Sunteți pe pagina 1din 20

Doctrina harului, esența Teologiei Reformate

Referitor la toate aspectele sub care harul salvator al lui Dumnezeu poate fi privit, trebuie
să luăm în considerare realitatea şi gravitatea păcatului. Salvarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu
este mai mult decât salvare de păcat şi de consecinţele lui. Planul acesta conţine mai mult decât
bogăţiile harului lui Dumnezeu şi ia în considerare cel mai înalt destin posibil ce ar putea fi dat
creaţiei în conformitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie primul născut dintre mai
mulţi fraţi1. Dar un astfel de destin nu poate fi prevăzut sau obţinut fără salvarea din păcat cu
toate ramificaţiile şi obligaţiile lui. Pentru a putea vorbi de salvare trebuie mai întâi vorbit de
salvarea din păcat.  
Nu putem evalua gravitatea păcatului dacă nu cercetăm ceea ce este central în definiţia
lui. Dacă spunem că păcatul este egoism, afirmăm ceva ce aparţine caracterului păcatului, mai
ales dacă ne gândim la centrarea pe sineşi interpretăm aceasta ca implicând închinarea la sine
mai mult decât la Creator2. Nedreptatea păcatului este deci dezvăluită. Dacă spunem că păcatul
este afirmarea autonomiei omeneşti împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, spunem ceva relevant.
Păcatul este aceasta şi este aparent în Eden, când a început păcatul rasei noastre.  
Dar trebuie să întrebăm: sunt aceste analize suficiente? Cu alte cuvinte: nu dă Scriptura o
definiţie mai pătrunzătoare? Când Pavel spune „umblarea după lucrurile firii pământeşti este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”3, ne-a furnizat elementul ultim al definiţiei păcatului. Păcatul
este în contradicţie cu Dumnezeu, contradicţie pe toată linia slavei unice şi fundamentale a lui
Dumnezeu. Nimic nu este mai apropiat de slava lui Dumnezeu decât adevărul Lui; El este
adevărul. Ispititorul era conştient de aceasta şi deci strategia lui a fost făcută în conformitate.
Femeii i-a spus: „Hotărât, că nu veţi muri!”4. Aceasta era o contradicţie ţipătoare a adevărului lui
Dumnezeu. Când femeia a consimţit la această contradicţie, atunci integritatea ei a eşuat şi a
devenit prizoniera păcatului. Acuzaţia Domnului nostru asupra ispititorului este datorată faptului
că propria lui cădere din integritate a avut acelaşi caracter cu cea cu care a sedus-o pe Eva. „El de
la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o
minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (John 8:44).

1
Romani 8:29
2
Romani 1:25
3
Romani 8:7
4
Geneza 3:4

1
Da, esenţa păcatului este a fi împotriva lui Dumnezeu5; este vorba de contradicţia faţă de
Dumnezeu în totalitatea conotaţiei şi aplicaţiei. Când Pavel a scris „umblarea după lucrurile firii
pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” el a adăugat „căci, ea nu se supune Legii lui
Dumnezeu,” (Rom. 8:7). Este semnificativ că legea lui Dumnezeu este menţionată în această
legătură. Duşmănia se manifestă prin nesupunere la legea lui Dumnezeu. Şi nu numai aceasta.
Nesupunerea este duşmănie, contradicţie. Deoarece legea este slava lui Dumnezeu ce se exprimă
pentru aranjarea gândirii umane, cuvântului, acţiunii în acord cu chipul în care omul a fost creat.
Păcatul poate fi definit în termenii legii ca fiind „fărădelege” 6.
Contradicţia păcatului faţă de Dumnezeu şi de voinţa Lui, dacă nu este descrisă adecvat
ca fiind o rezistenţă, atunci implică şi se exprimă prin rezistenţă. Scriptura foloseşte uneori acest
termen sau echivalenţii lui pentru a exprima atitudinea necredinţei 7.Este evident că păcatul
constă în rezistenţă faţă de voia lui Dumnezeu. Dacă cerinţele lui Dumnezeu nu erau rezistibile,
atunci nu ar fi existat păcat. Cerinţele lui Dumnezeu se exprimă în Evanghelie şi toată
respingerea Evangheliei şi a cererilor ei este rezistenţă.
În Biblie avem revelaţia supremă a harului lui Dumnezeu, iar Hristos este întruparea
acelui har. Slava lui Dumnezeu nu este nicăieri mai strălucitoare decât în faţa că Isus Hristos.
Deci, necredinţa este rezistenţă în faţa harului, la zenitul dezvăluirii şi propunerii acestuia. Deci,
a spune că tot harul este irezistibil înseamnă a nega faptele clare de observare şi experimentare
din învăţăturile Scripturii. Ştefan a fost curajos pentru a pune sub acuzaţie audienţa
necredincioasă  pentru că rezista Duhului Sfânt: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt.
Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” 8. Aceasta este enormitatea necredinţei; este
contradicţia păcatului ce se exprimă prin rezistenţa opusă cererilor şi propunerilor dragostei şi
harului suprem. „judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit
mai mult întunericul decât lumina”9.
Când vorbim de harul irezistibil, nu o facem ca să afirmăm că tot harul este irezistibil,
nici ca să negăm aspectele fără număr în care harul întâmpină opoziţie până la culmea rezistenţei
până la osânda veşnică. De fapt adevărul despre şi necesitatea harului irezistibil poate fi
demonstrată prin premisa harului rezistibil. Duşmănia inimii omeneşti este cea mai virulentă în
5
Psalmi 51:4
6
I Ioan 3:4
7
Faptele Apostolilor 7:51; 13:45; Rom. 10:21; II Tim. 3:8; Tit. 1:9
8
Faptele Apostolilor 7:51
9
Ioan 3:19

