MIT ŞI ADEVĂR DESPRE DUMNEZEU

Dumnezeu are o reputație proastă

Mulți – inclusiv o bună parte dintre creștini – îl privesc

pe Dumnezeu ca fiind arbitrar și crud, motiv pentru care
își doresc să aibă cât mai puțin de-a face cu El. O
asemenea imagine negativă a lui Dumnezeu este extrem de
răspândită și apare deseori acolo unde nici nu ne-am
aștepta. De pildă, citind pasajele scrise cu litere mici din
multe contracte de asigurări din lumea anglo-saxonă,
descoperim un detaliu surprinzător, anume că acoperirea
asigurării încetează în eventualitatea unui caz de forţă
majoră (Act of God – adică un eveniment venit de la
Dumnezeu), prin care juriștii specializați înțeleg o
catastrofă naturală. În spatele acestei terminologii stă
presupunerea tacită că Dumnezeu ar produce astfel de
nenorociri și, ori de câte ori mor mulți oameni sau este
cauzată o suferință în masă, până la urmă tot El este cel pe
care se aruncă vina. Se vorbește adesea de soartă și fiecare
înțelege ce vrea: fie Dumnezeu, fie destinul implacabil.
Pe coperta unui număr de acum câțiva ani al revistei
„Der Spiegel” se putea citi: „Dumnezeu e vinovat de
toate! Cruciada ateilor moderni.” Este vorba despre un
articol al lui Alexander Smoltczyk, care crede că a
descoperit un nou ateism militant și misionar, expresie a
unei stări de neliniște din mediile occidentale și provocat
de apariția unei reviriment al credinței religioase.
Autorul observă că, în consecință, atât în politică, cât și
în alte cercuri influente se discută insistent pe teme
religioase și în mare măsură într-un spirit critic, luând
astfel naștere o nouă generație de liber-cugetători, critici ai
clerului și sceptici, care se opun vehement renașterii
religiei. Ei constată, potrivit lui Smoltczyk, „că în
societățile în care trăiesc necredința începe să piardă teren
[…] Poate că e la mijloc și panica, ca nu cumva
Dumnezeu să iasă biruitor în lupta cu iluminismul.” După
părerea sa, ar fi foarte probabil doar vorba de „neliniștea
crescândă cu privire la influența tot mai mare a
episcopilor, a imamilor ce predică islamismul, a
extremiștilor și a bisericilor.”
Cel mai proeminent exponent al acestui așa-zis
fundamentalism iluminist este biologul evoluționist
britanic Richard Dawkins, autor al best-sellerului
Dumnezeu, o amăgire (The God Delusion). Revista „Der
Spiegel” l-a desemnat în 2006 „cel mai influent biolog
contemporan” iar un juriu format din britanici și
americani, în urma unui sondaj efectuat de publicația
britanică „Prospect”, l-a declarat a fi chiar cel mai
important gânditor din lume. Considerat ca unul dintre cei
mai influenți „Mari Preoți” ai noii „cruciade” împotriva
credinței, Dawkins își fundamentează critica pe care o
aduce religiei pe imaginea universal răspândită a unui
Dumnezeu despotic, răspunzător practic pentru tot răul din
istoria omenirii. În demersul său, biologul britanic nu este
singur; de pildă, unul dintre camarazii săi „de arme”,
autorul britanic Christopher Hitchens, pretinde că religia
nu face decât să otrăvească totul și că ea ar fi dușmanul
științei, bazându-se „în mare măsură pe minciună și
teamă” și fiind „complice la genocide, sclavie, rasism și
abuzuri sexuale.”
Cuvântul cheie în toată această argumentație este
„teama”. Fără îndoială, religia a reprezentat în toate
timpurile - și în unele părți ale lumii încă reprezintă - un
instrument extrem de util în manipulare, oprimare și
exploatare. Teama constituie pentru dictatori un mijloc
eficient pentru a-i face pe oameni dependenți. Și atunci de
ce să ne mai temem de Dumnezeu? Nu cumva și El este un
dictator?

