CAPITOLUL I

O cunoştinţă întâmplătoare

- Zburaţi până la Frankfurt sau coborâţi pe traseu?, am

întrebat-o pe doamna lângă care m-am aşezat. Şi-a ridicat
privirea surprinsă şi a ezitat un moment.
- Cum aşa? Doar nu facem escală!
- M-am liniştit acum, i-am răspuns. Am observat că nu aveţi
paraşută.
A râs spontan. Ne-am întâlnit pe 1 iulie 2003 într-un avion
transoceanic ce pleca din Pittsburgh cu destinaţia Frankfurt.
Era în jurul orei 18 când aeronava s-a ridicat către cerul senin
de vară. Urma să fim vecini de scaun preţ de 8 ore. Ţinând
seama de reacţia ei deschisă la gluma mea, m-am gândit că nu
ar deranja-o o conversaţie mai lungă, mai ales că începuse să-şi
împăturească rapid ziarul pe care-l ţinea în poală.
Îmi place să port discuţii pe avion, deoarece mă interesează
părerile şi răspunsurile altor oameni la marile întrebări ale
vieţii. De asemenea, îmi face plăcere să le povestesc
interlocutorilor mei câte ceva despre ceea ce am înţeles şi
experimentat în cadrul relaţiei mele cu Dumnezeu.
Am aflat de la vecina mea de călătorie – puţin trecută de 60
de ani – că era văduvă şi avea un fiu adult; locuia la Düsseldorf
şi se întorcea de la sora ei din Pittsburgh, pe care tocmai o
vizitase.
- Văd că v-aţi reconectat deja la Germania, i-am zis, cu
referire la ziarul ei.
- Exact. E chiar ziarul de azi, dar nu am găsit nimic nou în el
şi, oricum, cele mai multe ştiri sunt rele.
 - Aşa este presa. Ştiţi cum se zice în America: Veştile rele
sunt veşti bune.
- Mi se pare ciudat că cei mai mulţi dintre noi vor să citească
mai degrabă veşti rele decât bune, mi-a răspuns privindu-mă în
ochi.
- Cum vă explicaţi asta?, am întrebat-o.
- Cred că avem nevoie de acest lucru. Probabil că preferăm
să comparăm dramele altora cu situaţia noastră pentru a ne
simţi astfel mai bine, deoarece – în comparaţie cu multele
poveşti triste pe care le citim sau auzim – celor mai mulţi
dintre noi nu ne merge deloc rău.
- Aveţi dreptate. Dar vor rămâne lucrurile aşa? Va deveni
lumea mai bună sau mai rea?
- La ce vă referiţi?, m-a întrebat. Din punct de vedere moral,
economic sau legat de mediu?
- La modul general, i-am zis. Încotro se îndreaptă lumea? Ce
ne va aduce viitorul? La ce ar trebui să ne aşteptăm?
- Sper că nu aveţi decât să vorbim despre religie, m-a pus în
gardă partenera mea de discuţii cu fermitate, dar amical. Să
ştiţi că nu cred în Dumnezeu.
Mi-a plăcut răspunsul ei direct şi sincer. Precauţiile mele au
devenit brusc inutile.
- În Dumnezeu nu cred, a repetat ea încet şi a adăugat după o
scurtă pauză: în îngeri păzitori da, dar nu în Dumnezeu.
- Cum adică credeţi în îngeri păzitori?, am reacţionat plin de
uimire, fără a bănui că această întrebare avea să inaugureze opt
ore de dezbateri intense pe teme religioase profunde.
- O, atunci vă pot povesti câteva experienţe personale, începu
ea. Când aveam 19 ani, am suferit împreună cu părinţii şi sora
mea un groaznic accident de maşină. Era iarnă şi se circula,
practic, pe gheaţă. La un moment dat tatăl meu a pierdut într-o
curbă controlul maşinii, am derapat, am ieşit de pe carosabil şi
am ajuns într-o râpă, răsturnându-ne de două ori. Maşina s-a
făcut praf, dar – în afară de câteva zgârieturi şi contuzii uşoare
– nimeni nu a fost rănit.
Celălalt caz are legătură cu unchiul meu, care nu mai trăieşte
de mult. Pe când avea puţin peste 50 de ani şi se afla în vizită
la spital la fiica lui, ce tocmai născuse, a avut exact atunci un
grav atac de cord. Stătea aşezat la marginea patului şi a căzut,
pur şi simplu, ca secerat. Desigur că, fiind în spital, a primit
ajutor de urgenţă în doar câteva minute: dacă s-ar fi întâmplat
în altă parte murea cu siguranţă. Sunt ferm convinsă că niciuna
din situaţii nu poate fi explicată doar prin jocul întâmplării,
ceea ce mă face să cred că fiecare are un înger păzitor.
- Şi eu împărtăşesc aceeaşi convingere, mai ales că Biblia
vorbeşte în multe locuri despre îngeri; ei sunt mesagerii lui
Dumnezeu şi acţionează la comanda Sa, dar, din păcate,
oamenii ştiu prea puţine cu privire la aceste lucruri.
Vecina mea de scaun m-a privit nedumerită, motiv pentru
care am şi îndrăznit să insist, ducând discuţia la un nivel mai
profund:
- Acum chiar m-aţi făcut curios, de ce credeţi în îngeri
păzitori, iar în Dumnezeu nu. S-a întors către mine şi, pentru a
fi mai explicit, am adăugat: Bănuiesc că aveţi motive serioase.