2
punctul revelaţiei supreme a slavei lui Dumnezeu. Contradicţia este atât de adâncă şi persistentă,
încât Salvatorul, ca şi întrupare a harului este respins. Numai când recunoaştem aceasta, este
percepută nevoia pentru harul irezistibil.
  În evanghelismul din ziua de astăzi se presupune că lucrul pe care omul îl poate face în
practicarea propriei libertăţi este să creadă în Hristos pentru salvare. Se presupune că aceasta este
contribuţia pe care trebuie să o facă omul însuşi pentru a pune forţele salvării în mişcare şi că
Dumnezeu nu poate face nimic faţă de acest sfârşit până când omul nu ia decizia crucială. În
această afirmaţie este un eşec total să iei în considerare decăderea umană, cu natura contradicţiei
pe care o implică păcatul. Pavel ne spune că nu numai că mintea firească nu este supusă legii lui
Dumnezeu, dar nici nu poate fi10.
Această imposibilitate se extinde şi la Evanghelie. Este implicaţia celorlalte cuvinte ale
lui Pavel „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o
nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” 11. Dar pentru
acest adevăr avem cel mai exact şi clar martor al Domnului Însuşi „.Nimeni nu poate veni la
Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” 12; „că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-
a fost dat de Tatăl Meu.”13. Aici este martorul celui care ştie ce este în om şi care-L cunoaşte pe
Tatăl, cum şi Tatăl îl cunoaşte pe el. Şi este ca urmare o imposibilitate spirituală şi morală pentru
un om să vină la el, cu excepţia darului liber al Tatălui, în atragerea Lui secretă şi eficientă.
  Cuvintele anterioare ale Domnului nostru trebuie coordonate cu altele din acelaşi context.
„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” 14. Ceea
ce dă Tatăl, în acest text, a fost înţeles ca o alegere în Hristos, făcută înainte de întemeierea
lumii15 sau cel puţin, în termenii dăruirii Fiului în mod corespunzător cu sau provenind din
alegere. Dar în nici un caz, aceasta nu pare să fie ceea ce Tatăl a făcut, la care se referă textul.
Există două motive pentru această concluzie. În primul rând, în alt loc din Evanghelie, când Isus
vorbeşte despre cei care I-au fost daţi de Tatăl, ei sunt identificaţi ca fiind aceia daţi lui, ieşiţi din
lume, ca cei care I-au ţinut cuvântul, ca cei care au ştiut că toate lucrurile date Lui erau de la
Tatăl, ca cei care primiseră cuvintele date Lui şi ajunseseră să cunoască adevărul că El, Isus,
10
Romani 8:7
11
I Corinteni 2:14
12
Ioan 6:44
13
Ioan 6:65
14
Ioan 6:37
15
Efeseni 1:4, 5

3
venise de la Tatăl16. Aceste caracterizări necesită mai mult decât alegere înainte de întemeierea
lumii; ele implică o relaţie de credinţă. În al doilea rând, În contextul imediat, Isus se referă la
atragerea eficace şi ceea ce Tatăl a dat 17. “Deci, trebuie să concludem că ceea ce Tatăl a dat este
actul de a da ce apare în procesul harului, definit mai specific ca fiind atragerea şi darea din
domeniul conştiinţei. Constrângerile harului Tatălui în inimile oamenilor sunt simultane cu, sau
poate pot fi interpretate ca donaţii din partea Tatălui către Fiul. Dumnezeu Tatăl atrage oamenii,
pune constrângeri sfinte asupra lor, îi cheamă la părtăşie cu Fiul Său, şi îi prezintă lui Hristos ca
pe nişte trofee ale răscumpărării pe care Hristos Însuşi a realizat-o”18.
Această constrângere a fost numită „eficace”. Nici o altă concluzie ar putea fi trasă în
mod rezonabil din Ioan 6:44, 45. Isus vorbeşte despre venirea la El, angajamentul credinţei şi
despre imposibilitatea ce se află în afara atragerii Tatălui. Excepţia implică faptul că atunci când
Tatăl atrage, intervine excepţia — persoana atrasă vine. Mai mult, ar fi o greşeală împotriva
tuturor să se înţeleagă natura şi intenţia atragerii Tatălui şi a ceea ce El dăruieşte, în termenii
versetelor 44, 65 ca aceste acţiuni să fie considerate ineficiente. Dar Ioan 6:37 pune aceasta
dincolo de orice dubiu: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine,” Isus
nu spune : tot ce Tatăl îmi dă îmi este adus. El foloseşte termenul care denotă mişcarea din partea
persoanei —„va veni la Mine”. Venirea la Hristos este mişcarea angajamentului faţă de Hristos,
venire ce angajează întreaga activitate a sufletului persoanei ce vine. Nu este vorba că ar putea
veni, că are ocazia să vină, că probabil va veni, nu că are împuternicire să vină, ci că va veni.
Este vorba de siguranţa absolută. Este o necesitate divină; porunca cerului asigură succesiunea.
  Este o imposibilitate morală şi spirituală a persoanei de a veni la Hristos în afara atragerii
Tatălui. Găsim că este o imposibilitate morală şi spirituală pentru persoana dăruită de Tatăl
Fiului să nu vină. Aceasta este, după opinia lui Isus, conjunctura invariabilă a acestor două feluri
diferite de acţiuni. – „tot ce îmi dă Tatăl, vine la Mine”. Este o eficienţă de neînvins în acţiunea
Tatălui, iar aceasta înseamnă har irezistibil.  
  Realitatea acestui har este scrisă în cuvintele lui Isus. Dar învăţătura indică de asemenea
şi necesitatea. Premisa învăţăturii Domnului nostru este imposibilitatea credinţei când există

16
Ioan 17:6-8.
17
Ioan 6:44, 65.
18
Prof. N. Colan, Teodor M. Popescu, Istoria creştinismului ca istorie a culturii, Editura Cartea românească,
Bucureşti, 1927.

4
numai puterea omenească. Puterea Tatălui este interpusă pentru a întâmpina această
imposibilitate şi imposibilitatea stabileşte indispensabilitatea interpunerii.  
  Până aici, atenţia a fost concentrată asupra acţiunii lui Dumnezeu Tatăl cu privire la
constrângerea ce apare în credinţă. Este foarte important ca accentul Scripturii să fie apreciat.
Altfel nu-L cinstim pe Dumnezeu Tatăl şi părerea noastră cu privire la asigurarea salvării este
distorsionată serios. „Dragostea Tatălui este fântâna din care toate actele şi procesele
răscumpărării încep. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că începutul salvării este în
lucrarea harului al cărui reprezentant este Tatăl. El este Cel care cheamă eficace la părtăşia cu
Fiul19 şi El atrage oamenii către Salvator. Când păcătoşii experimentează pentru prima dată
atracţia de neînfrânt a Răscumpărătorului, sunt încântaţi de frumuseţea Sa, şi se predau Lui cu
totul, aceasta se întâmplă deoarece Tatăl a făcut un dar Fiului Său şi a aşezat peste oameni o
constrângere irezistibilă”20. A numi toate acestea mai puţin decât har irezistibil înseamnă a-i nega
caracterul şi a pune la îndoială eficacitatea voinţei Tatălui.
  Mai frecvent, în teologie, s-a crezut că harul irezistibil îşi are centrul în regenerare, iar
aceasta este actul specific al Duhului Sfânt21. Ar fi simplu să spunem că acţiunile Tatălui, la care
ne-am referit mai sus, sunt doar alte modalităţi de a exprima regenerarea. Aceasta este mult prea
simplist şi eşuează în a considera varietatea lucrării harului. În planul salvării există o organizare.
În realizarea pentru totdeauna a răscumpărării există o organizare. Adică sunt roluri specifice şi
diferite ale persoanelor diferite ale Dumnezeirii. Există de asemenea o organizare în aplicarea
răscumpărării şi trebuie să ţinem cont de diversitatea implicată. A egala acţiunile Tatălui cu
regenerarea înseamnă a ignora diversitatea, teologia noastră este deci, trunchiată, iar credinţa
noastră privată de bogăţia cerută de organizare.
  Regenerarea este lucrarea specifică a Duhului Sfânt, iar aprecierea noastră cu privire la
economia mântuirii ne cere să-L onorăm cu privire la rolurile distincte pe care le are. Nici o parte
a varietăţii procesului salvării nu este mai relevantă cu privire la subiectul harului irezistibil ca şi
regenerarea. Din nou, învăţătura Domnului nostru este baza: „dacă un om nu se naşte din nou, nu
poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să