Unde au ateii dreptate

La o privire mai atentă, observăm că războiul ateilor

împotriva oricărei forme de religie este cel mai adesea
întreţinut de o imagine falsă, adică nebiblică, despre
Dumnezeu. Pentru Dawkins, de plidă, Dumnezeu este
violent și crud, fiind așadar principala cauză a violenței și
cruzimii din lume. „Să ne imaginăm o lume fără religie”,
scrie el; atunci, în viziunea sa, nu ar mai exista „teroriști
sinucigași, niciun 11 septembrie, cruciade, vînători de
vrăjitoare, conflicte între Israel și Palestina, masacre în
Bosnia, persecuții ale evreilor pe motiv că l-au răstignit pe
Hristos, tensiuni nord-irlandeze ori predicatori fandosiți în
costume de firmă, care le scot oamenilor creduli banii din
buzunar.”
 Având în vedere zelul religios extrem și aproape inuman
al anumitor credincioși, am putea fără prea mare greutate
să-i dăm dreptate lui Dawkins în această privință. Totuși,
este oare Dumnezeu cu adevărat responsabil pentru toată
suferința din lume? Mai mult, concepția potrivit căreia El
i-ar tortura pe păcătoși la sfârșitul timpului într-un iad ce
arde veșnic îl transformă pe Dumnezeu în cel mai mare
monstru din istorie. Cine ar mai fi dispus – pe bună
dreptate – să creadă într-un asemenea tiran?
Dawkins, născut în 1943, a crescut în credința
anglicano-catolică. Abuzat sexual în copilărie de un preot,
el consideră credința în existența iadului chiar mai nocivă
decât abuzul la care a fost supus: „Oricât de îngrozitor ar
fi fost abuzul sexual, urmările sale au reprezentat o tortură
cu siguranță mai suportabilă decât tortura psihologică
permanentă, resimțită de un copil crescut într-un spirit
catolic.”, remarcă pentru care a primit critici extrem de
dure.
Mai târziu și-a nuanțat poziția, afirmând că o credință
veritabilă și fermă în existența iadului ar putea „produce
unui copil o traumă mentală de lungă durată, mai
persistentă decât durerea temporară a unui ușor abuz
fizic.” Totuși, simplul fapt că a făcut comparația între
educația catolică și o asemenea molestare devastatoare atât
din punct de vedere fizic, cât și psihic arată clar cât de
mult a suferit pe parcursul educației religioase primite.
Bertrand Russel (1872-1970), proeminentul predecesorul
ateu al lui Dawkins și, de asemenea, britanic, L-a negat pe
Dumnezeu în special din cauza dogmei pretinsei suferințe
veșnice în iad. „După părerea mea” – spunea el odată –
„cineva, care simte cu adevărat împreună cu ființa umană,
nu are cum să creadă sub nicio formă în existența unei
pedepse ce durează veșnic.”
Desigur, dacă pedeapsa divină finală ar consta într-un
supliciu veșnic, nu prea am avea cum să le reproșăm lui
Russel și Dawkins că-L neagă pe Dumnezeu. S-au gândit
oare vreodată cei care cred în așa ceva că ei, „care vor fi
scăpat ieftin”, în cele din urmă vor trebui să privească cum
prietenii, rudele, părinții sau frații lor se chinuie o
eternitate în iad? Nu s-ar transforma, de fapt, presupusa lor
existență fericită într-un fel de iad, dacă ar fi nevoiți să
participe astfel la durerea perpetuă a celor dragi?
Concepția potrivit căreia un Dumnezeu iubitor și drept
poate să fie, în același timp, atât de insensibil și chiar sadic
este greu de acceptat. De asemenea, nu e deloc ușor de
înțeles ce se petrece în mintea acelor creștini, care cred
într-un astfel de Dumnezeu ce-i pedepsește fără încetare
pe necredincioși la judecata de apoi.
Credința în existența iadului și a focului veșnic
presupune, fără îndoială, un veritabil șpagat între
dragostea față de un Dumnezeu bun și iertător, pe de-o
parte, și teama profundă în fața unui judecător nemilos, pe
de alta. Totuși, exact această învățătură face parte
integrantă din crezul Bisericii Catolice (circa 1,2 miliarde
de membri) și al aproape tuturor comunităților creștine
evanghelice (în jur de 700 milioane de membri); iar dacă
la aceștia adăugăm pe cei circa 300 de milioane de membri
ai bisericilor ortodoxe, care și ei împărtășesc aceeași
convingere a existenței unui iad veșnic, obținem cam toată
creștinătatea.
 Graham Maxwell, fost profesor de teologie la
Universitatea californiană din Loma-Linda, spunea în
legătură cu această contradicție: „Asta, în realitate, este ca
și cum Dumnezeu ne-ar spune: ‚Iubiți-mă sau am să vă
torturez!’, însă așa ceva nu poate funcționa.” De
asemenea, el obișnuia să dea studenților săi (băieți) o
ilustrație în acest sens: „Imaginați-vă că vă îndrăgostiți de
o studentă din campus, dar ea nu vă împărtășește
sentimentele. Atunci vă așezați la birou și-i scrieți
următoarea scrisoare: ‚Draga mea ..., te iubesc mult și aș
vrea să mă căsătoresc cu tine. Totuși, dacă nu ești de
acord, voi veni la tine acasă și te voi tortura în cel mai
sălbatic mod cu putință. Al tău iubitor ...’ Și apoi
închipuiți-vă că ea v-ar răspunde cam așa: ,Dragul meu …,
până acum nu prea te aveam la inimă, însă după scrisoarea
ta am început să te iubesc și eu; m-ai convins. Cu
siguranță vom fi fericiți toată viața împreună’.” Sună
grotesc, nu-i așa? Evident că nu putem iubi pe cineva – fie
el și Dumnezeu – care ne produce dureri fizice
îngrozitoare.
Dragostea este ceva voluntar și apare doar atunci când
un om se comportă cu adevărat într-o manieră, ce trezește
un răspuns pe măsură. De aceea presiunea, constrângerea
și manipularea nu reprezintă niciodată o expresie a iubirii
și, de asemenea, nici nu pot stârni dragostea în altcineva.
În schimb, în persoana lui Isus, Dumnezeu ne-a
dezvăluit adevăratul Său caracter, care nu are cum să nu
ne atragă, deoarece numai în felul acesta funcționează
iubirea.
 Oricine studiază Biblia, va descoperi curând că credința
în existența unui iad veșnic este complet nebiblică și nu a
făcut decât să pervertească creștinismul, transformându-i
pe adepții ei în oameni periculoși, pentru că închinarea la
un Dumnezeu nemilos realizează un fel de transfer de
personalitate, după cum (să sperăm!) o face și închinarea
la un Dumnezeu iubitor și îndurător.
Într-adevăr, dacă metoda divină e aceea de a ne smulge
ascultarea prin amenințarea cu tortura sau cu suferințe
teribile, atunci nu rezultă de aici în mod firesc că și noi îi
vom trata pe semenii noștri într-o manieră similară? Prin
urmare, vom avea tendința să-i dăm unui asemenea
„dumnezeu” o mână de ajutor și să acționăm în favoarea
lui exact așa cum ne-a învățat, iar pedeapsa, contrângerea
sau presiunea vor deveni astfel un arsenal spiritual.
Tocmai aici este miezul problemei, care uniformizează
toate religiile – inclusiv pe cea creştină – transformându-le
în ceva deopotrivă de periculos şi respingător. Pe 16
aprilie 2013, Stephen Hawking a ţinut câteva conferinţe la
California Institute of Technology. Renumitul fizician, ce
suferea de un handicap sever de peste 50 de ani şi putea
vorbi doar cu ajutorul unui dispozitiv electronic special,
susţinea ideea că nu avem nevoie de Dumnezeu pentru a
explica apariţia universului. Nu nega explicit existenţa Sa,
dar nici nu credea în El.
La întrebarea unui participant la una dintre aceste
prelegeri: „Cu ce se ocupa Dumnezeu înainte de a crea
lumea”, Hawking a răspuns că poate pregătea iadul pentru
cei ce pun asemenea întrebări. Ca reacţie la această replică
mai degrabă glumeaţă, însă care trădează totuşi o percepţie
negativă larg răspândită asupra lui Dumnezeu, profesorul
american Chester Clark, un creştin declarat, a scris un
articol online cu titlul : „Şi eu îl resping pe dumnezeul lui
Stephen Hawking”.
Potrivit acestuia, nu pe Dumnezeu însuşi Îl respinge
Hawking şi mulţi alţii, ci doar o caricatură deformată a Sa
şi nu-L putem face responsabil pe Dumnezeu de imaginile
denaturate ale Lui, inventate de oameni.
Aşadar, ce se întâmplă, conform Bibliei, cu cei
necredincioşi la sfârşitul timpului? „Şi fumul chinului lor
se suie în sus în vecii vecilor” (Apocalipsa 14.11) nu
înseamnă, oare, că cei necredincioşi vor arde şi vor fi
chinuiţi veşnic? Nicidecum, afirmă cunoscătorii Scripturii.
„În vecii vecilor” are aici un cu totul alt sens, deoarece
noţiunile de veşnicie şi veşnic pot avea diverse
semnificaţii. Bunăoară, chiar şi pe vremea Vechiului
Testament, după ce mistuise ce trebuia să ardă, focul divin
„veşnic” se stingea. De pildă, oraşele Sodoma şi Gomora,
degenerate moral şi fără Dumnezeu, au suferit „pedeapsa
unui foc veşnic” (Iuda 7), dar toată lumea ştie că ele nu
mai ard şi în zilele noastre. Prin urmare, după ce obiectele
mâniei divine au fost mistuite de „focul cel veşnic”, acesta
s-a stins. În concluzie, veşnicia nu reprezintă automat o
perioadă nesfârşită de timp, ci doar când se referă la lumea
lui Dumnezeu şi la universul care nu s-a alăturat revoltei
lui Lucifer, aşa cum spune Dumnezeu despre Sine că este:
din veşnicii, adică nelimitat, infinit (Mica 5.2; Habacuc
1.12).
Pe deasupra, în Biblie avem de-a face în permanenţă cu
simboluri. În cazul de faţă, fumul care se ridică reprezintă
– în limbajul metaforic al Scripturii – rugăciunile, adică
comunicarea cu Cerul, aşa cum în Vechiul Testament
fumul (sau rugăciunile) se ridica de pe altar către
Dumnezeu în sferele veşniciei (Apocalipsa 8.4). De aceea,
textul din Apocalipsa 14.11, pe care se bazează doctrina
suferinţelor veşnice, se poate reformula astfel: şi mesajul
despre aplicarea judecăţii se ridică în sferele cereşti, în
acea lume veşnică, unde se află Dumnezeu, îngerii şi toate
fiinţele necăzute.
O asemenea parafrazare e în deplină armonie cu
caracterul divin, revelat în restul Bibliei, conform căreia
Satana, demonii şi cei necredincioşi vor fi, într-adevăr,
judecaţi la final pe pământ, dar vor fi distruşi pentru
totdeauna prin foc. Atfel spus, vor dispărea pentru
totdeauna din existenţă; consecinţele distrugerii lor vor fi
veşnice, iar nu procesul în sine şi durata nimicirii
(Sintagma „în vecii vecilor” mai exprimă şi ideea că era
păcatului se încheie odată cu distrugerea definitivă a celor
necredincioşi şi a îngerilor răi, după care începe o eră nouă
fără păcat – debutul unei guvernări divine fără sfârşit). E o
diferenţă fundamentală.
Mai există unele pasaje din Vechiul Testament ce par
violente şi a căror interpretare eronată a deformat multora
concepţia despre Dumnezeu.
De pildă, de ce a speriat Dumnezeu poporul pe Muntele
Sinai cu o voce atât de puternică şi ameninţându-l cu
nimicirea, în caz că ar fi atins muntele? Sau de ce l-a pus
El să distrugă alte popoare?
Graham Maxwell, care în prelegerile şi cărţile sale
conturează mereu o imagine pozitivă a lui Dumnezeu,
invocă în acest context exemplul unei învăţătoare blânde şi
iubitoare. Să presupunem, zice el, că o astfel de persoană
prietenoasă ar primi în timpul orelor de curs vestea că
şcoala arde. Fără ezitare, ar solicita pe loc elevilor ei – cu
tot calmul din lume – să părăsească şcoala fără să se
panicheze.
Dacă, totuşi, elevii ar deveni gălăgioşi şi în sala de clasă
ar începe să domnească haosul, ar fi nevoită să repete
îndemnul, însă de data aceasta mai tare. Iar dacă nu ar
asculta-o nimeni, probabil că ar ţipa la elevi şi ar arunca
spre ei cu catalogul, pentru a le atrage atenţia. Asta nu
înseamnă nicidecum că ar fi violentă sau că şi-ar urî elevii,
ci dimpotrivă: îi iubeşte şi vrea să-i salveze.
Aşa este şi cu Dumnezeu, spune Maxwell. Dacă copiii
Săi nu-L mai ascultă şi-I ignoră vocea blândă, El trebuie
să devină mai vocal, cu riscul de a fi înţeles greşit. Şi, ca
să-i salveze, nu doreşte cu niciun chip să întrerupă legătura
cu ei, având în vedere şi generaţiile următoare.
Oare unde ne-am fi aflat astăzi, dacă anumite practici
religioase extreme de atunci, cum ar fi sacrificarea copiilor
mici, ar fi devenit ceva obişnuit? Nu cumva chiar era
absolut necesar ca, în unele situaţii-limită, Dumnezeu să
tragă – de dragul generaţiilor următoare – frâna de
urgenţă?
Potrivit Bibliei, putem fi aşadar siguri că El a trimis
suficiente avertizări şi îndemnuri înainte de a întreprinde
acţiuni, ce pot părea îngrozitoare din perspectivă
omenească. Bunăoară, Dumnezeu i-a dat lui Noe misiunea
de a atrage atenţia contemporanilor săi şi de a-i chema la
pocăinţă, înainte de venirea potopului; lucrarea lui a durat
120 de ani, dar fără succes. Abia atunci El a intervenit.
Fără Scriptură este cu neputinţă să ne formăm o imagine
corectă despre Dumnezeu şi, în plus, trebuie să privim
Scriptura ca pe un întreg. E absolut necesar s-o studiem în
mod sistematic – nu doar superficial –, pentru a înţelege
orice lucru în contextul respectiv; doar atunci Îl vom
descoperi pe adevăratul Dumnezeu. Există teologi şi
pastori care consideră că nu avem cum să ştim cum este El
în realitate, deoarece este complet altfel, ceea ce însă este
fals. Desigur, nu putem şti totul despre Dumnezeu, dar El
a făcut, totuşi, efortul de a ni Se descoperi: prin creaţiune,
prin Isus Hristos, sau prin scrierile sfinte, unde ni s-a
revelat clar disputa Lui cu forţele răului, întruchipate de
Lucifer.
Cine priveşte cu atenţie va înţelege că Dumnezeu se
ridică cu mult deasupra propriei reputaţii. Cel puţin asta
vor înţelege acei creştini, care nu se rezumă la dogmele şi
tradiţiile bisericilor, ci îşi dau silinţa să cerceteze personal
Biblia, unde aflăm că modul divin de acţiune este
impregnat de o iubire nemărginită faţă de noi, oamenii,
creaturile Sale.
Căderea, răutatea şi rebeliunea noastră n-au putut
diminua cu nimic dragostea lui Dumnezeu, care a venit
printre sub formă umană, arătându-ne cum este cu
adevărat. Ne-a descoperit iubirea Sa, a murit pentru noi şi
ne-a mântuit prin propria-I jertfă.
El e însă extrem de tolerant şi ne respectă deciziile: nu
ne constrânge, nici nu ne manipulează – chiar dacă ar
putea, economisind astfel multă energie şi bătaie de cap.
 De ce putem şti cum este Dumnezeu

