Credinţa şi sacramentele

Prin Revelaţia sa, „Dumnezeu cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează
oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire
cu El". Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa.
Prin credinţă, omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. Cu toată
fiinţa, omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează. Sfânta Scriptură numeşte
acest răspuns al omului, dat lui Dumnezeu care revelează, „ascultarea credinţei".
Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi
inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. Noi credem „datorită autorităţii lui
Dumnezeu însuşi, care revelează şi care nu poate nici să se înşele, nici să ne înşele". „Totuşi,
pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii, Dumnezeu a voit ca ajutoarele
interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei sale". Astfel,
minunile lui Cristos şi ale sfinţilor, profeţiile, răspândirea şi sfinţenia Bisericii, rodnicia şi
stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei, adaptate la intelectul tuturor", sunt „motive
de credibilitate", care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a
spiritului".
Credinţa este sigură, mai sigură decât orice cunoaştere umană, pentru că se
întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi. Desigur, adevărurile
revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului, dar „certitudinea pe care o dă lumina
divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale". „Zece mii de
dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială".
Unitatea Bisericii adevărate este unitate de credinţă şi comuniune. Prin uniunea lor de
credinţă, cei care aparţin Bisericii împărtăşesc aceeaşi credinţă, aşa cum le este propusă lor de
Biserică. Biserica este locul unde aici pe pământ se poate întâlni cu Cristos cel înviat, este
sacramentul universal al lui Cristos este semnul sensibil şi eficace al lui Cristos şi al harului
răscumpărător. Sacramentalitatea Bisericii nu provine de la ea ci de la Cristos, de la
umanitatea sa răstignită şi glorificată
Etimologic, sacrmentum provine de la verbul sacrare şi sufixul mentum şi înseamnă a
face, a constitui un lucru sau o persoană sacră, a o rezerva ori dedica lui Dumnezeu.
Sacramentul este semnul sacru al unei realităţi spirituale invizibile, un semn mistic, tainic, al
mântuirii.

1
Sacramentele sau Tainele sunt mijloace de sfinţire ale Dumnezeului celui Sfânt. Chiar de la
origini Dumnezeu se manifestă ca Sfântul prin excelenţă, ca Cel care sfinţeşte cu prezenţa şi
cu puterea Sa orice realitate care vine în contact cu El. Sacramentele sunt semne văzute
instituite de Domnul nostru Isus Cristos prin care se conferă graţia (harul) sfinţitoare, sunt
instrumentele ordinare ale graţiei care transformă, îndumnezeieşte omul.
Urmându-1 pe Sf. Toma, Conciliul Tridentin împarte sacramentele în sacramente ale
iniţierii (Botezul, Mirul şi Euharistia), sacramente medicinale (Penitenţa, Maslul), sacramente
sociale sau comunitare (Preoţia şi Căsătoria). Catehismul Bisericii Catolice păstrează această
structurare, însă sacramentele medicinale fiind numite de vindecare iar cele comunitare sunt
numite de slujire a comuniunii.

Conciliul Tridentin anatemizează pe oricine ar susţine că sunt mai mult sau mai puţin
de şapte sacramente.

Materia, este un lucru sensibil folosit la săvârşirea sacramentelor; remotă sau

îndepărtată, adică lucrul sensibil utilizat (apă, pâine, vin, ulei...); proximă sau apropiată, adică
însăşi aplicarea materiei îndepărtate (spălarea, ungerea, turnarea,...). Forma, sacramentului o
constituie cuvintele folosite de ministrul sacramentului atunci când aplică materia; ea face ca
materia şi aplicarea acesteia să devină sacrament.
De reţinut că materia şi forma sunt părţi esenţiale ale sacramentelor, iar dacă lipseşte
vreuna din acestea nu se poate face sacramentul.

Ministrul sacramentelor este cel care săvârşeşte acţiunea sacramentală. Poate fi:
1.principal, cel în numele căruia se săvârşeşte acţiunea sacramentală : Cristos, şi secundar, cel
care în numele lui Cristos săvârşeşte şi distribuie sacramentele, omul - cauză instrumentală.

îndumnezeirea omului se realizează nu doar prin celebrarea Euharistiei şi a altor

sacramente, ci şi prin trăirea credinţei, prin dialogul cu Tatăl, prin Isus, în Spiritul Sfânt.
Există o legătură foarte strânsă între credinţă şi sacramente, deoarce Biserica este locul
cel mai potrivit pentru trăirea credinţei şi totodată este locul unde se administrează
sacramentele în Cristos şi prin Cristos. Biserica, aşadar, este în Cristos ca un sacrament, adică
semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu.