Esenfa crucii
înseamnă a fi trataţi ca o persoană umană făcută după chipul lui Dum-
nezeu."18
Sfinţenia şi mînia lui Dumnezeu
Am analizat gravitatea păcatului, socotindu-1 o răzvrătire împotriva lui Dum-
nezeu, responsabilitatea continuă a oamenilor pentru acţiunile lor, avînd ca
rezultat vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu şi fiind pasibili de pedeapsă. Dar
ni-L putem noi imagina pe Dumnezeu că „pedepseşte" sau „judecă" răul?
Da, putem şi trebuie să ni-L imaginăm în felul acesta. într-adevăr, fondul
esenţial pe care este proiectată crucea nu este numai păcatul, responsabili-
tatea şi vinovăţia fiinţelor umane ci şi reacţia justă a lui Dumnezeu faţă de
aceste lucruri, cu alte cuvinte sfinţenia şi mînia Lui.
Faptul că Dumnezeu este sfînt este un lucru fundamental al religiei
biblice. Tot aşa este şi concluzia firească pe care o tragem şi anume că păcatul
este incompatibil cu sfinţenia Lui. Ochii Lui sînt „prea curaţi ca să privească
răul" şi el „nu poate tolera răul". De aceea, păcatele noastre efectiv ne separă
de El, astfel îneît faţa Lui ne este ascunsă şi El refuză să asculte rugăciunile
noastre.19 în consecinţă, autorii biblici au înţeles foarte clar că nici o fiinţă
umană nu a putut vreodată să-L vadă pe Dumnezeu şi totuşi să supra-
vieţuiască acestei experienţe. Li s-a dat voie să-I vadă „spatele" nu „faţa",
strălucirea soarelui dar nu soarele.20 Şi toţi cei cărora li s-a dat să vadă un
crîmpei al slavei Sale nu au fost în stare să îndure priveliştea. Moise „şi-a
ascuns faţa, căci se temea să-L privească pe Dumnezeu". Cînd Isaia L-a văzut
în vedenie pe Iehova care stătea pe tron în slavă, el a fost copleşit de
simţămîntul că este necurat. Cînd Dumnezeu i s-;t descoperit personal lui Iov,
reacţia lui Iov a fost aceea de a-i fi „scîrbă" de sine şi de a se pocăi în „ţărînă
şi în cenuşă". Ezechiel a văzut numai „arătarea slavei Domnului" într-un foc
şi într-o lumină strălucitoare, dar acest lucru a fost suficient să-1 facă să cadă
cu faţa la pămînt. în faţa unei privelişti similare, Daniel a leşinat şi s-a prăbuşit
cu faţa la pămînt. Cît despre cei care s-au întîlnit cu Domnul Isus Cristos,
chiar şi în timpul vieţii Sale pe pămînt cînd slava Lui a fost acoperită cu un
văl, ei s-au simţit foarte incomodaţi. De exemplu, El l-a făcut pe Petru să se
simtă păcătos şi nevrednic de a sta în prezenţa Lui. Şi cînd Ioan a văzut
splendoarea lui după înălţare, el a „căzut la picioarele Lui ca şi mort".21
Strîns legată de sfinţenia lui Dumnezeu este mînia Lui, care este de fapt
reacţia Lui sfîntă faţă de rău. Cu siguranţă noi nu putem să facem abstracţie
de ea spunînd că Dumnezeul mîniei aparţine Vechiului Testament, în timp
ce Dumnezeul Noului Testament este dragoste. Căci dragostea lui Dum-
nezeu se vede clar şi în Vechiul Testament, aşa cum şi mînia Lui se vede în
Noul Testament. R.V.G. Tasker a scris corect: „Faptul că nu este nici o
incompatibilitate între cele două însuşiri ale naturii divine este o axiomă a
Bibliei; şi majoritatea teologilor şi predicatorilor creştini din trecut s-au
străduit să fie loiali ambelor aspecte ale felului în care se manifestă Dum-
100
Problema iertării
nezeu.22 Şi totuşi conceptul unui Dumnezeu mînios continuă să ridice pro-
bleme în minţile unor creştini. Cum se poate ca un sentiment, se întreabă ei,
pe care Isus l-a pus alături de ucidere şi despre care Pavel a spus că este una
din „faptele firii pămîntcşti" de care noi trebuie să ne scăpăm, să fie atribuit
Dumnezeului celui Preasfînt?23
Una din încercările de a explica acest lucru este asociată în special cu
numele lui CIL Dodd şi cu comentariul lui asupra Epistolei lui Pavel către
romani. El a arătat că, deşi atunci cînd se referă la dragostea lui Dumnezeu
Pavel specifică faptul că El „ne-a iubit", atunci cînd vorbeşte despre mînia lui
Dumnezeu el nu scrie niciodată că Dumnezeu „este mînios" pe noi. Pe lîngă
absenţa acestui verb, „a fi mînios", substantivul orge (mînie sau furie) este
folosit în mod constant de Pavel „cu totul impersonal" (p. 21). El se referă la
„mînie", sau la „mînia", fără să specifice a cui este mînia şi ca atare aproape
o absolutizează. De exemplu, el scrie despre „ziua mîniei lui Dumnezeu" şi
despre felul în care „Legea aduce mînie", şi cum mînia s-a abătut asupra
iudeilor necredincioşi, în timp ce credincioşii vor fi scutiţi de mînia care va
veni prin Isus Cristos.24 Lucrul pe care îl deduce Dodd din aceste dovezi a
fost că Pavel a reţinut acest concept al mîniei „nu ca să descrie atitudinea lui
Dumnezeu faţă de om, ci să descrie un proces inevitabil al cauzei şi efectului
într-un univers moral" (p. 23).
Profesorul A.T. Ilanson a dezvoltat teza lui CIL Dodd în cuprinzătorul
său studiu biblic The Wrath ofthe I.amb (Mînia Mielului). Atrăgînd atenţia
asupra unei „tendinţe pronunţate" a autorilor biblici din perioada post-exilică
„de a vorbi despre mînia divinităţii într-un mod foarte impersonal", el o
defineşte ca „o consecinţă inevitabilă a păcatului care se manifestă în istorie"
(p. 21 şi 37). întoreîndu-se la Noul Testament, el scrie: „fără îndoială că
pentru Pavel caracterul impersonal al mîniei a fost important; acesta l-a
absolvit de necesitatea de a-I atribui mînia direct lui Dumnezeu, a transfor-
mat mînia dintr-un atribut al lui Dumnezeu într-un nume al unei consecinţe
pe care păcătoşii o atrag asupra lor". Căci mînia este „cu totul impersonală"
şi „nu descrie o atitudine a lui Dumnezeu ci o stare a oamenilor" (p. 69 şi
110).
Expresia „l-a absolvit de necesitatea" este revelatoare. Ea sugerează că
Pavel a fost deranjat de noţiunea mîniei personale a lui Dumnezeu, că a
căutat să găsească o portiţă de ieşire pentru a nu mai fi obligat să creadă în
ea şi să-i înveţe şi pe alţii, şi a fost „uşurat" de această povară descoperind că
mînia nu era un sentiment, o însuşire sau o atitudine a divinităţii, ci un proces
istoric impersonal care îi afectează pe păcătoşi. Prin aceasta, profesorul
Hanson pare să arunce asupra lui Pavel propria sa dilemă, căci este destul de
sincer cînd mărturiseşte că el însuşi are o astfel de problemă apriorică. Spre
sfîrşitul discuţiei sale, el scrie: „Dacă vom accepta odată gîndul că o aluzie a
Noului Testament la mînia lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu este văzut
ca mînios..., noi nu putem să nu susţinem că într-un sens oarecare Fiul a
101
 Esenţa crucii
suportat mfnia Tatălui, nu putem să nu ne gîndim în termeni juridici, cu toată
pornirea şi violenţa pe care o implică această teorie şi care contravine simţului
nostru de dreptate morală cu care ne-a înzestrat Dumnezeu" (p. 193-194).
El pare să spună că a reinterpretat mînia lui Dumnezeu tocmai cu scopul de
a depăşi aceste „dificultăţi groaznice". A spune că Cristos a suportat „mînia"
pe cruce, susţine el, înseamnă că El „a suportat consecinţele păcatelor oame-
nilor", nu pedeapsa lor (p. 194).
De aceea, noi trebuie să fim atenţi la presupunerile ce le facem. Este
riscant să începem cu o noţiune apriorică oarecare, fie ea şi „simţul justiţiei
morale cu care ne-a înzestrat Dumnezeu", care apoi să ne modeleze felul cum
înţelegem noi crucea. Este mai înţelept şi mai sigur să începem inductiv cu o
doctrină a crucii date de Dumnezeu şi care să ne modeleze apoi felul cum
înţelegem justiţia morală. Sper ca mai tîrziu să demontrez că este posibil să
menţinem conceptul biblic şi creştin al „mîniei" şi al „împăcării Divinităţii"
care, departe de a contrazice justiţia morală, o exprimă şi o protejează.
încercările făcute de C.H. Dodd, de A.T. Hanson şi de alţii de a restabili
„mînia" ca un proces impersonal trebuie calificate cel puţin ca fiind „necon-
firmate". Desigur, uneori cuvîntul este folosit fără a se referi în mod explicit
la Dumnezeu, articulat sau nearticulat dar expresia întreagă, „mînia Iui
Dumnezeu", este folosită în aceeaşi măsură atît de Pavcl cît şi de Ioan, fără
ca aceştia să se simtă stingheriţi. Fără îndoială că Pavel i-a învăţat pe oameni
că mînia lui Dumnezeu se descoperă în prezent atît prin deteriorarea morală
a societăţii păgîne cît şi prin felul în care statul administrează dreptatea. 25
Aceste procese însă nu sînt identificate cu mînia lui Dumnezeu, ci sînt
prezentate ca o manifestare a ei. Adevărul că mînia lui Dumnezeu (adică,
reacţia Sa antagonistă faţă de rău) acţionează prin procesele sociale şi legale
nu trebuie să ne determine să tragem concluzia că ea nu este decît o per-
petuare impersonală de cauze şi efecte. Poate că motivul pentru care Pavel
a adoptat expresii impersonale nu este acela de a afirma că Dumnezeu nu Se
mînie niciodată, ci de a sublinia faptul că mînia Lui nu conţine nici o umbră
de dorinţă de răzbunare. La urma urmei, Pavel se referă uneori la charis (har)
fără se refere la Dumnezeu. De exemplu, ci scrie uneori despre harul care
„se înmulţeşte" sau care „stăpîneşte" (Romani 5:20-21). Şi totuşi noi nu
depersonalizăm harul bazîndu-ne pe acest lucru şi nu-1 transformăm într-o
influenţă sau într-un proces. Dimpotrivă, harul este cel mai personal dintre
toate cuvintele; harul este Dumnezeu însuşi care acţionează binevoitor faţă
de noi. Şi tocmai după cum charis denotă activitatea personală binevoitoare
a lui Dumnezeu însuşi, tot aşa orge denotă ostilitatea Lui tot atît de personală
faţă de rău.
Cum vom defini atunci mînia? Vorbind în particular despre mînia îndrep-
tăţită a omului, James Denney a numit-o „resentimentul instinctiv sau reacţia
instinctivă a sufletului împotriva oricărui lucru care este văzut rău sau vătă-
mâtor" şi „respingerea vehementă a tot ceea ce vatămă".26 în mod similar,
102
Problema iertării
mînia lui Dumnezeu, în cuvintele lui Leon Morris, este „reacţia Lui personală
şi divină faţă de rău" şi „opoziţia Lui personală şi puternică" faţă de acesta. 27
De aceea, a vorbi despre mînia lui Dumnezeu este un antropomorfism
legitim, cu condiţia să nu vedem în el mai mult decît o paralelă aproximativă
şi simplă, întrucît mînia lui Dumnezeu este absolut pură şi necontaminată de
âcelc elemente care determină ca mînia noastră să fie păcătoasă. Mînia
omului este de obicei arbitrară şi explozivă; mînia divină este întotdeauna
principială şi controlata. Mînia noastră tinde să fie o izbucnire spasmodică,
provocată de un amor propriu jignit şi care caută răzbunare. Mînia lui
Dumnezeu este un antagonism continuu şi stabil, provocat numai de rău şi
care se exprimă prin condamnarea răului. în Dumnezeu nu este nici o
animozitate personală sau sete de răzbunare; într-adev3r, El manifesta în
acelaşi timp o dragoste neştirbită faţă de răufăcător. Prezentînd pe scurt acest
adevăr, Charles Cranfield afirmă că mînia orge \ui Dumnezeu nu este „coş-
marul unei furii oarbe, nccontrolate şi absurde, ci mînia unui Dumnezeu sfînt
şi îndurător, provocată de asebeia (impietatea) şi de adikia (nelegiuirea)
oamenilor şi îndreptată împotriva acestei impietăţi şi nelegiuiri".28
Ceea ce este comun conceptelor de sfinţenie şi mînie a lui Dumnezeu este
adevărul că ele nu pot coexista cu păcatul. Dimpotrivă, sfinţenia lui Dum-
nezeu pune în lumină păcatul; mînia Lui se opune păcatului. Aşadar, păcatul
nu se poate apropia de Dumnezeu şi Dumnezeu nu poate tolera păcatul. Ca
sâ ilustreze acest adevăr de netăgăduit, Scriptura foloseşte mai multe meta-
fore vii.
