Examen licență

1. Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptățirea omului în revelația biblică

Dreptatea originară: Termenul se referă la starea morală originară a omului înainte de căderea sa
în păcat (Gen. 1:31). Omul a fost creat „bun” și „fără prihană”. După cădere, omul va putea fi
înnoit în Cristos după chipul lui Dumnezeu (Ef. 4:24, Col 3:10).
- Romano-catolicismul crede că, în cadrul căderii în păcat, dreptatea originară (comuniune
supranaturală cu Dumnezeu) a fost pierdută, în schimb chipul natural a rămas nealterat.
- Liberalismul modern consideră narațiunile din Geneza niște mituri, prin urmare și
doctrina despre dreptatea originară.
- Neo-ortodoxia respinge ideea unei dreptăți primitive literale, dar consideră că ideea de
dreptate originară continuă și se referă la „natura esențială” a omului (legea dragostei),
aflată în contradicție cu natura păcătoasă. Omul ajunge să înțeleagă mai exact acest
concept prin hristos.
Cuvântul ebraic tradus de obicei „drept” sau „just” este șadd’q. Termenul grecesc corespunzător
este dikaios, iar în societatea grecească s-a referit la ceea ce este potrivit cu norma sau cu legea
socială.

Vechiul Testament

Dumnezeul lui Israel este revelat ca Dumnezeul dreptății. Conceptul de dreptate din VT este
asociat îndeaproape cu poziția de judecător a lui Dumnezeu (Ps. 9:8). Dumnezeu judecă în mod
echitabil. Judecătorilor Israelului li se poruncește să se poarte potrivit cu exemplul lui Dumnezeu
(Ex. 23:7).
Ideea de dreptate poate fi urmărită prin nouă stadii cronologice de evoluție:
- Deuteronom 9:5 „curăție de inimă” înseamnă „ceva drept”, în sensul fizic.
- Încă în epoca patriarhală sedaqa a avut sensul abstract de conformare a unui obiect sau a
unei acțiuni, la un standard de valori acceptat, de ex. „cinstea” lui Iacov în raport cu
termenii contractului său cu Laban pentru îngrijirea oilor (Gen. 30:33).
- Începând cu vremea lui Moise, „dreptatea” și „justiția” face distincție dintre ceea ce este
voia lui Dumnezeu și acțiunile care derivă din ea. Prin urmare, sedaqa poate descrie
 păstrarea de către IHVH a vieții oamenilor si animalelor sau separarea Lui de orice
acțiune deșartă.
- Printr-o tranziție naturală, „dreptatea” ajunge să identifice acel standard moral prin care
Dumnezeu măsoară conduita umană (Is. 26:7). Și oamenii trebuie să facă dreptate în
umblarea lor cu Dumnezeu.
- În ce privește guvernarea divină, justiția devine o trăsătura caracteristică a unui anumit
mod de a pedepsi infracțiunea morală.
- Începând cu vremea judecătorilor, însă, sedaqa a ajuns să descrie și acțiunea judecătorilor
de îndreptățire a celor care o merită, „triumful Domnului”.
- Justiția divină împarte milă, dragoste și îndurare.
- Atribut moral al lui Dumnezeu. Este și o stare pe care Dumnezeu o acordă celor care
cred.
- Căutarea dreptăți. Dreptatea a ajuns să însemne bunătate și facere de bine.

Despre dreptatea lui Dumnezeu:

- Dreptatea lui Dumnezeu este revelată în pedeapsa pe care o dă celor răi (Num. 9:33).
- Dreptatea lui Dumnezeu se manifestă în dreptul celor săraci și asupriți (Ps. 34:16-22).
- Dreptatea lui Dumnezeu este asociată adesea în termenii acțiunilor Sale izbăvitoare.
- Dreptatea este asociată de multe ori cu mântuirea lui Dumnezeu, cu îndurarea și
bunătatea Lui (Ps. 40:40).
- Dreptatea lui Dumnezeu se vede în credincioșia Sa în respectarea legământului făcut cu
Avraam și urmașii săi (1 Cron. 16:16-17).
- Dumnezeu justifică poporul legământului Său, declarându-l drept, nu pentru că ar fie
respectat în mod perfect legea, ci deoarece inimile lor pocăite se încred în El și caută să
respecte legământul Lui (Gen. 15:16).
- Judecata sau acest act juridic a lui Dumnezeu este în același timp o acțiune a dreptății și
un dar al îndurării divine.
- Judecata dreaptă a lui Dumnezeu se vede atât în pedepsirea celui ce încalcă legea, cât și
în izbăvirea celor justificați.
Punctul culminant al acestui aspect pozitiv se găsește în tema despre Mesia, Cel care va fi un
rege cu adevărat drept, care va împlini pentru Israel legământul lui Dumnezeu, aducând pe Israel
și toate popoarele la dreptatea finală a lui Dumnezeu (Ps. 72, Is. 9:7).

Noul Testament

O mare parte a NT se ocupă să arate că Isus din Nazaret este cu adevărat Mesia cel promis și de
aceea se spune că dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu se găsesc în El.
- Dreptatea este asociată îndeaproape cu tema NT despre Împărăția lui Dumnezeu (Mt.
5:10).
- Isus a vorbit despre falsa dreptate care se găsește în cei care se încred în ei înșiși ca fiind
drepți datorită realizărilor lor morale (Mt. 23:28).
- Isus a spus că oamenii cu adevărați justificați sunt cei care își recunosc păcatul și se
încred în Dumnezeu ca să primească iertarea și dreptatea Lui (Mt. 5:36).
- Pavel arată că niciun om care caută să fie neprihănit prin faptele Legii nu poate fi
justificat înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:9-10).
- Pavel spune că dreptatea vine ca un dar pe care nu-l merităm (Rom. 3:24).
- Dumnezeu îl declară neprihănit pe acela care își pune încrederea în Isus Hristos (Rom.
3:22).
- Prin această declarație Dumnezeu iartă păcatele pe baza morții Domnului Isus.
Dumnezeu rămâne drept când îi justifică pe păcătoși (Rom. 3:25-26).
- Cel îndreptățit prin credință va face fapte și va crește în harul lui Dumnezeu (Rom. 6:12-
18).
- Prin acest har, Dumnezeu îl va aduce, de asemenea, pe cel justificat la o stare finală de
neprihănire (Gal. 5:5) în ziua lui Hristos, când Dumnezeu va judeca întreaga lume (Lc.
14:14).
- Atât în VT cât și în NT, dreptatea lui Dumnezeu, care se exprimă în mânie și în judecată
împotriva păcătoșilor nepocăiți, triumfă prin dragoste sub forma mântuirii de păcat pentru
acei care se pocăiesc și care primesc promisiunea legământului lui Dumnezeu împlinit în
Hristos.
 - În teologie sistematică dreptatea este privită în primul rând ca un atribut al ființei lui
Dumnezeu, iar apoi, în sens derivat, ca un atribut al omului creat după chipul lui
Dumnezeu.
- Teologii folosesc adesea „dreptate” pentru a se referi la atributul lui Dumnezeu în Sine.
- Justiția se referă la acțiunile lui Dumnezeu față de creația Sa. El supune întreaga creație
sub anumite legi (justiție legislativă).
- De asemenea, Dumnezeu menține legile și drepturile prin faptul că dă oricărui lucru care
îi se cuvine, sau reacționează în mod adecvat față de ființele create, potrivit cu valoarea și
locul lor în univers (Justiție distributivă).
- Justiția distributivă cu privire la creaturile morale este exprimată prin pedepsirea
păcatului și neascultării (justiție retributivă) și în răsplătirea binelui și a ascultării (justiție
remunerativă).
- În teologia sistematică, armonia dintre dreptatea lui Dumnezeu și dragostea Lui este
tratată de doctrina ispășirii lui Hristos

Dreptatea omului
Din punct de vedere doctrinar, dreptatea lui Dumnezeu poate fi analizată în următoarele patru
moduri:
- Dreptatea originară. Dumnezeu L-a creat pe om drept și bun din punct de vedere moral,
dar omul a căzut din această stare de dreptate într-o stare de păcat (Ecl. 7:29);
- Dreptatea lui Hristos. De la căderea lui Avram încoace, Hristos este singurul om care a
împlinit perfect legea morală a lui Dumnezeu și care a păstrat o natură dreaptă (Mt. 5:17);
- Dreptatea imputată (Justificarea). Justificarea este acea etapă în mântuire în care
Dumnezeu îl declară pe credincios îndreptățit. Teologia protestantă a susținut că aceasta
include imputarea dreptății lui Hristos, în timp ce teologia romano-catolică susține că
Dumnezeu justifică printr-o dreptate infuzată prin meritul lui Hristos și menținută prin
faptele bune ale credinciosului.
- Dreptatea înnoită (sfințirea). După ce a fost declarat drept, credinciosul crește în
asemănarea cu Hristos și devine drept în caracterul său moral, adică, devine sfințit.
Majoritatea teologilor susțin că sfințirea este progresivă și că nu este completată în viața
această pământească.
Dreptate în gândirea paulină
- Dreptatea afirmată. Dreptatea este un rezultat al unei afirmații a lui Dumnezeu.
- Dreptatea ca dar din partea lui Dumnezeu.
- Dreptatea credinței. Această dreptate este dăruită de Dumnezeu în contextul
promisiunilor divine prin intermediul credinței.
- Dreptatea ascultării. Viața credinciosului un instrument la dreptății divine.
- Dikaios (Adjectiv). Creștini care trăiesc în acord cu voia lui Dumnezeu.
- Dikaioo (Substantiv) Afectare considerabilă a vieții păcătosului (ontologic, pozițional –
juridic)
- Dikoiosyne Theou.

Dreptatea în Evanghelii:
- Isus îi numește drepți pe cei care se conformează voii lui Dumnezeu
- A face parte din împărăție presupune o conduită etică deosebită
- Mesajul lui Isus și a lui Ioan Bot. cheamă la o conduită înaltă
- Dreptatea ca o conformare la Legea VT
- Dreptatea ca o conformare la învățătura lui Isus
Dreptatea lui Dumnezeu în Fapte, Evrei, Ep. Generale și Ap.
- Dreptatea juridic. Dumnezeu judecă. Conduită dreaptă.
- Isus Cel drept.
- Justificare prin credință, model inovator de religie.
- Dreptatea și etica.
- Dreptatea și eshatologia. Cum va arăta viitorul. Acolo va domni dreptatea.
 2. Învățătura biblică despre Împărăția lui Dumnezeu

Când vorbim despre Împărăția lui Dumnezeu putem să facem referire la Împărăția lui Hristos și
la Împărăția Cerurilor, acestea fiind alte moduri prin care autori Bibliei se refera la unul și același
lucru.
„Împărăția lui Dumnezeu” și „Împărăția Cerurilor” sunt variante lingvistice ale aceeași idei.
Idiomul ebraic a înlocuit adesea numele lui Dumnezeu cu un termen adecvat (Mt. 21:25). Matei
păstrează idiomul ebraic, pe când ceilalți evangheliști redau conceptul în greacă idiomatică.
Ocurențe:
- Împărăția Fiului Omului (Mt. 13:41);
- Împărăția lui Dumnezeu (Mt.19:24);
- Împărăția Cerurilor (Mt. 5:3)
Uz secular
Basilea înseamnă în primul rând autoritatea de a domni ca rege și în al doilea rând
domeniul peste care este exercitată domnia.

Înțelesul abstract
În Lc. 19:12, 15 ni se relatează cum un nobil s-a dus într-o țară îndepărtată să primească o
„împărăție”, adică autoritatea de a domni.

Înțelesul concret
Împărăția este totodată domeniul peste care se exercită domnia, Ideea de domeniu se
găsește în Mt. 4:8.
Împărăția este domnia lui Dumnezeu. „Împărăția lui Dumnezeu” înseamnă în primul rând
domnia lui Dumnezeu.

ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ÎN VECHIUL TESTAMENT

În VT cuvântul ebraic malekut, la fel ca și basilea, comunică în principal sensul abstract și nu pe
cel concret. Când termenul malekut este folosit cu referire la Dumnezeu, el denotă aproape
întotdeauna autoritatea sau stăpânirea Lui în calitate de împărat ceresc.
ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ÎN NOUL TESTAMENT
- Este autoritatea și stăpânirea divină date de Tatăl Fiului (Lc. 22:29);
- Hristos va exercita această domnie până când va fi supus tot ce este ostil lui Dumnezeu;
- Împărăția exercitată în prezent de oameni, potrivnică lui Dumnezeu, trebuie să devină
Împărăția lui Dumnezeu (Apoc. 11:15);
- Împărăția lui Dumnezeu este prezentată în paralel cu mântuirea și puterea lui Dumnezeu
și cu autoritatea Fiului;
- În Lc. 1:33 Împărăția veșnică a lui Hristos este sinonimă cu domnia Lui;
- Împărăția pe care oamenii trebuie să o primească cu o simplitate copilărească este domnia
divină (Mt. 19:14);

ÎMPĂRĂȚIA ESTE SOTERIOLOGICĂ

- Obiectivul domniei este răscumpărarea oamenilor și izbăvirea lor de sub puterea răului;
- Domnia lui Hristos înseamnă nimicirea tuturor forțelor ostile, dintre care ultima este
moartea;
- NT vorbește despre împărăția lumii, care este ostilă și opusă Împărăției lui Dumnezeu,
prin urmare trebuie cucerită;
- Împărăția lumii este sub control satanic;
- Lumea se opune lucrărilor Împărăției lui Dumnezeu;
- Îngrijorările lumii înăbușe Cuvântul Împărăției (Mt. 13:22);
- Satan ține oamenii în întuneric;
- Împărăția lui Dumnezeu le aduce oamenilor „neprihănire, pace și bucurie în D.S.” (Rom
14:17);
- Intrare în Împărăția lui Dumnezeu înseamnă izbăvire de sub puterea întunericului;
- Izbăvirea este realizată prin Nașterea din Nou (In. 3:3, 5)

Împărăția este dinamică:

- Împărăția este un principiu abstract, împărăția vine;
- Domnia lui Dumnezeu invadează domnia lui Satan;
 - Venirea împărăției (predicarea lui I. Bot.) este un botez al judecății și al focului (Mt.
3:11-12);

Împărăția lui Dumnezeu vine la sfârșitul veacurilor:

- Isus a separat manifestarea prezentă și cea viitoare a împărăției;
- Venire eshatologică a împărăției. „Vie împărăția Ta” (Mt. 6:10);
- Venirea judecății aduce judecata și răsplătirea;
- Venirea împărăției va însemna renașterea lumii materiale – pelingenesia – (Mt. 19:28);

Împărăția vine în istorie:

- Împărăția a intrat în istorie prin persoana și lucrarea lui Isus Hristos – eliberări – (Mt.
12:28);

Împărăția este supranaturală:

- Împărăția lui Dumnezeu este dinamică și supranaturală. Supranaturală, întrucât izbăvirea
de sub domnia păcatului, înfrângerea celui rău sunt lucrări pe care doar Dumnezeu le
poate realiza;

Taina împărăției:
- Prezența în istorie a împărăției este o taină (Mt. 4:11);
- O taină este un scop divin care a fost ascuns timp de mai multe veacuri și care în cele din
urmă este revelat (Rom 16:25-26);
- Taina împărăției este aceasta: înainte de împlinirea eshatologică Împărăția lui Dumnezeu
a intrat în veacul acesta și a invadat Împărăția lui Satan cu putere spirituală de a le aduce
oamenilor în avans binecuvântările iertării, vieții și neprihănirii, care aparțin veacului
viitor;
- Pildele din Matei 13 ilustrează această revelație nouă;
- Venirea Împărăției lui Dumnezeu în smerenie și nu în glorie a fost o revelație complet
nouă.
ÎMPĂRĂȚIA CA DOMENIU AL BINECUVÂNTĂRII RĂSCUMPĂRĂTOARE
- Domeniul viitor.
o Oamenii trebuie să vegheze asupra purtării lor pentru a se asigura că primesc
intrarea în Împărăția lui Isus Hristos;
o În Evanghelii mântuirea eshatologică este descrisă ca intrarea în Împărăția lui
Dumnezeu, în veacul viitor și în viața veșnică;
o Fazele împlinirii eshatologice. Venirea lui Hristos, mileniul, judecata lui Satan și
veșnicia;
o Premilenism, Postmilenism și Amilenism;

- Domeniul prezent.
o Puterea domniei lui Dumnezeu a creat un domeniu prezent în care credincioșii se
pot bucura de binecuvântările domniei divine;
o Cei răscumpărați au fost mutați în Împărăția lui Hristos (1Col. 1:13);
o Cel mai neînsemnat din noua orânduire a împărăției este numit mai mare decât cel
mai mare din orânduirea precedentă;
o Aspectele prezente și cele viitoare ale împărăției sunt legate în mod inseparabil
(Mc. 10:15);
o Cei care primesc oferta împărăției în prezent, vor intra în împărăția eshatologică
viitoare.

