Pe baza experienţei sale ca pastor al unei congregaţii formate din oameni din foarte multe medii

sociale, dar mai ales din mediul intelectual, din tineri sceptici şi oameni de afaceri, Timothy
Keller a scris cartea Argument pentru Dumnezeu – Credinţa într-o epocă a scepticismului, în
care încearcă să răspundă celor mai frecvente obiecţii aduse credinţei creştine de care s-a izbit în
toţi aceşti ani şi să ofere câteva argumente în favoarea ei.

Înainte de a aborda aceste obiecţii însă, Timothy Keller face o precizare importantă în
introducere: Singurul mod de a te îndoi de creştinism într-o manieră corectă şi onestă este să
identifici credinţa alternativă care se află în spatele fiecărei îndoieli pe care o ai şi apoi să te
întrebi care sunt argumentele pentru care îmbrăţişezi credinţa respectivă. De unde ştii că această
credinţă este adevărată? Nu este corect să soliciţi justificare într-o mai mare măsură pentru
credinţa creştină decât poţi oferi pentru credinţa ta, dar de cele mai multe ori tocmai asta se
întâmplă. Fii corect şi îndoieşte-te de îndoielile tale. Ceea ce susţin eu este că dacă ajungi să
recunoşti convingerile pe care se întemeiază îndoielile pe care le ai cu privire la creştinism şi
dacă încerci să găseşti la fel de multe dovezi pentru aceste convingeri pe cât cauţi la creştini
pentru credinţa lor, vei descoperi că îndoielile tale nu sunt atât de solide pe cât păreau la început.

Prima obiecţie pe care o abordează Keller este pretenţia de exclusivitate a credinţei creştine, el
arătând că orice comunitate, orice grupare, pretinde de la membrii ei un tip de exclusivitate, deci
creştinismului nu este singurul care pretinde acest lucru.

Una dintre cele mai des întâlnite obiecţii la adresa credinţei. în general, şi a credinţei creştine în
particular, este aceea că nu se poate ca un Dumnezeu bun să îngăduie suferinţa. Ori nu este bun,
ori nu este atotputernic, ori nu există de-a binelea pentru că dacă n-ar fi aşa, El ar pune capăt
suferinţei din lume.

Timothy Keller răspunde arătând că în Isus Hristos, Dumnezeu a cunoscut cea mai adâncă
suferinţă. De aceea, creştinismul, cu toate că nu poate oferi o justificare pentru fiecare suferinţă
din lume, poate oferi resurse profunde pentru a trece prin suferinţă cu speranţă şi curaj, mai
degrabă decât cu resentiment şi disperare.
Dintre toate religiile lumii, singur creştinismul afirmă că Dumnezeu a devenit, în Isus Hristos,
om deplin, cunoscând astfel nemijlocit disperarea, respingerea, singurătatea, lipsurile, pierderea
şi tortura. Pe cruce, suferinţa Sa a fost mai grea chiar şi decât cea mai îngrozitoare suferinţă
omenească, Isus cunoscând o respingere cosmică şi o durere care le depăşeşte pe ale noastre la
modul infinit, aşa cum tot la modul infinit cunoaşterea şi puterea Sa le depăşesc pe ale noastre. În
moartea Sa, Dumnezeu suferă în dragoste, identificându-se cu cei părăsiţi şi uitaţi, spune
Timothy Keller.

În capitolul 3 autorul contracarează ideea conform căreia creştinismul este o cămaşă de forţă care
ne îngrădeşte libertatea.

În multe domenii ale vieţii, libertatea nu este atât absenţa restricţiilor, cât identificarea
restricţiilor benefice, care ne aduc eliberare, spune Keller. Restricţiile care se află în acord cu
realitatea naturii şi a lumii noastre conduc la dobândirea unei mai mari măsuri de energie şi la
lărgirea posibilităţilor de a ne folosi capacităţile, precum şi la o mai profundă bucurie şi împlinire
interioare. Experimentele, riscurile şi greşelile conduc la creştere numai dacă, în timp, ne ajută să
ne cunoaştem atât limitele, cât şi capacităţile. Dacă intelectual, vocaţional şi fizic nu creştem
decât prin constrângeri corect impuse, de ce nu ar sta lucrurile la fel şi în ce priveşte creşterea
noastră spirituală şi morală? În loc de-a insista pe libertate pentru a crea realitate spirituală, oare
n-ar trebui să căutăm să descoperim această realitate şi să ne disciplinăm pentru a trăi în acord cu
ea?