Nu ajunge doar să pretindem că Dumnezeu e iubitor,

corect şi tolerant, deoarece asta poate face oricine. Câtă
vreme o atare afirmaţie nu va fi dovedită, ea n-are cum să
fie credibilă; de pildă, dacă un autor de ficţiune doreşte să
arate cititorilor că un anumit personaj din povestirea lui
este iubitor de animale, nu e suficient să afirme: „Martin
iubeşte animalele.” Mult mai convingător va fi să descrie o
situaţie concretă, în care Martin are grijă, plin de
compasiune, de un animal. Astfel, cititorul va avea
posibilitatea să tragă singur concluzia, nefiind nevoit să-l
creadă pe autor pe cuvânt. Tot aşa este şi cu prezentarea
adevărate imagini despre Dumnezeu.
El ar fi putut scrie cu litere mari pe cer: „Vă iubesc pe
toţi, sunt corect şi tolerant.”, dar n-ar fi fost prea
convingător. De aceea – pentru a înţelege natura Sa –,
Dumnezeu ne-a descoperit marea Lui dispută cu Lucifer şi
adepţii acestuia, adică lupta dintre bine şi rău, lumină şi
întuneric – cea mai mare criză a tuturor timpurilor, care
scoate la iveală esenţa caracterului divin, revelată prin
maniera Sa de abordare a rebeliunii îngerului căzut,
Lucifer.
Acest Lucifer – îngerul de lumină – a fost la început „un
heruvim ocrotitor şi strălucitor”, ce slujea pe „muntele cel
sfânt”, cu alte cuvinte la tronul lui Dumnezeu, fiind iniţial
o creatură „fără prihană” (Ezechiel 28.14-15). A devenit
însă gelos pe poziţia privilegiată a lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, dorind şi el să primească o închinare
asemănătoare şi să fie, deci, „ca Cel Preaînalt.” (Isaia
14.13-14), declanşând astfel o revoltă în Cer. În mod
tragic, a atras de partea lui o treime dintre îngeri
(Apocalipsa 12.4) şi a pornit un război în Cer. (Apocalipsa
12.7 – „Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”)
Lucifer L-a acuzat pe Dumnezeu că ar fi un tiran
nedrept, insensibil şi arbitrar. Cum putea Dumnezeu să-i
convingă pe îngerii rămaşi încă loiali şi lumile necăzute
din univers că aceste acuzaţii sunt, în întregime, false? Ar
fi avut, într-adevăr, puterea şi îndreptăţirea morală de a-l
distruge imediat pe Lucifer şi pe adepţii săi, dar
consecinţele ar fi fost dezastroase:

a) Un astfel de răspuns ar fi confirmat, cel puţin parţial,

pretenţiile lui Lucifer, deoarece aceasta este exact
reacţia tiranilor în faţa criticilor şi a opoziţiei.
b) Ar fi semănat izbitor cu o acţiune tipică de
muşamalizare şi ar fi alimentat bănuiala că, de fapt,
nu se urmărea decât închiderea gurii lui Lucifer,
pentru că acuzaţiile acestuia erau, probabil,
adevărate.
c) Din acel moment, îngerii loiali nu L-ar mai fi slujit
pe Dumnezeu voluntar şi din dragoste, iar motivaţia
lor ar fi devenit frica că şi ei ar putea fi omorâţi în
cazul în care ar avea păreri critice. O slujire din
teamă nu ar reprezenta însă decât germenii unei noi
revolte, deoarece – mai devreme sau mai târziu –
îngerii loiali s-ar sătura să tot „facă plecăciuni”.
 Dumnezeu ar fi putut, într-adevăr, să-şi elimine toţi
oponenţii, dar felul în care a reacţionat la această criză
scoate la lumină adevărata Sa natură, înţelepciunea şi
răbdarea Lui. El a vrut să-şi convingă simpatizanţii încă
loiali că nu doreşte o ascultare oarbă, ci una izvorâtă dintr-
o convingere profundă şi dintr-o relaţie de prietenie liber
consimţită şi onestă. Mulţi ani mai târziu, când S-a
desscoperit profetului Ilie, Dumnezeu a procedat la fel de
înţelept; după o demonstraţie de forţă în disputa cu preoţii
lui Baal pe muntele Carmel, a vrut să-l împiedice pe Ilie
să-şi formeze o imagine eronată despre El şi, în
consecinţă, nu i S-a arătat profetului printr-o manifestare
impresionantă a puterii Sale, adică nu ca un Dumnezeu ce
stăpâneşte elementele naturii – prin intermediul unui
cutremur, al unui foc sau al unei furtuni. Nicidecum, El S-
a revelat în mijlocul unui susur blând: „Şi înaintea
Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica
munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela.
Şi, după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu
era în cutremurul de pământ. Şi, după cutremurul de
pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi,
după foc, a venit un susur blând şi subţire.” (1 Regi 19.11-
12) Astfel, Dumnezeu a dovedit că esenţa Sa este
dragostea şi blândeţea. Mai mult, această întâmplare arată
că El are grijă ca prezenţa Lui să nu trezească în om
teama.
 De ce Lucifer nu a fost distrus imediat

În disputa Sa cu Lucifer, Dumnezeu a dorit să ofere o

soluţie clară şi inteligibilă pentru toată lumea, motiv
pentru care l-a lăsat în viaţă pe rebel şi pe adepţii acestuia.
Lucifer urma să aibă, aşadar, posibilitatea să arate tuturor
cum şi cine era. De asemenea, tot universul avea să aibă
posibilitatea să observe şi să vadă limpede consecinţele
principiilor ce stau la baza rebeliunii împotriva
Creatorului. În acelaşi timp, Dumnezeu a vrut să arate care
sunt propriile Sale principii, altfel spus a intenţionat să
demonstreze tuturor fiinţelor din univers că El este 100%
iubitor şi, concomitent, 100% drept.
Este foarte posibil ca şi îngerii rămaşi de partea lui
Dumnezeu în acest conflict să fi continuat să simtă o vagă
incertitudine, deoarece – la urma urmei – revolta
împotriva lui Dumnezeu şi falsele acuzaţii într-un univers
desăvârşit reprezintau lucruri nemaivăzute. Până atunci,
niciodată nu se spusese nici cea mai mică minciună,
darămite să aibă loc o rebeliune; îngerii trebuie să fi fost,
cu siguranţă, confuzi.
Dumnezeu dorea însă loialitatea tuturor îngerilor – şi
asta în proporţie de 100%, pentru că doar aşa puteau fi din
nou restaurate pacea şi armonia în univers. Asta înseamnă,
deci, că Dumnezeu era nevoit să câştige atât mintea, cât şi
inima unor fiinţe confuze, dacă voia să le convingă pe
deplin de adevărul divin.
Pe de altă parte, marele răzvrătit lupta din răsputeri să
câştige de partea sa şi să incite la rebeliune întreg
universul, dacă se putea. Obiectivul lui era să-L
discrediteze pe Dumnezeu, ceea ce însă nu i-a reuşit decât
parţial. În acea fază a disputei, Domnul a mai creat o
planetă: pământul, iar Lucifer – devenit între timp Satana,
adică vrăjmaşul – a încercat să-i destabilizeze pe primii săi
locuitori şi să-i convingă să i se alăture în rebeliunea lui
contra Creatorului. A procedat într-o manieră subtilă şi
perfidă, folosindu-se de un şarpe drept medium şi
construindu-şi, cu jumătăţi de adevăr, un discurs extrem de
abil.
După cum ştim, prima pereche de oameni ai planetei
noastre – Adam şi Eva – au avut, din nefericire, încredere
mai mult în Satana decât în Dumnezeu, fapt ce i-a
vulnerabilizat şi i-a determinat să mănânce din fructul
oprit, pierzând astfel viaţa veşnică, aşa cum deja fuseseră
avertizaţi. Aşadar, încă de la început, Dumnezeu a acordat
primilor oameni libertatea de a alege chiar prin simpla
prezenţă a pomului cunoştinţei binelui şi răului în Eden:
fie ascultau şi nu se atingeau de el, fie invers. Primii noştri
părinţi au ales însă să se asocieze cu Satana şi s-au
îndepărtat automat de Dumnezeu. Acest act reprezintă
păcatul sau distanţarea şi toate abaterile ulterioare ale
oamenilor nu constituie decât urmări ale acestei înstrăinări
de Dumnezeu. Şi, prin faptul că s-au alăturat de facto
vrăjmaşului, Adam şi Eva au devenit loiali acestuia şi
parte activă a rebeliunii.
Copiii lor şi copiii copiilor lor au moştenit de la ei nu
vinovăţia lor (nu „păcatul originar” – concept aflat în
contradicţie cu ideea unui Dumnezeu drept), ci înclinaţia
către păcat. Astfel, pentru că toţi moştenim această
înclinaţie, ne vine greu să nu păcătuim şi toţi trăim, până
astăzi, în împărăţia vrăjmaşului. Din fericire însă,
Dumnezeu a dat oamenilor ca normă şi scut protector
legea Sa, cele Zece Porunci.
După căderea planetei Pământ, Domnul a decis ca raza
de acţiune a Satanei şi a adepţilor lui, demonii, să fie
limitată strict la planeta noastră. Astfel, Pământul a
devenit un material didactic şi „o privelişte” pentru întreg
universul, după cum se exprimă Pavel (1 Corinteni 4.9).
Lucifer – sau Satana – şi simpatizanţii săi „nu şi-au mai
găsit loc în Cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi,
numit Diavolul şi Satana, care înşală întreaga lume, a fost
alungat pe pământ şi împreună au fost aruncaţi şi îngerii
lui.” (Apocalipsa 12.8-9)
Veşti bune pentru Cer, proaste pentru Pământ: „De aceea
bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi,
pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins
de o mărime mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”
(Apocalipsa 12.12)
Din momentul alungării sale din Cer, Satan umblă liber
pe Pământ şi marele conflict cosmic dintre bine şi rău se
desfăşoară de atunci în mijlocul nostru. Noi, oamenii,
facem – vrând-nevrând – parte din această mare dispută;
un aspect important al ei îl reprezintă faptul că cele două
părţi care se luptă utilizează arme şi metode fundamental
diferite, având totodată obiective diametral opuse. În timp
ce Satan întrebuinţează minciuna, înşelătoria, manipularea,
constrângerea şi forţa pentru a face rău oamenilor şi, în
final, a-i distruge, Dumnezeu foloseşte exclusiv dragostea,
dreptatea şi transparenţa – ca într-un proces juridic corect
şi imparţial. Obiectivul Lui este de a ne convinge şi
motiva să ne împăcăm cu El, salvându-ne astfel pentru
veşnicie.
Un argument esenţial ce pledează pentru adevăratul Său
caracter este faptul că S-a făcut om şi a trăit printre noi; a
murit apoi pe cruce ca să ne elibereze din păcat şi să ne
dea viaţa veşnică. Acest sacrificiu a fost un act de iubire
necondiţionată, care – în acelaşi timp – a scos la lumină
dreptatea şi corectitudinea divină. El trebuia şi voia să
arate înaintea universului, ce fusese martor la căderea
omului, că păcatul, adică încălcarea legii de către om, nu
putea rămâne nepedepsită. Totodată, Dumnezeu dorea să
demonstreze limpede că iubirea Sa faţă de fiinţa umană
rătăcită nu s-a schimbat deloc, în ciuda păcatului. Această
misiune aparent imposibilă avea să fie îndeplinită prin
întruparea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Nu există niciun fel de contradicţie între un pretins
Dumnezeu rău şi un Isus Hristos bun, între un Dumnezeu
al Vechiului Testament şi unul al Noului Testament, între
Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Hristos este
Dumnezeu şi, în El, Dumnezeu-Tatăl a împăcat lumea cu
sine. Când Isus (Dumnezeu-Fiul) a fost rugat de Filip să i-
L arate lui şi celorlalţi ucenici pe Dumnezeu-Tatăl, El a
răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut,
Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan
14.9); de asemenea, în alt context Mântuitorul a afirmat:
„Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10.30)
Pe de altă parte, una dintre cele mai de efect înşelătorii
ale Satanei este aceea prin care adepţii săi – demonii sau
îngerii căzuţi – se dau drept spirite „bune”, respectiv
spirite ori suflete ale celor decedaţi. În şedinţele spiritiste
sau şi în cercurile esoterice, aceştia apar şi-i înşală pe
oameni, nefiind limitaţi de o anumită formă materială.
Atât acele fiinţe din univers care nu au luat parte la
rebeliune, cât şi noi, oamenii de pe pământ, avem
posibilitatea de a compara pretenţiile şi modul de acţiune
al Satanei, pe de-o parte, şi dovezile aduse de Dumnezeu,
pe de alta. Astfel, putem cântări şi decide de care parte a
baricadei dorim să fim. Toate acestea par unora pură
fantezie, dar fără a lua în calcul răul din spatele scenei, nu
vom explica niciodată manifestarea răului în lume.