ÎMPĂRĂȚIA ȘI BISERICA
- Împărăția nu este biserica;
- În Fap. 8:12, 19:8; 28:23 putem înlocui împărăția cu biserica;
- Între cele două există o relație indisolubilă;
- Biserica este părtășia oamenilor care au acceptat oferta lui Dumnezeu cu privire la
împărăție;
- Împărăția a fost oferită poporului Israel (fii împărăției – moștenitorii naturali), dar oferta
Împărăției lui Hristos a fost făcută în mod individual, nefiind condiționată de apartenența
la o familie sau la o națiune. Pentru că poporul Israel a respins împărăția, aceasta a fost
dăruită bisericii (Mt. 21:43);
- Împărăția lui Dumnezeu creează biserica;
- Din punct de vedere individual împărăția înseamnă fie mântuire, fie judecată (Judecata
poporului Israel);
- Din punct de vedere istoric împărăția a generat biserica și a produs distrugerea Israelului;
- Respingerea Israelului nu este permanent, deoarece și el va primi acces în împărăția lui
Dumnezeu;
- Împărăția lucrează prin biserică;
- Ucenicii au propovăduit Împărăția lui Dumnezeu și au făcut semne ale împărăției;
- Puterile împărăției lucrau în și prin ei;
- Hristos a spus că va da bisericii cheile împărăției (puterea de a lega și dezlega);
- Cheile împărăției sunt interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu;
- Aceste chei, împreună cu binecuvântările împărăției, trebuie date poporului nou care,
propovăduind vestea bună a mântuirii, va reprezenta mijlocul de legare sau dezlegare a
oamenilor de păcatele lor;
- Ucenicii au folosit aceste chei și au exercitat această autoritate aducându-le oamenilor
darul păcii sau pronunțând judecata divină (Mt. 10:13-15);
- Atunci când biserica va fi proclamat Evanghelia Împărăției în toată lumea, Hristos va
reveni (Mt. 24:14).
 3. Revelația de Sine a lui Dumnezeu în Vechiul si Noul legământ

Când vorbim despre revelație, trebuie să facem distincția dintre revelație generală și cea specială.
Revelația generală: este acea descoperire universală prin intermediul căreia orice om ajunge să
știe că Dumnezeu există și să știe cum este El. Acest tip de revelație nu comunică adevăruri
mântuitoare, precum Trinitatea, întruparea sau ispășirea.
Revelația generală (Rom. 1):
- Internă. Sentimentul înnăscut cu privire la Dumnezeire și conștiință.
- Externă. Revelație în natură și în istoria providențială.

Poziții în dreptul acestei teorii:

- Unii teologic neagă revelația generală (Karl Barth);
- Această revelație poate fi identificată și înțeleasă doar de către acei oameni iluminați de
Duhul (Școala lui Kuyper);
- Teologii liberali susțin că această revelație este suficientă pentru mântuire;
- Teologi, precum Augustin, Calvin și Hodge susțin că revelația generală oferă informații
elementare despre Dumnezeu;

Informații biblice:
- Cartea Iov prezintă prezența și activitatea lui Dumnezeu prin unele fenomene naturale
(ploaia, tunetul etc.);
- Ps. 19. Dumnezeu se revelează prin natură și Lege;
- Fap. 14:15. Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor;
- Rom. 2: 14-15. Legea morală implantată în om.

Implicații:
- Această servește pentru a condamna oamenii necredincioși (Rom. 1:20);
- Deosebirea binelui de rău;
- Noțiunea de Dumnezeu este familiară pentru toți oamenii;
- Revelația generală servește ca anticameră pentru revelația specială
REVELAȚI SPECIALĂ
În sec. XX a pornit un nou interes pentru revelația specială, acest lucru datorându-se contextului
profund materialist, pozitivist și existențialist ateu.
În teologia iudeo-creștină termenul de revelație este folosit în principiu pentru comunicarea
manifestării de Sine a lui Dumnezeu și a voii Sale. Revelația specială atinge apogeul prin
întrupare Cuvântului viu și scrierea în Scripturi a cuvântului rostit. Sfintele Scripturi (revelație
specială) oferă o sursă credibilă de cunoștințe despre Dumnezeu și planul Său. Totuși, revelația
lui Dumnezeu este unitară. Diferența se datorează diferitelor etape istorice. După căderea omului
în păcat Dumnezeu nu a mai comunicat direct cu acesta.
Scriptura prezintă ambele revelații. Omul este separat de Creatorul său din cauza păcatului.
Biblia:
- În Vechiul Testament Dumnezeu vestește mântuirea omului ca un dar, întrucât acesta nu
se poate mântui singur.
- În Noul Testament promisiunea mântuirii este realizată prin Fiul, iar oamenii sunt
chemați să creadă în Fiul pentru a dobândi-o. Evanghelia este vestea că Logosul întrupat
a purtat păcatele oamenilor condamnați și a murit în locul lor și a înviat pentru
justificarea lor.

Concepții false despre revelație:

- Concepția idealistă a revelației lui Dumnezeu. El este accesibil tuturor oamenilor;
- Universalizarea revelației corupe particularitatea revelației speciale (Nașterea lui Hristos,
învierea Sa etc.);
- Raționalismul și idealismul grec precreștin. Faptele istorice sunt relative.
- Teoria evoluționistă modernă. Principiu explicativ absolut.
- Revelația ca fenomen rațional. Biblia nu este Cuvântul scris al lui Dumnezeu.

Vechiul si noul legământ mai sunt numite Vechiul și Noul Testament.

(Legământ: este un contract sau un acord între două părți prin care aceștia se angajează reciproc
să facă anumite acțiuni în folosul celeilalte părți)
Vechiul Testament.
 - Vechiul legământ este acela făcut de către Dumnezeu cu Moise pe Muntele Sinai (Cele
10 porunci). Acest legământ este baza religiei lui Israel.
- În VT mai există și alte legăminte (Noahic, Avraamic etc.)
- Noul legământ se bazează pe moartea lui Hristos (1 Cor. 11:25).
- În cazul legămintelor pe care Dumnezeu Le-a făcut cu omul, aspectul unilateral a fost și
mai vizibil. Ca răspuns omul declară devotament (Ier. 11:4).
- Legământul făcut cu poporul Israel putea fi condiționat sau necondiționat. Dumnezeu a
făcut o promisiune cu Avraam (Gen. 12:1-3) și aceasta inevitabil avea să fie împlinit, însă
la nivel individual (Ex. 19:5) efectele legământului erau obținute prin credincioșie față de
acesta.
- Calitatea durabilă a legământului harului este exprimată în special de profeți sub forma
unui „nou legământ”. Prima fază a legământului a fost provizorie datorită încălcărilor
flagrante ale poporului

Legământul cel Nou

Ieremia (31:31-34) a fost primul care a vorbit despre un legământ nou, în care prevestea o mare
lucrare de mântuire pe care Dumnezeu o va realiza. În 2 Cor. 3:4-18 noul legământ este prezentat
în contrast cu vechiul legământ. Noul legământ este identificat cu dispensația creștină, perioada
împlinirii vechiului legământ. Noul legământ este superior celui vechi în virtutea faptului că
prezintă o imagine mai clară a lui Hristos și a mântuirii, are o experiență mai bogată a Duhului
Sfânt și acorda credincioșilor o libertate mai mare.

În teologia reformată:
- Noul legământ a primit un aspect dublu.
- Dumnezeu a avut întotdeauna un singur legământ cu poporul Său.
- Noul legământ a fost identificat strict cu acea formă a legământului harului care este
manifestat după întrupare, iar într-un sens mai general cu legământul harului în general.
O soluție mai bună:
- Profeția lui Ieremia despre un nou legământ este o profeție despre împlinirea finală a
Împărăției lui Dumnezeu.
- În scrierile lui Pavel și Evrei contrastul dintre vechiul și noul legământ nu se ocupă cu
distincțiile relative dintre cele două etape (dispensații), ci se ocupă cu antiteza radicală
dintre două situații subiective: pe de o parte formalismul, legalismul, necredința și
moartea Israelului vechi și, pe de altă parte, experiența autentică a mântuirii pe care o au
toți credincioșii.

În noul legământ Dumnezeu Naște din Nou prin Duhul (In. 3) și se angajează să mântuiască
credincioșii, Să-i prezinte în slava desăvârșită pe toți cei care au crezut în Fiul (Fil. 1:6)

În plus, imaginea legământului sau tratatului este principalul mod în care Biblia descrie relația
dintre Dumnezeu și poporul Său
- Legămintele Genezei (Adam și Eva – faptelor – Noe, Avraam)
- Exod (Dumnezeu încheie un legământ cu un popor întreg)
- Profeții (legământ calcat și credincioșia lui Dumnezeu pentru un legământ veșnic Is.
55:3)
- Legământul davidic (este păstrat și în NT. Dumnezeu promite o împărăție veșnică 2 Sam.
7:9-16) ;
- Noul legământ (Mijlocit de Hristos, permanent) Acest legământ este asociat cu sângele.
Ca urmare, circumcizia, care era semnul Legământului în VT, este înlocuită de celebrarea
Cinei Domnului ca semn al noului legământ.
 4. Harul lui Dumnezeu în învățătura Sfintelor Scripturi

Alegerea îndurătoare a lui Dumnezeu de a oferi darul mântuirii fără ca omul să aibă vreun merit
este numită în Sfintele Scripturi harul lui Dumnezeu (Manual Catehetic).
După ce Adam și Eva au păcătuit au devenit pasibili de pedeapsa și mânia lui Dumnezeu (Gen.
2:17). Și astăzi ființele umane, când păcătuiesc, se expun mâniei lui Dumnezeu și pedepsei
veșnice (Rom 6:23). Totuși, cum este posibil ca Dumnezeu să dăruiască binecuvântare unor
păcătoși care nu merită decât moarte? Mulți oameni păcătuiesc și îl dezonorează pe Dumnezeu,
însă au parte în continuare de viață și binecuvântări.

Dumnezeu revarsă peste oameni harul comun. (W. Grudem)

Harul comun este acel har al lui Dumnezeu prin care El dă oamenilor binecuvântări nemeritate,
care nu fac parte din mântuire.

Spre deosebire de cel comun, harul care aduce mântuire se numește har mântuitor.

Harul lui Dumnezeu preia aceste denumiri în funcție de rezultatele Sale.

Domenii în care harul comun este vizibil:
- Domeniul fizic. El aduce prosperitate, hrană și binecuvântare, în ciuda neascultării (Mt.
5:44-45);
- Domeniul intelectual. Oamenii necredincioși iubesc în unele cazuri adevărul și inteligența
ca rezultat al harului lui Dumnezeu.
- Domeniul moral. Dumnezeu prin forța conștiinței limitează răul și efectele păcatului în
viețile necredincioșilor.
- Domeniul creativ. Dumnezeu a înzestrat oamenii necredincioși și credincioși cu talente.
- Domeniul social. Existența unor organizații și structuri definitorii ale societății umane.
 - Domeniul religios. Rugăciunile noastre pentru cei necredincioși nu au în vedere doar
mântuirea lor, ci și binele în general (Mt. 5:44). Dumnezeu poate răspunde rugăciunilor
celor necredincioși (Ps. 145:9). Evanghelizarea pentru cei care oricum nu vor crede este o
expresie a harului lui Dumnezeu.
- Harul comun și harul special au influență unul asupra celuilalt. Harul comun în darurile
de a construi și a organiza și harul special aduce mântuire.
- Harul comun nu oferă oamenilor mântuire.

Motive pentru harul comun

- Ca să-i răscumpere pe cei car vor fi mântuiți (2 Pet 3:9-10);
- Ca să demonstreze bunătatea lui Dumnezeu. Prin amânarea pedepsei Dumnezeu
dovedește milă, bunătate și dragoste (Lc. 6:35);
- Ca să demonstreze dreptatea lui Dumnezeu (Rom 2:5);
- Ca să demonstreze gloria lui Dumnezeu.

Răspunsul nostru la doctrina despre harul comun

- Cei ce primesc harul comun nu vor fi mântuiți.
- Să fim atenți să nu respingem ca pe ceva rău lucrurile bune pe care le fac necredincioșii.
- Doctrina harului comun ar trebui să ne îndemne să îi mulțumim din toată inima lui
Dumnezeu.

Harul special
(Perspectiva lui Grudem)
ALEGEREA
Analizăm în momentul acest subiectul alegerii pentru că, din punct de vedere cronologic, ea
reprezintă începutul prin care Dumnezeu ne oferă harul său (harul special). Când vorbim despre
alegerea lui Dumnezeu la mântuire avem în vedere conceptul predestinării, care cuprinde alegere
și reprobare.
Alegerea este actul prin care, înainte de creație, Dumnezeu I-a ales pe unii pentru mântuire, nu
pe baza vreunui merit văzut mai dinainte în ei, ci numai datorită bunei Sale plăceri suverane.
Noul Testament vorbește despre predestinare
- Fap. 13:38; Rom. 9:11-13; Ef. 1:4-6.

Cum prezintă NT învățătura despre alegere?

- Ca o mângâiere (Rom. 8:28);
- Ca motiv de a-L lăuda pe Dumnezeu (Ef. 1:12);
- Ca o încurajare la Evanghelizare (2 Tim 2:10);
False interpretări ale alegerii:
- Alegerea nu este fatalistă sau mecanicistă;
- Alegerea nu se bazează pe precunoașterea credinței noastre de către Dumnezeu;
RESPINGEREA
Respingerea reprezintă hotărârea suverană luată de Dumnezeu înainte de creație de a lăsa
deoparte anumite persoane, excluzându-le cu tot regretul de la mântuire și pedepsindu-le pentru
păcatele lor, pentru ca astfel să-Și manifeste dreptatea.
- Conform modului în care este prezentată în Scriptură, cauza alegerii este în Dumnezeu,
iar cauza respingerii este în păcătos.

CHEMAREA EVANGHELIEI
Apostolul Pavel precizează că în planul de mântuire pe care Dumnezeu L-a conceput pentru noi
există o ordine bine prestabilită (Rom. 8:30).
- Chemare eficace. Chemarea este un act în mod deosebit de Dumnezeu Tatăl (Rom. 8:29).
Această chemare este atât de puternică încât produce răspunsul pe care Îl așteaptă
Dumnezeu din inimile oamenilor.
Elementele chemării evangheliei
- Explicarea realităților privitoare la mântuire;
- Invitația de a răspunde lui Cristos în mod personal prin credință și pocăință;
- Promisiunea iertării și vieții veșnice
HARUL SPECIAL (Manualul Catehetic) perspectiva penticostală
- Chemarea este lucrarea prin care Dumnezeu le oferă mântuirea tuturor oamenilor, chiar
dacă aceștia nu o merită.
- Alegerea îndurătoare a lui Dumnezeu de a oferi darul mântuirii fără ca omul să aibă
vreun merit este numită în Sfintele Scripturi harul lui Dumnezeu (în cazul acesta har
special)
- Mântuiți pot fi doar acei oameni care răspund pozitiv chemării lui Dumnezeu, răspuns
care constă în:
- Credință (Mc. 1:15)
- Pocăință (Mt. 3:2)
- Botezul în apă (Mc. 16:16)
- Chemarea la mântuire le este adresată tuturor oamenilor, nu doar unui grup predestinat (1
Tim. 2:3-4), chiar dacă Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, îi știe din eternitate pe cei care
vor primi mântuirea (Rom. 8: 29-30).
- Dumnezeu îi cheamă pe oameni la mântuire pe diverse căi:
o Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:16-17);
o Duhul lui Dumnezeu (In. 16:8);
o Slujitorii lui Dumnezeu (2 Cor. 5:18-20);
o Expresii ale bunătății lui Dumnezeu (Is. 26:9)
 5. Poporul lui Dumnezeu în revelația biblică. Întemeiere, identitate și
misiune.

