„Neprihănirea prin credință”

Răsfoiam azi “Dogmatica” părintelui Stăniloae și mi-am liniștit, încă o dată,

simțământul că, uneori, în numele dreptății, făcând “curățenie” în relația cu unii
oameni, încalc învățături.

Pentru că, de multe ori, din dorința păcii lăuntrice, interioare și înțelegând iertarea
ca pe un fundament prin care trebuie să iertăm orice, oricând, ajungem să acceptăm
situații sau oameni care greșesc în faptă sau în cuvânt, având astfel simțământul că
suntem în acest fel plăcuți lui Dumnezeu.

Părintele Stăniloae însă lămurește corect și firesc astfel de situații, pornind de la

explicația oferită de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni 3, 9: “și
să fiu găsit în El, având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, cu aceea care
se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin
credință”.

Expresia “îndreptățirea prin credință” nu se găsește ca atare în Sfânta Scriptură,

dar are un corespondent, o expresie sinonimă: “neprihănirea prin credință”
(Efeseni 3, 9), cea de care aminteam mai sus.

Îndreptățirea aceasta prin credință este lucrarea lui Dumnezeu prin care omul
păcătos, prin pocăință sinceră, prin automustrare, este eliberat de vinovăție și este
privit ca și când nu ar fi păcătuit, ca Adam și Eva dinainte de păcatul originar.
Andrei Pleșu spune sugestiv în acest sens: “Iertarea așază lumea și omul în starea
originară”.

Biblia identifică, conform învățăturii Sfântului Apostol Pavel, două feluri de

îndreptățiri:
1. realizată de om, prin eforturile personale, dar care nu este una veritabilă, pentru
că se bazează pe eforturile omenești și nu pe actul Răscumpărării și al harului lui
Dumnezeu; mai mult, ascultarea de Lege nu poate să-l îndreptățească pe omul
păcătos, așa cum ne spune tot Apostolul Pavel în Epistola către Romani: “pentru că
din faptele Legii nimeni nu se va îndreptăți în fața Lui, de vreme ce prin lege vine
conștiința păcatului” (Romani 3, 20);

2. realizată de către Dumnezeu și dăruită omului fără plată, prin credință și fapte
bune.
Astfel, îndreptățirea (neprihănirea) reprezintă nu doar iertarea, ci chiar sfințirea,
pentru că “automustrarea lui (n.n. a vameșului din Pilda vameșului și fariseului)
naște sfințenia” (Marius Ciobotă, Taina Evangheliei).

De aceea, părintele Stăniloae spune decisiv și corect: “DREPTATEA ESTE

OPUSĂ STĂRII DE PĂCAT” (Teologia Dogmstică, vol. II), așa încât cel màntuit
e cel cu adevărat SINCER și CURAT LA MINTE și ÎN INIMĂ, nu doar cel ce stă
în ascultare de faptele Legii, cel care are o corectitudine riguroasă a unei
moralității externe, în sens contabilicesc.

Altfel, despre formaliști sau ritualiști e plină lumea și era plină și în vremea
Mântuitorului, mulți dintre aceștia ocupând locurile de frunte din societate și din
biserică, așa cum erau fariseii (și cum paradigmatic este prezentat și fariseul din
Pilda vameșului și a fariseului).
Pe aceștia Mântuitorul îi întreba și îi întreabă și astăzi: “Vai vouă, cărturari
și farisei fățarnici…călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila…care
dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale
Legii: judecata, mila și credința…șerpi, pui de vipere cum veți scăpa de osândă
ghenei?” (Matei 23, 14, 23-24, 33).