Fiinţa umană cunoaşte libertatea maximă şi trăieşte la potenţial maxim în relaţia de dragoste,
continuă Keller. Noi devenim noi înşine numai în dragoste, însă o relaţie sănătoasă de dragoste
presupune slujire lipsită de egoism din partea ambilor parteneri şi o pierdere a independenţei tot
din partea ambilor parteneri.

Prin urmare, libertatea nu este absenţa limitării şi a constrângerii, ci găsirea acelor limitări şi
constrângeri care corespund naturii noastre şi ne eliberează.

Pentru ca o relaţie de dragoste să fie sănătoasă, trebuie ca ambii parteneri să-şi piardă
independenţa. Ambii parteneri trebuie să-şi spună unul altuia „Mă voi adapta personalităţii tale.
Mă voi schimba pentru tine. Îţi voi purta de grijă, chiar dacă asta va însemna că trebuie să mă
sacrific.“

În modul cel mai radical, Dumnezeu ni S-a adaptat nouă – prin întrupare şi ispăşirea pe care a
adus-o pentru noi. În Isus Hristos, El a devenit o fiinţă umană limitată, vulnerabilă în faţa
suferinţei şi a morţii. Pe cruce, El Şi-a asumat condiţia noastră – aceea de păcătoşi – şi a murit în
locul nostru ca să ne ierte, îşi încheie Timothy Keller argumentaţia.

Capitolul 4 cuprinde răspunsul la o obiecţie care de multe ori este făcută în foarte puţină
cunoştinţă de cauză, pe baza unor date incomplete sau folosite greşit şi a ignorării altor date, şi
anume aceea că Biserica este răspunzătoare pentru atât de multa nedreptate din lume. Cei care
susţin această idee declară că Biserica a produs mai mult rău în lume şi că o societate fără religie
ar fi mai bună.

Chiar obiectiv vorbind, lucrurile stau cu totul altfel şi istoria recentă a demonstrat-o. Alister
McGrath arată că atunci când ideea de Dumnezeu dispare, o societate va transcendentaliza
altceva, un alt concept, pentru a părea că este superioară din punct de vedere moral şi spiritual.
Marxiştii au făcut din Stat un astfel de absolut, în vreme ce naziştii au ridicat la aceste statut rasa
şi naţiunea. Chiar şi idealurile de libertate şi egalitate pot fi folosite în acest fel pentru a face uz
de violenţă împotriva oponenţilor.

Violenţa exercitată în numele creştinismului este o realitate teribilă pe care nu trebuie să ne

facem că nu o vedem şi care trebuie îndreptată. Nu poate fi scuzată în nici un fel. În secolul al
douăzecilea însă violenţa a fost cauzată deopotrivă de secularism şi de absolutismul moral.
Societăţi care s-au debarasat de orice formă de religie s-au dovedit a fi la fel de opresive ca şi
acelea impregnate de religie până în cele mai intime fibre ale lor. Singura concluzie pe care o
putem trage este că adânc înrădăcinat în inima omului există un atât de puternic impuls spre
violenţă încât acesta se manifestă indiferent care este sistemul de credinţe al unei societăţi anume
– fie aceasta socialistă sau capitalistă, individualistă sau ierarhică. Şi, în sfârşit, existenţa într-o
societate a violenţei şi războiului nu constituie în mod necesar un motiv de a respinge credinţele
care predomină în acea societate, argumentează Timothy Keller.
În capitolul 5 al cărţii sale, Argument pentru Dumnezeu – Credinţa într-o epocă a scepticismului,
Keller răspunde la întrebarea Cum poate un Dumnezeu care este dragoste să trimită oameni în
iad.

Într-o explicaţie preliminară cu privire la mânia lui Dumnezeu el o citează pe Becky Pippert care
spune că Mânia nu este opusul dragostei. Ura este acest opus şi cea mai gravă formă a urii este
indiferenţa… Mânia lui Dumnezeu nu este o explozie de irascibilitate, ci opoziţia Sa fermă
împotriva cancerului care devastează pe dinăuntru rasa umană pe care El o iubeşte cu întreaga Sa
fiinţă.

Iadul este identitatea liber aleasă de către om, în separarea de Dumnezeu şi pe o traiectorie
infinită.