Poporul lui Dumnezeu, Israelul, descinde din cei 12 fii ai lui Iacov (Gen. 49:16).
- Inscripția lui Merenptah coincide practic cu începutul istoriei naționale a
Israelului.
- Exodul din Egipt marchează nașterea Israelului ca națiune.
- Sub conducerea lui Moise ei au mers până în locul unde Dumnezeul
părinților lor se revelase anterior lui Moise. La poalele muntelui Sinai au
făcut un legământ special cu IHVH.
- Acest angajament a implicat respectarea „Celor Zece Porunci” .
- Ei trebuia să fie un popor pus de-o parte pentru IHVH și de aceea viețile lor
trebuia să oglindească ceva din neprihănirea, îndurarea și veracitatea Lui.
- Scopul lor era să ajungă în țara Canaan, locul pe care Îl promisese
Dumnezeu ca moștenire.
- Înainte de așezarea în Canaan poporul lui Dumnezeu a fost organizat ca o
confederație de douăsprezece triburi, unite în parte prin descendența
comună, dar și mai mult prin participarea împreună la legământul cu IHVH.
- Semnul vizibil al unității lor in legământ a fost chivotul sfânt, găzduit într-un
cort-templu care era situat în centrul taberei atunci când staționau, dar care
mergea înaintea lor în marș sau la luptă.
(Cristopher Wright – Misiunea lui Dumnezeu)
Note introductive:
 - Poporul lui Dumnezeu a fost eliberat din robia egipteană – răscumpărare.
- Poporul cu care Dumnezeu a încheiat un legământ s-a constituit în interiorul
acestei relații cu El.
- Poporul lui Dumnezeu, ales, răscumpărat și chemat să intre într-o relație de
legământ, trebuie să aibă o viața diferită;
- Dumnezeu îi promite lui Avraam că va face din el o națiune măreața;
- Dumnezeu îi promite că va fi binecuvântat si ca va fi o binecuvântare pentru
alți;
- Legământul încheiat cu avram este numit „legământ veșnic” (Gen 17)
- Tema centrală în contextul alegerii și enunțării făgăduinței divine în dreptul
lui Avraam este binecuvântarea;
- Binecuvântarea lui Dumnezeu se manifestă cel mai evident prin prosperitate
și bunăstare, viață lungă, sănătate, pace, recolte bogate și copii;
- Binecuvântarea promis lui Avraam – poporului care va ieși din el – are
caracter misonal și istoric;
- Binecuvântarea are o dimensiune multinațională și cristologică. Rezultatul
binecuvântării lui Avraam și porunca dată acestuia de a fi o binecuvântare
reprezintă de fapt binecuvântarea „tuturor familiilor pământului”
- Prin alegerea poporului Israel putem observa: universalitatea scopului (toate
națiunile binecuvântate prin Israel) și particularitatea mijloacelor prin care
va fi adusă la îndeplinire promisiunea (Israel)

(Manual Catehetic)
- Rădăcinile bisericii (poporului lui Dumnezeu) se găsesc în VT, când
Dumnezeu L-a ales pe Israel să-I fie popor. Pe această temelie, Dumnezeu
 promite încheierea unui legământ nou (Ier. 31:31-34), prin care poporul lui
Dumnezeu va fi înnoit spiritual (Ez. 36: 25-27), dar și etnic (Is. 56:3).
- Pentru înfăptuirea acestei înnoiri, era nevoie de un Legământ nou și, deci, de
un alt fel de jertfă care să îl ratifice. Acest nou Legământ, aducător de viață
nouă, este încheiat prin sângele Mântuitorului.
- Pe lângă jertfă, pentru înnoirea poporului lui Dumnezeu a fost nevoie de
învierea Domnului Isus Hristos, dar și de împuternicirea Duhului Sfânt.
- Așadar, înființarea Bisericii ca popor înnoit al lui Dumnezeu este un proces
compus din nașterea, jertfa, învierea Domnului Hristos și coborârea Duhului
Sfânt la Cincizecime. Acesta din urma este evenimentul cu care Dumnezeu
definitivează înființarea Bisericii locale.

(M. Erickson)

Expresia „poporul lui Dumnezeu” este unul din modurile prin care este descrisa
biserica lui Dumnezeu, care este și poporul ales a lui Dumnezeu.
- Biserica este constituită din poporul lui Dumnezeu;
- Poporul lui Dumnezeu îi aparține lui Dumnezeu și Dumnezeu aparține
poporului Său;
- În VT Dumnezeu nu a adoptat o națiune deja existentă, ci a creat efectiv un
popor pentru Sine;
- Dumnezeu L-a ales pe Avraam, iar apoi prin intermediul acestuia a adus în
ființă poporul lui Israel;
- În NT acest concept al alegerii unui popor de către Dumnezeu este lărgit, în
rândurile bisericii sunt cuprinși atât iudeii, cât și neamurile (2 Tes. 2:13-14);
- În VT Dumnezeu a răscumpărat Israelul și L-a făcut popor al Său (Ex.
15:13, Num. 14:8;
- Chiar și neamurile pot fi incluse în rândul poporului lui Dumnezeu (Rom.
9:24-26);
- Cei care erau poporul lui Dumnezeu trebuia să trăiască cu fidelitate față de
El;
- Semnul apartenenței la poporul lui Dumnezeu era circumcizia;
- În NT circumcizia este lăuntrică (Rom 2:29);
- Pentru Israel, Legământul a fost legământul avraamic; pentru biserică el este
legământul cel nou, realizat și încheiat de către Hristos (2 Cor. 3:3-18);
- Dumnezeu de la poporul Său așteaptă o moralitate înaltă (Ef. 5:25b-27)
 6. Doctrina despre Sfânta Scriptură

Biblia reprezintă colecția scrierilor Vechiului și Noului Testament recunoscute de creștini ca

având autoritate în materie de credință și morală.
Scriptura este ieslea în care a fost „pus” Isus – M. Luther –
Potrivit lui Grudem putem vedea Biblia:
- „Persoană”: Isus Hristos. Cuvântul era Dumnezeu (In. 1:1);
- Vorbire făcută de Dumnezeu;
- O comunicare personală;
- Voia lui Dumnezeu transmisă prin gurile oamenilor;
- Cuvintele lui Dumnezeu date sub formă scrisă.

Biblia:
- Canonul (etalon) biblic. Colecția celor 39 cărți ale VT și 27 din NT, inspirate de
Dumnezeu.
- Atanasie cel Mare a făcut referire în scrisoarea Pascală (367) despre cel 27 de cărți ale
NT.
- Erezia marcionită: doi dumnezei (VT și NT).
- Teologii reformați au respins apocrifele;
- Biserica catolică a acceptat apocrifele (Conciliul de la Tren 1546)
- Calvin a prezentat similitudini între VT și NT. Diferențele sunt: adevărurile indirect
(imagini) în VT și direct în NT, împuternicirea Duhului în NT spre deosebire de VT cu
poruncile, frica în VT și bucuria în NT etc.
- Potrivit lui Grudem Biblia este: precisă istoric, consecventă, influentă, frumoasă,
profundă, cuprinde Cuvintele lui Dumnezeu.
UNICITATEA BIBLIEI:
- Unitatea. Conține 66 de cărți, 40 de autori diferiți, 1500 de ani, trei continente, un singur
Dumnezeu și un singur plan de mântuire.
- Autoritatea. Oameni au vorbit de la Dumnezeu mânați de Duhul Sfânt (2 Pt. 1:21)
- Caracterul revelație. Dumnezeu s-a revelat omului. El descoperă sensul vieții și planul
divin.
- Integritatea istorică. Informațiile din Scriptură sunt profund ancorate în istorie.
- Autenticitate (Deut. 18:22).
- Structură testamentară. Atât VT cât și NT invită oameni să intre în relație cu El pe baza
unui legământ.
- Accentuarea mântuirii: creare – cădere – răscumpărare.
- Gânduri filosofice: originea și destinul omului

CONCEPTE MAJORE ÎN STUDIUL BIBLIOLOGIEI

- Inspirația este influența supranaturală a Duhului Sfânt asupra scriitorilor Sfintelor
Scripturi. În acțiunea Duhului de a inspira scriitorii aceștia și-au păstrat personalitatea,
rațiunea, cultura și vocabularul.
- Revelația este actul sau procesul prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine sau
descoperă minții umane omenești un adevăr care nu poate fi cunoscut pe altă cale. Fără
revelație nu există teologie. Culmea revelații este Hristos.
Modele de revelație:
o Ca doctrină biblică;
o Ca prezență divină;
o Ca experiență religioasă;
o Ca istorie;
- Iluminarea este lucrarea D.S. prin care aduce înțelegere cititorului asupra celor inspirate.
Totuși, există modele de inspirație fără revelație, precum genealogiile (Lc. 1:3) și Ioan
21:25.

ORIGINEA DIVINĂ A BIBLIEI

 - Concepția autorilor NT cu privire la Scripturile VT (Scripturile născute prin Duhul
Sfânt) (2 Pet. 1:19-21);
- Concepția autorilor NT cu privire la Scrierile NT (Inspirate) 2 Pet. 3:15-15;
- Mărturia profeților „Așa vorbește Domnul”;
- Poziția Mântuitorului cu privire la VT. Scriptura nu poate fi desființată;

TEORI ALE INSPIRAȚII

- Teoria intuiției. Scriitori au avut o abilitate naturală pentru intuirea derulării
evenimentelor;
- Teoria influenței Duhului pentru intensificarea abilităților naturale;
- Teoria dinamică. Accentuează combinarea elementului divin și a celui uman în procesul
inspirației și al scrierii Bibliei. Duhul Sfânt dirijează spre gândurile sau conceptele pe
care trebuie să le aibă în vedere;
- Teoria verbală. Duhul Sfânt conduce spre alegerea cuvintelor pentru transmiterea
Cuvântului;
- Teoria dictării. Dumnezeu a dictat, efectiv, Biblia scriitorilor. Se ignoră diferențele
evidente dintre stilul lui Moise, David, Petru, Iacov și Ioan. Extremele inspirației:
dictarea și cercetarea istorică.

Inspirația Bibliei
- Sfera de cuprindere a inspirației (2 Tim 3:16)
Obiecții aduse concepției despre inspirație:
- Biblia conține afirmații eronate sau făcute din ignoranță;
- Afirmații eronate în știință și în istorie;
- Afirmații eronate în minuni și profeții;
- Argumente eronate în citare și în interpretarea VT;
- Greșeli în morală și religie;

INERANȚA BIBLIEI
Ineranța este doctrina care susține că Biblia nu conține greșeli și este cu desăvârșire demnă de
crezare în toate învățăturile ei (Prov. 30:5);
O interpretare corectă a Scripturilor, folosind exegeză, hermeneutica etc., ne confirma ineranța
Bibliei.
Tipuri de ineranță:
- Ineranță absolută. Autorii au intenționat să prezinte afirmații istorice/științifice adevărate;
- Ineranța generală. Biblia este adevărată (autorii nu au avut scopul de a prezenta date
științifice, istorice);
- Ineranța limitată. Infailibilitatea doar doctrinară;
- Teoria revelației adaptate – canale omenești;
- Teoria revelației nepropoziționale. Revelația nu poate fi exprimată în cuvinte; Biblia
devine Cuvântul lui Dumnezeu;
- Ineranța – o problemă irelevantă.

Importanța ineranței:
- Aspecte doctrinare – negarea doctrinelor;
- Aspecte practice – probleme morale;

Importanța teologică a ineranței – credința de-a lungul istoriei în credincioșia lui Dumnezeu
Importanța istorică a ineranței – credința de-a lungul istoriei în infailibilitatea Bibliei
Importanța epistemologică – cum cunoaștem analiză științifică? Inspirația D.S.

MODALITĂȚI PENTRU ABORDAREA TEXTULUI BIBLIC

- Abordarea abstractă – nu toate problemele trebuie rezolvate;
- Abordarea armonioasă – contradicțiile trebuie armonizate;
- Abordarea moderată;
- Abordarea surselor;
- Concepția că Biblia greșește

AUTORITATEA BIBLIEI
Prin autoritatea Bibliei se înțelege că Biblia, ca expresie a voi lui Dumnezeu pentru omenire,
posedă dreptul suprem de a defini normele de credință și de practică.

Tipuri de autoritate:
- Autoritate imperială (datorită titlului, exterioară);
- Autoritate în materie de adevăr (datorită erudiției, interioară);
- Autoritate religioasă (Dumnezeu autoritate supremă datorită ființei Sale și a lucrărilor
Sale);

Moduri de exercitare a autorității:

- Poziția neo-ortodoxă. Autoritate exercitată prin întâlnirea directă prin intermediul
Cuvântului;
- Poziția tradițională romano-catolică – biserica;
- Poziția raționaliștilor – rațiunea;
- Poziția evanghelicilor – Dumnezeu este autoritatea supremă;

Cine stabilește semnificația Bibliei? Motive pentru care este necesară lucrarea D.S. pentru
înțelegerea Bibliei:
- Diferența ontologică dintre Dumnezeu și om;
- Starea spirituală în care se află omul;

Componente obiective și subiective ale autorității:

- Componentul obiectiv (Scriptura scrisă);
- Componentul subiectiv (iluminarea și convingerea lăuntrică a D.S.).

Concepții cu privire la iluminare:

- Concepția lui Augustin – dobândirea cunoștințelor prin iluminarea continuă;
- Concepția lui Daniel Fuller – omul firesc înțelege Cuvântul dar nu vrea să-L urmeze;
- Concepția lui Jean Calvin – omul nu poate percepe adevărul și nu-l poate urma.
Tradiție și autoritate:
- Tradiția reprezintă un mănunchi de învățături orale, cu caracter creștin, formulate de către
părinții bisericii și care s-au transmis de-a lungul istoriei.
- Autoritate istorică și normativă: în măsura în care Biblia ne relatează ce s-a întâmplat în
vremurile biblice și ce li s-a poruncit oamenilor din acele vremuri, Ea are autoritate pe
plan istoric. Autoritatea normativă are de-a face cu ceea ce a fost și este valabil pentru
credincioșii de-a lungul vremurilor.

Criteriile pentru adevărata tradiție conform teologiei ortodoxe răsăritene:

- Să nu contrazică și să nu intre în conflict cu învățătura Bibliei
- Să găsim mărturii despre tradiție în bisericile fondate de către apostoli
- Să fie păstrată de întreaga biserică
- Să fie susținută de către Părinții bisericești și de către scriitorii bisericești.

Crez și mărturisire de credință

- Crezul (lat. credo) este afirmația de credință care cuprinde punctele majore ale credinței
creștine.
- Mărturisirea de credință – aparține unei denominații și cuprinde crezul acelei
denominații
- Crezul Niceo-Constantinopolitan.
 7. Doctrina despre existența, natura și atributele lui Dumnezeu

Existența lui Dumnezeu poate fi dovedită prin următoarele căi:

- Revelația interioară – simțul lăuntric posedat de toate persoanele (Rom. 1:21; 8:15-16;
Ef. 3:17);
Revelația generală – disponibilă tuturor oamenilor, nu este mântuitoare. Karl Barth a negat
revelația generală, întrucât susținea că revelația este doar un proces vertical, Hristos, nu orizontal
prin natură.

- Revelația generală. Descoperirea lui Dumnezeu în:

 Natură (Gen 1:1); Apostolul Pavel a afirmat că respingerea revelației
identității lui Dumnezeu prin creație este lăsarea acestora în voia minții lor
(Rom 1:24);
 În istorie. Suveranitatea lui Dumnezeu în dreptul altor popoare (Ex. 9:3-
17); Istoria poporului Israel;
 În conștiință (Rom 1:9). Barth s-a opus conceptului de revelație universală
și de teologie naturală
- Revelație specială prin Sfintele Scripturi (Fap. 14:17; Ps. 19:1-2) și în persoana lui
Hristos.
RELEVANȚA REVELAȚIEI GENERALE
- Respectul si protejarea vieții;
- Respectul față de drepturile omului;
- Respectul față de justiție;
- Respectul față de bunurile aproapelui;
- Respectarea legii morale

REVELAȚIA SPECIALĂ
- Sfintele Scripturi (2 Tim 3:16) – principală sursă a credinței și a doctrinei creștine;
- Minuni, profeție, experiențe personale;
- Persoana Domnului Isus

ARGUMENTE RAȚIONAL- TEOLOGICE PRIVIND EXISTENȚA LUI DUMNEZEU

- Argumentul teleologic (scop). Dumnezeu este marele proiectant al universului. William
Paley – un ceas vorbește despre proiectantul lui, ceasul este făcut pentru un scop.
Argumentul teleologic nu oferă un răspuns pentru răul în lume.
- Argumentul ontologic (Anselm de Canterbury). Argumentul ontologic afirmă că gândul
existenței lui Dumnezeu este puternic sădi în mintea omului. Existența cuiva concomitent
în gând dar și în realitate (ex un tablou) este mai mare decât doar existența în gând.
- Argumentul cosmologic.
o Primul mișcător al lumii (Platon). Lucrurile se mișcă.
o Mișcător nemișcat (Aristotel). Cauza prima a lui Aristotel era Forma Pură, sau
Realitatea.
o Mintea atemporală și imuabilă care cauzează adevărurile imuabile (Augustin)
o Decartes. Numai o minte perfectă este o cauză adecvată pentru ideea de
perfecțiune.
- Argumentul moral.
o Kant: ideea unui Dumnezeu care trebuie postulat practic spre a da un sens
experienței noastre morale.
o Kant susținea că omul trebuie să trăiască așa ca și cum ar exista un Dumnezeu.
 o Albert Camus – dilema dintre a fi om și teist în cartea Ciuma.