Prima este înălţimea. în mod frecvent, Dumnezeul creaţiei şi al legă-
mîntului este numit în Biblie „Dumnezeul Cel Preaînalt".29 Mărirea Lui
exprimă atît suveranitatea pe care o are asupra naţiunilor, asupra pămîntului
şi asupra „tuturor dumnezeilor",30 cît şi faptul că nu este accesibil păcătoşilor.
Este adevărat, tronul Lui este numit „scaunul harului" şi este înconjurat de
curcubeul promisiunilor legămîntului. însă el este „foarte înalt" şi El însuşi
este „Prea înalt" şi nu trăieşte în temple" făcute de mîna omului, pentru că
cerul este scaunul Său de domnie şi pămîntul este aşternutul picioarelor Lui;
aşadar, păcătoşii nu trebuie să se încumete sa se apropie prea mult de El.31
Din nou, este adevârat câ El se apleacă spre cei ce se căiesc şi spre smeriţi,
cei care găsesc adăpost la umbra Lui. Dar pe păcătoşii cei mîndri El îi
cunoaşte numai „de departe", şi El nu poate suporta privirile condescendente
şi trufaşe ale celui îngîmfat.32
înălţimea lui Dumnezeu nu trebuie luată în mod literal, desigur, şi nimeni
nu a vrut să exprime niciodată lucrul acesta. Recentele insinuări batjoco-
ritoare cu privire la abandonarea lui Dumnezeu „acolo sus" au fost în mare
măsură inutile. Scriitorii biblici au folosit înălţimea ca simbol al transcen-
denţei, aşa cum o folosim şi noi. Ea este mult mai expresivă decît adîncimca.
Expresia „Temelia Fiinţei" poate vorbi unora despre realitatea absolută, dar
expresia „Cel Preaînalt" redă mai explicit caracterul diferit al lui Dumnezeu.
103
 Esenţa crucii
Cfnd te gîndeşti la Dumnezeul Cel mare şi viu, este mai bine sa priveşti în sus
decît în jos, mai bine în afara noastră decît înlăuntrul nostru.
Al doilea tablou este cel al distanţei. Dumnezeu nu este numai deasupra
noastră, ci El este şi „departe" de noi. Nu îndrăznim să ne apropiem prea mult
de El. într-adevâr, sînt multe sfaturi în Biblie care ne spun să păstrăm
distanţa. „Nu te apropia de locul acesta" i-a spus Dumnezeu lui Moise din
rugul aprins. La fel, regulile care priveau modul de închinare lui Israel au
exprimat adevărurile complementare ale faptului ca El este aproape de ei,
datorita legămîntului Său şi a separării Sale de ci, din pricina sfinţeniei Sale.
Şi atunci cînd a coborît la ei pe Muntele Sinai ca să li Se descopere.EI i-a spus
lui Moise să pună nişte limite la poala muntelui şi să le poruncească să nu se
apropie mai mult. Tot astfel, cînd le-a dat porunci pentru construirea Cor-
tului întîlnirii (şi mai tîrziu a Templului), El le-a şi promis ca va locui în
mijlocul poporului Lui, dar totodată le-a atras atenţia să ridice o perdea în
faţa Sfintei sfintelor ca un semn permanent că El nu era accesibil păcătoşilor.
