Capitolul NEPRIHĂNIREA din „Creștinismul trdițional“

Ewald Frank
Condamnarea omului a făcut necesară neprihănirea lui.
Neprihănirea nu este o eliberare din lipsă de dovezi, neprihănirea
înseamnă că acela care este învinuit, nu este vinovat, acuzarea a fost
doar, pe nedrept, îndreptată spre el. Cel ce stă înaintea judecăţii nu a
încălcat nici o rânduială, a apărut doar un acuzator, care nu a putut
rezolva nimic, pentru că nu a putut dovedi nici o vină. Acuzaţia a fost
respinsă, procuratura a trebuit să claseze dosarul – judecarea cazului a
încetat.
Pe de o parte, omul a devenit vinovat înaintea lui Dumnezeu, de
aceea el are nevoie de iertare. Neprihănirea în sensul divin este de
partea cealaltă: Dumnezeu îl vede, în Hristos, pe omul căruia El i-a
iertat păcatele, astfel este ca şi cum acesta nu ar fi păcătuit nici o dată .
Zicala zice: „Iertat – dar nu uitat! “
Noi chiar dacă ne iertăm unii pe alţii din inimă, totuşi ne aducem
aminte deseori de multe lucruri care au existat odată, demult. La
Dumnezeu stau lucrurile altfel: El a iertat păcatele şi nu se mai gândeşte
la acestea. Nimeni nu are dreptul să readucă, în amintire, lucrurile unui
om pe care Dumnezeu l-a îndreptățit. Cine face aşa ceva devine
vinovat şi face fără putere, pentru sine, iertarea divină şi neprihănirea.
Pentru că omul este născut în starea aceasta păcătoasă fără o
contribuţie personală, Dumnezeu a luat asupra Sa, prin Fiul, decizia
condamnării pe care ar fi trebuit s-o pronunţe prin dreptatea Lui, şi,
prin împăcarea Sa, a lucrat o neprihănire deplină a omului. „Și totuși,
El a fost rănit din pricina încălcărilor noastre și zdrobit din pricina
nelegiuirilor noastre: pedeapsa a fost pusă asupra Lui pentru pacea
noastră, și prin rănile Lui ni s-a dat vindecarea.“ (Isa. 53: 5).
În epistola către adunarea din Roma, Pavel a învăţat în
detaliu neprihănirea biblică şi a arătat, cum poate fi primită şi trăită.
Referitor la Evanghelia lui Isus Hristos şi la neprihănirea care
urmează, el scrie: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evaghelie; fiindcă ea
1
este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecărui care crede: mai
întâi a Iudeului, apoi a Grecului. Căci în ea se descoperă dreptatea lui
Dumnezeu, din credinţă spre credinţă, după cum este scris: ,Cel drept
va trăi din credinţă‘ (Rom. 1:16+17).
Dumnezeu nu numai că l-a salvat pe om de la moarte şi pierzare,
ci El l-a îndreptățit pe deplin şi i-a redat dreptatea divină. Propria
neprihănire prin fapte care izvorăşte din dreptatea proprie, nu mai
este necesară pentru că am devenit părtaşi ai dreptăţii lui Dumnezeu.
Dreptatea proprie nu valorează înaintea lui Dumnezeu şi poate să fie
cea mai mare piedică pentru noi. Este scris: „pentru că pe temeiul
faptelor Legii nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea lui Dumnezeu
(Ps. 143:2); căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului.“ (Rom. 3:20).
Prin lucrarea suverană a lui Dumnezeu, omul a fost scos din
starea pierdută în care a fost condamnat şi a fost reaşezat în poziția
inițială înaintea lui Dumnezeu. Acesta este miezul Evangheliei lui Isus
Hristos. Dumnezeu nu numai că ne-a iertat, El ne-a îndreptățit și ne-a
dăruit chiar şi propria Sa dreptate divină. „…și anume, dreptatea lui
Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce
cred. Pentru că aici nu este nicio deosebire; … căci toți au păcătuit și
sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, fiind îndreptățiți fără plată, prin
harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.“ (Rom. 3: 22-
24).
Aici nu mai rămâne spaţiu pentru faptele proprii, care duc la o
dreptate proprie, aici trebuie să cedăm loc mesajului divin, adică
Evangheliei lui Isus Hristos. Aceasta este de fapt Evanghelia mântuirii,
mesajul eliberator, care trebuie trâmbiţat, în toată lumea. Omenirea a
fost împăcată cu Dumnezeu. „...deci, El a vrut să-Și dovedească
dreptatea în timpul de acum, astfel încât El însuşi să fie drept, şi să
declare drept pe cel ce are credință în Isus.“ (Rom. 3: 26).