De ce Dumnezeu de multe ori nu intervine

Se pune o întrebare îndreptăţită: dacă răul este prezent şi

chiar abundă în lumea noastră, unde e atunci Dumnezeu?
Cum se împacă imaginea unui Dumnezeu iubitor cu faptul
că El nu face aparent nimic pentru a preveni catastrofele şi
nelegiuirile? Cineva suferă un abuz; un copil este ucis cu
bestialitate; sute de oameni mor într-un accident de avion,
mii în cazul unui cutremur sau al unui tsunami şi milioane
în urma unui genocid.
„Unde e Dumnezeu când se petrec asemenea tragedii?”,
se întreabă mulţi. „De ce nu intervine?” Nu poate? Atunci
nu e atotputernic. Nu vrea? Atunci nu poate fi un
Dumnezeu al iubirii, pentru că nu-L interesează soarta
noastră, în ciuda a ceea ce pretind Isus Hristos şi Biblia.
Genul acesta de întrebări îi bulversează pe mulţi, adesea şi
pe creştini: unde eşti, Doamne?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să pornim
de la o declaraţie a lui Dumnezeu despre Sine şi care ne va
ajuta să avem perspectiva corectă asupra lucrurilor
spirituale: „Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât
sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile
Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55.9). Cu alte
cuvinte, Dumnezeu ne spune: „Întotdeauna vă va fi greu să
Mă înţelegeţi, deoarece orizontul meu este mult mai vast.”
De aceea, pentru a-I înţelege cu adevărat modul de
acţiune, ar trebui să fim cel puţin la fel de inteligenţi ca El,
ceea ce e, desigur, cu neputinţă. Prin urmare, nu putem
decât să ne apropiem cu precauţie şi să fim conştienţi că,
în final, toate explicaţiile noastre nu reprezintă decât
aproximări ale adevărului, chiar dacă se bazează pe
informaţiile descoperite în Biblie. Totuşi, vom reuşi astfel
să-L înţelegem ceva mai bine pe Creator.
Există cinci principii ce pot arunca lumină asupra
atitudinii, adesea rezervate, a lui Dumnezeu faţă de
suferinţa umană.

1. Principiul marii lupte

Satana L-a adus pe Dumnezeu – metaforic vorbind – pe

banca acuzaţilor, când L-a acuzat că ar fi un tiran,
declanşând astfel marea luptă dintre bine şi rău, la care tot
universul e martor. Este vorba aici, în esenţă, de caracterul
lui Dumnezeu, de dragostea şi dreptatea Sa, de principiile
guvernării divine, precum şi de legea iubirii, temelia
întregii creaţii. Şi, cu toate că El e cel mai puternic şi avea
puterea de a-i distruge instantaneu pe Satana şi îngerii lui,
nu a făcut asta; dorea ca, în final, toate fiinţele înzestrate
cu raţiune să aibă o explicaţie clară a ceea ce se întâmplă.
 Pentru a caracteriza politica externă agresivă a SUA
condusă de preşedintele George W. Bush, cineva a folosit
odată un vechi proverb englez: „Când ai un ciocan, începi
să priveşti toate problemele ca pe nişte cuie.” Adică, dacă
eşti superior altora din punct de vedere fizic – de pildă
prin faptul că dispui de cea mai puternică maşinărie de
război din lume –, tinzi să rezolvi orice diferend cu aceştia
pe calea cea mai simplă, adică folosind forţa.
Dumnezeu deţine „ciocanul” – dacă ar fi să ne exprimăm
plastic –, deoarece este atotputernic şi, deci, clar superior
oricărui rival, inclusiv lui Lucifer, respectiv Satana. El ar
fi putut, aşadar, rezolva problema răului şi recurgând la
forţă, însă exact asta nu a făcut şi nu face, cel puţin nu
încă. În loc să-şi distrugă oponentul, Dumnezeu acceptă să
fie acuzat şi nu e preocupat de o victorie facilă; doreşte în
primul rând să câştige mintea şi inimile tuturor fiinţelor
create din univers, prin faptul că acţionează în orice
situaţie în acord cu caracterul Său, şi anume cu dragoste,
în spiritul dreptăţii şi manifestând o transparenţă deplină.
Dumnezeu ne-a conceput ca fiinţe libere şi, prin urmare,
ne respectă deciziile, nu ne contrânge şi nu ne
manipulează. Ar fi putut, bineînţeles, să evite nesfârşitele
probleme deranjante provocate de fiinţele umane
răzvrătite, dacă ne-ar fi implatant încă de la început în
creier un cip al loialităţii, transformându-ne într-un fel de
roboţi, care ascultă necondiţionat. Dar atunci nu am mai
avea voinţă liberă şi, în consecinţă, nu am mai fi „după
chipul Său”, caz în care Satana chiar ar avea dreptate în
acuzaţiile sale defăimătoare la adresa lui Dumnezeu; el ar
sta pe marginea terenului şi ar striga că este incorect.
Creatorul nostru şi-a asumat însă riscul de a fi contestat de
propriile creaturi, ceea ce reprezintă de fapt riscul şi preţul
libertăţii. Dragostea autentică nu e altfel posibilă, căci fără
libertate de alegere nu există dragoste veritabilă.
Caracterul Său L-a determinat pe Dumnezeu să se
autolimiteze, pentru a putea intra în lumea oamenilor. Isus
spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul
meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el, cu
Mine.” (Apocalipsa 3.20). Dumnezeu bate la uşă, nu dă
buzna înăuntru neinvitat. Nu forţează uşa inimii noastre,
deşi prezenţa Lui ar fi doar spre binele nostru; cu alte
cuvinte, El nu păşeşte în inima noastră decât dacă-I dăm
acordul, adică dacă dorim asta cu adevărat şi suntem
conştienţi de implicaţiile deciziei noastre.
Întreg universul, toate fiinţele inteligente create, trebuie
să înţeleagă consecinţele guvernării lui Satana şi fiecare
trebuie să-şi dea seama dacă în acuzaţiile împotriva lui
Dumnezeu există măcar un dram de adevăr, sau dacă El
are dreptate când afirmă că e iubitor, corect, drept şi
credibil în toate privinţele. Numai atunci când
recunoaştem răul drept rău şi binele drept bine, ne aflăm în
poziţia de a trage concluziile corecte şi a decide în deplină
cunoştinţă de cauză. Nu am putea însă face asta dacă
Dumnezeu ar împiedica acţiunile rele, intervenind în
permanenţă şi stopând din faşă orice manifestare a răului.
Tocmai de aceea El ne lasă să experimentăm şi să
înţelegem consecinţele răului, chiar cu preţul suferinţelor.
Să nu uităm nicio clipă că miza este restaurarea la sfârşit,
o dată pentru totdeauna, a unei lumi perfecte. Din această
perspectivă trebuie să privim atitudinea rezervată a lui
Dumnezeu faţă de suferinţa de pe pământ.