Sub ameninţarea pedepsei cu moartea, i s-a interzis oricărui om să treacă
dincolo de perdea, cu excepţia marelui preot, şi acesta numai o data pe an, în
Ziua Ispăşirii, cu condiţia ca şi el sâ ia cu sine sîngele unei jertfe. Şi cînd
Israeliţii au fost aproape gata să treacă Iordanul în ţara promisă, li s-a dat
această poruncă precisa: „între voi şi el (chivot, n.tr.) sa fie o depărtare de
aproape două mii de coţi; să nu vă apropiaţi de el (Iosua 3:4). Moartea lui
Uza trebuie înţeleasa pe fondul acestei învăţături clare cu privire la sfinţenia
lui Dumnezeu şi la riscul pe care-1 prezintă înfumurarea. Cînd boii care au
transportat chivotul s-au opintit, el s-a întins şi a sprijinit chivotul. Dar
„Domnul S-a aprins de mînie împotriva lui Uza şi 1-a lovit pentru păcatul
lui",3"1 şi el a murit. Comentatorii tind să protesteze împotriva acestei înţele-
geri „primitive" a Vechiului Testament cu privire la mînia lui Dumnezeu
socotind-o „în principiu ca un lucru neraţional şi în ultimă instanţă inex-
plicabil, care s-a manifestat cu o forţă enigmatică, misterioasă şi primitivă" şi
care se apropia mult de „capriciu". s Dar nu, nu există nimic inexplicabil cu
privire la mînia lui Dumnezeu; explicaţia ci o constituie întotdeauna prezenţa
răului într-o formă sau alta. Păcătoşii nu se pot apropia de Dumnezeul
Preasfînt fără să fie pedepsiţi. în ziua de apoi, cei care nu şi-au găsit refugiu
în Cristos şi care nu au fost curăţaţi de El vor auzi cele mai teribile cuvinte:
„Plecaţi de la Mine".36
A treia şi a patra ilustraţie care pun în lumină faptul că păcătoşii nu se pot
apropia de Dumnezeul Cel Sfînt sînt lumina şi focul: „Dumnezeu este lumi-
nă" şi „Dumnezeu nostru este un foc mistuitor". Ambele ne descurajează, ba
chiar ne împiedica sâ ne apropiem prea mult de El. Lumina strălucitoare este
orbitoare; ochii noştri nu pot suporta strălucirea ei, iar în căldura focului totul
se contracta şi este distrus. Aşadar, Dumnezeu „locuieşte într-o lumina de
care nu poţi să te apropii"; „nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea".
Iar cei care resping în mod voit adevărul nu au parte decît de „o aşteptare
104
Problema iertării
înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi...
Grozav lucru este să cazi în mîinile Dumnezeului Celui viu".37
A cincea metaforă este cea mai dramatică dintre toate. Ea ne arată că
respingerea răului de către Dumnezeul Cel sfînt este tot atît de decisivă cum
este respingerea de către trupul omenesc a otravei prin vomitare. Vomitarea
este probabil cea mai violenta dintre toate reacţiile trupului. Practicile imo-
rale şi idolatre ale canaaniţilor au fost atît de dezgustătoare, este scris, îneît
„tara... a vărsat pe neamurile care erau în ea", iar israeliţii au fost avertizaţi
că daca vor comite aceleaşi păcate, ţara îi va vărsa tot la fel şi pe ei. Mai mult
decît atît, deşi ni se spune câ ţara a vărsat afară răul, în realitate Domnul a
fost Cel ce a făcut lucrul acesta. Căci în acelaşi context El spune că I s-a făcut
scîrbă de canaaniţi datorită faptelor lor rele. Acelaşi cuvînt în ebraică este
folosit cu privire la El, referitor la neascultarea încăpăţînată a lui Israel în
pustie: „Patruzeci de ani M-am scîrbit de neamul acesta". Şi aici probabil
verbul face aluzie tot la mîncarea greţoasă, aşa ca şi în afirmaţia „ni s-a scîrbit
sufletul de această hrană proastă". Poate că educaţia pe care am primit-o ne
face sa considerăm câ aceasta metaforă este deosebit de penibilă. Şi totuşi ea
apare şi în Noul Testament. Cînd Isus îi ameninţă pe pe membrii căldicei ai
bisericii din Laodicea că-i va „vărsa" din gura Lui, verbul în limba greaca este
literalmente „a vomita" emeo. Poate că tabloul este şocant, dar semnificaţia
lui este clară. Dumnezeu nu poate tolera sau asimila păcatul şi ipocrizia.
Acestea nu-I provocă numai aversiune ci dezgust. Ele sînt atît de dezgustă-
toare îneît El trebuie să se scape de ele. El trebuie să Ic verse sau sa le vomite
afară.38
Toate cele cinci metafore ilustrează incompatibilitatea absolută dintre
sfinţenia divină şi păcatul omenesc. înălţimea şi distanţa, lumina, focul şi
vomitarea toate spun că Dumnezeu nu poate să stea în prezenţa păcatului şi
că în cazul în care păcatul se apropie de El prea mult, el este repudiat sau
mistuit în foc.
Şi totuşi, aceste noţiuni îi sînt străine omului modern. Celor mai mulţi
oameni astăzi le-ar surîde un Dumnezeu"care să fie tolerant faţă de păcatele
noastre; să fie bun, amabil, să te poţi acomoda uşor cu El şi să nu aibă nici o
reacţie violentă. Este destul de trist că pînă şi în biserică se pare că ne-am
pierdut viziunea majestăţii lui Dumnezeu. Există multă superficialitate şi
frivolitate printre noi. Probabil că prorocii şi psalmiştii ar spune despre noi:
„nu mai există frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor". La închinarea în
public obiceiul nostru este acela de a sta pe un scaun sau chiar pe jos, cu
picioarele încrucişate; nu mai îngenunchem, ca să nu mai vorbim de proş-
ternerea cu faţa la pămînt înaintea l ui Dumnezeu, în umilinţă. Ceea ce ne
este caracteristic nouă este mai degrabă să batem din palme plini de bucurie
decît să ni se umple faţa de ruşine şi de lacrimi. Ajungem pînă la Dumnezeu
sâ-I cerem protecţia şi prietenia; nu ne gîndim că s-ar putea sa ne dea afară.
Este necesar să auzim din nou cuvintele pline de cumpătare ale lui Petru: „Şi
105
 Esenfa crucii
daca chemaţi ca Tata pe Cel ce judeca fâră părtinire, ...purtaţi-vă cu frica".39
Cu alte cuvinte, daca îndrăznim să-L numim pe Judecătorul nostru Tatâl
nostru, trebuie sâ ne ferim de a ne permite prea mult cu El. Trebuie sa
spunem c3 şi accentul pe care noi evanghelicii îl punem în mod deosebit pe
reconciliere este periculos daca ne apropiem de ea prea repede. Noi învăţam
sa apreciem accesul spre Dumnezeu pe care ni l-a cîstigat Cristos numai după
ce am văzut mai înainte cît ne inaccesibil este Dumnezeu pentru păcătoşi.
Putem striga „Aleluia" cu autenticitate numai după ce am strigat mai înainte
„Vai de mine câ sînt pierdut". în cuvintele lui Dale, „motivul pentru care noi
nu credem câ păcatul provoacă mînia lui Dumnezeu se datorează în parte
faptului ca el nu provoacă propria noastră mînie".40
De aceea, noi trebuie sa ramînem loiali revelaţiei biblice care ni-L prezintă
pe Dumnezeul Cel viu care urăşte păcatul, care este dezgustat de el şi a cărui
mînie este provocată de păcat şi care refuză să cadă la învoiala cu el. în
consecinţă, putem fi siguri că atunci cînd, în îndurarea Sa, El a căutat o
modalitate de a-i ierta, de a-i curaţi şi de a-i accepta pe cei ce fac r3ul, El nu
a făcut nici un compromis moral. Trebuia sa fie o modalitate care să exprime
în egala măsură atît dragostea Lui cît şi mînia Lui. Aşa cum se exprimă
Brunner, „acolo unde este ignorată noţiunea de mînic a lui Dumnezeu nu va
exista nici o înţelegere a conceptului central al Evanghelici: unicitatea reve-
laţiei în Mediator".41 în mod similar, „numai cel care cunoaşte valoarea mîniei
va înţelege valoarea îndurării".112
Toate doctrinele greşite despre reconciliere au apărut datorită doctri-
nelor necorespunzătoare despre Dumnezeu şi despre om. Dacă îl coborîm
pe Dumnezeu la nivelul nostru şi ne ridicăm pe noi înşine la nivelul Lui,
atunci, desigur, nu mai vedem necesitatea unei mîntuiri radicale, sa nu mai
vorbim de necesitatea unei reconcilieri radicale care să o asigure. Cînd, pe de
altă parte, am întrezărit slava orbitoare a sfinţeniei lui Dumnezeu şi cînd am
fost atît de convinşi de către Duhul Sfînt de păcatul nostru, îneît tremurăm
înaintea lui Dumnezeu şi recunoaştem ceea ce sîntem, adică „nişte păcătoşi
care merita iadul", atunci şi numai atunci necesitatea crucii devine atît de
clară îneît sîntem uimiţi că nu am văzut-o înainte.