19
Romani 8:28, 30; I Corinteni 1:9; Galateni 1:15, 16; Efeseni 1:18
20
Giovani Filaromo, Manual de istorie a religiilor, traducere din italiana de Mihai Elin, Editura Humanitas,
București, 2004
21
Ioan 3:3-8

5
intre în Împărăţia lui Dumnezeu.”22. Imposibilitatea găsită mai devreme în legătură cu credinţa
apare aici în legătură cu înţelegerea şi participarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi naşterea de sus,
din apă şi din Duh este interpunerea ce întâmpină neputinţa umană. Nu există îndoială că
evaluarea Domnului nostru asupra situaţiei omului este totala incapacitate referitor la ceea ce
este cel mai relevant pentru bună-starea lui şi are acelaşi efect ca şi acuzaţia lui Pavel cu privire
la omul firesc23.
Clauza harului apare în această legătură ca şi în Ioan 6:44, 65, cu excepţia faptului dacă
este născut de sus, din apă şi din Duh, excepţia ce asigură înţelegerea şi participarea la Împărăţia
lui Dumnezeu. Şi siguranţa acestui rezultat este sugerată nu numai în „dacă” din versetele 3 şi 5
dar este afirmată expres în versetul 6: „Ceea ce este născut din Duh este Duh.” O nouă persoană
ce locuieşte înăuntru, călăuzită şi controlată de Duhul Sfânt.
Numai Ioan înregistrează pentru noi cuvintele Domnului către Nicodim. Efectul profund
lăsat de această învăţătură asupra lui gândirii lui Ioan manifestat în prima sa epistolă. În şase
ocazii apar referinţe la regenerare24. Pertinent pentru interesul nostru prezent este accentul pus pe
invariabila concomitenţă a naşterii din Dumnezeu şi a vieţii noi. „Oricine este născut din
Dumnezeu, nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu”25. „Pentru că
oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” 26. „Oricine este născut din Dumnezeu, nu
păcătuieşte…şi cel rău nu se atinge de el.” 27. Deci persoana născută din Dumnezeu nu mai
trăieşte în păcat, ci are biruinţa, deci este convertită.  
  Când aceste informaţii sunt puse în contrast cu imposibilitatea despre care vorbea
Domnul nostru cu Nicodim, singura deducţie este că noua naştere este eficientă în mod
invincibil, iar aceasta confirmă harul irezistibil. Este semnificativ că în prologul Evangheliei lui
Ioan apar cuvintele „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu”28. Trăsăturile negative cumulative întăresc pozitivul, iar lecţia este despre un
monergism divin. Nu este vorba despre ceea ce face omul, ci despre ceea ce Dumnezeu face; şi
numai Dumnezeu, până la excluderea întregii voinţe sau puteri umane. Acelaşi monergism este

22
Ioan 3:3, 5
23
I Corinteni 2:14
24
I Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18
25
Ioan 3:9
26
Ioan 5:4
27
Ioan 5:18
28
Ioan 1:13

6
evident în învăţăturile Domnului nostru. În Ioan 3:3-8 nu putem înăbuşi analogia la care se
întoarce limbajul regenerării. Când o persoană este născută din carne, nu este pentru că aceasta
a decis  acest eveniment. A fost datorită voinţei şi influenţei altora. “La fel este şi în cadrul
naşterii din nou. Şi prin a cărui voinţă şi putere nu este lăsată nici o îndoială. Numai Duhul Sfânt
este puterea. În termenii versetului 3 acţiunea este supranaturală, în termenii versetului 5 este
prin purificare radicală şi împărtăşire, în termenii versetului 6 este determinant în mod invincibil,
în termenii versetului 8 este eficient în mod misterios şi suveran”29.  
  De ce ar exista ezitare în acceptarea adevărului harului irezistibil? Este intervenţia lui
Dumnezeu de a face pentru noi ceva ce noi nu putem face. Este harul uimitor al lui Dumnezeu
care întâmpină neputinţa noastră fără speranţă. Iată Evanghelia îndurării suverane. Este singura
speranţă de succes pentru salvarea sufletelor pierdute. Duhul Sfânt însoţeşte declaraţia Bibliei cu
puterea şi demonstraţia Lui suverană. Cei pierduţi sunt născuţi din Duh şi roada este sfinţirea, iar
sfârşitul este viaţa veşnică.  
  În concluzie, ne întoarcem la Ioan 6:37, 44, 65. Când un păcătos vine la Hristos, în
angajamentul credinţei, când voinţa rebelă este reînnoită şi lacrimi de pocăinţă încep să curgă,
este datorită faptului că o tranzacţie misterioasă a avut loc între persoanele Dumnezeirii. Tatăl a
făcut un dar, o donaţie Fiului Său. Astfel să piară gândul că a veni la Hristos îşi are explicaţia în
hotărârea autonomă a voinţei umane. Îşi are cauza în voinţa suverană a lui Dumnezeu Tatăl. El a
pus asupra acestei persoane constrângerea de care a fost captivată de slava Răscumpărătorului şi
a investit în el toate interesele lui. Hristos este făcut înţelepciune de la Dumnezeu, neprihănire,
sfinţire şi răscumpărare. Aici este harul care depăşeşte şi este harul de neînvins.  
Doctrina aceasta a Harului irezistibil are o legătură foarte strânsă cu doctrina care spune
că păcatul lui Adam a schimbat fie în totalitate, fie parţial natura omenirii. Este o legătură strânsă
între ideea aceasta şi doctrina depravării moştenită în totalitate. Din nou, observaţi ceea ce spun
calviniştii cu privire la natura omului…
,,Căci natura noastră nu este doar despuiată şi golită de bine, ci şi suficient de fertilă şi
roditoare în orice rău, ca să nu poată fi considerată inactivă. Cei care au spus că păcatul originar
este ,concupiscenţă’ au folosit un cuvânt potrivit… faptul că orice se află în om, de la intelect şi
până la voinţă, de la suflet şi până la trup, a fost pătat şi înţesat cu această concupiscenţă. Sau,

29
Prof. dr. Constantin Chiricescu, Arheologia biblică, Editura Institututul de arte grafice Flacăra, Bucureşti, 1919, p.
145.