Limitele cunoașterii omenești:

- Necesitatea ca Dumnezeu să se descopere;
- Cunoaștere ne-deplină a dumnezeirii;
- Cunoașterea cu adevărat a dumnezeirii

DOCTRINA DESPRE SFÂNTA TREIME

Doctrina despre Sfânta Treime este un adevăr al revelației și nu un rezultat al speculației umane
Dificultatea acestei doctrine se datorează:
- În Biblie nu apare termenul de treime;
- Este o doctrină supra-rațională
Prima dată termenul de treime a fost folosit de Teofil din Antiohia (181 d. Hr.)
Terminologie:
Ousia: esenț
Ipostasis: individ
Prosopon: persoană
Perihoreză: împreună, locuirea
Apropriere: atribuirea unei persoane divine a activității altei persoane divine

Definiție Trinitate:
Trei individualități eterne distincte în aceeași esență divină cunoscute ca Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt.
Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane: Tată, Fiul și Duhul Sfânt

Doctrina despre Sfânta Treime:

- Învățătura VT;
- Învățătura NT;
Dumnezeire Tatălui – El este recunoscut în toată Biblia ca Dumnezeu.
 Dumnezeirea Fiului – El a avut prerogative divine (a iertat păcatele, a făcut minuni
asupra naturii, a înviat morții. Toma s-a aruncat la picioarele Lui: Domnul meu și
Dumnezeul meu.
Dumnezeirea Duhului – Pedeapsă pentru Anania și Safira că au mințit pe Duhul Sfânt. El
posedă atribute personale și divine. Duhului în Biblie îi sunt asociate atribute personale
(voință, sentimente etc.)

Erezii Hristologice:
- Apolinarianism - persoana lui Hristos a avut trup uman, dar minte și duh de natură divină.
- Nestorianism - în Hristos locuiau două persoane distincte: una umană și una divină.
- Monofizismul sau eutihianismul - natura umană a lui Hristos a fost absorbită de natura Sa
divină
- Ebionismul – nega divinitatea lui Hristos
- Docetismul – nega umanitatea lui Hristos

Sinoade ecumenice în care s-au stabilit:

- Dumnezeirea Fiului – Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.);
- Dumnezeirea Duhului – Conciliul de la Constantinopol (381 d. Hr.).

Observații doctrinare:
- Doctrina despre Sfânta Treime nu este în conflict cu unitatea lui Dumnezeu;
- Cele trei Persoane sunt coegale și coeterne;
- Doctrina are valoare practică – numai Dumnezeu îl poate revela pe Dumnezeu.

Erezii antitrinitariene:
- Monarhianismul dinamic – Fiul adoptat de Tatăl, locuit de Logos (Paul de Samosata,
Sabelius); M. modalist: un Dumnezeu sub trei moduri: in VT ca Tată, apoi ca Fiu, apoi
ca Duh Sfânt;
- Subordinaţionismul – inegalitatea persoanelor divine, Fiul inferior Tatălui (Arie)
- Triteismul – trei dumnezei (Ioan Filopon)
- Unitarianismul – o singură persoană divină – Tatăl (Faust Socinus)
Antinomiile Sfintei Treimi: există un singur Dumnezeu și totuși Tatăl este Dumnezeu, Fiul este
Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu.

ATRIBUTELE DIVINE:
Sunt calități permanente, caracteristici obiective ale naturii lui Dumnezeu.
- Comunicabile (se regăsesc parțial în om); necomunicabile sau unice (omniprezența);
- Imanente (spiritualitatea) și emanente (mila);
- Atribute ale măreției (personalitatea, viața, caracterul infinit, constanța) și atributele ale
bunătății (puritatea morală, integritatea, dragostea)

Atributele măreției:
- Spiritualitatea;
- Personalitatea;
- Viața;
- Ființa infinită și veșnică;
- Ființa imuabilă;

Atributele bunătății:
- Puritatea;
- Integritatea;
- Dragostea

Grudem împarte atributele lui Dumnezeu în transmisibile și netransmisibile.

Netransmisibile:
- Independența;
- Eternitatea;
- Imuabilitatea;
- Omniprezența;
- Unitatea
Transmisibile:
 - Spiritualitatea;
- Cunoașterea;
- Înțelepciunea;

8. Doctrina despre om, în teologia penticostală

Antropologia este doctrina biblică ce studiază crearea omului de către Dumnezeu, natura
constitutivă a omului precum și căderea în păcat și consecințele ce au urmat căderii.
Motive pentru studierea antropologiei:
- Relația antropologiei cu alte doctrine;
- Revelația biblică se intersectează cu preocupările fundamentale ale omului;
- Rolul crescând al noilor discipline care studiază comportamentul uman;
- Criza în înțelegerea de sine a omului;
- Influența asupra modului de slujire
Concepte curente despre om:
- Omul ca animal. Această teorie este susținută de evoluționiști. Motivații biologice.
- Omul ființă sexuală (S. Freud).
- Omul ființă economică (Comunism, capitalism).
- Omul marioneta universului (Mitul lui Sisif).
- Omul ca ființă ce aspiră spre libertate.
 - Omul ca ființă socială (importanța relațiilor stabilite).
- Concepția creștină despre om (Omul este creat de Dumnezeu, relația cu Dumnezeu,
dimensiunea eternă).
Perspectiva lui Pannenberg asupra antropologiei are două teme majore: imaginea lui Dumnezeu
în ființa umană și păcatul care arată despărțirea omului de Dumnezeu.

ORIGINEA OMENIRII
Concepția creștină: scopul (Gen. 1:26-27); modul (Gen 2:7). Ascultarea lui Dumnezeu și
stăpânirea creației.

Alte concepții:
- Evoluția naturală – darwinismul (respingerea supranaturalului, accent pe selecția
naturală);
- Evoluționismul deist (Dumnezeu a demarat procesul evoluției, retrăgându-se ulterior);
- Evoluționismul teist (Dumnezeu a creat natura spirituală a lui Adam, cea fizică fiind
rezultatul evoluției);
- Creaționismul progresiv (Dumnezeu a creat specia, ulterior având loc evoluții în cadrul
speciei);
- Creaționismul fiat (Totul a fost creat prin puterea Cuvântului)
Semnificații teologice ale doctrinei
- Omul nu are o existență independentă de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu L-a creat;
- Omul face parte din creație;
- Omul are un loc unic în cadrul creației;
- Datorită origini comune există o fraternitate între oameni;
- Omul nu este ființa supremă din univers;
- Omul este supus unor limitări precise;
- Omul este cea mai înaltă dintre creaturi
Chipul lui Dumnezeu în om
Chipul (tselem) o reflectare în om a ceva din Dumnezeu; aspect natural (intelect,
sensibilitate, voință) și moral nu fizic. Asemănare – un duplicat, tipar. Texte: Texte din
Vechiul și Noul Testament: Gen. 1:26-27; 5:1; 9:6; I Cor. 11:7; Iacov 3:9; Fapte Ap. 17:28
TEORI PRIVIND CHIPUL LUI DUMNEZEU ÎN OM
- Origen – chipul primit la creație, asemănarea conferită ulterior;
- Irineu – chipul: rațiune, voință – asemănarea (înzestrare spirituală) pierdută în urma
păcatului;
- Luther – „chip și asemănare” paralelism ebraic;
- Calvin – în om dăinuie doar o „rămășiță a chipului lui Dumnezeu”
a. Teoria structurală (caracteristici raționale, psihice, spirituale);
b. Teoria relațională:
o Concepția lui E. Brunner. Relaţia cu Dumnezeu: chipul formal (omul rațional,
liber) și cel material (omul credincios).
o Concepţia lui Karl Barth (evoluţia gândirii barthiene). Înainte de cădere – legătura
mamă/făt; căderea a rupt orice legătură.
c. Teoria funcțională (exercitarea stăpânirii Gen. 1:26-28)
Chipul lui Dumnezeu universal în rasa umană. Isus exemplu desăvârșit.

PERSPECTIVA BIBLICĂ ASUPRA ANTROPOLOGIEI

- Antropologia ebraică nu divide omul în părți distincte. Omul – un suflet viu. Suflet
(nepheș) – individualitate umană; duh (ruah) / spiritualitatea umană; carne (basar) /
inimă (leb) – ființă emoțională, intelectuală, cu voință. Omul – ființa responsabilă: Să
nu… (Decalog);
- Antropologa în învățătura lui Isus Hristos. Omul are valoare (Mt. 10:31, 12:12). Sufletul
este mai prețios decât toată lumea (Mt. 16:26). Adevărata orbire este cea spirituală.
- Terminologia în NT.
o Sarx (carne) aspect etic, om firesc în antiteză cu omul duhovnicesc (pneuma).
o Soma (trup), suflet (psyche) principiu vital, kardia – sentimente, voință, emoții.
o Antropologia paulină – păcatul lui Adam și generalizarea morții. Noul Adam și
noua natură a omului. Regenerarea realizată prin Duhul ca urmare a credinței.
o Antropologia ioanină – antropologie cristologică, întruparea Cuvântului. Prin
lucrarea lui Hristos, omul devine ceea ce a fost rânduit să fie.
o Antropologia lui Iacov – omul este creat după asemănarea lui Dumnezeu (3:9).
NATURA CONSTITUTIVĂ A OMULUI
- Trihotomismul – argumentele biblice le regăsim în 1 Tes 5:23, Evr. 4:12. Clement din
Alexandria, Origen, Grigore de Nyssa. Perspectiva penticostala
- Dihotomismul – Popular după Conciliul de la Constantinopol 381. Texte biblice Ecl.
3:21; Luc. 1:46-47 Referinţe biblice: trup – suflet (Mat.6:25, 10:28); trup – duh (Ecles.
12:7; I Cor.5:3-5). W.N. Clark trupul nu este partea esenţială a naturii umane. Agentul
moral conştient de sine locuieşte şi dirijază trupul. Harold D. Wolf – trupul este
important pentru exprimarea intenţiilor. Aceasta este și perspectiva lui Grudem. El
susține că termeni de suflet și dup sunt interschimbabili. La baza lor sunt unul și același
lucru.
- Monismul – John Robinson – persoana văzută prin prisma existenţei fizice. Termenul
basar (ebr. trup), tradus de Pavel cu sarx (carne), soma (trup) Sufletul nu există
independent de trup. Biblia nu susţine perspectiva monistă (Mt.10:28; Lc.23:43; 16:19-
31; 2 Cor. 5:8). Unitatea condiţionată: H. Bergson – elanul vital din om. Unirea dintre
partea fizică şi cea spirituală desfăcută prin moarte se va reface la înviere.

ORIGINEA SUFLETULUI
- Teoria preexistenței (Platon – idei înnăscute, Filon din Alexandria – întemnițarea
sufletului).
- Teoria creației – sufletul se creează în momentul concepției. Hristos nu a moștenit suflet
păcătos (Ambrozie, teologie reformați etc.).
- Teoria traducianistă (sufletul se transmite din părinți. Tertualian, teologi luterani).

HAMARTOLOGIE
Natura păcatului:
- Păcatul este orice lipsă de conformare activă sau pasivă la legea morală a lui Dumnezeu,
fie de Domeniul acțiunii, gândirii, al dispoziției sau al stării lăuntrice.
- Dificultatea abordării subiectului: neplăcut, accent contemporan asupra atitudinii
pozitive.
- Diferențe dintre păcate (fapte individuale) și păcat (atitudine, forță interioară)
 - Factorii fundamentali (esența păcatului):
o Senzualitatea (Schleiermacher) – natura inferioară fizică domină natura superioară
a Duhului;
o Egoismul (A. Strong);
o Necredința (Erickson)
Concepții privind sursa păcatului
- Natura animalică a omului conține imbolduri înspre păcat. (F. Tennant – sentimentul de
vinovăție este universal în rasa umană, omul este propriul său „adam”) Atitudine
optimistă – procesul evolutiv poartă rasa umană într-o direcţie bună.
- Anxietatea provocată de sentimentul finitudini. Sorin Kierkegaard (conceptul de angoasă:
omul liber și totuși înlănțuit. Această tensiune îl îndrumă înspre păcat)
- Înstrăinarea existențială. Paul Tillich – pasul făcut de Adam în libertate. Fiecare om este
înstrăinat în orice moment.
- Lupta economică (teologia eliberării Exod 1-3). Dumnezeu trebuie identificat cu cel
oprimat. Păcatul – oprimare economică, socială, politică a celor săraci.
- Individualismul și competitivitatea. Harrison Elliot – păcatul este folosirea greșită a
înzestrărilor naturale, un complex influențat de viața culturală, ideea păcatului poate fi
vătămătoare d.p.d.v. psihologic. Eradicarea păcatului prin educație.
ÎNVĂȚĂTURA BIBLICĂ DESPRE PĂCAT
- Păcatul nu este cauzat de Dumnezeu (Iac. 1:13-15);
- Dorințele omului pot deveni sursă pentru păcat. Ispita nu este un păcat în sine, păcatul
este o alegere personală dovedită într-un prilej favorabil;

Termeni care accentuează cauza păcatului:

- Ignoranța (Rom 1:13). Ignoranța nevinovată (Fap.17:30) sau culpabilă (Ef. 4:18);
- Rătăcire (Ezec 34:6). Amăgiri din partea altora (Ef. 4:14)
- Neascultarea (Rom 5:19).

Termeni care accentuează caracterul păcatului:

- Ratarea țintei – hamartia – (termenul cel mai folosit în NT);
- Lipsa de evlavie – asebeo 2Tim. 3:2;
 - Nedreptate – adikeo – 1Cor 6:9;
- Nelegiuire – anomia – Rom 2:12
- A se răzvrăti față de Dumnezeu – apeitea – 2Tim 2:2;
- Trădare, abuz de încredere – parapipto – Evr. 6:6;

Termeni care accentuează rezultatul păcatului:

- Agitație – rasha (Ebraică) – Is. 57:20-21;
- Pericol – ra – Is. 42:6;
- Vinovăție – enohos – Num. 5:8;
- Necaz – aven – Os. 4:15

EFECTELE PĂCATULUI ASUPRA RELAȚIEI CU DUMNEZEU

- Dizgrația divină. Dumnezeu îi urăște pe cei răi (Ps. 5:5);
- Vina datorată zădărnicirii planului lui Dumnezeu prin încălcarea legii, neîndeplinirea
standardelor lui Dumnezeu;
- Pedeapsa ca rezultat al păcatului. Sodoma și Gomora, potopul.
o Obiectivul pedepsei:
 Retribuție pentru păcat;
 Descurajare spre păcat (Ier 7:12-14);
 Disciplinare pentru întoarcere la calea bună (Ps. 107: 10-16);
- Moartea (Gen. 2:17):
o Moartea fizică: separarea sufletului de trup. Moartea a intrat în lume prin păcat
(Calviniști). Omul a fost creat muritor (Pelagienii).
Moartea spirituală a fost înfrântă la cruce de Isus Hristos. După cădere moartea
fizică a devenit inevitabilă.
o Moartea spirituală. Separarea omului de Dumnezeu datorită păcatului.
Aspectul obiectiv: separarea omului de Dumnezeu.
Aspectul subiectiv: Insensibilitate față de Dumnezeu.
o Moartea veșnică. Extinderea și separarea veșnică a păcătosului de Dumnezeu (Ap.
20 „moartea a doua”).
Efectele păcatului asupra păcătosului:
- Înrobire (Rom. 6:17);
- Fuga de realitate (folosirea eufemismelor);
- Negarea/redefinirea păcatului (Gen. 3:12);
- Autoînșelarea (Mt. 7:3);
- Insensibilitatea (1 Tim. 4:2);
- Minimalizarea consecințelor păcatului și maximizarea realizărilor;
- Lipsa odihnei.

Lipsa păcatului asupra celorlalți:

- Spirala păcatului, competiția, insensibilitatea (Iac. 4:1-2), ura, războiul;
- Respingerea autorității;
- Incapacitatea de a iubi.

PĂCATUL ORIGINAR:
Definiție: acea dimensiune a păcatului cu care noi ne începem viaţa, sau efectul pe care îl are
păcatul lui Adam asupra noastră.

