CERURILE SE DESPICĂ ȘI CATAPETEASMA PĂCATULUI ESTE

RUPTĂ
„Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise (despicându-se) și Duhul ca un porumbel pogorându-Se peste El”
(Marcu 1, 10)

Sărbătoarea Bobotezei se referă la momentul Botezului lui Hristos în râul Iordan,

săvârșit de Sfântul Ioan Botezătorul, care mai este numit și Botezătorul Domnului.
Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos ajunsese la vârsta de treizeci de ani și
înainte de a începe lucrarea oficială a învățăturii Sale.

Sfânta Scriptură nu amintește multe evenimente din intervalul de timp dintre

Întâmpinarea Domnului și Botezul lui Hristos. Ceea ce cunoaștem este fuga în Egipt și
întoarcerea de acolo, ca și prezența lui Iisus la templu la vârsta de doisprezece ani.
Această tăcere are o motivație anume și un scop precis. Evangheliile nu au fost scrise
pentru a descrie întreaga viață a lui Hristos, ci pentru a face cunoscută lumii întruparea
Fiului lui Dumnezeu, a Cuvântului, a Logosului și de asemenea, pentru a vădi
învățătura, faptele și patimile Sale pentru neamul omenesc. De altfel, Evangheliile au
fost materiale de catehizare, motiv pentru care nu era necesară istorisirea vieții lui
Hristos și nici a întâmplărilor din copilăria Sa. Prezența Lui în templu la vârsta de
doisprezece ani a fost surprinsă de Evanghelie tocmai pentru că a însemnat o dezvăluire
timpurie a faptului că El era Fiul lui Dumnezeu.

Privitor la perioada aceasta, la intervalul acesta al sărbătorilor de iarnă, care

încep în duminica înainte de Nașterea Domnului și se sfârșesc în duminica după
Botezul Domnului, aș vrea să vă îmbogățesc importanța lor prin trei aspecte mari care
se petrec cu noi în această perioadă:

a) astfel, prin nașterea pruncului Iisus, Dumnezeu s-a coborât la noi, „a sfâșiat
cerurile” (Isaia 64, 1), ca să ne scoată din întuneric și din determinismul morții
și să ne redea bucuria comuniunii cu El și a veșniciei; în fapt, cu nașterea Sa,
cu întruparea Sa, a redeschis porțile veșniciei;
b) apoi, prin evenimentul botezului Său în repejunile Iordanului s-a recreat
lumea pentru noi. Dacă suntem atenți la rugăciunile din această perioadă
indicată, mai cu seamă la cele din slujba Aghesmei Mari, peste tot se spune că
lumea s-a înnoit, lumea cea nouă se bucură și participă la bucuria unui
Dumnezeu Creator, care transmite lumii acesteia bucuria și lumina Lui. În
fapt, înnoirea omului, a firii umane neîncetat, o dată cu timpul este un mare

1
 adevăr al creștinismului pentru că „timpul nu este pentru moarte, ci pentru
eternitate, adică a fost creat nu pentru a distruge și a se distruge, ci pentru a se dilata
în viața veșnică”1, așa cum spune teologul francez, Olivier Clement.
În slujba Aghesmei celei Mari una dintre rugăciuni ne spune că „Iordanul s-a
întors înapoi”2 când Te-a văzut pe Tine, Doamne sau „păcatele oamenilor se
curățesc în apele Iordanului” și „capetele balaurilor le-ai zdrobit în Iordan” și astfel,
„pământul a adus peștera” și „îngerii cântă”. Această sărbătoare este lăsată
pentru a bucura oamenii, pentru frumusețea pe care Dumnezeu ne-o
dăruiește.
c) în fine, în duminica de după Botezul Domnului vom afla și un alt mare
adevăr: cerința pocăinței – „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!”
(Matei 4, 17) – pentru a moșteni viața veșnică în lumină.