7
într-o formulă mai succintă, omul nu este în ansamblul său nimic altceva decât concupiscenţă”
(ibid; pag. 358-359; subl. adăugată).
,,..aici nu vreau decât să sugerez pe scurt faptul că omul este inundat în totalitate – ca de
un potop – de la cap şi până la picioare, astfel încât nici o parte a sa nu mai este imună la păcat,
iar tot ceea ce porneşte de la el trebuie atribuit păcatului” (2:1.9; pag. 360). ,,Tot astfel voinţa,
pentru că este inseparabilă de natura umană, nu a pierit nici ea, însă a fost robită în aşa măsură de
dorinţele păcătoase, încât nu mai poate să caute ceea ce este drept” (2:2.12; pag. 378).
În cartea modernă, The Five Points of Calvinism (Cele cinci idei ale Calvinismului),
doctrina păcatului strămoşesc se defineşte:,,Când calviniştii vorbesc de ideea că omul fiind
depravat în totalitate, vor să spună că natura omului este viciată, depravată şi păcătoasă peste tot.
Adiectivul ,tot’ nu înseamnă că fiecare păcătos este atât de total sau complet viciat în acţiunile şi
gândurile lui pe cât este posibil să fie. Mai degrabă, cuvântul ,total’ este folosit pentru a indica
că întregul fiinţei omului este afectat de păcat. Vicitatea se extinde la fiecare parte a omului,
trupul şi sufletul lui; păcatul a afectat toate (totalitatea) capacităţile omului – mintea, voinţa lui,
şi aşa mai departe (subl. în orig.)”30.
Deci, calviniştii cred că păcatul lui Adam a schimbat natura omului atât de mult încât
omul însuşi nu are abilitatea de a face nimic bun – nici de a crede – singur. Nu este o doctrină
care spune că omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a crede (noi credem acest lucru).
Este o doctrină care spune că omul are nevoie de o lucrare directă şi secretă a Duhului
Sfânt pentru a crede; că credinţa însăşi este un dar din partea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi
nu este ceva de făcut din partea omului. Şi, are legătură cu ideea alegerii necondiţionate şi sensul
că Dumnezeu a ales înaintea întemeierii lumii pe cei ce vor primi acest ,,dar” (adică, credinţa)
printr-o lucrare directă şi secretă/tainică a Duhului Sfânt şi pe cei care nu o vor primi. Să studiem
această doctrină în lumina Cuvântului lui Dumnezeu…
Doctrina lui Calvin:,,Dacă dorim să rezolvăm în modul cel mai eficient problema
conştiinţei nostre – astfel încât ea să nu mai fie copleşită în permanenţă de instabilitatea îndoielii
sau de nesiguranţă şi, de asemenea, pentru ca ea să nu mai şovăie în faţa celor mai mici
ambiguităţi – ar trebui să căutăm temeiul convingerii noastre într-un loc mai înalt decât
raţionamentele, judecăţile sau presupunerile omeneşti, adică în mărturia secretă a Duhului. …
Însă eu răspund că mărturia Duhului este mult superioară oricărui raţionament. Căci, aşa cum

30
Mircea Itu, Filozofia și Istoria Religiilor, Editura Fundației România de mâine, București, 2004, p. 123.

8
numai Dumnezeu este propriul Său martor potrivit în Cuvântul Său, tot astfel Cuvântul nu îşi va
găsi acceptarea în inimile oamenilor înainte de a fi pecetluit de mărturia lăuntrică a Duhului.
Aşadar, acelaşi Duh care a vorbit prin gurile profeţilor trebuie să pătrundă în inimile noastre ca
să ne convingă de faptul că aceştia au rostit cu credincioşie ceea ce le-a fost poruncit de
Dumnezeu” (I:7:4; pag. 177-179).
,,Să hotărâm deci lucrul acesta: că cei pe care Duhul sfânt i-a instruit în sufletul lor au pe
deplin încredere în Scriptură, şi că Scriptura, într-adevăr, se autentifică pe sine; astfel, nu este
corect ca ea să fie supusă demonstraţiei şi raţionamentului. Iar certitudinea pe care merită să i-o
acordăm şi-o dobândeşte prin mărturia Duhului. Căci chiar dacă Scriptura îşi câştigă reverenţa
prin propria-i grandoare, ea ne afectează cu seriozitate numai atunci când este imprimată în
inimile noastre prin Duhul. Aşadar, iluminaţi de puterea Lui, noi nu credem că Scriptura vine de
la Dumnezeu nici pe baza propriei judecăţi şi nici pe baza judecăţii altcuiva; ci, mai presus de
judecata omenească, afirmăm cu o certitudine deplină (ca şi cum am privi ţintă la maiestatea lui
Dumnezeu) că ea a fost rostită de gura lui Dumnezeu prin intermediul lucrării oamenilor” (I:7.5;
pag. 179-180).
,,Dacă admitem lucrul acesta, va fi indiscutabil faptul că voinţa liberă nu este suficientă
pentru a-l face pe om capabil de fapte bune decât în cazul în care este ajutată de har, adică de
harul special, pe care nu-l primesc decât cei aleşi, prin regenerare”31 (II.2.6; pag. 370).
,,Îmi place, într-adevăr, acea binecunoscută opinie pe care au împrumtat-o [sic] de la
Augustin, că darurile naturale au fost corupte în om în urma păcatului, iar cele supranaturale i-au
fost luate, deoarece prin această ultimă cauză ei înţeleg lumina credinţei şi a dreptăţii, care ar fi
suficientă pentru dobândirea vieţii cereşti şi a fericirii veşnice. Aşadar, când s-a înstrăinat de
Împăraţia lui Dumnezeu, omul a fost simultan privat de darurile spirituale cu care fusese dăruit în
speranţa mântuirii veşnice. Urmează de aici că el a fost în aşa fel alungat din Împăraţia lui
Dumnezeu, încât toate însuşirile care aparţineau vieţii binecuvântate a sufletului i-au fost luate,
urmând să le redobândească prin harul regenerării. Printre aceste daruri se numără credinţa,
iubirea de Dumnezeu, mila faţă de aproapele [sic], cât şi zelul pentru sfinţenie şi dreptate. Toate
acestea, deoarece sunt restaurate în noi prin lucrarea lui Cristos, sunt considerate adiţionale şi
situate în afara naturii; acesta este şi motivul din care deducem că ele ne-au fost şi ele luate în
acelaşi timp. Aceasta este corupţia darurilor naturale. Căci chiar dacă ne-a rămas ceva din