De aceea, fondul esenţial al crucii este o înţelegere echilibrata a gravităţii
păcatului şi a majestăţii lui Dumnezeu. Dacă vom minimaliza pe una din
acestea, vom minimaliza prin aceasta crucea. Daca vom reinterpreta păcatul
ca fiind o scăpare, în loc de rSzvrătire, iar pe Dumnezeu îl vom considera
indulgent, nu indignat, atunci este natural ca crucea să ni se pară inutilă. Dar
a-L detrona pe Dumnezeu şi a ne întrona pe noi înşine nu înseamnă numai o
dispensare de serviciile crucii; această acţiune îl degradează de asemenea şi
pe Dumnezeu şi pe om. însă un punct de vedere biblic cu privire la Dumnezeu
şi la noi înşine, adică cu privire la păcatul nostru şi la mînia lui Dumnezeu, îl
onoreazâ şi pe unul şi pe celalalt. Le onorează pe fiinţele umane prin faptul
Problema iertării
c3 Ie declară responsabile pentru propriile lor acţiuni. îl onorează pe Dum-
nezeu prin faptul că îi afirma caracterul moral.
Aşadar, ne-am întors la lucrurile cu care am început acest capitol, anume
la faptul că pentru Dumnezeu iertarea este una dintre cele mai profunde
probleme. Aşa cum s-a exprimat episcopul B.F. Westcott: „la suprafaţa nimic
nu pare mai simplu decît iertarea", în timp ce „dacă privim în profunzime,
nimic nu este mai misterios şi mai dificil".' 13 Pâcatul şi mînia stau în calea
iertârii. Dumnezeu trebuie nu numai să ne respecte pe noi ca fiinţe respon-
sabile, cum sîntem de fapt, ci El trebuie sa Se respecte şi pe Sine însuşi ca
Dumnezeu sfînt, cum este de fapt. înainte ca Dumnezeu Cel sfînt să ne poată
ierta, este necesară o anumita „plata". Acesta este subiectul următorului
capitol.
Note:
1. „Dumnezeul Cel bun mă va ierta; aceasta este datoria Lui (ori specialitatea
Lui)." Citat de S.C. Neill în Christian Faith Today, p. 145. James Denney a
atribuit citatul lui Meine în cartea sa Death ofChrist, p. 186.
2. Matei 6:12-15; 18:21-35.
3. Emil Brunner, Mediator, p. 448.
4. P. Carnegic Simpson, Fact ofChrist, p. 109.
5. Pentru un studiu mai profund al „dragostei sfinte", vezi P.T. Forsyth, atît
în Cruciality of the Cross cît şi în Work of Christ, vezi William Temple în
Christus Veritas, în special p. 257, 269, şi Emil Brunner în The Mediator.
6. Afirmaţii similare apar la paginile 28 şi 114.
7. Alee U. Vidler, lissays in Liberality, p. 45.
8. J.N.D. Anderson, Morality, Law and Grace, p. 38.
9. Malcolm Jeeves, R.J. Herry şi David Atkinson, Free to Be Different, p. 155.
10. Isaia 42:1-3; Matei 12:15-21. Dumnezeu face distincţie de asemenea între
păcatele comise din ignoranţă şi păcatele c(-mise în mod voit. Vezi, de
exemplu, Luca 23:34; Faptele 3:17; î Timotei 1:13.