**********

Când ajunge la 30 de ani, Iisus Hristos merge la râul Iordanului pentru a primi
botezul de la Ioan. Sfântul Ioan Îl zărește de departe și Îl întreabă: „Eu sunt cel ce are
trebuință să fie botezat de Tine, și Tu vii la mine?” (Matei 3, 14). Și tot Sfântul Ioan
Botezătorul spune mulțimilor: „Eu vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine
este mai puternic decât mine și eu nu-s vrednic să-I duc încălțămintea. Acesta vă va boteza cu
Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3, 11).
Este bine să reținem din această mărturisire a Sfântului Ioan despre Iisus,
următoarele adevăruri:
1. Iisus era în lume, dar era necunoscut. Lumea nu L-a cunoscut. Ioan Îl face
cunoscut și spune că este mai mare și mai puternic decât el. Deși Iisus s-a născut
cu șase luni în urma Sfântului Ioan, acesta spune că „era înainte de el și mai
puternic”. Prin aceasta el mărturisește veșnicia și atotputernicia lui Iisus. Iisus
este așa de mare, încât Ioan nu se crede vrednic nici măcar să-I dezlege cureaua
încălțămintei Lui. De aici se vede că Ioan Îl anunța pe Iisus ca pe un trimis al
cerului;
2. Sfântul Ioan ne arată că între lucrarea lui în lume și cea a lui Iisus este o mare
deosebire, ca de la cer la pământ. El săvârșea botezul pocăinței, o lucrare pur
omenească, prescrisă de Legea Vechiului Testament. Era o lucrare terapeutică
omenească. Dar botezul pe care îl va întemeia Iisus este o lucrare dumnezeiască.
„El, Iisus, va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. Iisus va aduce în lucrarea mântuirii
neamului omenesc puterea Duhului Sfânt, pe care L-a trimis în lume la
1
Olivier Clement, Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe, trad. de Măriuca și Adrian Alexandrescu,
Editura Spandugino, București, 2021, p. 121. .
2
Molitfelnic, Editura I.B.M. al B.O.R., București, 2002, p. 683.

2
 Cincizecime și care s-a coborât asupra apostolilor în chip de limbi ca de foc. De
aceea, Taina Botezului este instituită de Iisus după Învierea Sa și nu are nimic
comun cu botezul lui Ioan de la râul Iordanului.
Botezul lui Hristos în apa Iordanului săvârșit de Ioan Înaintemergătorul se mai
numește și Teofanie sau Epifanie. În vechea Biserică, sărbătoarea Crăciunului și cea a
Bobotezei se prăznuiau împreună în aceeași zi (6 ianuarie). În secolul al IV-lea, aceste
sărbători au fost separate, iar Crăciunul a fost așezat în ziua de 25 decembrie., în ziua în
care neamurile îl sărbătoreau pe zeul soare, iar creștinii, pe Soarele dreptății. De
asemenea, Boboteaza se mai numește și sărbătoarea Luminilor, după cum spune Sfântul
Grigorie Teologul, datorită iluminării cateheților și a luminii care s-a dat prin Botez, în
timp ce un teolog contemporan numește sugestiv aceast mare praznic împărătesc
„esența Paștilor de iarnă”.
Cuvântul Teofanie (arătarea lui Dumnezeu) provine din cuvântul Sfântului Apostol
Pavel: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a
propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Timotei 3, 16)
și are legătură mai mult cu nașterea lui Hristos. Celălalt termen, Epifanie (arătare)
provine tot din cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a
arătat tuturor oamenilor...” (Tit 2, 11) și se referă mai ales la Botezul lui Hristos, pentru că
atunci oamenii au cunoscut harul dumnezeirii3.
Privitor la acest moment al primirii botezului de către Iisus Hristos, un teolog
contemporan zugrăvește teologic sugestiv acest moment: „dacă intrase în apele Iordanului
ca Fiul Mariei, ieși din ele ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu: <<Acesta este Fiul Meu cel iubit întru
Care am binevoit>> (Matei 3, 17) va striga glasul Domnului peste ape.”4

**********

Aflăm astfel, la momentul Botezului Domnului în repejunile Iordanului, că „cerurile

s-au despicat (deschis)” (Marcu 1, 10). Cerurile, atunci când Iisus Hristos iese din apele
Iordanului, erau covârșite de energia și puterea Duhului Sfânt.
Sfântul Grigorie Palama chiar spune în acest sens că „cerurile au devenit niște
propovăduitori ai Sfintei Treimi”, în sensul că Fiul este în repejunile Iordanului,
Dumnezeu-Tatăl este Cel care glăsuiește („Acesta este Fiul meu Cel iubit întru Care am
binevoit!” – Matei 3, 17), iar Duhul Sfânt se pogoară în chip de porumbel asupra Fiului.
S-au despicat cerurile la Bobotează, la Botezul Domnului din două motive:
a) pentru că o dată cu neascultarea și păcatul lui Adam și al Evei cerurile au fost
închise; dar, prin venirea noului Adam – așa cum este numit Iisus Hristos – în

3
Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, trad. de Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă, Galați,
2004, p. 83.
4
Petru Roncea, Popasuri duhovnicești la sfinți și praznice împărătești, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006, p. 90.