Nu credinţa într-un întemeietor al vreunei religii sau al vreunei
confesiuni realizează neprihănirea divină, ci credinţa în Isus, în care
Dumnezeu S-a întâlnit cu omenirea, împăcând-o cu Sine. Faptele

2
smerite nu valorează: „Căci noi socotim că omul este îndreptăţit prin
credinţă, fără faptele Legii.“ (Rom. 3: 28).
După cum vedem, Pavel a fost atât de cuprins de gândul
neprihănirii, încât a adus lumină în tema aceasta, privind-o din toate
părţile. Epistola către Romani, de la cap. 3 până la cap. 8, ne dă o
introducere atotcuprinzătoare în planul de răscumpărare al lui
Dumnezeu. Fiecare trebuie doar să accepte, prin credinţă, ceea ce ne-a
dăruit Dumnezeu şi să-I mulţumească Lui pentru aceasta. Cine încearcă
prin fapte proprii nu va recunoaşte niciodată lucrarea desăvârşită a lui
Dumnezeu în însemnătatea sa adevărată şi deplină. Lucrarea noastră
proprie ne împiedică să vedem ceea ce a făcut Dumnezeu cu adevărat.
„… cine dimpotrivă nu face fapte, ci crede în Acela care îl face
neprihănit pe cel fără Dumnezeu, aceluia i se va socoti credința ca
dreptate.“ (Rom. 4: 5).
Prin Avraam ni se arată o lecţie de o importanţă vitală, că
aceluia căruia Dumnezeu i se adresează şi care primeşte astfel Cuvântul
făgăduinţei nu mai priveşte la sine şi la stările înconjurătoare, ci crede
din inimă ceea ce a zis Dumnezeu. El vede deja lucrurile făgăduite, deşi
acestea încă nu există, Îi dă lui Dumnezeu onoare şi trăieşte în siguranţa
credinţei, având convingerea tare că Dumnezeu va înfăptui ceea ce a
făgăduit chiar El.

În Rom. 5, apostolul explică mai departe: „Deci, fiindcă am fost

îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin DOMNUL
nostru Isus Hristos“ (vers. 1). El ne arată că prin credinţă am intrat în
această stare de har, având acces la tronul harului, că ne putem lăuda cu
nădejdea în slava lui Dumnezeu, chiar şi în necazuri şi dureri. Apoi el
revine din nou la miezul neprihănirii: „Deci, cu atât mai mult acum,
după ce am fost îndreptățiți prin sângele Lui, vom fi salvați prin El de
mânia lui Dumnezeu“ (vers. 9). Tot timpul se subliniază faptul că nu
este vorba despre o credinţă în ceva neprecis, ci este vorba despre
credinţa în Isus Hristos, Cel răstignit, şi în răscumpărarea isprăvită prin
sângele Său scump şi sfânt.
3
 Apostolul scrie mai cuprinzător: „Deci, după cum printr-o
singură încălcare a venit condamnarea pentru toți oamenii, tot așa,
printr-o singură faptă dreaptă a venit neprihănirea pentru toți oamenii,
care duce la viață. Căci, așa cum, prin neascultarea unui singur om, cei
mulți au fost puși în starea de păcătoși, tot astfel, prin ascultarea Unuia
(Fil. 2:8), cei mulți vor fi puși în starea de (oameni) drepți“. (Rom.
5.18-19).
Aşa cum, pe de-o parte, se constată că actul de condamnare i-a
lovit pe toţi oamenii, de la Adam încoace, tot aşa, pe de altă parte,
putem crede că această condamnare a fost ridicată, că în faţa lui
Dumnezeu am fost iertaţi şi întru totul îndreptățiți.
În cap. 6 ni se arată că noi am fost răstigniţi şi am murit
împreună cu Hristos, că am fost îngropaţi cu El, dar apoi înviaţi cu El,
la o viaţă nouă, divină. Romani 7 îl arată pe om în toată slăbiciunea lui.
El se vede înşelat prin păcat şi simte toată asprimea legii divine. Numai
acolo unde este o lege, poate exista şi o încălcare de lege. Fără darea
legii pe muntele Sinai, cu toate poruncile şi interdicţiile ei, omenirea nu
ar fi ştiut ce este drept.
Legea a fost dată pentru ca omul să devină conștient de
încălcări. Judecătorul cel drept ne-a condamnat prin legea Sa, iar ca
Răscumpărător, El ne-a dăruit har şi milă. „…dar mila biruieşte
judecata.“ (Iac. 2, 13). Omul îşi dă seama de robia sa, de obiceiurile
proprii şi de pasiunile al căror rob este, şi strigă din suflet: „Da, toate
faptele mele sunt de neînțeles pentru mine; căci nu fac ceea ce vreau, ci
fac ceea ce urăsc… Căci eu știu: în mine, adică în trupul meu, nu
locuiește nimic bun, pentru că am voința să fac binele, dar înfăptuirea
binelui nu; O, om nefericit ce sunt! Cine mă va răscumpăra din acest
trup de moarte?“ (Rom. 7:15-24).