11. Deutcronom 30:15-20; Iosua 24:15.
12. Ioan 6:44; 5:40.
13. Emil Hrunner, Man In Revolt, p. 257.
14. Friedrich Nietzsche, The Anti-Chrht, p. 167-168.
15. Ieremia 6:14; 8:11.
!6. William Glasser, Reality Therapy, p. 5-41.
17. Karl Menninger, Whatever Became of Sin?, p. 180.
18. Eseul „The Humanitarian Theory of Punishment" al lui C.S. Lewis a fost
publicat în mai multe colecţii de scrieri de a le sale. Eu am folosit textul aşa
cum a apărut în Churchmen Speak, editor Philip E. Hughes, p. 39-44. Vezi
de asemenea scrisoarea lui C.S. Lewis către T.S. Eliot, din 25 Mai 1962, în
106
107
 Esenţa crucii

Letters o/C S Lefis, editor W.H. Lewis, p. 304- El scrie: „A supune pe cineva
tî,"!"rat"ent' obligatoriu este o tiranie crfsfl... cu excepţia cazu.u, cnd
îl merită".
19. Habacuc 1:13; paia 59:1 ş.m.d.
20. De exemplu, Exodul 33:20-23; Judecători 13:22.
21. Exodul 3:6; Isa* 6:1-5; Iov 42:5-6; Ezechiel 1:28; Daniel 10:9; Luca 5:8;
Apocalipsa 1:17.
22 R V G Tasker, tiblical Doctrine o/ the Wrath of God, p. vii. „Mima Ii este
atribuită lui Isu> în Marcu 3:5 şi (poate, dup* unele manuscnse) m Marcu
1:41.
23. Matei 5:21-26; ^alateni 5:20; Efeseni 4:31; Coloseni 3:8.
24. Romani 2:5; 4:15; 1 Tesaloniceni 2:16; 1:10! Roman, 5:9.
25. Romani 1:18-35 şi 13:1-7. C.H. Dodd se reftră la aceste lucruri în pagina
26 şi 204 din comentariul său.
26. James Denney, articolul „Anger", p. 60-62.
27. Leon Morris, CToss in the New Testament, F- 190-191. Vezi de asemenea
cartea lui ApostMc Preaching, p. 161-166.
28 C E.B. Cranfiek', Romans, Voi. I, p. 111.
29.De exemp.u, Gcnesa 14:18-22; Psalmul 7:17; 9:2; 21 7; « = 4; 47:2; 57:2;
83:18; 92:8; 95:4; 113:4; Daniel 3:26; 4:2, 17, 24-25, 32, 34, 5.18-21,
7:18-27; Osea 7:16; 11:7; Mica 6:6.
30.De exemplu, Psalmul 97:9 şi 99:2.
31 Evrei 4:16; Apccalipsa 4:3; Isaia 6:1; 57:15; Faptele 7:48-49.
32 Isaia 57:15; Psalmul 91:1, 9; 138:6; Proverbele 21:4; Isaia 10:12.
33. Exodul 3:5; 19:3-25 (compară Evrei 12:1821); 20:24; 25-40, în special
2945-46; Leviticul 16 (compară Evrei 9:7-8)-34 2 Samucl 6 6 - 7 .
Compară, 1 Samuel 6:19. Leviţilor care aveau respon-
sabiEea de .demonta, de a transporta si de a reasambla Cortul întîlnir,,,
li s-au dat instrucţiuni clare. Vezi Numeri 1:51, 53.
35. Johannes Fichmer în art colul lui privitor la orge, p. 401-402.
36. De exemplu, Matei 7:23; 25:41.
37. 1 Ioan 1:5; Evrei 12:29 (compară Deuteronom 4:24); 1 Timotei 6:16; Evre.
10:27,31.
38. Leviticul 18:2>-28; 20:22-23; Psalmul 95:10; Numeri 21:5; Apocalipsa
3:16.
39. 1 Petru 1:17.
40. R.W. Dale, Atoiement, p. 338-339.
41. Emil Hrunner, Mediator, p. 152.
42. Gustav Stahlinîn articolul său privitor la o*«, P- 425.
43. B.F. Westcott, Historic Faith, p. 130.

108