3
 lume, prin botezarea Lui în apele Iordanului, cerurile se redeschid, sau cum
spune Sfântul Evanghelist Marcu „se despică în două”;
b) prin rugăciune și prin ascultare desăvârșită față de Dumnezeu - Tatăl se deschid
cerurile. Sfântul Grigorie Palama spune: „cele petrecute lui Iisus Hristos le-a făcut
pentru noi”, ca noi înșine să devenim părtași ai acestor ceruri deschise în ziua de
Bobotează, în ziua arătării Sfintei Treimi în lume.
Sfântul Evanghelist Marcu folosește acest verb, a despica, și atunci când se referă la
momentul răstignirii lui Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu are interogația aceea către
Tatăl Ceresc: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46; Marcu
15, 34), iar în clipa în care „Și-a dat duhul” (Marcu 15, 37), ne spune Marcu: „catapeteasma
templului s-a despicat (s-a sfâșiat) în două de sus până jos” (Marcu 15, 38).
Catapeteasma templului reprezenta la momentul acela o perdea care despărțea
Sfânta Sfintelor de Sfânta. Menirea acestei catapetesme era aceea ca oamenii să nu aibă
acces la măreția prezenței lui Dumnezeu care se afla cu prisosință în Sfânta Sfintelor. O
dată cu despicarea acestei catapetesme, omul are acces, se poate împărtăși de măreția
slavei lui Dumnezeu descoperită prin jertfa de pe cruce care este iubirea lui Dumnezeu.
La fel, în ziua de Bobotează, despicându-se cerurile – care sunt ca o catapeteasmă între
lumea pământească și Dumnezeu – noi devenim părtași (participanți) slavei
dumnezeiești. De aceea, în ziua de Bobotează cerurile se despică, se rup în două, ca noi
să înțelegem și să vedem această descoperire, unică în istoria umanității: revelarea
(descoperirea, arătarea) Sfintei Treimi.
Fiecare dintre noi în parte am trait această Taină pe care ne-o împărtășește
sărbătoarea de astăzi. O data cu Botezul nostru, prin rugăciune și prin ascultare, ni s-au
deschis cerurile; am fost botezați în numele Preasfintei Treimi care înseamnă: iubire
reciprocă și putere comună.
De aceea, importanța sărbătorii de astăzi este una covârșitoare: cerurile se deschid ca
noi, oamenii, să vedem Sfânta Treime și astfel, viața omenească să se facă părtașă vieții
Sfintei Treimi, care să ne fie paradigmă ca mod de existență.

**********

Persoanele Sfintei Treimi sunt exemplul conviețuirii dintre oameni, al transparenței

