FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA ISTORIA SI SPIRITUALITATEA

BIZANTULUI

IULIAN APOSTATUL

Pr. Prof. Coord. : Student:

Pr. Conf. Dr. Marian Cojoc Chircu Gabriel

Craiova
2018
 Introducere
Constantin cel Mare fondatorul Imperiului crestin oriental a lasat urmasilor
sai ca principala sarcina apararea lui impotriva ereziilor si a invaziilor barbare. In
plus, la moartea sa, Imperiul nu avea inca un Augustus desemnat. In anul 335, cu
prilejul sarbatoririi a 30 de ani de domnie, imparatul defunct a impartit Imperiul
intre cei trei fii ai sai si cei doi nepoti, fara sa fi indicat fiului cel mare, Constantin
al II-lea, ca ar avea drepturi deosebite. Nepotilor Dalmatius si Hanibalianus li s-a
refuzat din start de catre armata un rol politic. Astfel cei trei frati s-au intalnit la
Viminacium, in Moesia Superior si si-au impartit teritoriile mostenite de la tatal lor
astfel: Constantius al II-lea (337-360) a avut mai intai Orientul (Asia Mica, Siria,
Palestina, Egiptul) la care se adauga Tracia, iar mai apoi tot Imperiul. Constantin al
II-lea (337-340) primeste Occidentul (Bretania, Galia, Spania), iar Constans (337-
350), care avea numai 14 ani primeste Italia, Africa si Illyricul Oriental.
In lucrarea mea am vorbit despre Iulian Apostatul cel care a fost nepotul
imparatului Constantin cel Mare.
 Iulian Apostatul

Iulian Apostatul era fiul lui Iulius Constantius (frate vitreg cu Constantin),
primind o educatie crestina aleasa. Din pacate in 351 se converteste in secret la
paganism si frecventeaza pe unii filozofi din Asia Mica. De asemenea se simte
atras de taumaturgul Maximus din Efes, care l-a invatat cum sa comunice cu zeii.
Convertirea sa la paganism, de unde isi va lua si numele de "Apostatul", pare sa fi
fost determinata de aversiunea pe care o avea fata de Constantius, cel care omorase
mai multi membri ai familiei sale, apoi imaginea negativa oferita de disputele
teologice.
Studiile sale literare si filozofice la Marcellum in Capadocia (unde fusese
exilat dupa masacrarea fmiliei sale) iar apoi la Efes si Atena, l-au condus catre o
forma de religiozitate particulara dominata de neo-platonism. Particularismul
acestei alegeri consta intr-o filozofie de tip spiritual, o apropiere de mistere
realizandu-se prin ritualuri secrete, practici magice, prin care era invocata puterea
zeilor si a demonilor pe pamant si in sufletele celor initiati. De asemenea, “credinta
lui Iulian era sincretista, amestecand elemente preluate din oracolele caldeene, cu
religiile orientale si misterele, mitologie clasica cu orfism, doctrinele lui Pitagora
cu cele ale lui Platon. Teologia sa pe care o putem califica de tip gnostic-pagan,
avea pronuntate caractere monoteiste, fiind apropiata mai degraba de crestinism
decat de paganismul clasic: Iulian il venera pe Zeus (tatal), pe Helios (fiul
asemenea tatalui, mediator intre ideea binelui si creatie) si un al treilea ipostas,
mama zeilor, o fecioara nascuta fara mama”1.