CAPITOLUL II
De ce mulţi resping ideea de Dumnezeu

Partenera mea de discuţii, după ce a stat câteva clipe pe

gânduri, a continuat:
- Vedeţi dumneavoastră, eu am fost crescută în spirit creştin
şi chiar am urmat cursurile unei şcoli confesionale; totuşi,
există anumite aspecte în creştinism care mă deranjează sau pe
care nu le înţeleg. De pildă, dacă Dumnezeu este, într-adevăr,
iubitor şi atotputernic, atunci de ce permite atâta suferinţă?
Pentru ce trebuie să suferă copiii nevinovaţi în războaie? De ce
Dumnezeu nu intervine? Nu poate?
Sau de ce a aşezat Dumnezeu pomul cunoştinţei în paradis şi
apoi i-a interzis lui Adam şi Evei să mânânce din el? De ce au
primit ei pedeapsa cu moartea imediat după ce au încălcat
porunca?
Şi care-i treaba cu iadul? Cum aş putea crede că Dumnezeu
este plin de iubire dacă-i chinuie pe oameni în focul iadului?
Când eram mică aveam o teamă permanentă de iad.
Şi încă ceva: E oare drept ca anumitor oameni răi să le
meargă atât de bine? Nu ar trebui ca un Dumnezeu drept să ia
atitudine în această privinţă?
Dumneavoastră credeţi într-un Dumnezeu bun şi iubitor? Îmi
pare rău, dar eu nu pot: soarta noastră pare să-I fie complet
indiferentă.
Deoarece i-am simţit amărăciunea din glas, am tăcut un
răstimp din respect pentru sentimentele ei. Mă durea că nu
putea crede în Dumnezeu din cauza imaginii deformate, pe
care o avea despre El, dar pe de altă parte nu eram deloc mirat,
pentru că şi eu aş gândi cam la fel, dacă nu aş fi descoperit în
Biblie un cu totul alt tablou.
- Tocmai aţi ridicat o serie de probleme esenţiale, care mă
preocupă de mult timp, i-am răspuns. M-am gândit mult la ele
şi am găsit în Sfânta Scriptură unele informaţii vitale legate de
aceste chestiuni, ce ne vor ajuta – folosind şi raţionamentul
logic – să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu.
- Sunt convinsă că nu mi-o veţi lua în nume de rău dacă mă
declar sceptică.
- Nicidecum. Apreciez mult interlocutori de acest gen.
Adevărul lui Dumnezeu are o putere de convingere deosebită
după ce începem să ne familiarizăm cu el. Dacă sunteţi
interesată, mi-ar face mare plăcere să vă vorbesc despre câteva
dintre afirmaţiile Bibliei şi să vă împărtăşesc, totodată, felul în
care le înţeleg eu.
- Cu condiţia să nu mă torturaţi, răspunse ea. Un singur lucru
nu-l pot suporta sub nicio formă: oamenii care vor să-i
convertească pe alţii. Eu declar din capul locului că sunt o
sceptică şi că, de asemenea, nu-mi place să mi se facă capul
calendar. Probabil că şi dumneavoastră faceţi parte dintre aceia
care, după ce au îmbrăţişat o anumită credinţă, caută să profite
de orice ocazie pentru a-şi expune convingerile.
Şi-a îndreptat brusc spatele şi m-a privit provocator. I-am
zâmbit şi am spus:
- Dimpotrivă, în discuţiile cu ceilalţi, dorinţa mea este de a-
mi testa propriile concluzii, deoarece obiecţiunile şi întrebările
lor m-au ajutat întotdeauna să-mi clarific mai bine chestiunile
dezbătute.
- Obiecţiuni şi întrebări am, cu siguranţă, o mulţime. Vă
garantez că, în acest caz, aţi ajuns la adresa corectă.
- Mă bucur, dar să ştiţi că scepticismul dumneavoastră în
privinţa lui Dumnezeu nu este deloc singular, i-am spus şi am
făcut o scurtă pauză.
M-a privit puţin nedumerită, ceea ce mi-a dat curajul să
continui.
- Am cunoscut cândva în California un profesor de teologie,
am început eu să povestesc, care de fiecare dată când analiza
un pasaj biblic cu studenţii săi, punea următoarea întrebare:
„Ce imagine a lui Dumnezeu ne prezintă acest fragment din
Sfânta Scriptură?”. Pentru a strânge material didactic pentru
prelegerile lui, el a plecat şi în Anglia, însoţit de o echipă de
filmare, intervievând multă lume şi punând mereu aceleaşi
întrebări. Prima era: „Credeţi în Dumnezeu?” şi mulţi
răspundeau ceva de genul: „Pe vremuri, când eram copil,
credeam în Dumnezeu, dar acum nu mai pot.”
 - Şi eu credeam când eram mică, mi s-a confesat vecina mea
de scaun, dar asta e explicabil: pe atunci ştiam mult mai puţine
decât ştiu astăzi.
Simţind că atitudinea ei defensivă s-a evaporat, am
continuat:
- Profesorul mai întreba apoi: „Cum ar trebui să arate
Dumnezeu ca să puteţi avea încredere în El?”. Cele mai multe
răspunsuri sunau cam aşa: „Ar trebui să fie ca un prieten, pe
care mă pot baza.”, „Cineva care să-mi stea alături ori de câte
ori am nevoie de El.” sau „Să mă înţeleagă, să mă iubească şi
să aibă răbdare cu mine.”; toate aceste persoane au descris un
Dumnezeu identic cu cel ce ne-a fost descoperit în Isus
Hristos! De fapt, dumnezeul pe care ei îl respingeau nu era
nicidecum adevăratul Dumnezeu, ci o caricatură jalnică a Sa.
- Cu siguranţă aceşti oameni au ajuns la asemenea concluzii
pe baza experienţei lor, a replicat sec partenera mea de dialog.
Sunt convinsă că, raportându-se la Dumnezeu, au avut anumite
trăiri neplăcute. La urma urmei, uitaţi-vă numai la nenorocirile
de pe această planetă. Unde este aici, vă rog frumos,
Dumnezeul de care vorbiţi?

CAPITOLUL III
Răul a început în Cer. Revolta lui Lucifer şi reacţia lui
Dumnezeu.