2. Principiul atotştiinţei divine

Noi, oamenii, aproape că nu ne putem imagina cum

Dumnezeu cunoaşte viitorul, ştie tot ce se întâmplă şi vede
până în cele mai ascunse cotloane ale inimilor noastre. El
e atotştiutor şi, de aceea, când ia decizii, o face având la
dispoziţie un orizont informaţional mult mai vast decât al
nostru. Următoarea comparaţie poate pune mai clar în
lumină acest fapt: ca părinţi, dispunem şi noi de un orizont
informaţional şi de cunoaştere mai extins decât cel al
copiilor noştri mai puţin experimentaţi, ceea ce face ca ei
să nu fie uneori de acord cu deciziile noastre. Mai târziu
însă, devenind adulţi, ei îşi vor da – să sperăm – seama că
acestea au fost spre binele lor şi, deci, corecte.
Dar preştiinţă nu înseamnă predestinare şi este important
să nu punem semnul de egalitate între ele, deoarece aici
intră inevitabil în discuţie dreptatea lui Dumnezeu şi
respectul Său faţă de libertatea noastră de a lua singuri
decizii. Când o furnică aflată pe o frunză ce pluteşte e dusă
de un râu cu o albie întortocheată, ea nu ştie unde o va
duce apa. Nu cunoaşte viitorul, pentru că nu poate vedea
decât până la următoarea schimbare de direcţie. Noi în
schimb, dacă mergem de-a lungul malului, avem
posibilitatea – datorită înălţimii noastre – de a observa
cotiturile râului, care reprezintă, practic, viitorul furnicii.
Vedem poate modificările de curs şi viitoarele căderi de
apă ce o aşteaptă pe furnică; am putea atunci s-o prevenim
sau s-o ajutăm să iasă la mal. Într-un anumit sens, furnica
trăieşte într-un univers bidimensional, în timp ce noi ne
aflăm într-unul tridimensional, mulţumită staturii pe care o
avem, fapt ce ne permite să vedem dinainte traseul acelei
furnici; nu noi suntem însă cei care-i hotărâm viitorul.
Cam aşa ne-am putea imagina că este şi cu distincţia
dintre preştiinţa şi predestinarea divină: El ne cunoaşte
viitorul, dar nu ni-l stabileşte, ci ne respectă deciziile.
Totuşi, întrucât Dumnezeu cunoaşte viitorul şi, de
asemenea, doreşte ce e mai bun pentru noi, nu ne va
asculta întotdeauna rugăciunile, sau cel puţin nu o va face
aşa cum am vrea noi.
Putem însă spera – şi chiar avea certitudinea – că El ne
va explica într-o zi, de ce în anumite situaţii a hotărât altfel
decât ne-am fi aşteptat şi dorit noi. Atunci ni se va spune
şi „restul poveştii”, după cum obişnuia să repete Paul
Harvey (1918-2009), cel mai îndrăgit, cel mai cunoscut şi,
totodată, cel mai bine plătit jurnalist de radio din Statele
Unite. Cea mai populară emisiune a sa era pastila de
aproximativ cinci minute, preluată de toate posturile de
radio din SUA, în care el spunea invariabil o povestire, pe
care abia la final – pentru maximizarea efectului surpriză –
o punea în legătură cu o personalitate sau cu un eveniment
arhicunoscut. Ultimele lui cuvinte, pentru care devenise
deja renumit, erau întotdeauna: „Şi acum cunoaşteţi restul
poveştii”. Tot astfel şi Dumnezeu ne va explica, cu
siguranţă, de ce în anumite situaţii dificile, în care
aşteptam ajutorul Său, nu a intervenit.
 3. Principiul vieţii veşnice

