, iubim necondiţionat, mai presus de orice.
Pentru aceasta, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi
mari: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care reuşim să ne menţinem într-o
legătură strânsă cu Dumnezeu 15 .
Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se
leapădă de dreapta credinţă, precum şi cei ce cred în superstiţii, magie şi vrăji.
De asemenea, încălcăm porunca atunci când credem că putem face orice, că
Dumnezeu ne va ierta oricum 16 .
Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor şi sfinţilor nu este o încălcare a
acestei porunci. Pe aceştia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El
pentru sufletele noastre, prin rugăciunile lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei şi
deci nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci numai îi venerăm, adică le arătam respect.
Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din
căţe sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de
sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul
tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce
Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până
la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.  (Ieş. 20, 4-6)
Prin această poruncă se interzice închinarea la  idoli, adică la
lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care
omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că ar fi adevăraţi
dumnezei 17 .

14
Georgescu Mihai, Virtutea iubirii în teeologia Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Studii Teologice”, Anul 1958, Nr
4, p. 213.
15
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 219.
16
Ibidem, p. 220.
17
Hristu Andrutsos, Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan și prof. Ermis Mundopolus, Sibiu, 1947, p, 212.

6
 În creştinism, cuvântul  idol a primit însă şi un alt înţeles. Toate lucrurile
care-1 pot face pe om rob al lor, adică  patimile, sunt considerate idoli. Toate
realităţile acestei lumi, atunci când sunt absolutizate, divinizate, când din
realităţi penultime devin realităţi ultime, se transformă în  idoli. Principalii
trei idoli ai lumii dintotdeauna, sunt: sexualitatea, bogăţia şi puterea.
Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm
de iluzia fericirii şi libertăţii ce ne-o dau  patimile, păcatele ce duc la dependenţă
iraţională faţă de săvârşirea continuă a lor şi să ne putem toată încrederea în
Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru 18 .
Închinarea la Sfintele Icoane şi la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că
noi nu ne închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci
persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane 19 .
 Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa
Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.  (Ieş. 20, 7)
Prin această poruncă, Dumnezeu opreşte atât hulirea, cât şi folosirea
abuzivă a numelui Său, folosirea lui într-o manieră magică, ca atunci când
încercăm să-I captăm forţa şi să o folosim după bunul nostru plac, când ne
folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu
interesele lui Dumnezeu 20 .
Încălcăm această poruncă şi atunci când, folosindu-I numele în rugăciune,
nu respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa
Lui voinţei noastre, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.
Dar şi jurământul fals, sperjurul, sau făgăduinţa făcută lui Dumnezeu pe
care nu o respectăm, este tot o încălcare a poruncii a treia. Jurământul nu este
însă păcat atunci când este drept şi făcut pentru lucruri serioase, înalte.
Înjurătura este, de asemenea, o încălcarea gravă a poruncii.
Sfântului loan Gură de Aur spunea: După cum o piatră aruncată în sus împotriva
stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a
aruncat-o, tot astfel, cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-Iface lui Dumnezeu nici un
rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică.  Spunea cineva că cel ce înjură nu are
nici demnitatea unui câine. Căci el nu-şi muşcă niciodată stăpânul, ci îl apără, iar
18
Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, p. 80.
19
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 220.
20
Ene Branişte și Ecaterina Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş,
2001, p. 43.

7
când turbează, din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă
seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului 21 .
 Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă
în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici
fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice
dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul
cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a
odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.  (Ieş. 20, 8-
11)
Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăşte ca o zi din săptămână, ziua de
odihnă, să-I fie consacrată Lui 22 .
La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din
robia Egiptului. Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive,
pe care Dumnezeu a promis-o pentru timpurile mesianice.
Dar bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine.
Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este  duminica, căci în această
zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii
(In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.
De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a oficiat, încă de la început,
„frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie 23 .
Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi
celelalte sărbători rânduite de Biserică.
Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în  duminica şi sărbătoarea
creştină accentul cade pe rugăciune, pe euharistie.
Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată aşa cum a voit
Dumnezeu. Pentru unii creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării.
Confundând bucuria cu plăcerea, ei o profanează cu plăcerile păcătoase care nu
aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care ei comit beţii, fapte de desfrâu, certuri,
scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua distracţiilor păcătoase.  Ziua
Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu.
21
Christopher J.H. Wrigt, Etica Vechiului Testament pentru comunitatea creștină, Editura Casa Cărții,
București, 2012, p. 235.
22
Ibidem, p. 237.
23
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 156.