-Toată această chestiune are de-a face cu îngerii, în care

credeți. Știți că a avut loc cândva o revoltă în rândurile lor?
- Nu, așa ceva n-am mai auzit până acum.
- Sfintele Scripturi relatează că a existat un conducător al
îngerilor, cunoscut în traducerea latină a Bibliei drept
„Lucifer” (Isaia 14.12), care înseamnă „Purtător de lumină”
sau „Cel strălucitor”. El era extrem de frumos și de inteligent,
fiind cel mai apropiat înger de Tronul lui Dumnezeu; o ființă
creată și, totuși, desăvârșit (Ezechiel 28.12b, 14-16).
La un moment dat, însă, lui Lucifer i s-au urcat frumusețea și
inteligența la cap: Biblia ne spune că el s-a ridicat împotriva lui
Dumnezeu din pricina frumuseții sale (Ezechiel 12.17).
- Cum s-a putut întâmpla asta?
- Scriptura nu dă detalii în acest sens, dar pe mine m-a ajutat
mult o ilustrație, ca să înțeleg mai bine ce s-a petrecut de fapt.
Mai exact, cum descoperă cineva că e frumos sau frumoasă?
De cele mai multe ori privind în oglindă și comparându-se cu
alții. Ceva asemănător a avut loc și în cazul lui Lucifer:
uitându-se, ca să spunem așa, în oglindă, a devenit conștient de
uimitoarele capacități pe care le deține în comparație cu ceilalți
îngeri. Dar a privi prea mult în oglindă sau la propria persoană
se poate dovedi un mare dezavantaj.
- Ce vreți să spuneți cu asta?
- Astfel, Lucifer L-a pierdut din vedere pe Dumnezeu,
Creatorul său, căruia Îi datora, în realitate, tot ce era și știa.
M-am oprit puțin și am privit-o pe interlocutoarea mea.
- Aici se află, după părerea mea, un profund adevăr
existențial, anume că atunci când Îl pierdem din vedere pe
Dumnezeu, se va întâmpla inevitabil ceva rău, cel puțin pe
termen lung. Am observat adesea acest lucru și chiar l-am
experimentat personal.
- Într-adevăr?
- În ceea ce-l privește pe Lucifer, cu siguranță așa a fost.
Treptat, a ajuns să nu mai fie mulțumit de poziția sa
subordonată ierarhic lui Dumnezeu și, deși nu exista niciun
motiv întemeiat pentru asta, Biblia ne relatează despre
intențiile lui Lucifer de a fi egal cu Dumnezeu și de a-și înălța
propriul tron de domnie mai presus decât ceilalți îngeri (Isaia
14.13-14). Oare nu cunoaștem și noi destul de bine o astfel de
atitudine: dorința de putere și egoismul?
- Da, din păcate este ceva larg răspândit.
 - Așadar, odată cu egocentrismul a început manifestarea
întregului cortegiu al răului în univers. În cazul unei persoane
centrate pe sine, totul se învârte în jurul ego-ului și în cercuri
din ce în ce mai restrânse, ceea ce intră în contradicție evidentă
cu principiul divin al vieții, adică dragostea dezinteresată. În
această ultimă situație, cercurile devin tot mai largi și includ
mereu și pe alții.
- Dar de ce oare Dumnezeu nu a stopat imediat pornirea