La declaraţia că ştiinţa a demonstrat netemeinicia creştinismului Keller răspunde arătând că Una

este să spui că ştiinţa este echipată pentru a cerceta exclusiv cauzele naturale ale lucrurilor şi că
nu se poate pronunţa în privinţa altor cauze de altă natură, şi cu totul altceva este să insişti că
ştiinţa dovedeşte că astfel de cauze, altfel decât cele naturale, nu pot exista.

Nu există un model experimental pentru a testa veridicitatea următoarei afirmaţii: „Existenţa unei
cauze supranaturale pentru un fenomen natural nu este posibilă.“ Prin urmare, această afirmaţie
este o presupunere filozofică, nicidecum o constatare ştiinţifică, arată el.

Modelul de război absolut dintre ştiinţă şi credinţă a fost produsul nu atât al necesităţii
intelectuale, cât mai degrabă al unei strategii culturale anume. Mulţi oameni de ştiinţă nu văd
nicio incompatibilitate între credinţa în Dumnezeu şi munca lor.

Noi, oamenii moderni, vedem miracolele ca o suspendare a ordinii naturale, însă Isus le înfăptuia
ca pe o restabilire a acestei ordini. Miracolele Sale nu sunt doar dovezi că El a avut putere, ci şi
anticipări minunate a ceea ce va face El cu această putere. Miracolele înfăptuite de Isus nu sunt
doar o provocare pentru mintea noastră, ci şi o făgăduinţă pentru inima noastră că lumea pe care
cu toţii ne-o dorim e pe drum.
În capitolul 7 Timothy Keller discută despre Biblie şi interpretarea ei. A respinge Biblia pe
considerentul că este regresivă înseamnă a pretinde că ai ajuns în momentul de maximă evoluţie
a cursului istoriei, de unde poţi discerne ce e regresiv şi ce e progresiv. O atare atitudine este cu
siguranţă la fel de îngustă şi exclusivistă precum sunt conceptele din Biblie pe care le consideri
de neacceptat, consideră el.

Dacă alegi să crezi doar ceea ce-ţi convine, iar restul respingi, cum vei avea vreodată un
Dumnezeu care să te contrazică? Nu vei avea! Vei avea doar un Dumnezeu docil! Un Dumnezeu,
în esenţă, după chipul tău, şi nu un Dumnezeu cu care să poţi avea o relaţie şi o interacţiune
autentice. Doar dacă Dumnezeul tău spune lucruri care te indignează şi te pun în situaţia să te
confrunţi cu tine însuţi (aşa cum se întâmplă într-o prietenie sau căsnicie adevărată!), doar atunci
vei şti că ai un Dumnezeu adevărat, şi nu o născocire a propriei tale imaginaţii. Prin urmare, o
Biblie autoritară nu este duşmanul unei relaţii personale cu Dumnezeu. Este precondiţia pentru
aceasta, declară Timothy Keller.

În Partea a II-a, Argumente pentru credinţă, autorul vorbeşte despre câteva indicii spre
Dumnezeu, cum ar fi faptul că universul a avut un început, regularitatea naturii şi frumosul.

Un alt indiciu important este sentimentul moralităţii. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu avem
cum să spunem despre o faptă că este morală şi nici despre alta că este imorală, ci doar mie aşa-
mi place, arată Keller.

…toţi considerăm că este mai bine să căutăm pacea decât conflictul, să spunem adevărul în loc
să minţim, să purtăm de grijă celor din jur, nu să le facem rău. Noi credem că aceste alegeri nu
sunt lipsite de sens, că e important cum alegem să trăim. Cu toate acestea, dacă pe Scaunul
cosmic de judecată nu stă nimeni, atunci cine spune că o alegere este mai bună decât alta? Putem
discuta despre asta cu argumente pro şi contra, dar rezultatul nu ar fi decât o discuţie fără sens, o
controversă interminabilă. Dacă pe Scaun într-adevăr nu stă nimeni, atunci întreaga existenţă a
civilizaţiei umane, chiar dacă aceasta s-ar întinde pe durata a câtorva milioane de ani, nu ar fi
decât o scânteie infinitezimală în comparaţie cu oceanul de timp mort care a precedat-o şi care îi
va urma. Nu va mai exista nimeni care să-şi aducă aminte de nimic din ea. Fie că iubim sau
urâm, în cele din urmă nu va mai conta deloc.

În capitolul 11 Keller face o distincţie importantă între ceea ce numim religie şi evanghelia
creştinismului. Diferenţa majoră este că în creştinism mântuirea nu se obţine prin propriile
puteri, ci este un dar.