În discuția noastră putem vorbi despre natura păcatului (inclinația înspre neascultare) și despre
roadele păcatului (păcate care reprezintă fapte ale neascultării).
- Augustin: Păcatul adamic a fost neutralizat prin har;
- Calvin: păcatul adamic este depravare și corupție ereditară a naturii umane.
TREI TEORI MAJORE ASUPRA PĂCATULUI ORIGINAR
- Pelagianismul – teoria exemplului. Păcatul lui Adam este doar un exemplu negativ.
Dumnezeu nu-i impută omului nicio natură coruptă și nicio vină;
 - Arminianismul – moștenim de la Adam doar o natură coruptă, însă culpabilitatea și
condamnarea omului a fost înlăturată prin harul prealabil. Dumnezeu nu impută omului
vina;
- Calvinismul – omul primește o natură coruptă și o vinovăție personală datorită păcatului
adamic.

CONCEPȚII PRIVIND RELAȚIA OMULUI CU ADAM

- Adam – reprezentant federal, el a acționat ca reprezentant al oamenilor (omul moștenește
doar trupul din Adam – perspectivă creaționistă);
- Adam – reprezentant natural – omenirea prezentă în Adam în formă seminală (omul
moștenește trupul și sufletul de la Adam – perspectivă traducianistă).

9. Doctrina despre Persoana și lucrarea Domnului Isus Hristos

OFICIILE LUI HRISTOS

Jean Calvin este primul care a dezvoltat învățătura despre oficiile lui Hristos.
- Oficiul profetic. Moise a profețit despre Mesia. Hristos – unsul lui Dumnezeu (Is. 61:1).
Oamenii din Israel l-au recunoscut pe Isus ca un profet (Mt. 16:14);
- Oficiul preoțesc. După modelul slujbei preoțești vechi testamentare, Isus realizează o
slujbă de împăcare și mijlocire. Acest lucru poate fi văzut în epistola către Evrei. Isus:
o A adus o jertfă pentru păcat (4:14);
o A deschis o cale nouă (6:19);
o Mijlocește pentru credincioși (9:25)
 - Oficiul regesc (In. 18:36). Acest oficiu conferă eternitate bisericii. Magii au căutat un
împărat de curând născut (Mt. 2:2). Împărăția viitoare (In. 18:36) și lăuntrică (Lc. 17:21).
Ungerea lui Isus cu D.S. (In. 3:34);
Adam, înainte de cădere, deținea poziția de împărat, preot și proroc. Prin Hristos, în noul
legământ, creștinul este preot dintr-o preoție sfântă (1 Pet. 2:9) și posedă autoritate regească
asupra demonilor. De asemenea, el proclamă un mesaj profetic.
Avem dubla natura a lui Hristos, formulată de autorii patristici pentru a explica unirea dintre
umanitatea și divinitatea Sa.
UMANITATEA LUI HRISTOS
- Întruparea lui Hristos. Veritabilă. A fost un om ca fiecare. Miracolul creștin al întrupării.
Nașterea din fecioară:
o Mântuirea este darul lui Dumnezeu;
o Face posibilă unirea dintre natura umană și divină a lui Hristos;
o Lipsa păcatului strămoșesc
- Slăbiciunile și limitări omenești.
o Trup omenesc (Lc 2:7);
o Minte omenească (Lc 2:52);
o Suflet omenesc și emoții omenești (In 12:27);
o Oamenii din preajma Lui l-au privit ca un om
- Fără păcat. El a fost ispitit în multe feluri, dar nu a păcătuit (8:27);
- Necesitatea ca Hristos să se manifeste în trup omenesc
o Pentru a ne reprezenta în ascultare (Romani 5:18-19);
o Pentru a fi o jertfă de ispășire
DIVINITATEA LUI HRISTOS
Atanasie Cel Mare a folosit pentru prima dată în cadrul Conciliului de la Niceea termenul de
homoousios (de aceeași substanță), referindu-se la faptul că Isus Hristos este de aceeași substanță
divină cu Dumnezeu. Sunt evidențe în NT despre acest lucru (In. 20:28, Evr. 1:3, termenul
Kyrios). Alte afirmații concludente: expresia „Eu sunt; Alfa și Omega (Ap. 22:13), Logosul divin
(In. 1:1), Fiul Omului (Mt. 24:30), Fiul lui Dumnezeu (Mt. 11:25-30) etc.
EVIDENȚE CARE ARATĂ CĂ ISUS POSEDĂ ATRIBUTE DIVINE
 - Atotputernicia. Minuni asupra naturii (Mt. 8:26). Înmulțirea peștilor și a pâinilor (Mt.
14:19). Minuni asupra morții prin învieri, asupra duhurilor prin exorcizări.
- Atotcunoașterea. Isus a demonstrat puterea de a cunoaște gândurile oamenilor (Mc. 2:8).
- Omniprezența. Cât timp a trăit pe pământ Isus nu și-a manifestat omniprezență, însă după
înviere a asigurat pe creștinii de continua Sa prezență alături de ei (Mt. 28:20).
- Suveranitatea Sa. El posedă suveranitatea pe care numai Dumnezeu o posedă, astfel că El
a iertat păcatele (Mc. 2:5-7).

EREZII PRIVIND PERSOANA LUI HRISTOS

- Arianismul: Hristos nu este Dumnezeu;
- Apolinarianismul: trup uman și minte divină. Respingerea concepției de la Conciliul de la
Alexandria (363) și Constantinopol (381);
- Nestorianism – două persoane distincte în Hristos (umană și divină);
- Monofizismul sau eutihianismul – natura umană absorbită de cea divină, rezultând un al
treilea tip de natura;

ETAPELE LUCRĂRII LUI HRISTOS

- Etapa umilirii: întruparea, moartea și coborârea în Hades;
- Etapa glorificării: învierea, înălțarea și a doua venire;
Conceptul de Kenoză (Fil. 2:7)
- Sinodul de la Antiohia. Renunțarea de a fi egal cu Dumnezeu;
- Reformatorii. Renunțare la atributele dumnezeiești: omnisciența, omnipotența,
omniprezența;
- Erickson. Renunțarea la exercitarea independentă a atributelor divine;

UMILIREA LUI HRISTOS

- Întruparea (In. 1:14, Gal. 4:4,5);
- Moartea pe cruce. Provocări la statutul de profet, preot și rege.
- Coborârea în hades
 Afirmația în Crezul Apostolic. Obiecții la coborârea în hades pornesc de la informația că
în variantele mai timpurii ale crezului nu apare mențiunea aceasta.
Interpretări:
Catolici: scoaterea sfinților din hades;
Luterani: desăvârșirea victoriei asupra lui Satan;
Anglicani: prezentare completă a adevărului;
Erickson: textele sunt vagi și ambigue cu referire la acest subiect
Grudem: Hristos nu s-a coborât niciodată în hades. Textele care sugerează aceasta fac
referire la trecut. Fiul lui Dumnezeu prin Duhul în Noe a propovăduit în vremea aceea
adevărul. Coborârea în adânc se referă în alte texte la întrupare.

GLORIFICAREA LUI HRISTOS

- Învierea. Dovezi. Mormântul gol, absența trupului, schimbarea vieții ucenicilor, natura
trupului înviat, schimbarea zilei de închinare (Fap. 20:7);
- Înălțarea și așezarea la dreapta lui Dumnezeu;
- A doua venirea a lui Hristos

LUCRAREA LUI HRISTOS DE ISPĂȘIRE

Există diverse interpretări greșite, precum Isus este o victimă, Tatăl este un tiran, temă irelevantă
pentru modernitate etc.
- Teoria sociniană. Teoria exemplului (1Pt. 2:21). Această teorie înglobează și perspectiva
pelagiană. Păcatul lui Adam este doar un exemplu negativ, prin urmare nu afectează omul
în general.
Deficiențe: ignorarea ideii fundamentale de jertfă, duce la răstălmăcirea doctrinelor
fundamentale și nu explica agonia de pe cruce.
- Teoria influenței morale. Pierre Abelard prin această teorie pune accentul pe dragostea lui
Dumnezeu pentru a înmuia inima omului cu scopul aducerii fricii de Dumnezeu.
Deficiențe: Isus nu suferă pentru păcătoși, omul a știut despre dragostea lui Dumnezeu
încă din VT, nu satisface dreptatea divină, sfințirea divină, mântuirea credincioșilor din
VT.
 - Teoria guvernamentală. Hugo Grotius prin aceasta teorie pune accent pe dreptatea divină.
Suferința lui Isus a fost menit ca un spectacol. Acesta avea menirea să ne oprească din
păcat. Pedeapsa nu poate fi transferată.
Deficiențe: lipsa unei baze biblice, nu explica agonia de pe cruce, nici moartea
substituționară.
- Teoria răscumpărării. Conceptul asumat de biserica timpurie. Origen vorbește despre
marea dramă cosmică. Noi am fost cumpărați cu un preț, cu sânge. Isus a plătit
răscumpărarea lui Satan.
Grigore de Nissa vorbește despre necesitatea unei tranzacții. Satan din lăcomie s-a grăbit
să primească viața lui Isus în schimbul omenirii.
Grigore cel Mare și Augustin au văzut lucrarea lui Isus, sângele Său, ca o momeală
pentru Satan. El a căzut în plasa aceasta.
Ioan Damaschinul susținea că moartea îi ținea ostatici și nu Diavolul. Prin jertfa hristică
omul a fost eliberat din aceasta strânsoare.
Deficiențe: Dumnezeu nu poate fi considerat dator diavolului. Dumnezeu nu înșală.
Efectele morții lui Hristos nu au fost doar asupra diavolului.
- Teoria satisfacerii onoarei lui Dumnezeu. Accentul, deci, se pune pe onoarea lui
Dumnezeu. Ispășirea lui Hristos se aduce Tatălui, nu diavolului. Întruparea este o
necesitate logică, întrucât doar Dumnezeu putea aduce o jertfă care să satisfacă dreptatea
divină
TEMA CENTRALĂ A ISPĂȘIRII – SUBSTITUȚIA PENALĂ –
Factori majori implicați în ispășire:
- Natura lui Dumnezeu (dragostea și sfințirea);
- Statutul legii. Legea morală transmisă de Dumnezeu este o exprimare a persoanei și a
voii Sale, este un fel de transcriere a naturii lui Dumnezeu.
- Starea omului (Augustin – depravarea totală –);
- Natura umano-divină și lucrarea lui Hristos;
- Sistemul sacrificial din VT.
Învățătura biblică privind jertfa lui Hristos:
- Învățătura VT, Moise se oferă substitut pentru păcatele poporului Israel (Ex. 32); Ziua
ispășirii (Lev. 16:1-4); robul Domnului (Is. 53);
 - Învățătura evangheliilor. Prețul de răscumpărare și preoția Domnului Isus (In. 17:19);
- Scrierile pauline. Mânia divină împotriva păcatului, jertfa substitutivă (Ef. 1:7), ispășirea
înțeleasă în sens juridic;
- Semnificația de bază a ispășirii: ispășirea prin jertfa lui Hristos (Ev. 9:6-15); substituirea
(Gal. 3:13); reconcilierea, Dumnezeu are rolul principal, El oferă jertfa.
Obiecții aduse substituții penale: inechitate, de ce nu iartă Dumnezeu fără o jertfă? Mânia lui
Dumnezeu.
DIMENSIUNI ALE ISPĂȘIRI.
Ispășire specifică sau nelimitată (ordinea decretelor)
- Supralapsarianism: alegere, crearea omului, căderea și asigurarea mântuirii;
- Infralapsarianism: creația, căderea, alegerea unora și asigurarea;
- Sublapsarianism: creația, căderea, asigurarea pentru toți și alegerea unora;
Ispășirea specifică:
Doar pentru cei aleși (Mt. 1:21, In. 10:11);
Mijlocirea specifică (In. 17:9). Dacă ispășirea este limitată, atunci și mijlocirea este limitată.
Dacă toți sunt răscumpărați, toți sunt eliberați.
Ispășirea universală. (In. 1:29, 2 Cor. 5:14-15 etc.)
Evanghelia trebuie proclamată universal. Isus a murit și pentru cei care-L răstigneau. Mântuirea
oferită tuturor este eficientă doar pentru cei care o acceptă.

VINDECARE DIVINĂ:
Întruparea și jertfa: pentru păcate și pentru vindecare (Is. 53:4).
Vindecarea ca partea integrantă a evangheliei
10. Doctrina despre Persoana și lucrarea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt este prezentat în revelația Scripturii ca realizant al mântuirii în ființele

umane. Tatăl planifică, Fiul realizează, iar Duhul aplică în inima omului mântuirea. Prin Duhul,
Tatăl și Fiul sunt în părtășie cu noi. Așadar, Duhul mijlocește, intermediază și concretizează
lucrarea Trinității în noi. Acesta a ocupat scena istoriei începând cu Rusaliile și continuând până
în vremurile noastre (dispensația Duhului).
 Dumnezeu poate fi perceput în mod experimental prin Duhul, prin urmare viața creștină
dobândește un caracter palpabil. Dacă putem experimenta prezența lui Dumnezeu prin Duhul și
acest lucru rezultă palpabil, nu tot așa stau lucrurile în ce privește posibilitatea de a explica
totalmente doctrina despre D.S. Există câteva impedimente:
 În Biblie nu avem discuții sistematice despre Duhul Sfânt așa cum avem
pentru alte doctrine.
 Lipsa unei imagistici concrete (imposibilitatea de a fi înțeles prin comparație
cu concepte familiare nouă)
 Natura lucrării D.S. în raport cu Tatăl și cu Fiul (pericolul
subordinaționismului)

Doctrina despre Duhul Sfânt este importată:

- caracterul exclusiv biblic al acestei doctrine;
- Duhul este punctul în care Trinitatea devine personală pentru credincios;
- caracterul direct al lucrării D.S. din perioada post-cincizecime;
- prin lucrarea D.S. noi îl simțim pe Dumnezeu în mod experimental;
- caracterul practic al doctrinei despre D.S. și dificultatea înțelegerii acestei doctrine;

Personalitatea, divinitatea și purcederea

Personalitatea Duhului este negată deoarece:

 Cuvântul duh însemnă vânt (impersonal)
 Simboluri impersonale
 Cuvântul Pneuma este la neutru (impersonal)
 Lipsa de corporalitate
Personalitatea Duhului este susținută:
 Pronumele personal atribuit cuvântului „pneuma”
 Duhul are însușiri personale:
- rațiune (In.14:26 învață pe credincioși, călăuzește în tot adevărul In.
16:13)
- sentimente (întristare Ef 4:30, iubire Rom. 15:30)
 - voință proprie (dă daruri cum voiește 1 Cor. 12:11, executa lucrări prin
propria decizie 1 Cor. 12:11, vorbește și poruncește Ap. 2:7)

 D.S. face acțiuni personale

- Vorbește și aduce revelații (1Pt. 1:11-12)
- Călăuzește (Mt. 4:1)
- Învață și înzestrează cu abilități (In. 14:26)
- Convinge oamenii cu privire la voia lui Dumnezeu (In. 16:8)
- Limitează lucrarea celui rău și activează conștiința oamenilor (2 Tes. 2:7)
- Împuternicește pentru lucrarea lui Dumnezeu (Fap. 1:8)

 D.S. cultivă relații personale

Prin această relaționare descoperim personalitatea Duhului.
- Relația D.S. cu apostolii (Fap. 15:28)
- Relația D.S. cu Isus Hristos (14:26)
- Relația D.S. cu Tatăl și cu Fiul în Sfânta Treime (Mt. 28:19)
- Relația D.S. cu sine însuși (Lc. 4:14). Puterea este a Duhului. Duhul nu
este doar putere.

 D.S. are reacții personale

- Întristare (Ef. 4:30);
- Odihnă (1 Pt. 4:14)

Divinitatea Duhului
Duhul Sfânt posedă atributele specifice divinității (esențiale – substanța divinității – și
morale – caracterul și manifestare)

Atributele esențiale
 - Eternitatea (Ev. 9:14);
- Omnipotența (Lc. 1:35);
- Omniprezența (Ps. 139:7-10)
Atributele morale
- Duhul adevărului (In. 16:13) adevărul;
- Duhul Dragostei (Rom. 15:30) dragostea;
- Duhul sfințeniei (Rom. 1:4) sfințenia;
- Duhul harului (Ev. 10:29) harul;
- Duhul cel bun (Neem. 9:30)

Trebui să subliniem că Duhul Sfânt face lucrări pe care numai Dumnezeu le poate face
- Duhul Sfânt a fost implicat în actul creației universului și a vieții (Gen.
1:2). El a participat la sfatul divin (Gen. 1:26). A fost suflarea de viață
(Ps. 104:30)
- Duhul Sfânt a inspirat scrierea Sfintelor Scripturi (2 Pt. 1:20-21)
- Duhul Sfânt a instrumentat nașterea din fecioară a Domnului Isus (Lc.
1:35)
- Duhul Sfânt aplică mântuirea, regenerând natura omului căzut (In. 3:3-5)
- Duhul Sfânt are autoritate asupra Diavolului și asupra demonilor (Mt.
12:28)
- Duhul Sfânt crește, înmulțește și zidește biserica (Fap. 9:31, 1 Cor. 12:1-
12)

Duhul Sfânt deține nume și titluri divine:

- Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2)
- Duhul Domnului (Jud. 3:10)
- Duhul cel veșnic (Ev. 9:14)
Duhul Sfânt este numit Dumnezeu:
- Anania și Safira (Fap. 5:1-11);
- 1 Cor. 3:16;
- 2 Cor. 3:17
 Asocierea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul pe baza de egalitate
- Formula baptismală (Mt. 28:19);
- Benedicția paulină (2 Cor. 13:14);
- Sursa darurilor duhovnicești (1 Cor. 12:4-6)

Raportul D.S. cu Tatăl și cu Fiul în Sânul Trinității

În cadrul Trinității există trei persoane unite, coeterne, coegale și consubstanțiale, dar
distincte ca ineranță.