egoistă a lui Lucifer? Era, la urma urmei, atotputernic.
- Asta e întrebarea cheie, am încurajat-o eu, la care trebuie
neapărat să răspundem dacă dorim să înțelegem caracterul lui
Dumnezeu. Ce ar fi putut face sau ce ar fi trebuit să facă
Dumnezeu, pentru a fi sigur că niciuna dintre creaturile Sale nu
se va ridica vreodată împotriva Lui?
- Ar fi trebuit să le creeze perfecte, fără nici cea mai mică
înclinație spre rău.
- Potrivit relatării biblice, exact asta a făcut; despre Lucifer
ni se spune că „ajunsese la cea mai înaltă desăvârșire” și era
„fără prihană” (Ezechiel 28.12b, 15). Dumnezeu nu a creat
niciun înger cu vreun defect ascuns, ci cu înzestrări speciale,
însă cu o voință liberă, așa încât fiecare să aibă posibilitatea de
a-I contesta autoritatea.
Am făcut o pauză și am sesizat că vecina mea de scaun
căzuse pe gânduri. M-a privit o vreme tăcând, apoi a început să
vorbească rar:
- Cred că înțeleg unde vreți să ajungeți: doar cu prețul
renunțării la darul voinței libere putea să excludă complet
riscul ca cineva să se răzvrătească contra Lui.
- Asta e și părerea mea. În această eventualitate însă, toate
creaturile ar fi funcționat, în esență, ca niște roboți sau
marionete. Se ridică acum următoarea întrebare legitimă:
Dumnezeu e Dumnezeu și, evident, știa precis direcția în care
puteau evolua lucrurile dacă-Și înzestra creaturile cu liberul
arbitru; atunci de ce Și-a asumat un risc atât de mare?
 - De unde să știu eu asta? Mi-ar plăcea să-L pot întreba pe El
personal, răspunse ea cu o ușoară indignare în glas.
- Consider că e bine să nu renunțăm prea ușor să-L înțelegem
pe Dumnezeu, pentru că El ne-a făcut „după chipul Său”
(Geneza 1.27), adică cu rațiune și capacitatea de a-L cunoaște.
Vă propun să abordăm problema dintr-o altă perspectivă: Care
vi se pare cel mai de preț lucru în relațiile interumane?
- Că putem avea încredere unul în celălat, zise ea după
câteva momente de reflecție.
- Așa cred și eu. În plus, pun mare preț și pe iubirea pe care o
primesc din partea altora.
- Aveți, desigur, dreptate și este de neprețuit.
- Îngăduiți-mi să vă pun o întrebare personală. Cum v-ați
simți ca mamă, dacă fiul dumneavoastră ar avea un buton pe
care dacă l-ați învârti, el v-ar spune: „Mami, ești extraordinară.
Te iubesc!”
- Mi s-ar părea inacceptabil, răspunse ea fără umbră de
ezitare.
- E clar: fără capacitatea de a lua în mod liber decizii,
dragostea nu valorează nimic. Dacă aș avea în mână o armă, aș
putea probabil să vă oblig să vă ridicați sau să vă determin să
faceți anumite lucruri, dar în niciun caz n-aș reuși să vă câștig
iubirea sau încrederea.
- Cu siguranță, nu.
 CAPITOLUL X
Putem iubi un Dumnezeu care torturează?
Concepţia eronată cu privire la iad