31
Ibidem, p. 152.

9
intelect şi din judecată, ca un fel de reziduu, împreună cu voinţa, nu vom afirma totuşi că o
gândire este completă şi sănătoasă atât timp cât este slabă şi cufundată într-un întuneric adânc.
Decăderea voinţei este de asemenea [sic] binecunoscută.
,,Aşadar, deoarece raţiunea prin care omul distinge binele de rău şi prin intermediul
căreia înţelege şi judecă este un dar natural şi nu putea fi complet anulată. Ea a fost doar în parte
slăbită, în parte coruptă, dar suficient de mult pentru ca ruinele ei să se poată vedea. Ioan ne
spune în sensul acesta că: ,Lumina luminează încă în întuneric, iar întunericul nu a biruit-o’ 32. În
aceste versete sunt prezentate limpede ambele fapte. Mai întâi, în natura pervertită şi degenerată
a omului încă mai strălucesc câteva scântei. Acestea îl definesc drept o fiinţă raţională,
separându-l de animale prin faptul că este înzestrat cu intelect. Apoi, în al doilea rând, versetele
de mai sus arată că această lumină este asediată de o ignoranţă adâncă, ea nefiind astfel capabilă
să se manifeste eficient.
,,Tot astfel voinţa, pentru că este inseparabilă de natura umană, nu a pierit nici ea, însă a
fost robită în aşa măsură de dorinţele păcătoase, încât nu mai poate să caute ceea ce este drept.
Aceasta este într-adevăr o definiţie completă, dar una care are nevoie de explicaţii suplimentare”
(II.2.12; pag. 377-378).
,,Aşadar, se pare că harul lui Dumnezeu, după cum este înţeleasă această sintagmă din
discuţia referitoare la regenerare, reprezintă stăpânirea Duhului destinată să orienteze şi să
reglementeze voinţa umană. Duhul nu poate reglementa dacă nu corectează, reformează şi
înnoieşte. Acesta este motivul pentru care noi spunem că începutul regenerării este eliminarea
lucrurilor care ne aparţin. Tot astfel, El nu-şi poate duce la îndeplinire aceste funcţiuni dacă nu
determină, acţionează, obligă, susţine şi păstrează. Aşadar, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că
toate acţiunile ce decurg din har sunt în întregime ale Sale. …Nimic nu ne împiedică să afirmăm
că noi înşine facem aşa cum se cuvine ceea ce Duhul lui Dumnezeu face în noi, chiar dacă voinţa
noastră nu adaugă nimic în plus la harul Său” (II.5.15; pag. 447-448).
,,Aceasta înseamnă că trupul nu este capabil de o înţelepciune atât de înaltă încât să-L
conceapă pe Dumnezeu şi lucrurile Sale decât în cazul în care este iluminat de Duhul lui
Dumnezeu” (II.2.19; pag. 386). ,,Oare nu a coborât Cristos pe pământ tocmai ca să le descopere
oamenilor voia Tatălui [cf. Ioan 1:18]? Sau nu Şi-a îndeplinit El oare cu credincioşie misiunea?
Cu siguranţă că da, însă nimic nu se rezolvă prin mesajul Său dacă Duhul, Învăţătorul lăuntric,

32
Ioan 1:5

10
nu arată minţii noastre care este calea. Aşadar, numai oamenii aceia care L-au auzit pe Tatăl şi
care au fost învăţati de El pot să vină la Cristos. Ce fel de învăţătură şi ce fel de auzire este
aceasta? Cu siguranţă ea se iveşte acolo unde Duhul, printr-o putere miraculoasă şi unică, ne
pregăteşte în aşa fel urechile încât să putem auzi şi ne deschide [sic] mintea în aşa fel încât să
putem înţelege” (II.2.20; pag. 387-388). ,,Căci pe aceia pe care Domnul nu i-a făcut vrednici să
fie călăuziţi prin Duhul Său, El îi abandonează, cu îndreptăţire, în voia acţiunii lui Satan”
33
(II.4.1; pag. 420).
,,Când Domnul Îşi instaurează Împărăţia în lăuntrul lor, le limitează voinţa prin Duhul
Său în aşa fel încât aceasta să nu mai poată fi trasă încoace şi încolo de poftele rătăcitoare în
virtutea înclinaţiei sale naturale. Pentru ca voinţa să poată fi sfântă şi dreaptă, El o formează, o
croieşte, o direcţionează şi o supune stăpânirii dreptăţii Lui; ca să nu se clatine şi să nu cadă, El o
sprijină şi o întăreşte prin puterea Duhului Său” (II.5.14; pag. 446-447). ,,Atunci, ceea ce spune
Augustin rămâne adevărat: ,Harul lui Dumnezeu nu îi găseşte, ci îi face pe cei aleşi potriviţi
pentru alegere’” (III.22.8; pag. 110).
,,Aşadar, aşa cum noi nu putem veni la Cristos dacă nu suntem atraşi de Duhul lui
Dumnezeu, tot aşa, atunci când suntem atraşi, suntem ridicaţi în mintea şi în inima noastră
deasupra înţelegerii noastre. Căci sufletul, iluminat de El, dobândeşte o nouă perspicacitate, ca să
zic aşa, pentru a contempla tainele cereşti, a căror splendoare l-ar fi orbit mai devreme. Iar
înţelegerea omenească, luminată astfel de lumina Duhului Sfânt, începe atunci, în cele din urmă,
să guste cu adevărat din lucrurile care aparţin Împărăţiei lui Dumnezeu, după ce înainte a fost
destul de neîndemânatică şi lipsită de destoinicie în a le gusta” (III.2.34; pag. 704).
,,Aceasta [conversiunea Lidiei din Fapte 16.14, p.h.] nu ni se revelează doar ca un fapt
divers despre o femeie oarecare, ci trebuie să învăţăm că progresul fiecărui om în ce priveşte
evlavia este lucrarea secretă a Duhului” (III.24.13; pag. 149).
Deci, pentru a rezuma doctrina lui Calvin. Omul, din cauza păcatului lui Adam, este depravat de
la naştere şi nu poate face nimic – nimic – singur – nici chiar a crede în Dumnezeu. Prin urmare,
este necesar ca Duhul Sfânt să-i pătrundă inima, să o curăţească şi după aceea, printr-o lucrare
tainică, omul este spălat de păcate şi este pregătit pentru rai. Acum, să ne îndreptăm atenţia la
cartea modernă, The Five Points of Calvinism.

33
Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Introducere de Maxime Egger, Traducere din limba franceză de Sora Eugenia
Vlad, Editura Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p. 190.

11
În cartea aceasta, ,,harul irezistibil” se cheamă şi ,,chemarea eficace”, care se defineşte
drept: ,,Duhul Sfânt nu eşuează niciodată să aducă la mântuire pe cei păcătoşi pe care-i cheamă
El personal la Hristos. El aplică inevitabil mântuirea la fiecare păcătos pe care meneşte să-l
mântuiască, şi este intenţia Lui de a salva pe toţi cei aleşi. …Prin această chemare specială,
Duhul Sfânt face o lucrare de har înăuntrul păcătosului, care îl duce inevitabil la credinţă în
Cristos. …îl împuterniceşte să înţeleagă şi să creadă adevăr spiritual… Aceasta se realizează prin
regenerare sau noua naştere prin care păcătosul se face un copil al lui Dumnezeu şi i se dă viaţa
spirituală…chemarea specială lăuntrică a Duhului nu eşuează niciodată să rezulte în
conversiunea acelora pentru care se face” (pag. 52-53). Această chemare se face numai celor
aleşi şi nu poate fi ,,încurcată” nici ,,refuzată”34 (pag. 54).
Pentru a dovedi această doctrină din Biblie, autorii folosesc aceste titluri şi pasajele
biblice: Mai întâi, ,,Duhul mântuieşte:” Romani 8.14; 1 Corinteni 2.10-13; 6.11; 12.3; 2
Corinteni 12.3; 3.6; 3.17-18; 1 Petru 1.1-2.
1. ,,Schimbarea lăuntrică care este aşa făcută prin Duhul Sfânt, rezultă din puterea
lui Dumnezeu şi harul, şi în nici un mod este El dependent de ajutorul omului pentru succes în
această lucrare”, deci ,,Duhul dă noua naştere” (pag. 55): Ioan 1.12-13; 3.3-8; Tit 3.5; 1 Petru
1.3, 23; 1 Ioan 5.4; Deuteronom 30.6; Ezechiel 36.26-27; Galateni 6.15; Efeseni 2.10; 2
Corinteni 5.17-18; Ioan 5.21; Efeseni 2.1, 5; Coloseni 2.13.
2. ,,Duhul revelează tainele lui Dumnezeu… prin revelare personală lăuntrică dată
de Duh” (pag. 58): Matei 11.25-27; Luca 10.21; Matei 13.10-11, 16; Luca 8.10; Matei 16.15-17;
Ioan 6.37, 44-45; 6.64-65; 1 Corinteni 2.14; Efeseni 1.17-18.
3. În al patrulea rând, ,,Credinţa şi pocăinţa sunt daruri divine şi sunt făcute în suflet
prin lucrarea care regenerează a Duhului Sfânt” (pag. 60): Fapte 5.31; 11.18; 13.48; 16.14;
18.27; Efeseni 2.8-9; Filipeni 1.29; 2 Timotei 2.25-26.
4. În al cincilea rând, ,,Duhul Sfânt extinde o chemare lăuntrică specială numai celor
aleşi… [care] întotdeauna rezultă în conversiunea acelora pentru care se face” (pag. 61): Romani
1.6-7; 8.30; 9.23-24; 1 Corinteni 1.1-2, 9, 23-31; Galateni 1.15-16; Efeseni 4.4; 2 Timotei 1.9;
Evrei 9.15; Iuda 1; 1 Petru 1.15; 2.9; 5.10; 2 Petru 1.3; Apocalipsa 17.14.