dintre oameni; păcatul este cel care ne îndeamnă să ne ascundem unul de celălalt, să ne
mascăm, să cosmetizăm conținutul relațiilor dintre noi și, în felul acesta, nu suntem
sinceri, ne mințim unii pe alții, în sensul că, poate la nivel comportamental, relațional,
poți transmite mesajul că ești un om deosebit, că persoana de lângă tine are o
semnificație pentru tine, când, de fapt, în inima ta el nu valorează absolut nimic.
Transparența aceasta dintre noi ca persoane este cea în care prin înduhovnicire, prin
primirea Sfântului Duh ne facem diafani (transparenți) unii față de ceilalți, încât nu ne
putem minți și ne responsabilizează în același timp, neputând să-l mint pe cel de lângă
4
mine. Am această responsabilitate de a fi atât de transparent față de cel de lângă mine
încât nu am cum să-l arunc într-o iluzie, într-o minciună.
Sărbătoarea de azi, „când cerurile se despică”, este cea care ne învață pe fiecare
dintre noi să ne gândim că cerurile se pot deschide doar dacă avem această atitudine de
ascultare față de Dumnezeu și rugăciune. Să ajungem să avem acea stare de vorbire
profundă a inimii noastre cu Dumnezeu; și astfel, sufletul nostru, existența noastră
poate deveni ca un loc al Iordanului în care ne vorbește Sfânta Treime, așa cum le-a
vorbit celor care au fost de față la evenimentul covârșitor, dumnezeiesc din viața
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Vă voi reda în continuare un mesaj de profundă spiritualitate relatat de către
arhimandritul Tihon în lucrarea sa, „Nesfinții sfinți”. Aflăm din cartea aceasta că, la un
moment dat, un cunoscut duhovnic din Rusia – care a petrecut mulți ani în închisorile
comuniste – a fost întrebat mai întâi dacă săvârșea acolo, în închisoare Sfânta Liturghie;
iar răspunsul preotului surghiunit a fost afirmativ. Atunci el a fost întrebat cum
săvârșea Sfânta Liturghie, iar descrierea lui ne sensibilizează chiar și astăzi: „Mulți
preoți știau textul Sfintei Liturghii pe de rost. Pâinea, chiar dacă nu era de grâu, putea fi
găsită fără greutate. Vinul a trebuit să-l înlocuim cu sucul de răchițele (n.n. este un
arbust târâtor, pitic cu fructe roșii, acrișoare, răspândit îndeosebi în Europa Centrală și
de Nord, în Siberia sau în America de Nord. În România crește, mai degrabă, în
regiunea montană și subalpină). Iar în locul Sfintei Mese – își continuă părintele
relatarea – cea pe care se săvârșește Sfânta Liturghie și în care, după regulile bisericești,
trebuie să fie introdusă o părticică din moaștele unui mucenic creștin, îl puneam pe cel
mai înalt în spate dintre confrații noștri, dintre preoții închiși. El se dezbrăca până la
brâu, se întindea pe spate și pe pieptul lui săvârșeam Sfânta Liturghie. În lagăr toți erau
mucenici și mărturisitori și puteau primi în orice clipă moartea pentru Hristos”5.
Impresionați de relatarea marelui duhovnic oamenii au continuat întrebările. „Dar
apa, părinte, cum o sfințeați în ziua Bobotezei? Căci, dacă Sfânta Liturghie se slujește
des și poate fi știută pe de rost, rugăciunile de la Bobotează se citesc o data pe an și sunt
foarte lungi”6. Răspunsul preotului denotă o trăire profundă, o comuniune vie, curată și
simțită a legăturii omului cu harul lui Dumnezeu: „Dar nici nu era nevoie să ținem
minte aceste rugăciuni – răspunse duhovnicul – căci dacă se săvârșește măcar într-un
singur loc de pe Pământ, într-o biserică ortodoxă, rânduiala sfințirii aghiasmei mari,
pentru rugăciunile Sfintei Biserici se sfințește <<firea tuturor apelor>>, toată apa din
lume devine aghiasmă. În această zi luam apă din orice izvor și era curată,
binecuvântată, sfântă. Și, ca toată apa sfințită, nu se strica timp de mulți ani”7.

5
Arhim. Tihon, Nesfinții sfinți și alte povestiri, trad. de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2013, p. 251.
6
Ibidem.
7
Ibidem.