- Ştiţi, spuse ea râzând după o scurtă pauză, când eram mică,

imaginea iadului mă speria îngrozitor. Ori de câte ori făceam
vreo nefăcută, îmi şi închipuiam cum o să ard pentru asta în
flăcările încinse ale iadului.
- Acesta este unul dintre principalele motive pentru care
mulţi oameni nici nu vor să aude de Dumnezeu, i-am răspuns.
Înţeleg foarte bine de ce nu puteţi crede într-un Dumnezeu
crud şi răzbunător, fiindcă nici eu nu aş putea iubi un
Dumnezeu care mă aruncă într-un foc de nestins dacă nu-L
ascult şi care, pe deasupra, mă mai şi ţine în viaţă doar ca să-
mi prelungească la nesfârşit chinurile. Un asemenea scenariu
produce, în mod firesc, oroare şi frică de Dumnezeu, deoarece
– de bună seamă – nu se poate să ne fie frică de El şi, totodată,
să-L iubim din adâncul inimii.
- Da, dar chestiunea asta cu iadul nu e luată din Biblie? Oare
nu va exista o judecată, când Dumnezeu îi va pedepsi pe
oameni?
- Este adevărat că Biblia afirmă acest lucru, însă trebuie să
înţelegem cu exactitate cum se va desfăşura judecata; altfel,
vom avea o reprezentare total deformată despre Dumnezeu. Se
vorbeşte în Sfintele Scripturi de un foc veşnic, dar acesta îi va
distruge pe Diavol, pe demoni şi pe toţi cei ce nu vor fi
mântuiţi. Aşadar, nicidecum nu poate fi vorba de o suferinţă
veşnică a celor pierduţi.
- Într-adevăr?, interveni vecina mea de scaun.
- În Biblie se spune de mai multe ori că Dumnezeu este în
sine un foc mistuitor, cu referire la slava Sa, care acţionează
asupra oamenilor păcătoşi asemenea unui foc distrugător.
- Cum adică?
- Dumnezeu posedă o uriaşă putere de iradiere sau, altfel
spus, slavă. Cine nu este în armonie cu El nu o poate suporta,
motiv pentru care Biblia accentuază faptul că, în momentul de
faţă, noi oamenii nu suntem în stare să suportăm prezenţa sa
nemijlocită, deşi El Îşi doreşte nespus să fie cu noi. Ne-am topi
sau ne-am dezintegra.
- Deci trebuie totuşi să ne fie frică de Dumnezeu, ca să nu ne
distrugă, a replicat doamna Naumann.
- Cui nu se află într-o legătură strânsă cu Dumnezeu e normal
să-i fie frică de El, aşa cum s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva.
Aşa şi trebuie să fie, întrucât numai dragostea faţă de
Dumnezeu poate îndepărta frica. Dar, când Îl iubim cu
adevărat, nu ne vom mai teme de El, Cel care vrea şi poate să
ne salveze. Astfel, cui trăieşte în armonie cu El, nu mai trebuie
nici să-i fie frică şi nici să se teamă de slava Sa, căci în caz
contrar nici cei mântuiţi de pe Noul Pământ n-ar putea sta în
prezenţa divină. Ei însă Îi vor vedea atât pe Tatăl, cât şi pe
Hristos aşa cum sunt, ne spune Biblia.
- În privinţa Noului Pământ încă mai am întrebări, mă
asigură partenera mea de conversaţie.
- Pe acestea le putem discuta cu dragă inimă, însă vreau să