Privite din perspectiva vieţii veşnice, multe lucruri apar

într-o cu totul altă lumină decât văzute strict din
perspectiva noastră terestră limitată. Potrivit Bibliei, viaţa
veşnică depăşeşte cu mult – atât calitativ, cât şi cantitativ –
scurta noastră viaţă de pe pământ. În calitate de creştini,
noi aşteptăm restaurarea raiului originar, în care vom trăi
în deplină siguranţă şi eliberaţi complet de rău, ca Adam şi
Eva înainte de căderea în păcat.
Scriptura ne învaţă că nu vom fi un fel de suflete fără
corp; asta este o invenţie a filosofiei antice, intrată mai
târziu în creştinism odată cu adoptarea ideilor lui Platon.
Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte
nu va mai fi; nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici
durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa
21.4) Dacă viaţa mea pământească durează 80 de ani sau,
poate, doar 35 e prea puţin important raportat la veşnicie,
oricât de trist ar fi când cineva moare tânăr. Esenţial este
dacă a primit sau nu viaţa veşnică, deoarece – din
perspectiva veşniciei – diferenţa de 45 de ani reprezintă
ceva neglijabil. Mai mult, există posibilitatea ca, în
eventualitatea atingerii unei vârste înaintate, viaţa
persoanei respective să se rezume în final doar la anii
petrecuţi pe pământ. Ar putea fi cazul cuiva, care până la
35 de ani e un urmaş credincios al lui Hristos, iar cândva
între 35 şi 80 de ani se îndepărtează de Mântuitorul.
Şi atunci nu-i aşa că ar fi de preferat – ca scenariu pur
teoretic – să mori ca om credincios la 35 de ani şi să obţii
astfel viaţa veşnică?
 Ştiu că asta ar putea suna cinic, fiindcă toţi ne dorim să
avem o viaţă sănătoasă, lungă şi fericită aici pe pământ;
pentru cei credincioşi însă, tocmai perspectiva unei a doua
existenţe dincolo constituie o sursă de mângâiere şi
speranţă. Viaţa în această lume poate să fie minunată şi, pe
bună dreptate, ne agăţăm cu toată puterea de ea. Nimeni
nu vrea să moară, deoarece viaţa de acum e singura pe
care o cunoaştem. Totuşi, să încercăm din când în când să
privim lucrurile şi din perspectiva mult mai vastă a
veşniciei.
Când, de pildă, după un zbor transatlantic resimţim
diferenţa de fus orar, n-avem nicio problemă să mergem la
culcare la orele 20, în loc de 23, având evident
convingerea că dimineaţa următoare ne vom trezi din nou.
O speranţă asemănătoare – de a reveni iarăşi la viaţă – o
au şi cei care aparţin lui Hristos, chiar dacă merg mai
devreme decât s-au aşteptat la odihnă; moartea este ca un
somn fără vise, din care aceştia se vor trezi la revenirea lui
Hristos regeneraţi şi revigoraţi.
Printre creştini circulă o poveste, care ilustrează foarte
sugestiv diferenţa uriaşă dintre o perspectivă pământească
şi una cerească. Dacă relatarea de mai jos e sau nu
adevărată nu are absolut nicio importanţă. Cu ani în urmă,
se spune că trăia în nordul Germaniei o femeie
credincioasă, ce avea un băieţel pe care îl iubea mult. Într-
o zi acesta, fiind încă sugar, s-a îmbolnăvit grav, iar
doctorii au spus că aproape sigur va muri. Mama era
disperată şi s-a luptat cu Dumnezeu în rugăciune pentru
viaţa copilului ei, rugându-L insistent să facă o minune
pentru a-i slava fiul. Ea s-a rugat, însă la modul imperativ,
fără a folosi deloc cuvintele lui Isus din Ghetsemani în faţa
iminenţei morţii: „Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.”
(Luca 22.42) Dumnezeu a ascultat în cele din urmă
rugăciunile femeii; băiatul a supravieţuit, a ajuns la
maturitate şi a devenit unul dintre cei mai teribili criminali
din ţară. Dacă femeia ar fi acceptat moartea fiului ei sugar,
probabil ar fi putut să-l strângă din nou în braţe la înviere,
lucru practic imposibil acum, după tot ce a făcut.
Pentru că Dumnezeu cunoaşte viitorul şi doreşte să fie
împreună cu fiecare dintre noi în veşnicie, să avem
încredere în El şi în ceea ce priveşte durata vieţii noastre
pe acest pământ: din perspectiva veşniciei, viaţa veşnică e
mai importantă decât cea pământească.

4. Principiul pedagogic

Ca un tată iubitor şi inteligent, Dumnezeu vrea ca noi să

dezvoltăm un caracter nobil, asemănător cu cel al lui
Hristos, deoarece acesta reprezintă singurul lucru pe care-l
luăm cu noi în veşnicie. „Dumnezeu este Acela care
lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi
înfăptuirea” (Filipeni 2.13), scria Pavel tinerei comunităţi
creştine din Corint, enunţând astfel principiul pedagogic
ce stă la baza modul de acţiune al lui Dumnezeu în raport
cu creaturile Sale – în măsura în care acestea se lasă
modelate.
Chiar dacă copiii noştri ne-ar cere de trei ori pe zi
budincă de ciocolată şi n-ar dori să mai mănânce nimic
altceva, le vom asigura, fără îndoială, o alimentaţie ce
conţine nu doar mâncarea lor preferată. Ştim că, pentru a fi
sănătoşi, ei au nevoie de o hrană consistentă şi echilibrată.
Şi în privinţa musculaturii, lucrurile stau tot cam aşa: dacă
ne ferim copiii de efort şi de orice fel de greutăţi,
picioarele li se vor atrofia, iar muşchii vor rămâne
subdezvoltaţi, ajungând în final complet inadaptaţi pentru
o viaţă normală.
La fel este şi cu dezvoltarea caracterului, care se
maturizează prin provocări şi se şlefuieşte în focul
suferinţei şi al încercărilor. De aceea Dumnezeu nu va
înlătura toate obstacolele din calea noastră, dar ne va ajuta
totuşi să rezistăm şi să ieşim biruitori, ceea ce ne va da
putere şi încredere în faţa piedicilor viitoare.