8
 Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi
pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.  (Ieş. 20, 12)
A avea respect faţă de părinţi este o lege prezentă în toate codurile scrise
sau nescrise de conduită umană ale tuturor popoarelor din toate timpurile şi din
toate locurile 24 .
Cinstirea părinţilor se datorează faptului că Dumnezeu cedează părinţilor
calitatea Sa de Creator. Ea se arată prin  ascultarea şi respectul ce trebuie să le-o
arătăm, concretizat în: iubire şi ascultare; ajutor la nevoie şi mângâiere la
bătrâneţe; rugăciune pentru ei, atât în viaţă cât şi după moarte.  Cinstirea
părinţilor arată cât de mult ÎI iubim noi pe Dumnezeu, Părintele suprem 25 .
Pe lângă părinţi, copiii trebuie să cinstească pe toţi oamenii care le poartă
de grijă: pe preoţi, care se îngrijesc de mântuirea lor; pe învăţători, care le
luminează mintea şi pe naşii de botez, care au mărturisit în locul lor dorinţa de a
fi creştini.
Dar şi părinţii au datorii faţă de copiii lor: să-i iubească şi să se
îngrijească de buna lor stare trupească şi sufletească.
Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13)
Prin această poruncă se opreşte crima, sub toate aspectele ei: ucidere,
sinucidere, avort, eutanasie 26 .
Viaţa este darul exclusiv al lui Dumnezeu, căci nimeni nu-şi dă singur
viaţa, prin urmare, nimeni nu are dreptul să-şi ia singur viaţa sau pe a
altuia. Crima este un act de revoltă împotriva Creatorului suprem, a Dătătorului
vieţii. Cine îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa altuia, se aşază în locul lui
Dumnezeu, singurul Stăpân asupra vieţii şi a morţii. E un act de uzurpare a
autorităţii pe care numai Dumnezeu o are. Viaţa omului este sacră, inviolabilă,
intangibilă. Cel ce încalcă această poruncă, batjocoreşte de fapt darul lui
Dumnezeu şi pe Dumnezeu însuşi.
Sinuciderea e păcatul deznădejdii, fiind cel mai mare păcat pe care poate să-1
săvârşească cineva, pentru că cel ce şi-a luat viaţa nu se mai poate pocăi
niciodată 27 .
24
Pr. Dr. Mihai Iordache, Temeiuri filocalice ala morale ortodoxe, vol 1, Editura Cuvântul vieții, București
2010, p. 231.
25
Ibidem, p. 234.
26
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 243.
27
Pr. Prof. Ioan Zăgrean, Morală creștină, Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, București 1985, p.
213.

9
 Cea mai odioasă crimă e uciderea copilului nenăscut,  avortul, distrugerea
unei fiinţe nevinovate, care nu poate să se apere. Consecinţele avortului sunt
grave, atât pentru pruncul nenăscut, cât şi pentru cei implicaţi în săvârşirea lui.
Astfel, copilului i se ia dreptul de a fi botezat, condiţie a mântuirii, iar părinţii
sau medicii vor avea parte, mai devreme sau mai târziu, de mustrări de
conştiinţă, acest păcat atrăgând asupra lor pedeapsa divină 28 .
Eutanasia este o ucidere intenţionată a unei persoane suferinde, pe patul
de moarte, cu scopul de a-i curma suferinţa. Insă suferinţa, în creştinism, este
curăţitoare de păcate. Cel ce se învoieşte să fie eutanasiat este de fapt un
sinucigaş.
De asemenea, atentate împotriva vieţii sunt şi  războaiele, răpirea şi luarea de
ostateci, terorismul, tortura, amputările,mutilările 29 .
Tot la fel de gravă este şi uciderea sufletească, adică sminteala, povaţa sau
faptele necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a păcătui.
Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14)
Această poruncă condamnă păcatul desfrânării, atât a relaţiei trupeşti a
celor necăsătoriţi, cât şi a relaţiilor din afara căsătoriei. Porunca
protejează fecioria, dar şi taina cununiei, a familiei. Unirea trupească dintre un
bărbat şi o femeie este binecuvântată şi îşi împlineşte scopul doar în
cadrul căsătoriei 30 .
Prin păcatul desfrânării, omul îşi întinează nu numai propriul său trup, ci
şi pe al celuilalt de lângă el, necinstind astfel „templul Duhului Sfânt" 31 .
Dar această poruncă opreşte nu numai desfrânarea cu fapta, ci şi chiar cea
cu gândul: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima
lui (Mt. 5, 28). Homosexualitatea este o formă gravă a desfrânării, un păcat
împotriva firii umane şi a buneicuviinţe. Căci omul a fost creat de Dumnezeu
bărbat şi femeie şi lor le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi... (Fac. 1, 28).
De asemenea, tot formă a desfrânării sunt vorbele, faptele şi
îmbrăcămintea indecentă, care incită de fapt la acest păcat.
 Să nu furi! (Ieş. 20, 15)

28
Ibidem, p. 214.
29
Pr. Dr. Mihai Iordache, Op. cit., p. 23.
30
Ibidem, p. 24.
31
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 287.