Duhul Sfânt în contextul biblic

Simboluri: apa, focul, vântul, uleiul și porumbelul.

Nume: Duhul Profeției, Duhul credinței, Duhul de înfiere și Mângâietorul.

Duhul Sfânt în V.T.

VT arată rolul D.S. în actul creației, inclusiv în animalelor și omului (Gen. 1:2. Iov 33:4, Ps.
104:30, 33:6, Is. 40:12-14).
Duhul Sfânt este Cel care se luptă cu ființa umană (Gen. 6:3). Duhul dăruiește pricepere (Gen.
41:38). De asemenea, Duhul conduce poporul Israel.
- În VT găsim mențiunea că Duhul a fost peste Moise (Num. 11:10-30).
- În plus, surprindem și în dreptul lui Iosua o asemenea afirmație (Num.
27:18).
- Duhul Sfânt s-a manifestat și prin profeți (chemați de Dumnezeu, puși
deoparte pentru a transmite mesaje divine poporului).

Conducerea carismatică a Duhului în dreptul poporului Israel:

- Lucrarea lui Moise;
- Lucrarea lui Iosua;
- 70 bătrâni;
- D.S. în Judecători;
 - Duhul Sfânt în monarhie;
- D.S. și profeții (Isaia, Ezechiel).

În VT
- Duhul Sfânt nu era cunoscut distinct de IHVH
- D.S. era activ în creație, în întreținerea acesteia și în viețile ființelor
umane-animale.
- D.S. activ în determinarea conștiinței omului căzut în păcat spre a
respinge răul și spre a alege binele.
- D.S. este dat doar unor aleși pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu.
- D.S. nu este o prezență continuă. Duhul este o prezență continua doar în
cazul unor aleși.
- Funcția Duhului este aceea de echipare și conducere supranaturală.
- Prezența D.S. este însoțită de manifestări supranaturale.
- D.S. este sursă de inspirație pentru profeți și sursa consemnării în scris a
VT.
- În VT D.S. nu accentuează funcția morală, ci împuternicirea de care un
subiect are nevoie.
- VT anunță o vreme de mare revărsare a Duhului peste poporul lui
Dumnezeu.
- În VT experiența Duhului nu este doar exterioară, ci și interioară. În
dreptul lui Iosif, Moise, Iosua, David, Daniel și Mica se menționează că
Duhul a locuit în inima lor.
- Etapa nouă a lucrării Duhului va fi inaugurată în chemarea și slujirea lui
Mesia, care va fi împuternicit și locuit de Duhul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt în viața și lucrarea Domnului Isus

Pneumatologia Domnului Isus din perspectiva evangheliilor sinoptice accentuează cinci aspecte
teologice și practice.
1. Funcția Duhului în inspirația Scripturilor (Mt. 22:41-46, Mc. 12:35-37).
2. Însoțire Duhului Sfânt în vreme de persecuție (Mt. 10:19-20, Mc. 13:11, Lc. 12:11-12).
 3. Promisiunea primirii Duhului Sfânt (Lc. 11:1-13, Mt. 7:9-11, Lc. 24:49).
4. Păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt (Mt. 12:22-32, Mc. 3:20-30, Lc. 12:8-12)
5. Duhul Sfânt în textele sinoptice trinitariene
- Manifestarea Sfintei Treimi la botezul lui Isus (Mt. 7:16-17)
- Reflexii ale Treimii în discursul despre păcatul de neiertat împotriva D.S
(Mc. 3:20-30).
- Sensul trinitar al pericopelor despre ajutorul dat de Duhul Sfânt în
persecuție Mt. 10:19-20)
- Trinitatea în formula baptismală (Mt. 28:19)

11. Doctrina despre mântuire

Ramura a teologie care se ocupă cu studierea mântuirii se numește soteriologie. Soteriologia
comporta două aspecte: soteriologia obiectivă, care se referă la viața, moartea, învierea și înălțarea
lui Hristos ca parte a mântuirii omului, și soteriologia subiectivă, care se referă la aplicarea lucrării
mântuirii la viața omului. Lucrarea lui Hristos a fost una dublă: de a-L revela pe Dumnezeu şi de
a-l reconcilia pe om cu Dumnezeu.

CONCEPȚII DESPRE MÂNTUIRE

- Dimensiunea temporală a mântuirii: mântuirea ca un eveniment trecut; ca un proces ce
străbate întreaga viață creștină, sau ca un eveniment viitor.
- Agentul de transmitere a mântuirii: perspectiva catolică sacramente; perspectiva
evangheliei sociale prin acțiuni morale; perspectiva evanghelică prin credință.
- Limitele mântuirii: perspectiva particularistă (doar unii vor fi mântuiți) și cea universală
(toți vor fi mântuiți)
CONCEPTE CURENTE DESPRE MÂNTUIRE
- Teologia eliberării. Capitalismul este rău. Evanghelia se identifică cu cei oprimați, iar
Dumnezeu este de partea lor (Teologia feministă, a lumii a treia etc.)
- Teologia existențialistă. Bultmann: scopul Biblie nu este să ne informeze, ci să ne
transforme. Existență autentică (responsabilitate), existență neautentică (mersul cu
mulțimea)
- Teologia seculară. Știința satisface nevoile omului; a fi creștin înseamnă a fi uman.
- Teologia romano-catolică. Biserica – singurul canal al harului care se transmite prin
sacramente. Harul universal, prezent în oameni sub diferite forme.
- Teologia evanghelică. Păcatul, justificarea, adopția, regenerarea, sfințirea, perseverarea și
glorificarea.

PREDESTINAREA
Alegere de către Dumnezeu a unor oameni pentru viața veșnică.
Augustin: Omul este incapabil să-L slujească pe Dumnezeu;
Pelagius: Mântuirea este o răsplată pentru merite. Omul poseda voință liberă, nu moștenește
păcatul adamic, harul este la îndemâna tuturor. Doctrina sinergismului: Dumnezeu și omul
realizează împreună ceea ce este necesar pentru mântuirea omului.
Gottschalk: a apărat dubla predestinare
Toma D’Aquino: Perspectiva augustiniană. Dumnezeu dorește ca unii să fie mântuiți, iar alți nu.
Martin Luther: poziția augustiniană.
Jean Calvin: Păcatul este necesar pentru a scoate în evidență gloria lui Dumnezeu.

CONCPTELE FUNDAMENTALE ÎN CALVINISM

- Depravarea totală a omului;
- Predestinarea necondiționată;
- Ispășirea limitată;
- Har irezistibil;
- Perseverarea sfinților în har

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ÎN ARMINIANISM

- Hotărârea suverană a lui Dumnezeu ca Hristos să fie mântuitorul întregii rasei umane.
Invitația lui Dumnezeu la mântuire este universală.
- Toate persoanele sunt capabile să creadă (Harul prealabil realizează această lucrare).
- Predestinarea este precunoașterea lui Dumnezeu la modul în care vor răspunde oamenii la
Evanghelie.
Obiecții aduse calvinismului:
- Fatalist;
- neagă libertatea umană;
- neagă impulsul misionar și evanghelic

Potrivi lui Grudem alegerea lui Dumnezeu la mântuire nu este bazată pe precunoașterea credinței
noastre. Alegerea este necondiționată. Ea nu este bazată pe credința sau pe meritele noastre
prevăzute de Dumnezeu, ci exclusiv pe iubirea lui. Cunoașterea lui Dumnezeu în predestinare nu
se bazează pe fapte, ci pe persoane. El ne cunoaște mai dinainte într-un mod personal.

ASPECTE SUBIECTIVE ALE MÂNTUIRII: CONVERTIREA ȘI REGENERAREA

Convertirea: Este întoarcerea de la păcat la Dumnezeu. Această acțiune presupune un act al
ascultării prin care persoana se identifică cu Hristos Cel răstignit (Gal. 2:20).
- Pocăința. Este regretul din pricina păcatului. Înseamnă părăsirea păcatului. Schimbarea
minții.
- Credința. Încrederea în Dumnezeu. În NT credința se bazează pe revelația lui Dumnezeu
și pe întruparea lui Hristos. Predarea și acceptarea restaurării. Credința este mijlocul prin
care Dumnezeu ne dă posibilitatea să beneficiem de harul lui. Forme ale mărturiei
credinței: Narativă, explicativă, mărturie și zidire (Modelul lui Brunner)
Regenerarea: Transformarea omului realizată de Dumnezeu (Ezec. 11:19-20)
Ideea aceasta apare în discuția dintre Isus și Nicodim (In. 3:3, 7). Este condiția necesară pentru
intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Nașterea din Nou este restaurarea ființei umane, răstignirea
firii pământești. Este un act, nu un proces. Aceasta se manifestă prin roadele Duhului.

ASPECTE OBIECTIVE ALE MÂNTUIRII:

Unirea cu Hristos: Este un cumul de experiențe împărtășite (2 Cor. 5:17). Suferința, răstignirea,
moartea, învierea, glorificarea și moștenirea. Unirea cu Hristos nu este: metafizică, mistică,
sacramentală și simpatetică. În schimb, unirea cu Hristos este juridică, spirituală (Rom. 8:9-11) și
vitală (Rom. 12:2). Implicațiile uniri sunt: neprihănirea, suferința (1 Pet. 4:13), domnia cu
Hristos (2 Tim. 2:12)
Justificarea: act juridic prin care cineva este declarat drept (dikaioo). Declararea omului că este
drept înaintea lui Dumnezeu anulează vina. În justificare Hristos plătește prețul, omul îl acceptă
prin credință (Rom. 6:23), Dumnezeu ia act. Justificarea anulează consecințele veșnice ale
păcatului, nu și cele temporale.
Adopția: este schimbarea de statut și acceptarea în familia lui Dumnezeu. El este Tatăl (Ev. 12:5-
9). Beneficiile adopției: iertarea, reconcilierea, libertate, grija părintească, disciplinare,
bunăvoință.
CONTINUAREA ȘI DESĂVÂRȘIREA MÂNTUIRII
Continuarea prin sfințire și desăvârșire prin glorificare.
Sfințirea: Duhul Sfânt aplica vieții credinciosului lucrarea săvârșită de Hristos. Sfințire
pozițională (haghioi). Sfințire comportamentală.
Diferențe dintre sfințire și justificare:
o Durată (justificarea este instantanee);
o De grad (mai multe grade ale sfințirii);
o Justificarea este obiectivă;
o Sfințirea este subiectivă
Sfințirea este o lucrare supranaturală și progresivă.
Diferitele perspective:
- Perfecționismul (Mt. 5:48);
- Non-perfecționismul. Sfințirea este un ideal.
Principiul mântuirii în VT Legământul confirmat prin circumcizie (Legea – doar
standardul). Legea (în NT) a adus condamnare, Isus a împlinit-o.
Regenerarea în VT: tăierea împrejur a inimii (Deut. 30:6)
Roada D.S. în VT: Noe (Gen. 6:9)

Desăvârșirea mântuirii
- Trecerea cu succes prin toate problemele vieții;
- Perspectiva calvină: imposibilitatea căderii a celor regenerați (1 Pt. 1:3-5);
- Perspectiva arminiană: posibilitatea căderii din harul lui Dumnezeu: avertismente
împotriva apostaziei (Mt. 24:3-14)

Glorificarea
Etapa finală a procesului mântuirii (Rom. 8:29-30)
- Atingerea perfecțiunii morale;
- Deplinătatea cunoașterii;
 - Transformarea trupurilor;
- Relația cu transformarea universului; mediu perfect;

12. Botezul cu Duhul Sfânt și darurile duhovnicești în teologia penticostală

Botezul în Duhul Sfânt în teologia lucană, paulină și ioanină

 - Duhul Sfânt este persoană
- Duhul Sfânt este Dumnezeu
- Duhul Sfânt este Dumnezeu în sânul Sfintei Treimi

Terminologia nescripturală
- „A doua lucrare a harului”
- „a doua binecuvântare”
Terminologia Scripturii
- „Turnarea Duhului Sfânt” (Ioel 2:28)
- „Botezul cu Duhul Sfânt” (Fap. 1:5)
- „Darul Duhului Sfânt” (Fap. 2:38)
- „Făgăduința Tatălui” (Lc. 24:49)
- „Umplerea cu Duhul Sfânt” (Fap. 2:4)
- „Îmbrăcați cu putere de sus” (Lc. 24:49)
- „Primirea Duhului Sfânt” (Fap. 8:17)

Botezul în Duhul Sfânt era așteptarea legitimă a primilor creștini

Confuzii cu referire la botezul cu D.S.

- Confuzia între convertire și botezul cu D.S.
- falsitatea acestei perspective:
Experiența celor 120 în ziua Cincizecimii
Prioritatea convertirii față de botezul cu Duhul Sfânt
Experiența credincioșilor din Samaria
Experiența apostolului Pavel
Experiența ucenicilor lui Ioan din Efes
- Confuzia între Nașterea din Nou și botezul cu D.S.
Distincție între botezul cu D.S. și Nașterea din Nou
Definirea botezului cu D.S. (Fap. 1:8)
Lumea nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt (In. 16:16-17)
Botezul cu Duhul Sfânt este pentru fii lui Dumnezeu (Gal. 4:4-6)
 Nașterea din Nou a ucenicilor Domnului Isus (In. 20:21-23)
Nașterea din Nou precedă botezul cu Duhul Sfânt (Fap. 15:7-9)
Modul diferit de primire a Nașterii din Nou și a botezului cu Duhul Sfânt

Botezul cu Duhul Sfânt nu este pecetluirea cu Duhul Sfânt

- Pecetluirea are de a face cu apartenența și siguranța în Hristos
- Pecetluirea Duhului Sfânt are de-a face cu identitatea noastră pe plan
spiritual (2 Tim. 2:19)

Botezul cu Duhul Sfânt nu este începutul prezenței Duhului Sfânt în noi

- Duhul lui Dumnezeu locuiește în cei Născuți din Nou și a avea Duhul lui
Hristos înseamnă să fii Născut din Nou (Rom. 8:1-11)
- Duhul Sfânt vine în inima omului cu prilejul Nașterii din Nou, iar la
botezul cu Duhul Sfânt omul născut din nou este umplut cu Duhul Sfânt

Botezul cu Duhul Sfânt nu reprezintă intrarea în trupul lui Hristos

- Distincția dintre botezul cu D.S. și botezul Duhului Sfânt „în Trupul lui
Hristos” (1 Cor. 12:13);
- În cazul botezului cu Duhul Sfânt botezătorul este Hristos, iar mediul este
Duhul Sfânt (Lc. 3:16);
- În cazul botezului în Trupul lui Hristos botezătorul este Duhul Sfânt, iar
mediul este Cuvântul lui Dumnezeu (In. 3:5);
- Intrarea în trupul lui Hristos se face prin Nașterea din Nou și nu prin
botezul cu Duhul Sfânt;

Botezul cu Duhul Sfânt nu este procesul de sfințire și nici maturizarea instantanee

- Duhul Sfânt este făgăduința Tatălui (Lc. 24:29);
- Botezul cu Duhul Sfânt este un dar (Fap. 2:38, 5:32);
- Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență bine determinată, care are un
caracter supranatural și vine întotdeauna după convertire și Naștere din
Nou;
 - Botezul cu Duhul Sfânt marchează umplerea cu putere pentru lucrarea de
mărturisire a Domnului Isus, prin viața nouă și cuvântul rostit (Fap. 1:8);
- Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență însoțită întotdeauna de semnul
vorbirii în alte limbi

Scopul botezului cu Duhul Sfânt

- Botezul cu Duhul Sfânt este legat de întrebarea ce să fac după ce am
devenit creștin
Poate cineva să fie mântuit dacă nu a primit botezul cu Duhul Sfânt?
- Există deosebire dintre convertire și botezul cu Duhul Sfânt;
- Există deosebire dintre Naștere din Nou și botezul cu Duhul Sfânt ;
- Noi suntem mântuiți de la Nașterea din Nou și nu doar de la botezul cu
Duhul Sfânt (In. 3:3-7);
- Dacă a fi mântuit înseamnă să fii botezat cu Duhul Sfânt, atunci, potrivit
Ioan 14:17, nimeni nu poate fi mântuit;
- Inconsecvență doctrinară

Este botezul cu Duhul Sfânt o condiție a răpirii la cer?