mai aduc câteva precizări asupra felului în care vor pieri cei
pierduţi.
Ei se vor confrunta cu manifestarea distrugătoare a slavei lui
Dumnezeu încă din momentul revenirii lui Isus. Mântuitorul
le-a promis ucenicilor Săi că Se va reîntoarce pe pământ
îmbrăcat în slava divină. Urmaşii fideli ai lui Isus, care vor fi
în viaţă atunci, vor fi transformaţi, iar ceilalţi credincioşi vor fi
rechemaţi la viaţă şi, împreună, vor fi luaţi la Cer.
Dar restul oamenilor, care nu au cultivat o relaţie de
încredere şi iubire cu Hristos, vor dispărea inevitabil, deoarece
nu vor putea suporta slava Sa. Aşadar vor muri definitiv.
Vă voi da un exemplu, pentru a înţelege mai bine ce va avea
loc. Cea mai puternică sursă de energie de care dispunem este
energia atomică, cu care putem face multe lucruri bune, de
pildă să producem curent sau să punem în mişcare nave. Însă
dacă ne expunem neprotejaţi acestor radiaţii, vom muri cu
certitudine. Şi cei pierduţi vor fi aneantizaţi într-un mod
asemănător, ca urmare a tragicului contact dintre condiţia
umană păcătoasă şi iradierea prezenţei sau a slavei lui
Dumnezeu. Iar pentru că Dumnezeu este veşnic, se vorbeşte în
Scripturi despre un foc veşnic.
- În concluzie, Dumnezeu îi distruge de fapt involuntar pe
oameni, a concluzionat doamna Naumann.
- Da şi nu, am nuanţat eu. Uneori Dumnezeu a intervenit în
trecut şi a avut grijă ca unii oameni răi să moară, pentru ca alţii
să nu mai fie influenţaţi negativ de către ei. Aşa s-a întâmplat
la potop, în cazul Sodomei şi al Gomorei şi cu anumiţi
duşmani ai poporului Israel. Totuşi, Dumnezeu îi va readuce
cândva pe toţi oamenii la viaţă, chiar şi pe cei care vor muri la
revenirea lui Hristos, fiindcă nu vor putea suporta slava Lui.
Asta însă va avea loc abia la ultima înviere în vederea
judecăţii.
- Şi ce se petrece atunci?
- Atunci se va ţine judecata şi Dumnezeu va arăta tuturor
oamenilor, care n-au dorit să se împace cu El, felul în care I-au
respins oferta salvării, în ce constă exact vinovăţia lor şi, cel
mai important, de ce sunt pierduţi. Când El Îşi va explica
sentinţele înaintea universului Îşi va manifesta din nou toată
slava, care îi va distruge apoi pentru totdeauna pe acei oameni.
Acest act al distrugerii finale nu va dura veşnic; doar
consecinţele vor fi veşnice şi ireversibile. Altfel spus, toţi cei
ce nu s-au împăcat până în acel moment cu Dumnezeu vor
rămâne morţi pentru veşnicie.
- Cum rămâne totuşi cu iadul?, a vrut să ştie interlocutoarea
mea. Ajung cei ... – cum să-i numesc oare?
- Cel mai bine se potriveşte „cei pierduţi”.
- Ajung, aşadar, după aceea cei pierduţi în iad?
- Nu. Nu există nicidecum un iad în accepţiunea comună a
termenului, unde cei pierduţi sunt chinuiţi veşnic. Asta e doar o
tradiţie catolică.
- Vreţi să spuneţi că Biblia nu pomeneşte nimic despre aşa