Fiecare om care se întoarce la DOMNUL va trebui să treacă prin
acest proces interior, pentru că fără acest proces nu este posibilă o
pocăinţă. Abia după aceasta urmează, în capitolul 8, ceea ce este descris
ca o realitate divină, trăită. Omul, îndreptățit prin credinţa în Domnul
Isus Hristos şi în lucrarea Sa desăvârşită de răscumpărare, poate să
4
strige: „Acum deci nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt
în Hristos Isus“ (vers. 1), pentru că ei au găsit pace cu Dumnezeu şi au
intrat în odihna Lui.
Satan, acuzatorul fraţilor (Apoc. 12, 10) şi cei care i se pun la
dispoziţie ridică acuzaţii tot mai mari împotriva credincioşilor
îndreptățiți prin har. Pavel ţine seama de această stare: „Cine vrea să
ridice acuzație împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel
care îi socotește neprihăniți. Cine vrea să-i condamne? “ (vers. 33).
Neprihănirea adevărată nu este doar o învăţătură, ea trebuie să devină
o experienţă trăită.
Neprihănirea este partea a doua a iertării. Dumnezeu trebuia
să-l condamne pe om, pentru că a devenit vinovat. Răscumpărarea prin
sângele Mielului a șters vina noastră. O altă acuzaţie nu poate fi
ridicată, chiar dacă Satana încearcă adesea acest lucru. El a făcut-o şi la
Martin Luther, dar acesta din urmă a aflat siguranţa prin credinţă,
spunând prin ea: „Cel drept va trăi prin credinţă! “
Neprihănirea divină vine numai prin credinţa în răscumpărarea
isprăvită prin Isus Hristos. Aşa cum omul se întoarce la Dumnezeu şi
află, prin pocăinţă, sfârşitul vieţii proprii iar prin naşterea din nou
începutul unei vieţi noi, divine, tot aşa este şi cu iertarea, care este în
legătură cu suferinţa şi moartea lui Hristos, şi cu neprihănirea, care
este în legătură cu învierea şi cu viaţa lui Dumnezeu. „Care a fost dat
morții pentru fărădelegile noastre, şi a fost înviat pentru neprihănirea
noastră.“ (Rom. 4:25).
Pe cât de sigur a murit Isus, pe atât de sigur păcatul este iertat.
Pe cât de sigur a înviat El, pe atât de sigur suntem noi îndreptățiți
odată pentru totdeauna. Apostolul Iacov arată credinţa celui
îndreptățițit de Dumnezeu, în ceea ce a spus Dumnezeu şi care prin
ascultarea corespunzătoare, îşi găseşte desăvârşirea prin fapte: „Vezi că
credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte,credinţa a ajuns
desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Prin aceasta vezi
că credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte credința a ajuns
desăvârșită; și el a fost numit ›prietenul lui Dumnezeu»“ (Iac. 2:22-23).
5
 Nu faptele îl îndreptățesc pe om. Acestea sunt doar o parte
integrantă acelui îndreptățit prin credinţă. Cine crede în Dumnezeu,
acela procedează conform celor poruncite de El. Avraam credea că
Dumnezeu îl va învia pe fiul său Isaac din morţi şi era pregătit să-l
aducă drept jertfă, aşa cum i s-a poruncit. Din perspectiva aceasta a
credinţei, lui nu i-a căzut greu să asculte. Iacov nu se referă la faptele pe
care oamenii le fac din iniţiativă proprie cu intenţia de a obţine ceva în
faţa lui Dumnezeu, ci numai la faptele care se fac după porunca şi
Cuvântul lui Dumnezeu. Cine crede cu adevărat, acela face doar ce a zis
Dumnezeu. „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu.“
(Ioan 15:14). Astfel credinţa „respiră― şi este vie.
Omul îndreptățit prin credinţa în Isus Hristos stă aşa înaintea
lui Dumnezeu, ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. El este reaşezat în
starea originară pentru destinaţia veşnică şi mai aşteaptă doar
transformarea trupului şi desăvârşirea. Cine crede cu adevărat o va
dovedi bucuros prin viaţa şi faptele sale, aşadar prin ascultarea sa, aşa
cum a făcut-o şi Avraam.
n Evrei 12 răscumpăraţii sunt arătaţi ca oameni drepţi şi
desăvârşiţi. „… Nu, ci voi v-ați apropiat de Muntele Sion și de cetatea
Dumnezeului celui Viu, de Ierusalimul ceresc și de miile de îngeri, la o
strângere în sărbătoare, și de Adunarea celor întâi născuți, care sunt
scriși în ceruri, și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile
drepţilor desăvârşiţi“ (vers. 22-23).