5
**********

Ni se spune în pericopa evanghelică citită la sărbătoarea Schimbării la Față că

deodată cei trei Apostoli - Petru, Iacob și Ioan 8 – care au asistat pe muntele Tabor la
Schimbarea la Față a Mântuitorului fost umbriţi de un „nor luminos” (Matei 17, 5).
Cuvântul „a umbri” are un sens cu totul special în Sfânta Scriptură, acela că Dumnezeu
Îşi exercită puterea şi acţiunea asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane. Astfel, în
momentul în care arhanghelul Gavriil aduce Fecioarei Maria vestea cea bună că va naşte
pe Iisus Hristos, Fecioara Maria îl întreabă pe înger cum va putea să poarte în pântece
pe Fiul lui Dumnezeu, neştiind de bărbat, iar îngerul răspunde: „Duhul Sfânt Se va
pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri...” (Luca 1, 35), ceea ce semnifică că
Duhul Sfânt s-a pogorât în pântecele Fecioarei. De asemenea, după pogorârea Duhului
Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine văzute, Sfinţii Apostoli mergeau la Templu să se
roage, de obicei, la aceeaşi oră şi bolnavii îl aşteptau pe Petru pe marginea drumului „ca
măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” (Fapte 5, 15) şi cei bolnavi să se vindece.
În acelaşi verset (Matei 17, 5) avem şi descoperirea Sfintei Treimi. Astfel, „norul
luminos” care i-a învăluit pe Sfinţii Apostoli era Duhul Sfânt. Norul, de obicei, este o
umbră, este întunecat, însă acum este un nor de lumină, pentru că pe muntele Tabor
erau prezente în acelaşi timp Lumina lui Hristos şi norul care indică prezenţa Duhului
Sfânt.
Astfel, prin Sfântul Duh, Care i-a adumbrit în chipul norului, Cuvântul avea să se
schimbe la faţă şi în Apostoli. Aceasta a făcut ca natura lor să se transfigureze astfel încât
să poată vedea în Lumină pe Hristos, Lumină care în Duhul Sfânt şi în Hristos
sălăşluind tainic în ei, le era proprie.
Există un pasaj grăitor menţionat în viaţa Sfântului Serafim de Sarov în care
ucenicul acestuia, Motovilov9, care dorea să ştie cum este posibil să cunoască pe Duhul
Sfânt, se face părtaş Luminii lui Hristos. El întreabă pe sfânt cum ar putea să simtă dacă
este sau nu în Duhul Sfânt. Atunci sfântul îl roagă să-l privească. Încercând să-l asculte,
Motovilov îi răspunde că nu poate să o facă pentru că lumina ochilor lui îl arde, fiind
mai strălucitoare decât soarele. Sfântul Serafim spune atunci ucenicului: „nu ai fi putut
să mă vezi în lumină dacă tu însuţi nu erai în lumină (Duhul Sfânt)”10. Şi aici ucenicii nu ar fi
putut vedea Lumina, dacă ei nu primeau în Duhul Sfânt şi prin Hristos, Lumina
dumnezeirii Sale.

8
Sfinţii Părinţi au căutat să explice de ce au au fost aleşi aceşti trei Sfinţi Apostoli; astfel, Petru pentru că L-a
mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu ; Ioan, pentru ataşamentul său deosebit faţă de Mântuitorul (să ne
amintim că va fi singurul dintre ucenici care a rămas lângă Cruce, în momentele dramatice de pe Golgota) ; Iacov,
pentru că va fi cel dintâi episcop mărturisitor al Ierusalimului, martirizat de Irod la anul 62.
9
Sf. Serafim de Sarov, Un Serafim printre oameni, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005, p. 366.
10
Ibidem.

6
 Întregirea Treimii se manifestă la Schimbarea la Față ca şi la Botezul lui Iisus de
la râul Iordan prin cuvântul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe
Acesta să-L ascultaţi” (Matei 17, 5). Aceleaşi cuvinte rostite de Dumnezeu-Tatăl le
regăsim şi la botezul Domnului în râul Iordan, însă la Schimbarea la Față – eveniment
care are loc spre sfârșitul activității pământești a Mântuitorului - acestea sunt întregite
de porunca: „pe Acesta să-L ascultaţi”, ceea ce reprezintă o datorie pentru toţi fiii Bisericii
lui Hristos. O parte din vechii noştri pictori de biserici în înfăţişarea judecăţii din urmă
au zugrăvit pe tron înalt o carte în locul lui Iisus Hristos. Prin aceasta ei închipuiau un
adevăr rostit de Însuşi Mântuitorul: pe păcătoşi îi va judeca însăşi Scriptura pe are ei au
auzit-o, dar n-au respectat-o: „Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl
judec, are cine-l osândi. Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua cea de apoi”
(Ioan 12, 48).

**********

Să ne hărăzească Dumnezeu darul acesta ca zidul care se interpune între noi și

Dumnezeu, zidul păcatului, catapeteasma aceasta a păcatului să fie despicată în două,
să fie ruptă, ca Preasfânta Treime să pătrundă, să-și facă lăcaș în templul, în biserica
trupului nostru, pentru ca astfel noi să devenim părtași mărețiilor în această zi de mare
sărbătoare.