34
Ibidem, p. 192.

12
5. În al şaselea rând, ,,Aplicarea mântuirii este tot de har şi se face numaiprin
puterea atotputernică a lui Dumnezeu” (pag. 63): Isaia 55.11; Ioan 3.27; 17.2; Romani 9.16; 1
Corinteni 3.6-7; 1 Corinteni 4.7; Filipeni 2.12-13; Iacov 1.18; 1 Ioan 5.20.
Steele, et al. recunosc că ,,instrumentul pe care El [Duhul Sfânt] îl foloseşte este cuvântul
lui Dumnezeu” (pag. 56; subl. adăugată). Dacă calviniştii ar pune această idee într-un loc mai
explicit/potrivit, ar avea dreptate, dar de fapt ei cred că Duhul Sfânt lucrează într-un mod separat
şi distinct de Cuvântul (Biblia).
Suntem de acord că Duhul Sfânt, aşa cum Dumnezeu, Cristos, harul, sângele, credinţa, şi,
da, botezul, mântuieşte. Toate au o legătură cu mântuirea şi totul joacă un rol în planul de
răscumpărare. Deci, suntem de acord cu ideea întâi - ,,Duhul mântuieşte.”
Cu privire la ideea a doua, că ,,Dumnezeu nu este dependent de ajutorul omului pentru
succes în această lucrare”, adică faptul că omul nu face nimic pentru a fi mântuit nu este adevărat
şi nu este sprijinit de pasajele citate. Faptul că ,,Duhul dă noua naştere” (care este învăţată în
Scripturi – Ioan 3.3-5 – şi suntem de acord) nu înseamnă că omul însuşinu are un rol în noua
naştere, aşa cum vom vedea. Deci, toate acele versete care spun că Dumnezeu se implică în
mântuire nu înseamnă că omul însuşi nu se implică şi el în mântuire!
În privinţa ideii a treia – că Duhul Sfânt revelează tainele lui Dumnezeu – asta este
adevărată dar nu în sensul calvinsit. Nimeni nu poate şti, nici înţelege voia lui Dumnezeu.
,,Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu” 35. Este
responsabilitatea Duhului Sfânt de a revela ,,lucrurile” sau voia lui Dumnezeu. Dar, şi asta este
foarte important de înţeles, nu o face acest lucru fiecărui individ într-un mod tainic/lăuntric.
Duhul Sfânt le-a revelat apostolilor voia lui Dumnezeu şi nouă numai indirect prin cuvântul
apostolilor şi acest cuvânt (adică, Biblia) este disponibil pentru toată lumea.
În 1 Corinteni 2, după versetul 11, Pavel continuă: ,,Şi noi n-am primit duhul lumii, ci
Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu
prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu
vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţînd o vorbire duhovnicească pentru lucrurile
duhovniceşti.” Cine este ,,noi” care au primit lucrurile Duhului, care vorbesc despre ele cu
vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt? Fără îndoială, nu sunt ,,cei aleşi” (într-un mod tainic/lăuntric),
ci sunt apostolii.

35
1 Corinteni 2.11

13
În pasajul paralel cu 1 Corinteni 2.11-14, Efeseni 3.3-5, Pavel spune: ,,Prin descoperire
dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte.
Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost
făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum
sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul.” Au fost apostolii cei cărora Isus le-a
promis Duhul Sfânt pentru a-i călăuzi în tot adevărul (Ioan 14.25-26; 15:26-27; 16.13). Faptul
este că, dacă Duhul Sfânt ar lucra într-un mod direct, tainic şi lăuntric, nu ar fi o nevoie de
Biblie! Şi dacă Duhul Sfânt trebuie să lucreze în acest mod, nu este o nevoie de a preda
Evanghelia!
Ideile a patra şi a şasea sunt înrudite – faptul că Duhul Sfânt face tot în oameni şi oamenii
nu contribuie cu nimic la mântuire. Dacă Duhul Sfânt face tot – nu este nimic de făcut din partea
oamenilor şi dacă asta este adevărat, de ce sunt atâtea porunci în Noul Testament? Poruncile
implică atât abilitatea cât şi responsabilitatea de a împlini din partea  oamenilor. Dacă asta e
adevărat, oamenii au ceva de făcut şi credinţa şi pocăinţa nu sunt  daruri ale Duhului Sfânt – sunt
porunci de împlinit.
În plus, dacă Duhul Sfânt face tot şi nimic depinde de răpunsul oamenilor, dacă cineva
este pierdut, nu este pierdut din cauza propriilor păcăte, ci din cauza voinţei Duhului Sfânt.
Acum, mulţi calvinişti acceptă ideea aceasta, spunând că voia lui Dumnezeu este arbitrară, dar
ideea aceasta se împotriveşte dragostei şi dreptăţii lui Dumnezeu, fără îndoială. Aşa cum am
văzut deja, Dumnezeu vrea ca toţi să fie mântuiţi, Cristos a murit ca toţi să fie mântuiţi şi Duhul
Sfânt revelează tuturorharul lui Dumnezeu. Calvinismul este fals.
Ce a pierdut omul în căderea lui Adam şi ce n-a pierdut? Mai întâi, înainte de cădere,
omul a fost un suflet viu sau fiinţă (Geneza 2.7). După cădere, omul mai este o fiinţă vie, deşi
moartea este capătul vieţii (3.17, 19, 22-24). Omul a fost separat de pomul vieţii.
1) Înainte de cădere, omul a fost o fiinţă conştiintă. După cădere, omul încă este
conştient – de propria lui existenţă, existenţa lui Dumnezeu şi (acum), de neascultarea lui faţă de
Dumnezeu.
2) Înainte de cădere, omul a fost sub legea lui Dumnezeu (legea edenică). Era sub
porunca lui Dumnezeu (2.16; 3.11, 17), ştia acest lucru (2.16; 3.2) şi se aştepta din partea lui să
asculte (2.15-17). După cădere, tot era sub porunca lui Dumnezeu, fiind responsabil de păcat
(3.10-12). Tot era supus lui Dumnezeu şi oricăror porunci ale lui Dumnezeu.