5. Principiul celor două state

Reţinerea lui Dumnezeu în a interveni are de-a face şi cu

faptul că în lumea noastră coexistă – chiar pe acelaşi
teritoriu – două state: statul rebelilor şi împărăţia lui
Dumnezeu. Autolimitarea divină are, aşadar, legătură şi cu
principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat.
Imediat după creaţiune a existat un singur stat, un stat al
lui Dumnezeu, în adevăratul sens plenar al cuvântului:
„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte
bune.” (Geneza 1.31) Domnul era conducătorul statului,
iar omenirea – formată încă doar din Adam şi Eva – trăia
într-o relaţie de deplină armonie, dragoste şi încredere cu
El.
Din păcate lucrurile s-au schimbat, deoarece Satana a
reuşit să-i facă pe primii oameni să se alăture statului său
rebel; ei i-au devenit loiali şi au avut mai multă încredere
în liderul rebelilor decât în Creatorul lor. Asta mai numim
şi căderea în păcat, adică îndepărtarea de Dumnezeu şi
revoltă împotriva Lui.
Prin păcatele noastre şi noi ne manifestăm ataşamentul
faţă de conducătorul răzvrătiţilor. Adam a fost primul care
a devenit de bună voie supus al Satanei şi noi i-am călcat
pe urme: „Prin neascultarea unui singur om cei mulţi au
fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5.19) Există însă o veste
bună, anume că exact pe teritoriul acestui stat rebel care a
cuprins tot pământul, Isus Hristos a pus bazele unui al
doilea stat: Împărăţia lui Dumnezeu – o împărăţie
invizibilă a harului, e adevărat, dar care se va materializa
în final într-o împărăţie a slavei. Această împărăţie a
harului El a întemeiat-o acum circa 2000 de ani, urmând
să inaugureze, la revenirea Sa, împărăţia slavei.
În timpul audierii Lui de către Pilat, Isus a afirmat:
„Împărăţia Mea (adică împărăţia harului) nu este din
lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea
aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în
mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de
aici.” (Ioan 18.36)
Pe acelaşi teritoriu coexistă două state complet diferite.
În mod natural şi fără să luăm atitudine, noi toţi facem
parte automat din statul rebel; după ce însă Hristos a
înfiinţat pentru oameni Împărăţia lui Dumnezeu, oricine îşi
poate schimba „cetăţenia”, ieşind din statul rebel şi intrând
în Împărăţia Sa. Totuşi, pentru a deveni cetăţeni ai
Împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să alegem asta în
cunoştinţă de cauză, pentru că nimeni nu se naşte în
această împărăţie şi nici nu este admis în ea de la sine: e
neapărat nevoie de o decizie personală.
Chiar dacă mergem regulat la biserică, îndeplinim
ritualurile cerute şi facem tot ce se aşteaptă de la un bun
creştin, asta nu înseamnă că suntem creştini autentici.
Trebuie inevitabil să acţionăm şi în sfera propriei
conştiinţe: să ne predăm lui Isus Hristos, să-I cerem să ne
ierte păcatele şi să-L acceptăm nu doar ca Mântuitor, ci şi
ca Domn – în calitate de conducător al noului stat din care
am început să facem parte. Altfel spus, va trebui să
schimbăm pe cel căruia îi suntem loiali, act ce are o
dimensiune intimă (convertirea) şi – asemenea unei nunţi
– una publică (mărturisirea în faţa altora).
În unele zone din Europa, încă mai există păstori ce-şi
duc oile la păscut. Impresionant este ce se întâmplă când
două turme se întâlnesc şi se amestecă, păscând împreună
pe aceeaşi pajişte. După ce păstorii stau un timp de vorbă,
se despart şi o iau în direcţii diferite, iar oile se desprind
din mulţime şi-şi urmează fiecare păstorul ei, fără nici cea
mai mică problemă de orientare. De unde ştiu de cine să
asculte? Cum e posibil aşa ceva?
„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin
după Mine.” (Ioan 10.27), spunea Isus. Fac asta în mod
voluntar, nu din obligaţie. Exact la fel este şi cu cetăţenii
Împărăţiei lui Dumnezeu: ei cunosc glasul Domnului lor
Isus Hristos şi-L urmează, adică simt că Îi aparţin şi
încearcă să păzească, din convingere, poruncile Sale. Şi
tocmai asta e dovada că fac parte din Împărăţia Lui.
Cu puţin timp înainte de căderea regimului comunist în
Gemania de Est, mulţi cetăţeni ai RDG începuseră să
călătorească în Ungaria şi Cehoslovacia, pentru a escalada
gardurile ambasadelor RFG din Budapesta şi Praga,
imagini ce au făcut înconjurul lumii.
Cei care reuşeau să treacă de gard ajungeau practic pe
pământul Germaniei Federale, deoarece orice
reprezentanţă diplomatică din străinătate este considerată
teritoriu al statului căruia îi aparţine. În felul acesta, ei
puteau solicita paşaport vest-german şi astfel primeau
dreptul legal de a călători în RFG.
Autorităţile ungare, cehoslovace sau est-germane nu
puteau face în acest caz nimic, fiindcă – conform
jurisdicţiei internaţionale – ambasada constituia o zonă
inviolabilă, în care nici poliţia şi nici armata ţării
respective nu aveau voie să intre. Altfel, ar fi fost un
amestec în treburile interne ale altui stat.
Tot aşa stau lucrurile şi cu Împărăţia lui Dumnezeu.
Avem posibilitatea de a escalada gardul ei şi a solicita un
nou paşaport; chiar dacă suntem nevoiţi să trăim în
continuare pe un teritoriu străin, o dată cu noul nostru
paşaport aparţinem altcuiva. „Cetăţenia” noastră conferă
acum acestui nou guvern dreptul de a ne conduce, de a ne
reglementa viaţa şi de a ne acorda susţinerea, pe care
guvernul ţării în care trăiam (statul rebel) nu putea, nu
voia şi nu avea cum să ne-o ofere.
Pentru că Dumnezeu respectă decizia fiecăruia, El nu Se
amestecă în treburile celor care nu L-au ales, adică nu au
devenit cetăţeni ai Împărăţiei Sale. În privinţa cetăţenilor
statului divin însă, situaţia e diferită: El poate interveni
complet altfel decât în cazul cetăţenilor statului rebel,
deoarece aceştia i-au dat deja implicit permisiunea să o
facă – prin deciziile şi rugăciunile lor. Dimpotrivă,
cetăţenii statului rebel nu vor să ştie nimic despre El şi nu
I-au acordat asemenea prerogative extinse; prin urmare, El
păstrează distanţa.
Acum e poate mai clar ce a vrut să spună Iacov cu
cuvintele: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui
neprihănit.” (Iacov 5.16) Neprihănit înseamnă, în
accepţiunea Bibliei, desăvârşit şi fără păcat. Cine însă ar
putea, oare, pretinde aşa ceva? Nimeni, cel puţin nicio
fiinţă umană. Până acum nu a existat decât unul singur pe
această planetă care, potrivit definiţiei de mai sus, a fost
neprihănit şi fără vină: Isus Hristos.
De fapt, tocmai aici este vestea bună: dacă intrăm în
Împărăţia lui Dumnezeu, dacă acceptăm noua cetăţenie şi
intrăm în posesia noului paşaport, atunci primim în dar
haina albă a neprihănirii lui Hristos, ceea ce înseamnă că
ne transformăm – prin El – din păcătoşi în sfinţi. Asta nu
se petrece nicidecum prin propriile noastre merite, ci
pentru că El ne acordă statutul Său de neprihănit.
Când Iacov vorbeşte despre rugăciunea celor neprihăniţi,
se referă la aceia care şi-au schimbat cetăţenia şi au trecut
de partea lui Isus Hristos, prin intermediul căruia au
devenit neprihăniţi. De aceea şi rugăciunea lor are mare
putere şi o rază largă de acţiune, Dumnezeu având astfel
mandatul de a interveni pentru „supuşii” Săi într-un mod
cu totul special, fără ca Satana să-L acuze că ar fi arbitrar,
nedrept şi S-ar amesteca nechemat în treburile altora.
Exact la asta se referea şi Pavel când scria: „Aduceţi-vă
aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de
cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără
nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos
Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi
prin sângele lui Hristos... Aşadar, voi nu mai sunteţi nici
străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu
sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni
2.12,13,19)

Concluzii

Cele cinci principii expuse mai sus ne pot ajuta să

înţelegem un pic mai bine modul divin de acţiune în raport
cu problemele pământenilor şi de ce acesta este supus
anumitor limitări şi restricţii. Până la urmă, alegerea îi
aparţine omului, care poate zice fie: „Pentru că nu înţeleg
modul Său de acţiune, nu am încredere în El”, fie: „Cu
toate că nu înţeleg întotdeauna modul Lui de acţiune,
continui să am încredere în El.”; aşadar, fiecare e liber să
decidă în dreptul său. În zilele noastre, Dumnezeu are o
reputaţie proastă, fapt ce se află în strânsă legătură cu
problema răului. Oricât de fantezist ar suna în urechile
unora scenariul marii lupte dintre Dumnezeu şi Lucifer,
acesta explică perfect drama în care ne aflăm; totuşi, mulţi
nu înţeleg adevărata perspectivă biblică, chiar dintre
pastori şi teologi.
În cadrul unei dezbateri organizate la sfârşitul anului
2015 de renumita revistă germană Der Spiegel, au
participat un reprezentant al ştiinţei, astrofizicianul Moore,
şi unul al credinţei, preotul evanghelic Johann Hinrich
Claussen. Cel dintâi a lansat o serie de întrebări clare şi
normale despre Dumnezeu, cum ar fi: „De ce să creezi o
lume în care toţi trebuie să moară? Ce sens are? Cât de
crud ar fi un astfel de Creator? Chiar n-am idee ce zice
Biblia dumneavoastră despre asta. Îmi puteţi spune?”
„Ea ne spune – aşa a început răspunsul incomplet şi prea
puţin satisfăcător al „omului credinţei” – că vom muri şi
trebuie să învăţăm să ne obişnuim cu ideea cât mai de
timpuriu. Încă de când ne naştem ne familiarizăm treptat
cu gândul că viaţa noastră va avea un sfârşit.” Cum
rămâne atunci cu speranţa pe care o promovează
creştinismul?
Nicio vorbă despre mântuirea prin Isus Hristos, despre
înviere şi despre faptul că nu Dumnezeu e cel răspunzător
de condiţia noastră muritoare. Despre planul divin iniţial
ca omul să trăiască veşnic, despre viaţa veşnică, posibilă
doar în relaţie cu Dumnezeu, şi despre separarea omului
de Dumnezeu, izvorul vieţii (veşnice). Sau despre faptul
că despărţirea de Creator a fost decizia liberă a omului,
despre consecinţele acesteia şi despre riscurile inevitabile
ale libertăţii.
Câtă vreme Dumnezeu este prezentat trunchiat şi
deformat chiar de către aşa-numiţii reprezentanţi şi
slujitori ai Săi, nu trebuie să ne mirăm că mulţi oameni nu
vor şi nu pot crede în El.