- Potrivit lui Pavel, condiția răpirii la cer este să fim „în Hristos”;
- A fi „în Hristos” semnifică a fi o făptură nouă, adică născuți din nou (Tit
3:5);
- Expresia ionină „în El” este similară celei pauline „în Hristos” ;
- Prin Nașterea din Nou primim calitatea de copii a lui Dumnezeu;
- Duhul Sfânt devine important pentru întărirea identității creștine și pentru
ducerea până la capăt a mântuirii;
- Botezul cu D.S. nu este condiția a mântuirii și a răpirii la cer, dar este un
instrument cu ajutorul căruia ne putem duce mântuirea până la capăt și ne
putem pregăti spiritual în vederea răpirii bisericii la cer

Așadar, care este scopul botezului cu Duhul Sfânt?

 - Primirea puterii divine pentru mărturia creștină prin viață și cuvânt (Lc.
24:45-49, Fap. 1:4-8);
- Echiparea cu daruri duhovnicești (1 Cor. 12:8-10);
- Sfințirea vieții printr-o accentuare a reverenței față de Dumnezeu (Fap.
2:42-43);
- Confirmarea noastră ca fii ai lui Dumnezeu (Gal. 4:6);
- Echipare spirituală pentru a avea comunicarea perfectă cu Dumnezeu (1
Cor. 14:2)

Dovezile botezului cu Duhul Sfânt

- Dovada exterioară – inițială: vorbirea în alte limbi (Fap. 11:15-17);
o Vorbirea în alte limbi pentru viața particulară
o Vorbirea în alte limbi pentru viața publică
- Dovada interioară: putere, bucurie și pace (Fap. 1:8, In. 14:16)
- Dovada esențială – mărturia pentru Domnul

Bazele botezului cu Duhul Sfânt (baza obiectivă –factorul divin – și baza subiectivă – factorul
uman – )
- Baza obiectivă
o Moartea lui Isus
o Învierea lui Isus
o Înălțarea lui Isus
- Baza subiectivă a botezului cu D.S.
o Pocăința de păcate
o Credința în Isus Hristos
o Rugăciunea stăruitoare pentru primirea Duhului (Lc. 11:13)
o Ascultarea de voia lui Dumnezeu (Fap. 5:32)

Cum se primește botezul cu Duhul Sfânt

- În timpul rugăciunii (Lc. 3:21)
 - Prin rugăciune cu punerea mâinilor (Fap. 8:17-18)
- În timpul rostirii unei predici (Fap. 10)

Ce trebuie făcut în mod practic pentru a primi botezul cu Duhul Sfânt

- Trebuie să crezi că botezul cu D.S. este pentru tine
- Trebuie să ai dorință intensă după botezul cu D.S.
- Trebuie să te rogi pentru botezul cu D.S.

Menținerea plinătății Duhului Sfânt

- Rugăciune (Fap. 4:31)
- Închinare (Ef. 5:18-19)
- Mărturie (Fap. 1:8)

Darurile Duhului Sfânt

Ce sunt darurile spirituale?

Definiție: Darurile duhovnicești sunt lucrările sau puterile (energeimata) cu care este
înzestrat un credincios pe cale spirituală, supranaturală de către Duhul Sfânt, prin harul
(carismata) lui Dumnezeu, pentru a sluji spre folosul altora în vederea zidirii bisericii lui
Dumnezeu.

Darurile spirituale:
- Sunt împărțite de Duhul Sfânt (1 Cor. 12:7)
- Nu sunt semne ale nivelului spiritual sau ale confirmării proprii, ci
revelarea lui Dumnezeu în biserică
- Sunt împărțite fiecărui credincios, în conformitate cu planul și harul lui
Dumnezeu
- Sunt date pentru binele comun al bisericii lui Hristos
- Pot avea caracter supranatural (independente de abilitățile naturale) sau
caracter natural (înrudite cu abilitățile naturale)
Clasificarea darurilor spirituale
- Sunt felurite daruri, dar este același => Duh
- Sunt felurite slujbe, dar este același => Domn
- Sunt felurite lucrări dar este același => Dumnezeu
care lucrează totul în toți
Deci, există trei feluri de echipări:
- Daruri „Carismata” 1 Cor 12:8-10 – darurile sunt 100% supranaturale;
- Slujbe „diaconia” Ef. 4:11: apostoli, proroci, evangheliști, păstori și
învățători – slujbele presupun darurile supranaturale în contextul
abilităților naturale;
- Lucrări „energeima” Rom 12:4: cârmuirii, îmbărbătării, slujirii,
ospitalității, milei, ajutorărilor – lucrările sunt daruri naturale folosite sub
ungerea Duhului

Observație: Botezul cu Duhul Sfânt este baza pentru primirea darurilor supranaturale.

Darurile Duhului de manifestare supranaturale (1 Cor. 12:8-10)

1. Carismele Duhului nu sunt talente naturale înnăscute sau dobândite
2. Carismele Duhului au un profund caracter supranatural
3. Carismele Duhului sunt manifestări spontane ale Duhului Sfânt
Cele nouă daruri se împart în trei categorii:
- Descoperire (cuvânt de înțelepciune etc.)
- Putere (darul minunilor etc.)
- Inspirație (darul vorbirii în limbi etc.)

Daruri de descoperire
- Cuvânt de înțelepciune (este dat de Duhul într-un moment specific –
Moise, Iosua și Solomon)
 - Darul unui cuvânt de cunoștință: este un dar care se referă la o rostire
inspirată de Duhul Sfânt, prin care se descoperă ceva ascuns din trecutul
sau prezentul cuiva. (Cunoștința primită de Anania despre convertirea lui
Saul)
- Darul deosebirii duhurilor: Învățăturile sau descoperirile pot avea trei
surse: divină, diabolică și umană.
Acest dar nu este o simplă discernere personală între fals și veritabil sau
cunoașterea psihologică și scepticismul. Prin urmare, acest dar conferă
credinciosului capacitatea de a putea discerne sursa spirituală din care
vine un mesaj, învățătură sau descoperire. (1 Împ. 22:13-25)

Daruri de putere
- Darul credinței: nu este credința care duce la mântuire, credința ca roadă a
Duhului, optimismul sau credința în învățătura sănătoasă. Darul credinței
este înzestrarea divină a credinciosului prin care primește convingerea
supranaturală că Dumnezeu va lucra, în ciuda circumstanțelor
nefavorabile. (Fap. 27:20-26)
- Darurile tămăduirilor: sunt capacitățile supranaturale de a-i vindeca pe cei
bolnavi de diferite suferințe (Fap. 3:1-11)
- Darurile minunilor: sunt învieri din morți, eliberări de demoni, miracole
legate de ordinea naturii etc. (Trecerea Mării Roșii și înmulțirea pâinilor)
Daruri de inspirație
- Darul prorociei: este darul prin care un credincios este inspirat
supranatural de Duhul Sfânt să vorbească oamenilor în numele lui
Dumnezeu. (Este o vorbire inspirată de către D.S. Este un dar diferit de
lucrarea de predicare)
Este un dar la îndemâna fiecărui credincios. Nu este un dar inspirat la
nivelul Scripturii și nu substituie autoritatea spirituală a bisericii. Scopul
darului este: edificarea, sfătuirea, mângâierea și precizarea evenimentelor
viitoare și descoperirea unor taine. Darul prorociei se poate manifesta în
 mai multe forme (Prorocie kerigmatică, vizionară, auditivă, glosolalică și
prorocie prin limbaj gestual).
- Darul vorbirii în limbi: este înzestrarea divină de a vorbi sau de a te ruga
într-o limbă necunoscută. Oamenii cu acest dar pot primi în mod spontan
un mesaj de la Dumnezeu, care este făcut de cunoscut bisericii prin darul
tălmăcirii. Vorbirea în limbi este un mijloc de comunicare în taină cu
Dumnezeu, de edificare personală etc. Există două dimensiuni ale vorbirii
în altă limbă: vorbirea în altă limbă ca rugăciune și ca dar al Duhului
pentru zidirea bisericii.
- Darul tălmăcirii limbilor: este înzestrarea prin care se primește în duhul
nostru înțelesul unei vorbiri în alte limbi și prin care se aduce la
cunoștința bisericii semnificația mesajului rostit prin darul vorbiri în limbi
străine. Acest dar este o manifestare supranaturală, este un dar al
interpretării, și nu al traducerii. Un dar care depinde de un alt dar – darul
vorbirii în limbi.

Darurile Duhului de slujire

Fiecare credincios din biserică are o chemare specifică

Slujba de apostol
- Existența unei chemări speciale la lucrare, încredințarea unei misiuni
speciale și însoțirea semnelor și a minunilor. Slujba de apostol este o
chemare specială în care Dumnezeu dă unei persoane chemarea specială
și abilitatea de a face lucrarea de pionierat prin ducerea Evangheliei în
zone noi. În NT sunt cei 12 apostoli și cei numiți apostoli dar care nu fac
parte din numărul lor.
Slujba de proroc (Nabi, Roeh)
- Rolul de arăta poporului starea sa spirituală și să îl cheme la pocăință
- Rolul de a prevesti viitorul și evenimentele legate de planul viitor al lui
Dumnezeu cu poporul său
 - Rolul de a afirma voia morală a lui Dumnezeu
- Darul prorociei este accesibil tuturor credincioșilor, slujba de proroc este
dată numai unora dintre credincioși și presupune o chemare specială de la
Domnul (Fap. 13:1).

Slujba de evanghelist
- Evanghelistul este cel care duce vestea evangheliei celui care încă nu a
auzit-o.
- Evanghelistul are darul de a vorbi cu un duh înfocat
- Lucrarea evanghelistul se desfășoară și în cadrul unor discuții
interpersonale
Slujba de păstor și învățător
- Păstorul are responsabilitatea de a supraveghea turma lui Isus. În NT
avem trei noțiuni care se leagă de aceiași funcție (Păstor, Prezbiter și
Episcop)
- Învățătorul este cel care are abilitatea și chemarea lui Dumnezeu de a
învăța pe cei credincioși din Cuvânt. De asemenea, are capacități
exegetice și de a sesiza învățături străine.

Darurile Duhului de slujire (Rom. 12:1-8)

Fiecare credincios din biserică are o chemare specifică. Pavel spune că Dumnezeu a dat în
biserică daruri, slujbe și lucrări.

Darul ajutorărilor:
- Înzestrarea divină de a duce la îndeplinire sarcini practice și necesare care
eliberează, sprijină și împlinesc nevoile altora.
Darul administrării:
- Înzestrarea divină de a înțelege ce anume face o organizație să
funcționeze, și abilitatea specială de a planifica și de a pune în practică
procedurile necesare care duc la îndeplinirea obiectivelor lucrării.
Darul îmbărbătării
- Înzestrarea divină de a prezenta adevărul în așa fel încât să întărească, să
mângâie, sau să îndemne la fapte pe cei ce sunt descurajați sau se clatină
în credință.
Darul dărniciei:
- Înzestrarea divină de a contribui cu bani și alte resurse la lucrarea
Domnului, cu bucurie și cu inimă largă.
Darul conducerii:
- Înzestrarea divină de a contura o viziune, de a-i motiva și de a-i îndruma
pe oameni în realizarea armonioasă a scopurilor lui Dumnezeu.
Milostenia:
- Înzestrarea divină de a-i ajuta din toată inima și în mod practic pe cei
aflați în suferință sau în nevoi; compasiunea transformată în acțiune.
Darul îndemânării:
- Înzestrarea divină de a proiecta și/sau construi în mod creativ diferite
lucruri care să fie folosite în lucrarea de slujire.
Darul ospitalității:
- Înzestrarea divină de a avea grijă de oameni, oferindu-le părtășie, hrană și
adăpost.
Darul mijlocirii:
- Înzestrarea divină de a te ruga în mod consecvent în numele altora și
pentru alții, văzând rezultate frecvente și specifice.
Comunicarea creativă:
- Înzestrare divină de a comunica adevărul lui Dumnezeu printr-o varietate
de forme artistice.

Pericole întâlnire în folosirea darurilor spirituale:

- Proiecția darului tău asupra altora;
- Înălțarea darului tău peste darul altora;
- Respingerea darului spiritual
 13. Doctrina despre Biserică

Eclesiologia caută să ofere justificare teoretică unei instituții care a susținut dezvoltarea și
schimbarea societății de-a lungul secolelor. Biserica nu este o instituție omenească, ci un
organism viu în creștere continuă până la cea de a doua venire a lui Hristos. „Biserica reprezintă
adunarea tuturor credincioșilor adevărați din toate timpurile” Wayne Grudem.
- Potrivit lui Brunner biserica contemporană nu mai este cea din perioada primară, întrucât
a suferit o alterare. Biserica a devenit o instituție sacră cu o preoție sfântă. Biserica
primară este adevărata ecclesia. Ecclesia este:
o Adunarea celor aleși;
o Trupul lui Hristos;
o Comuniunea sfinților
- În perioada patristică biserica era reprezentată sub următoarele coordonate:
o O societate spirituală, care a înlocuit Israelul;
o Totalitatea creștinilor;
o Depozitarul adevăratei învățături creștine;
o Adunarea creștinilor din lumea întreagă
- Calvin:
o Adunarea poporului lui Dumnezeu
- Romano-catolicii au accentuat biserica vizibilă, pe când reformatorii biserica invizibilă
Biserica are un accent: social, comunitar, reconciliatoriu etc.
Putem vorbi mai degrabă vorbi despre un moment al nașterii bisericii, decât al înființării
(Thiessen), iar mai exact nașterea a avut loc la Cincizecime.

ORGANIZAREA BISERICII
- Organizarea simplă;
- Standard doctrinar precis (Fap. 2:42);
- Slujitori ordinați (Fap. 13:1);
- Zile stabilite pentru închinare (1 Cor.16:2);
 - Disciplină bisericească (1 Cor. 5:13);
- Ajutoare (1 Cor. 16:1-2);
- Scrisori de acreditare (Fap. 18:24-28)
Biserica după crezul creștin este: apostolică, catolică, sfântă și una.
Unitatea bisericii a reprezentat totdeauna idealul creștinilor. Aceasta nu trebuie dorită acceptând
compromisul.

RELAȚIA DINTRE ISRAEL ȘI BISERICĂ

- Dispensaționalismul clasic (Darby): Distincție clară dintre biserică și Israel. Dumnezeu
are două planuri distincte. Pentru Israel sunt rezervate binecuvântările pământești, iar
pentru Biserică sunt rezervate cele cerești. Mileniul reprezintă perioada în care Israelul va
domni pe pământ.
- Dispensaționalismul progresiv: Dumnezeu are un singur scop pentru biserică și Israel,
instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. În perioada mileniului biserica și Israelul vor
stăpâni pământul, astfel se împlinesc profețiile VT.
- Non-dispensaționalismul: Biserica lui Hristos reprezintă atât evreii, cât și neamurile.
Biserica este continuarea planului lui Dumnezeu cu Israel. Biserica este noul Israel.

BISERICA ȘI ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

- Biserica este distinctă de împărăție;
- Împărăția formează biserica;
- Biserica mărturisește despre împărăție;
- Biserica este instrumentul împărăției;
- Biserica este custodele împărăției

ADEVĂRATA BISERICĂ:
- Predicarea cuvântului;
- Administrarea corectă a sacramentelor;
- Exercitarea disciplinei bisericești
METAFORELE BISERICII:
- Familia – armonia (Mt. 12:4-50);
 - Mireasa lui Hristos – puritatea (Ef. 5:27);
- Trupul lui Hristos – slujire (Ef. 1:23);
- Templul lui Dumnezeu – sfințire (Ef. 2:21)
SCOPUL BISERICII
- Evanghelizarea (Mt. 28:19);
- Caritate (Gal. 6:10);
- Închinare (Ef. 1:12);
- Hrănire spirituală a creștinilor (1 Col. 1:28);
- Ucenicizarea (Mt. 28:18)

Între toate aceste scopuri trebuie să existe un echilibru perfect.

AUTORITATEA SPIRITUALĂ A BISERICII

- Autoritatea spirituală manifestată în lupta spirituală (Ef. 6:11-17);
- În proclamarea evangheliei (Fap. 2:41);
- În aplicarea disciplinei bisericești (Fap. 5:1-11);
OBIECTIVELE DISCIPLINEI
- Stoparea păcatului (Gal. 2:14);
- Restaurarea păcătosului (Ev. 12:6);
- Protejarea purității bisericii (Ef. 5:27)
Păcatele care atrag disciplina bisericească sunt: neascultarea de învățătura apostolică (2 Tes.
3:14-15), blasfemia (1 Tim. 1:20) etc.