14
3) Omul a fost responsabil faţă de Dumnezeu înainte de cădere şi mai era (mai este)
responsabil după cădere (2.16-17; 3.9-19). După cădere, omul n-a fost atât de ,,depravat” încât să
nu poată recunoaşte ceea ce a făcut, nici să nu se poată teme de Dumnezeu (3.8-11).
4) Omul a crezut în Dumnezeu atât înainte cât şi după cădere (2.16; 3.8-10). Căderea
n-a schimbat omul imediat de la teist la ateu.
5) Înainte de cădere, omul a avut stăpânire asupra animalelor (1.28) şi încă se arată
astăzi.
6) Omul trebuia să lucreze înainte şi după cădere 36, deşi după cădere, condiţiile vor fi
mai grele.
7) Căsătoria exista şi există înainte şi după cădere37 deşi poligamia s-a ridicat în
urmă (4.19, 22).
8) Omul a fost o fiinţă socială înainte şi după cădere.
9) Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi a continuat în chipul lui
Dumnezeu după cădere38. El a fost urmaşul lui Dumnezeu înainte şi după cădere şi chiar păgânii
recunosc că oamenii sunt urmaşii lui Dumnezeu39. Dacă omul, fiind ,,depravat de la naştere”, a
pierdut toată abilitatea raţionamentului, de ce Isus nu s-a născut aşa? ,,S-a desbrăcat pe sine
însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor”40.
10) Omul a avut puterea de a raţiona înainte de cădere. A avut o minte care putea
înţelege şi a avut responsabilităţi41. După cădere, omul încă avea puterea de a înţelege şi de a
raţiona. Adam şi-a dat seama că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu fără vreun aşa-zis ajutor de-
al Duhului Sfânt (3.18-19).
11) Omul avea puterea de a vorbi înainte şi după cădere (3.2, 10-12). În al
treisprezecelea rând, înainte de cădere, omul a fost o fiinţă morală (2.15-16). După cădere, încă a
fost o fiinţă morală şi obligat să asculte pe Dumnezeu. Bărbatul şi-a dat seama că a făcut rău, că
a păcătuit împotriva lui Dumnezeu – n-a fost depravat în totalitate. Bărbatul a încercat să se

36
Geneza 2.18-25; 3.20-21
37
Geneza 2.18-25; 3.20-21
38
Geneza 1.26-27; 5.1; 9.6; 1 Corinteni 11.7; Iacov 3.9
39
Faptele Apostolilor 17.28-29
40
Filipeni 2.7
41
Geneza 2.15-16

15
ascundă şi a încercat să învinovăţească pe Eva (şi ea, şarpele). Chiar şi păgânii au un simţ al
moralităţii42.
12) Înainte de cădere, omul a avut voinţă (2.16). Existenţa voinţei implică în mod
necesar că omul are libertatea voinţei şi a alegerii. Vedem că, după cădere, omul tot are puterea
de a alege – implicit în faptul că Dumnezeu le-a dat oamenilor porunci iarăşi şi iarăşi şi iarăşi.
Poruncile implică abilitatea de a asculta (sau nu) şi implică responsabilitatea de a le împlini.
13) Omul a fost o fiinţă religioasă (spirituală) înainte de cădere şi după cădere, mai
este religios şi spiritual – chiar dacă este greşit şi înşelat.
14) Înainte de cădere, omul poate fi ispitit. A avut puterea de a raţiona împotriva a
ceea ce a spus Dumnezeu şi a alege contrar voii lui Dumnezeu. Păcatul vine astăzi în acelaşi mod
– prin ispită şi alegerile noastre greşite43. Omul a avut abilitatea înainte de cădere de a fi orb
spiritual şi mut faţă de poruncile lui Dumnezeu şi după cădere, mulţi oameni, care sunt încă
egoişti sunt orbi şi muţi faţă de poruncile lui Dumnezeu.
După ce înţelegem ce n-a pierdut omul în căderea în Eden, ce a pierdut de fapt? Biblia ne
învaţă că omul şi-a pierdut nevinovăţia şi s-a făcut vinovat de fărădelege 44. A pierdut
posibilitatea de a fi gol – Dumnezeu Însuşi l-a îmbrăcat 45. A pierdut sensul apropierii de
Dumnezeu. ,,Păcatul duce pe omul păcătos la tema lui Dumnezeu, pentru că păcătosul este în
rebeliune faţă de Creator şi Cel care dă legi.”
Omul a pierdut condiţia în care a muncit fără trudă şi necazuri care l-au înfruntat după
cădere (3.17-19). Omul a pierdut uşurinţa în concepţie şi naştere (3.16). Omul s-a făcut muritor,
fiind sepărat de pomul vieţii (2.17; 3.22-24). Omul n-a fost atât de ,,mort” încât să nu poată auzi
şi asculta pe Dumnezeu şi răspunde la Dumnezeu, după cădere (3.9-10). Şi, omul a mai fost şi
obiectul dragostei, grijii, şi milei lui Dumnezeu.
Aşa cum am spus deja, Dumnezeu vrea ca toţi să fie mântuiţi 46. Şi Dumnezeu lucrează ca
să arate tuturor oamenilor harul Lui. ,,El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate Neamurile să
umble pe căile lor, măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucît v-a făcut bine, v-a
trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug, şi v-a umplut inimile de

42
Romani 2.14-15
43
Iacov 1.14-15
44
Geneza 2.17; 3.6
45
Geneza 3.7, 21
46
1 Timotei 2.4

16
bucurie”47. Atunci când Dumnezeu îi binecuvântează pe necredincioşi, este în speranţa că
necredincioşii vor fi duşi la credinţă. ,,Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de
lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu
bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu
te îndeamnă la pocăinţă?”48.
Când Dumnezeu ,,face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie
peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”49, este cu dorinţa că păgânii (necredincioşii) vor să ajungă
la cunoştinţa lui Dumnezeu: ,,Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit
în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui
veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la
ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi”50.
Geisler arată, la pagina 196, că credinţa este ceva pe care toate lumea o poate face (avea).
Bazat pe pasajele pe care tocmai le-am citit – Fapte 14, Romani 1, aşa mai departe, omul poate
şti că Dumnezeu există şi, raţionând, va vrea să ştie cum S-a revelat Dumnezeu – care îl poate
duce la Biblie. Credinţa este disponibilă tuturor.
Ioan 3.16: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
Ioan 3.18: ,,Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat,
pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”
Ioan 6.29: ,,Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi
în Acela pe care L-a trimis El.” Deci, credinţa este un ,,fapt” cerut de Dumnezeu din partea
oamenilor. Omul este responsabil pentru a crede! Nu este un ,,dar” (nici pocăinţa nu este un dar –
este o poruncă de împlinit51). În 2 Timotei 2.25 (vezi şi Fapte 11.18), când Pavel spune:
,,Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului” nu vrea să spună că
pocăinţa este un dar (tainic/lăuntric) din partea Duhului Sfânt.
Trebuie să înţelegem versetul aşa cum Ioan a scris în Apocalipsa 2.21: ,,I-am dat
[Izabelei, versetul 20] vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!” Oricine a
fost Izabela în Biserica din Tiratira, Duhul Sfânt vrea ca ea să se pocăiască şi i-a dat ei vreme să
47
Faptele Apostolilor 14.16-17
48
Romani 2.3-4
49
Matei 5.45
50
Romani 1.19-20
51
Luca 13.3