1
Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură
Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994, p. 120.
 Dupa ce in noiembrie 361 este desemnat succesorul lui Constantiu al II-lea,
Iulian a incearcat sa restaureze paganismul. In acest sens isi asuma in mod deplin
titlul de pontifex maximus anuland masurile luate anterior impotriva religiei
traditionale, deschizand templele si obligand pe crestini la restituirea cladirilor si
materialelor care le fusesera oferite dupa confiscarea acestora de la pagani.
Masurilor de restituire, Iulian a adaugat o serie de favoruri: donatii de bani pentru
constructia si repararea templelor, scutiri fiscale pentru orasele majoritar pagane,
angajarea preferentiala a functionarilor pagani. Ceea ce urmarea Iulian era o
reforma religioasa si morala, inspirata in buna parte tot din crestinism. Astfel
incearca mai intai sa reformeze clerul pagan, instituind in fiecare provincie un fel
de sef al preotilor, care asemenea episcopului mitropolitan supraveghea activitatea
celor subordonati. Acest cler beneficia de cantitati anuale de grau si de vin, iar
surplusul trebuia impartit saracilor. Iulian impunea preotilor pagani si o serie de
datorii cultuale:
 invatarea cantarilor,
 rugaciunea de trei ori pe zi, postul,
 studiul filozofilor recomandati (erau exceptati Epicur si scepticii),
 interdictia citirii romanelor.
Cei care nu respectau aceste recomndari riscau excluderea din cler. “Fata de
crestinism Iulian afisa o orecare toleranta contrazisa insa de masurile pe care le va
lua. Atitudinea sa a fost mereu insotita de suprimarea unor hotarari luate in vremea
lui Constantin cel Mare: amenzi mari erau date comunitatilor crestine care
distrusesera templele pagane, li se interzice crestinilor exercitarea meseriei de
profesor41, iar in ultimele luni de domnie Iulian exclude pe crestini din functiile
importante ale Statului si nu le mai permite sa savarsesca inmormantari in timpul
zilei”2. La inceputul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din
Ierusalim, initiativa esuata in urma unui cutremur de pamant.
Consecintele acestui demers au fost grave pentru evrei, carora li s-a reprosat
ulterior alianta cu un imparat anticrestin. Ostilitatea lui Iulian fata de crestini mai
poate fi observata si din propria lucrare polemica intitulata Impotriva galileenilor.
Politica anticrestina a lui Iulian a facut numeroase victime printre crestini:
multi episcopi au fost exilati, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, in
Samaria) unii episcopi au fost masacrati iar in Dobrogea Sf. Emilian a fost
martirizat la 18 iulie 362 in localitatea Durostorum (Silistra).
Campania militara impotriva persilor din primavara anului 363, ar fi trebuit
sa reprezinte in viziunea lui Iulian, o proba ca zeii pagani ii sustin pe adoratori.
Pana la urma totul s-a incheiat cu un dezastru, sanctionat prin pierderea
provinciilor orientale ale Imperiului. Pe 26 iunie 363, in timpul unor tratative cu
persii, Iulian este asasinat, iar odata cu moartea sa se punea capat unei scurte
perioade de reconsiderare a crestinismului in Imperiu.
Legat de moartea sa aflam alte lucruri din predica parintelui Ilie Cleopa. Si
anume el spune ca Iulian Apostatul a pornit război împotriva perşilor şi a trecut
chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul, şi când a ajuns aproape de Episcopia
Marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită atâţia litri de aur şi atâta
hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci era o secetă mare şi o foamete
în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine. Sfântul Vasile, văzând că el cere atâta
aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu aş vrea să-i trimet, numai că n-avem;
poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi atâtea mănăstiri şi atâtea biserici”. Când
solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că n-are? Las’
că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli, ca să spună să-i
trimită negreşit.
2
Avram Andreea, Sinteză de istorie bizantină, Timișoara, 1995; Editia a II-a, Cluj-Napoca, 2000, p. 67.
 Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după
tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului, şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus
trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i
ducă din cele ce mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor lui să-i
răsplătească dându-i iarbă din livadă. Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis
împăratului: „Noi, o, împărate, ţi-am adus din cele din care înşine mâncăm, precum
ai cerut; iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care
însuţi mănânci”. Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului:
„Acum primeşte darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde
cetatea ta de tot, şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci
necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se
cuvine!”3. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.
Şi s-a dus cu mare mânie, iar Marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a
adunat tot poporul în biserica Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un
deal, şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce înapoi,
ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”. Poporul ascultă de
Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru Hristos, ar fi făcut-o,
aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată noaptea şi se rugau cu
toţii ca să se potolească furia împăratului. Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului Marelui
Mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş – că Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca
Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe.
Şi deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Prea Curata
Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme.
Atunci a înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de Prea Curata
Maică a Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian
3
Ibidem, p. 70.
Apostatul, de când s-a lepădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel decât
„Fiul Mariei” şi „Galileeanul”. Şi, într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie, şi
ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui
Iulian Apostatul. Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca
soarele, a crezut că-i Hristos şi a strigat la generalii săi: „Veniţi degrabă aproape de
mine, puneţi mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i,
împărate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în mijlocul
taberei mele, nu mă lăsaţi!”. Şi pe când striga îngrozit, Sfântul Mercurie l-a
însuliţat în gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima: „Ai învins,
Galileene… ”
Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în biserică. Şi când a venit,
poporul a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar din suliţa sfântului picura
sânge pe peretele bisericii!
Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ridicaţi
mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! – că a făcut izbândă Hristos,
Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”4. Împăratul a fost
însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale, şi până azi acea poiană se cheamă
poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat vrăjmaşul adevărului şi
al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul.

4
Părintele Cleopa Ilie, Predici la Sărbătorile de peste an, Editura Christiana, 2001, pp. 45-47.
 Bibliografie

Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la

origini până în zilele noastre, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994
Avram Andreea, Sinteză de istorie bizantină, Timișoara, 1995, Ed. a II-a
Cluj-Napoca, 2000
Părintele Cleopa Ilie, Predici la Sărbătorile de peste an, Editura Christiana,
2001