10
 Porunca opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor ce nu ne
aparţin. împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin: furt; luarea cu forţa a
bunurilor altor oameni; luarea prin viclenie a unor lucruri străine; vânzarea celor
necesare menţinerii vieţii cu un preţ foarte mare; refuzul plăţii muncitorilor;
mita; camătă; nerestituirea lucrului împrumutat; neîmplinirea cu conştiinciozitate
a serviciului pe care-1 ai; însuşirea anumitor lucruri închinate lui Dumnezeu;
cerşetoria, atunci când persoana în cauză îşi poate câştiga hrana prin muncă
cinstită 32 .
Dumnezeu, stăpânul absolut, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toţi
oamenii să se bucure şi să beneficieze de ele. Furii, lacomii şi egoiştii, care
doresc mai mult decât au nevoie, lăsându-i pe alţii să ducă lipsă, să sufere,
păcătuieşte împotriva voinţei Creatorului. Cine fură sau nedreptăţeşte pe cineva,
nu păcătuieşte atât împotriva omului, care nu este decât un simplu administrator
şi beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui Dumnezeu, stăpânul
absolut al pământului cu tot ce este pe el 33 .
Datoria unui adevărat creştin este să-şi câştige cele trebuincioase numai prin
muncă cinstită.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!  (Ieş. 20, 16)
Porunca opreşte minciuna, adică tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului,
cu scopul de a înşela pe un alt om. Acest păcat se poate săvârşi fie cu vorba, fie
cu scrisul, cu fapta sau cu anumite semne, ba chiar şi cu tăcerea (atunci când
cineva ştie că un anumit lucru ce se spune despre altcineva este fals şi, cu toate
acestea, nu spune adevărul, ci tace) 34 .
Minciuna e un mare păcat, căci graiul pe care Dumnezeu ni 1-a dat ca să
spunem adevărul e folosit nu pentru a exprima gânduri curate, ci necurate,
întunecând prin aceasta chipul lui Dumnezeu în om. Ea alungă liniştea,
dragostea, dreptatea şi pacea dintre oameni, născând certuri, dezbinări şi stricând
prietenii, face ca oamenii să-şi piardă încrederea unul în altul, să se urască. Prin
minciună, omul devine sclav al diavolului, care este numit în Sfânta
Scriptură tatăl minciunii (In. 8, 44).
Minciuna nu e permisă şi nu se justifică niciodată.

32
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 224.
33
Ibidem, p. 225.
34
Pr. Dr. Mihai Iordache, Op. cit., p. 43.

11
 Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici
ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici
unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!  (Ieş. 20, 17) 35
Ultima poruncă opreşte nu numai păcatul cu fapta, cât şi cel cu gândul,
adică dorinţa după bunurile altora, precum şi toate cugetele, dorinţele şi poftele
necurate ale inimii, pentru că din ele se nasc tot felul de fapte rele. Trebuie ştiut
că nu este de ajuns numai să nu furăm ceea ce aparţine aproapelui, ci că nu ne
este îngăduit nici să dorim, să poftim după bunurile lui, deoarece pofta naşte
păcatul, care duce la moarte veşnică 36 .
Luptând împotriva poftei, noi ţinem piept ispitelor, care pot veni de la
semeni sau de la diavol.
Prin această poruncă se urmăreşte de fapt stârpirea din rădăcină a cauzelor
răului care sălăşluiesc în inima omului.

BIBLIOGRAFIE

 Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucuresti 2012.

35
Pr. Lect. Univ. dr. Picu Ocoleanu, Op. cit. p. 210.
36
Ibidem, p. 213.

12
 Andrutsos, Hristu, Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan și prof. Ermis
Mundopolus, Sibiu, 1947, p, 212.
 Braniște, Ene și Ecaterina Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diecezană, Caransebeş, 2001.
 Bergson, Henri Cele două sensuri ale morale și religiei, trad. Diana Morărașu,
Institutul European, Iași 1992.
 Crăciunaș, Ierod. Irineu, Responsabilitatea morală, în „Studii teologice”, 1955, Nr. 3-
4, pp. 321-332.
 Georgescu ,Mihai, Virtutea iubirii în teeologia Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Studii
Teologice”, Anul 1958, Nr 4, pp. 213-223.
 Ionescu, Șerban Morala antică și morala creștină. Considerații generale, Tipografia
cărților Bisericești, București 1953.
 Iordache, Pr. Dr. Mihai, Temeiuri filocalice ala morale ortodoxe, vol 1, Editura
Cuvântul vieții, București 2010.
 Măndiță, Protosinghel Nicodim, Explicarea celor zece porunci, Editura Agapia, Iași
2015.
 Mantzaridis, Georgios, Morală creștină, Editura Bizantină, București 2012.
 Nelas, Panayotis, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis Sibiu.
 Ocoleanu, Pr. Lect. Univ. dr. Picu, Liturghia poruncilor divine prolegomena teologice
la o nouă cultură a legii, Ediția a II a, editura Christiana, București 2008.
 Studitul, Sfântul Teodor,  Cuvântări duhovnicești, Editura Episcopia Alba Iulia, Alba
Iulia, 1994.
 Wrigt, Christopher J.H., Etica Vechiului Testament pentru comunitatea creștină,
Editura Casa Cărții, București, 2012.
 Zăgrean, Pr. Prof. Ioan, Morală creștină, Manual pentru seminariile teologice,
EIBMBOR, București 1985.

13