17
se pocăiească, dar n-a vrut. În acelaşi mod, în 2 Timotei 2.25, Dumnezeu vrea să le dea
tututor vreme să se pocăiască şi să ajungă la cunoştinţă. ,,Dacă pocăinţa depinde de decizia
singură a lui Dumnezeu, dacă omul se pocăieşte numai ca o consecinţă a unui fapt imediat şi
special al lui Dumnezeu, suntem lăsaţi să ne mirăm de ce Hristos i-a dat Izabelei prilejul de a se
pocăi fără să-i dea pocăinţa” (Shank, Elect, 147; subl. în orig.).
Ioan 11.40: ,,Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?” Credinţa este o alegere (bazată pe dovadă) şi depinde, nu de Duhul Sfânt, ci de voia
omului. De fapt, Ioan şi-a scris Evanghelia ca oamenii să creadă în Iisus (20.30-31). Oricine
poate citi Evanghelia, oricine poate fi dus, prin Evanghelie, la credinţă, oricine poate asculta
Evanghelia, bazat pe credinţa lui, şi oricine poate fi mântuit.
Ioan 12.36: ,,Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai
luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri: apoi a plecat şi S-a ascuns de ei.” Iisus a poruncit credinţa.
Iisus n-a spus: “Aşteptaţi ca Duhul Sfânt să lucreze în inima voastră într-un mod tainic/lăuntric
pentru a crea credinţa!” 52Ideea este complet împotriva doctrinei Noului Testament.
Fapte 16.31: ,, Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Iisus, şi vei fi mântuit tu şi
casa ta.” Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui.” Pentru
temnicer, credinţa n-a fost un dar. A fost o poruncă de împlinit. Şi, n-a fost mântuit bazat numai
pe credinţă ori a fost înainte să audă Cuvântul Domnului! Credinţa a fost prima poruncă sau
chiar porunca de bază dar n-a fost credinţa izolată de ascultare (16.33).
Fapte 17.30: ,,Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum
tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” Pocăinţa nu este un dar; este o poruncă şi este
o poruncă adresată tuturor oamenilor.
Fapte 20.21: ,,Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă
propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor:
pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.” Din nou, ,,pocăinţa” şi
,,credinţa” sunt aspecte ale ,,propovăduirii” Evangheliei, nu ale lucrării tainice/lăuntrice a
Duhului Sfânt.
Evrei 11.6: ,,Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de
Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Vezi şi Romani 3.22;

52
Teodor M. Popescu, Atitudini și raporturi interconfesionale, în Revista Ortodoxia, nr.3/1997, p. 151.

18
4.11, 24; 10.9, 14; 1 Corinteni 1.21; Galateni 3.22; Efeseni 1.16; 1 Tesaloniceni 1.7; 4.14; 1
Timotei 1.16.
Versetul care guvernează înţelegerea noastră a modului în care oamenii ajung la credinţă
este Romani 10.17: ,,credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”
Care spune exact acelaşi lucru pe care l-a scris Ioan în Ioan 20.30-31.
Chemarea Duhului Sfânt fiind disponibilă tuturor poate întâmpina rezistență pentru că
Dumnezeu vrea ca toţi să fie mântuiţi dar nu înseamnă că toţi vor fi mântuiţi. De ce? Depinde
de dragostea omului pentru Dumnezeu. Va asculta sau nu? Dacă omul nu ascultă, asta înseamnă
că omul rezistă în faţa Duhului Sfânt sau chemării Duhului Sfânt.,,Şi tot norodul care l-a auzit, şi
chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii
Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” 53. Fariseii au rezistat
Duhului Sfânt, neascultându-l pe Ioan (care a predicat prin puterea Duhului Sfânt). “Duhul
Sfânt a vrut ca fariseii să fie mântuiţi, să aculte, dar fariseii, din cauza egoismului, n-au
cooperat”.
Fapte 7.51: ,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi
totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi”, le-a spus
Ştefan iudeilor. ,,Vă împotriviţi Duhului Sfânt”. Cum? Nu ascultau pe Ştefan, care predica prin
puterea Duhului Sfânt. Deci ne putem împotrivi Duhului Sfânt – dacă nu-L ascultăm.
În Matei 23.37, Iisus a spus Ierusalimului: ,,Ierusalime, Ierusalime, care omori pe
prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi
strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Isus vrea ca Ierusalimul (adică, iudeii) să fie mântuit –
asta a fost voia Lui – voia Divină (voia Duhului). Dar Ierusalimul n-a vrut. Deci este clar că
mântuirea implică o parte divină (care se cheamă har sau milă) şi o parte omenească (care se
cheamă credinţă sau ascultare).
Sunt alte pasaje care ne arată că omul se poate împotrivi lui Dumnezeu, atât credincioşii,
cât şi necredincioşii54. Deocamdată, am dovedit că patru dintre cele cinci idei ale calvinismului
(protestantismului) sunt false. În următoarea lecţie, vom vedea că creştinul (credinciosul) se
poate schimba, de la cooperarea cu Duhul Sfânt (ascultare) la împotrivirea în faţa Duhului Sfânt
(neacultare) şi după aceea să-şi piardă mântuirea.

53
Luca 7.29-30
54
Matei 12.50; 7.21; Ioan 7.17; 1 Ioan 2.17; 1 Tesaloniceni 4.3

19
Bibliografie

1. Colan, prof. N., Teodor M. Popescu, Istoria creştinismului ca istorie a culturii, Editura
Cartea românească, Bucureşti, 1927
2. Chiricescu, prof. dr. Constantin, Arheologia biblică, Editura Institututul de arte grafice
Flacăra, Bucureşti, 1919
3. Filaromo, Giovani, Manual de istorie a religiilor, traducere din italiana de Mihai Elin,
Editura Humanitas, Bucuresti, 2004
4. Itu, Mircea, Filozofia și Istoria Religiilor, Editura Fundației România de mâine,
București, 2004
5. Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Introducere de Maxime Egger, Traducere din limba
franceză de Sora Eugenia Vlad, Editura Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana,
Bucureşti, 1996
6. Popescu, Teodor M. Atitudini și raporturi interconfesionale, în Revista Ortodoxia,
nr.3/1997

20