Dacă aş fi mântuit prin fapte bune, ar exista o limită în ceea ce Dumnezeu ar cere de la mine sau
a împrejurărilor dificile prin care m-ar trece. Aş fi ca un plătitor de taxe şi impozite care are
drepturi – mi-aş face datoria, ca urmare aş avea dreptul la o anumită calitate a vieţii. Dar dacă
sunt un păcătos mântuit prin har, atunci El poate să-mi ceară orice.

Gândeşte-te la ce se întâmplă cu tine când te îndrăgosteşti, spune Keller. Dragostea te face să-ţi
doreşti din toată inima să fii acceptat de către persoana pe care o iubeşti. Întrebi, N-ai vrea să
ieşim undeva? Sau poate chiar Vrei să fii soţia mea? Ce se întâmplă când răspunsul este da,
vreau? Vei spune, Super! Am obţinut ce-am dorit! De-acum pot face ce vreau? Bineînţeles că nu.
Într-o asemenea situaţie, nici nu mai aştepţi ca persoana care face obiectul pasiunii tale să-ţi
spună ce să faci pentru ea. Anticipezi tot ceea ce îi face plăcere şi o încântă. N-ai nicio obligaţie
faţă de ea, şi totuşi comportamentul ţi-a fost schimbat radical de gândurile şi inima persoanei pe
care o iubeşti.

La fel se întâmplă şi în relaţia cu Dumnezeu. Ascultăm de poruncile Lui şi facem binele pentru
că-L iubim.

În capitolul 12 Keller vorbeşte despre povestea (adevărată a) crucii, răspunzând celor care se
întreabă de ce a fost nevoie de cruce şi de ce Dumnezeu nu putea să ne ierte pur şi simplu.
El arată că orice act de iertare presupune suferinţă. Iertarea înseamnă că persoana căreia i s-a
pricinuit un rău acceptă să suporte ea plata pentru acesta în locul făptuitorului, astfel încât, în
dragoste, ea poate determina reînnoirea şi schimbarea duşmanului ei. Iertare înseamnă să suporţi
tu plata pentru păcatul altuia. Oricine oferă iertare pentru rele mari trece prin moarte la înviere şi
va simţi durerea produsă de cuie, va sângera şi va vărsa lacrimi.

În penultimul capitol Keller discută despre înviere şi îl citează pe N.T. Wright care spune că
Mesajul învierii este că lumea aceasta contează! În faţa nedreptăţii şi a suferinţei din lume,
trebuie să se vină cu vestea că vindecarea, dreptatea şi dragostea au învins… Dacă Paştele
înseamnă că Isus Hristos a înviat doar în sens spiritual, atunci aceasta este doar spre binele meu,
spre a-mi găsi o dimensiune nouă în viaţa mea spirituală personală. Dar dacă Isus Hristos a înviat
cu adevărat din morţi, creştinismul devine vestea bună pentru întreaga lume – o veste care ne
încălzeşte inima tocmai pentru că nu este adusă doar pentru a ne încălzi inima. Paştele înseamnă
că într-o lume în care nedreptatea, violenţa şi degradarea sunt endemice, Dumnezeu nu are de
gând să tolereze astfel de lucruri – şi că noi vom lucra şi pune la cale planuri, cu toată energia pe
care ne-o dă Dumnezeu, pentru a traduce în viaţă triumful lui Hristos peste toate aceste lucruri.

De aceea, nu are nici un sens să-ţi afirmi credinţa în Hristos dacă nu laşi ca aceasta să-ţi schimbe
viaţa şi felul în care vezi toate lucrurile. Pentru că creştinii sunt oameni care lasă ca realitatea lui
Isus să schimbe totul cu privire la cine sunt ei, cum văd ei lumea şi cum trăiesc.

Astfel se încheie cartea lui Timothy Keller, Argument pentru Dumnezeu – Credinţa într-o epocă
a scepticismului.

Mie mi-a plăcut mai mult prima parte a cărţii, în care el răspunde obiecţiilor aduse creştinismului
şi mi-a plăcut felul în care arată că multe dintre pretenţiile acestuia pe care le acuză ateii sau
scepticii le au şi ei în propria viziune despre lume şi viaţă. Vă recomand cartea lui Keller pentru
argumentaţia lui proaspătă şi explicaţiile foarte bune.