GUVERNARE CIVILĂ ȘI AUTORITATEA RELGIOASĂ

- Domnia bisericii asupra statului (perioada Evului Mediu);
- Dominarea statului asupra bisericii (biserica Anglicană, tăriile comuniste);

FORMĂ DE CONDUCERE BISERICEASCĂ

- Conducerea episcopală. Două niveluri preoții și episcopii (hirotonisește preoții).
Principiul succesiunii apostolice, în această privință avem exemplul conducerii catolice
(Papa are autoritatea ex-catedră).
 Argumente: succesiunea de la Isus => apostolii => ucenicii apostolilor, poziția lui Iacov
și succesiunea până astăzi;
Obiecții: sistem formalizat, accent asupra funcției nu asupra calității persoanei, dovezi
istorice ambigue, se acorda puțină atenției conducerii lui Hristos. Apostolul Pavel a fost
chemata direct la slujbă.
- Conducere prezbitereană. Accentul se pune pe grupul de prezbiteri (Fap. 14:23). Există
un singur nivel, cel al prezbiterului sau păstorului.
Argumente: Bătrânii sinagogii, existența prezbiterilor și ordinarea lor de către apostoli.
Grupul de prezbiteri din Fapte 15. Autoritatea biserici, care o delegă prezbiterilor.
Obiecții: Rădăcinile într-o formă de conducere veche. Hotărârile luate de o minoritate.
- Conducere congregațională. Un singur nivel de slujire: pastor, preot. Principiul
autonomiei bisericii. Lipsa unei ierarhii în congregația din Fapte.
Argumente: Întreaga congregație din Fapte a fost implicată în alegerea slujitorilor (Fap.
1:23-26). Învățătura lui Isus ostilă ierarhiei. Autoritatea bisericii de a disciplina.
Epistolele sunt adresate bisericilor, nu credincioșilor individual.
Obiecții. Nu se ține cont de autoritatea apostolică (Fap. 14:23). Există slujiri diaconale și
prezbiteriene încă de la apariția bisericii. Mesajul adresat îngerului (prezbiterului)
bisericii.
- Fără vreo formă de conducere. Quakerii – accent pe călăuzirea personală a Duhului, pe
lumina lăuntrică.
Obiecții: încă de la începutul bisericii au fost slujitori chemați să cârmuiască bisericile.
Concluzii: Lipsa mai multor informații biblice pe acest subiect. Lipsa unui tipar biblic
unic de conducere.
 14. Actele de cult ale bisericii penticostale

BOTEZUL CREȘTIN
Este un rit practicat de toate bisericile creștine. Botezul este un act de credință și o mărturisire
publică a unirii cu Hristos în moartea și în învierea Lui, este un semn de dedicare față de Hristos
și de inițiere în cadrul bisericii universale, invizibile, precum și cea locală, vizibilă.

CONCEPȚII DESPRE BOTEZ

- Botezul ca mijloc al harului mântuitor. Poziția catolică => ex opere operato (Rom. 6:1-
11). Putere în sine însuși și dăruirea iertării păcatului adamic. Luteranii nu acorda
valabilitate botezului, dacă nu există credință, spre deosebire de catolici. Argumentele
pentru pedobaptism sunt: aducerea copiilor la Isus, botezul întregilor familii etc.
- Botezul ca semn și pecete a legământului. Reformații și prezbiterienii clasici pun accentul
pe legământ. Analogie cu circumcizia din VT. De asemenea, botezul este un semn al
mântuirii. Înțelegerea credinței prin prisma legământului făcut cu Avraam, astfel
circumcizia = botezul copiilor are semnificație pentru reformați.
- Botezul ca semn al mântuirii. Botezul îi confirmă persoanei botezate realitatea mântuirii.
Botezul mărturisește că regenerarea a avut loc. Prin acest ritual credinciosul este introdus
în sânul bisericii locale. Cei care se botează trebuie să fie adulți, aflați la vârsta
responsabilității.
REZOLVAREA PROBLEMELOR
- Botezul este o consecință a credinței, urmarea fiind mântuirea. Nașterea din Nou este
condiția pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, și nu botezul. Există o legătură strânsă
între pocăință și botez. Cartea Faptelor arată clar prioritatea credinței, urmată de botez
(Fap. 9:18). Modalitatea corectă a oficializării botezului este imersiunea, după cum
sugerează și verbul baptizo.
CINA DOMNULUI
- Cina Domnului este un simbol al părtăşiei vitale actuale a credincioşilor cu Domnul şi a
unora cu ceilalţi, cât şi un simbol al morţii lui Isus care a avut loc în trecut.
Există multe interpretări și păreri cu privire la acest subiect.

PĂRERI COMUNE PRIVIND CINA DOMNULUI

- Instituirea Cinei de către Isus (Mt. 26:26-28);
- Necesitatea repetării Cinei Domnului;
- Forma de proclamare a morții lui Isus;
- Beneficiu spiritual: creștere în credință;
- Restrângerea Cinei doar la credincioși;
- Reprezentarea spirituală;

PUNCTE DE DIVERGENȚĂ
- Prezența lui Hristos în Cina (pâine și vinul sunt/conțin fizic/conțin spiritual/ reprezintă
trupul și sângele Domnului);
- Beneficii spirituale pentru participant (transmite har/ stabilește legătura/ doar amintește
moartea Domnului);
- Sacramentalismul (sacramentele transmit har în și prin ele însele și chiar pot realiza
mântuirea individului) sacerdotalism (numai anumite persoane sunt calificate să
administreze sacramentele);
- Participanții la Cina Domnului (doar credincioși sau și necredincioși);
- Elementele Cinei Domnului (vin/must, pâine/azimă)

CONCEPȚII MAJORE
- Concepție romano-catolică (transsubstanțierea, actul sacrificial, sacerdotalism);
- Concepție luterană (prezența trupului și a sângelui lui Hristos în cină, a fost respins
conceptul de sacrificiu continuu);
 - Concepție calvină (prezența prin influență, spirituală sau dinamică);
- Concepție zwingliană (un act al comemorării)

TRATAREA PROBLEMELOR
- Exprimare metaforică (acesta este trupul Meu);
- Eficacitatea Cinei în urma credinței și a cercetării personale sincere;
- Administrarea corectă a Cinei. Cina a fost încredințată bisericii.
- Participarea. Cei care iau partea la Cina au un o relație personală cu Domnul;
- Frecvența. Cina Domnului nu trebuie să devină o obișnuință.

Semnificații ale Cinei Domnului din perspectiva penticostală

- Amintește de jertfa lui Hristos (1 Cor. 11:24);
- Actualizează legământul cel nou (Lc. 22:20);
- Este o părtășie tainică cu Hristos (In. 6:53-58);
- Îi unește pe credincioși într-un singur trup (1 Cor. 10:17);
- Anticipează revenirea lui Hristos (Mt. 26:29)

Wayne Grudem susține că nu ar trebui să limităm mijloacele harului doar la cele clasice. Sunt
multe modalități prin care, în biserică, putem primi harul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este Acela
care lucrează și face posibil în cadrul congregațiilor creștine revărsarea harului lui Dumnezeu,
care permite creșterea spirituală a celor mântuiți. Așadar, nu avem doar botezul, Cina Domnului
și învățătura Cuvântului, ci și:
- Rugăciunea;
- Închinarea;
- Disciplina bisericii;
- Dărnicia;
- Darurile Spirituale;
- Părtășia;
- Evanghelizarea;
- Slujirea personală acordată altora
În funcție de denominațiune creștină mijloacele harului sau sacramentele diferă. În romano-
catolicism avem șapte sacramente:
- Botezul;
- Confirmarea;
- Euharistia;
- Penitența;
- Ungerea extremă (ultimul rit);
- Hirotonia;
- Cununia
SPALAREA PICIOARELOR (Grudem) (In. 13:14)
Multe grupări creștine practică spălarea picioarelor. Însă, există câteva argumente împotriva
acestei practici.
- Botezul și Cina Domnului simbolizează în mod explicit cele mai importante evenimente
din istoria răscumpărării, spălarea picioarelor însă nu simbolizează niciun eveniment
istorico-răscumpărător;
- Botezul și Cina Domnului sunt acțiuni simbolice, pe când actul spălării picioarelor a fost
funcțional, și nu simbolic;
- Niciun simbol nu este atașat actul spălări picioarelor, spre deosebire de Cina Domnului și
botez;
- Prin spălarea picioarelor Domnul Isus le spune ucenicilor că trebuie să slujească unul pe
celălalt în orice împrejurare.

ALTE ACTE DE CULT ALE BISERICII PENTICOSTALE

- Ordinarea slujitorilor (Fap. 6:1-6);
- Cununia religioasă. Căsătoria este o instituție divină, menită să oglindească chipul lui
Dumnezeu în mijlocul creației (Gen. 1:27-28);
- Binecuvântarea copiilor. Dumnezeu îi cheamă pe părinții creștini să-și încredințeze copiii
în grija Sa (Mt. 19:13-15);
- Ungerea cu untdelemn a bolnavilor. Această practică are ca temei biblic textul din Iac.
5:14-15
 15.Eshatologia

Eshatologia este disciplina de studiu care se ocupă cu prezentarea, analizarea şi sistematizarea

evenimentelor viitoare ce vor avea loc la consumarea istoriei. Perspectiva creştina asupra timpului
este ca timpul este linear. Eshatologia are de-a face cu complexul de evenimente legate de sfârşitul
vieţii şi al istoriei omenirii.
Există un interes sporit față de eshatologie:
- Curiozitatea omenirii în privința viitorului;
- Apariția și căderea comunismului;
- Curente filosofice care pun accent pe speranță (Jurgen Moltmann);
- Pericolul distrugerii rasei umane și efectul crizelor ecologice.
Există o abordare de tip: eshatomanie și eshatofobie a acestui domeniu de expertiză.
Principalele surse pentru informațiile despre vremurile din urmă sunt:
- Cuvântările lui Isus (Împărăția lui Dumnezeu);
- Scrierile apostolului Pavel (tensiune „deja și nu încă”)

CONCEPȚII ESHATOLOGICE:
- Concepția viitoristă sau futuristă: susţine că majoritatea evenimentelor descrise vor avea loc
cândva în viitor.
- Concepția preteristă: argumentează că evenimentele descrise au avut loc pe vremea scriitorului.
Astfel că noi privim aceste evenimente ca fiind de domeniul trecutului.
- Concepția istoricistă: susţine că evenimentele descrise aparţineau viitorului în momentul în
care au fost scrise, deci acestea s-au împlinit atât în trecutul istoriei Bisericii cât se vor împlini
şi în viitor.
- Concepția simbolică: susţine că evenimentele descrise nu trebuie nicidecum imaginate într-o
succesiune temporală. Ele se referă la adevăruri de natură veşnică şi nu la anumite evenimente.
ABORDĂRI MODERNE:
- Abordare liberală: eshatologie modernizată. Noi trebuie să credem împreună cu Isus. Împărăția
lui Dumnezeu este domnia Lui în inimile noastre. Parousia este manifestarea dreptății lui
Dumnezeu.
- Eshatologia ca mesaj principal al lui Hristos; Isus a avut un punct de vedere complet
eschatologic, futurist şi chiar apocaliptic. Astfel că Isus a vorbit despre o Împărăţie viitoare,
introdusă printr-o acţiune dramatică a lui Dumnezeu.
- Eshatologie realizată. Împărăția lui Dumnezeu a sosit o dată cu venirea lui Hristos. Atâta timp
cât în Vechiul Testament ziua Domnului era un eveniment de viitor, în Noul Testament ea este
descrisă ca un eveniment prezent, astfel că eshatologia a fost realizată.
- Eshatologia existențializată; Teologi, precum Bultmann au susținut că autorii Scripturii au
folosit mituri inspirate din iudaism şi gnosticism pentru a explica ce li s-a întâmplat lor din
punct de vedere existenţial.
- Eshatologia politizată; Dumnezeu este un Dumnezeu al speranței, prin urmare creștinii trebuie
să se implice în problemele personale, sociale şi politice ale prezentului.
- Dispensaționalismul (schemă unificată de interpretare. Biserica este o paranteză la planul lui
Dumnezeu)

ESHATOLOGIE INDIVIDUALĂ și COSMICĂ

Eshatologia individuală:
- Moartea este inevitabilă (Ev. 9:7). Aceasta reprezintă pierderea vieții, separarea trupului
de duh. Este consecința neascultării protopărințiilor noștri. Totuși, moartea nu înseamnă
sfârșitul existenței. Există moartea veșnică. Pentru necredincioși moartea este un blestem,
pe când pentru credincioși calea către prezența lui Dumnezeu.
 - Starea intermediară se referă la condiția oamenilor între moarte și înviere. În VT drepții și
nedrepții mergeau în șeol. În NT Isus vorbește despre hades. El s-a coborât acolo și
deține cheile hadesului. Existența dincolo de moarte este una conștientă. Termenul de
somn se referă la trup și nu la suflet. La venirea Domnului trupul va învia. Liberalismul a
contrazis aceasta idee. Există trei concepții despre starea intermediară:
o Somnul sufletului;
o Purgatoriul;
o Învierea instantanee

REVENIREA LUI HRISTOS

Marchează începutul ultimei etape a planului lui Dumnezeu. A doua venire a lui Hristos va fi
neașteptată (Mt. 24:44), vizibilă (1 Tes. 4:16) și în trup. Creștinul trebuie să aibă o atitudine
sfântă și dedicată față de lucrarea lui Dumnezeu în nădejdea revenirii lui Hristos (Mt. 10:44,
25:21). Hristos va reveni într-un moment neașteptat. Noi nu putem afla când El va reveni (Mt.
24:44). Această revenire are un profund accent personal pentru credincios. Sunt câteva
evenimente care precedă revenirea lui Hristos, precum înmulțirea fărădelegii, războaie,
cutremure, foamete etc. Potrivit lui Grudem aceste semne premergătoare s-au întâmplat. Prin
urmare, venirea lui Hristos poate fi oricând.
De asemenea avem un caracter triumfător, neașteptat și vizibil.
Potrivit învățăturii penticostale avem: timpul incert, răpirea, necazul cel mare, mileniul și
judecata.
MILENIUL:
Cuvântul „mileniu” înseamnă o mie de ani. Milenismul susține că Hristos va domni pe
pământ o mie de ani, și în acest timp diavolul va fi legat și aruncat în adânc
- Premilenismul: Hristos va reveni la începutul mileniului. (Poziție penticostală și a lui
Grudem) Apocalipsa 20;
- Postmilenismul: Hristos va reveni la sfârșitul mileniului. Concepție optimistă. (Poziția lui
Augustin, Edwards etc). Răspândirea cu succes a Evangheliei;
- Amilenismul: nu va exista o domnie pământească a lui Hristos pe pământ. Mia de ani este
simbolică. Postmilenismul a fost înlocuit cu amilenismul.
CONCEPȚIILE TRIBULAȚIONISTE:
- Pretribulaționism. Caracteristici majore: necazul cel mare, Răpirea bisericii, Revenirea
iminentă a lui Hristos și existența a două judecăți.
- Posttribulaționism. Interpretări alegorice. Necazul cel mare va dura o anumită perioadă
de timp. Biserica va fi prezentă. Credincioșii nu vor avea parte de mânia lui Dumnezeu.
Hristos va reveni și biserica Îl va întâmpina pentru a revenii pe pământ.
- Mid-tribulaționism
- Răpirea părțială
- Posttribulaționism iminent.

JUDECATA ESTE:
- Certitudine
- Judecată meticuloasă (Rom. 2:16).
- Realizată de Hristos. El este Judecătorul.
- Individuală
- universală
În Biblie găsim mai multe judecăți: a Babilonului, trecută a credincioșilor etc.

Judecata finală (Ecl. 12:14):

- Satisface nevoia noastră după justiție;
- Ne determină să îi iertăm pe cei care ne greșesc;
- Ne furnizează motive pentru a trăi o viață neprihănită;
- Furnizează un puternic motiv pentru evanghelizare.
Starea finală a celor mântuiți: Ei vor avea partea de (1 Cor. 13: 9-12)
- Prezența lui Dumnezeu;
- odihna veșnică;
- fericire, pace și bucurie;
- răsplătiri.

Starea finală a celor nemântuiți: Ei vor avea parte de (Lc. 16:22-24)

- Pedeapsă conștientă;
- Pedeapsă veșnică;
- Absența lui Dumnezeu
- Pedeapsă în funcție de faptele fiecăruia