ceva?
- Există unele texte biblice în această privinţă, dar ele sunt
înţelese greşit; acestea au un sens figurat şi scopul lor e în
primul rând acela de a ilustra plastic soarta celor pierduţi.
Autorii Bibliei au folosit câteodată moduri de exprimare
radicale, cu scopul de a atrage atenţia şi de a-i determina pe
oameni să se apropie de Dumnezeu, fie la început şi de teamă,
pentru a descoperi mai apoi un Dumnezeu iubitor, de care n-
are de ce să-ţi fie frică.
Acolo unde Scriptura se exprimă clar şi fără figuri de stil,
descoperim că cei pierduţi nu vor fi chinuiţi veşnic. În
Apocalipsa 20 stă scris, de exemplu, că din cer s-a coborât un
foc şi i-a mistuit. Acest foc nu este altceva decât slava lui
Dumnezeu, aşa cum deja am şi menţionat. Şi întrucât cei
pierduţi, nefiind în armonie cu Dumnezeu, nu-I pot suporta
slava, ei mor pentru totdeauna.
Aceia care s-au împotrivit cel mai vehement lui Dumnezeu în
timpul vieţii se vor opune şi la final în acelaşi mod slavei Sale
şi, prin urmare, vor suferi mai mult. De aici rezultă că Satana
va suferi, pe cale de consecinţă, cel mai mult, dar şi el va fi
nimicit în cele din urmă de slava divină.
Vecina mea a stat pe gânduri o bucată de vreme.
 - Aşa cum prezentaţi dumneavoastră firul evenimentelor,
toate încep să se lege. Tocmai mi-a trecut prin minte că, dacă
cei pierduţi ar fi într-adevăr chinuiţi veşnic, atunci iadul ar
continua să existe o eternitate alături de rai, iar pe Noul
Pământ ar fi practic imposibil de gustat bucuria vieţii veşnice,
cât timp am şti că rudele şi prietenii noştri sunt torturaţi în iad.
- Aveţi perfectă dreptate. Mai mult, cum s-ar putea armoniza
asta cu caracterul plin de iubire al lui Dumnezeu? Acesta
reprezintă pentru mine argumentul cel mai convingător, am
explicat eu.
- În ultima perioadă am devenit extrem de sceptică cu privire
la explicaţiile şi expunerile biblice care-L pun pe Dumnezeu
într-o lumină proastă, deoarece, studiind Biblia singură şi
meditând, am descoperit de multe ori o explicaţie mai bună.
Ceea ce însă mă preocupă acum insistent este dacă trebuie,
totuşi, să-mi fie sau nu frică de Dumnezeu.
Doamna Naumann mă privi plină de aşteptări. Am reflectat
câteva momente, gândindu-mă cum să-i dau răspunsul cel mai
potrivit.
- De Dumnezeu în niciun caz, cel mult de consecinţele ce ar
rezulta dacă nu ne vom împăca cu El până la sfârşitul vieţii.
Dar dacă, prin Hristos, ne reconciliem cu Dumnezeu şi, astfel,
ajungem pe aceeaşi lungime de undă, vom putea cu siguranţă
să trăim, după înviere, în prezenţa Sa şi să ne bucurăm de viaţa
veşnică.

CAPITOLUL XI
Mai mult decât chirurgie plastică
Învierea celor credincioşi

O perioadă a tăcut. Părea că noi şi noi întrebări îi încolţeau în

minte, iar una dintre acestea şi-a croit drum până la mine:
 - Vorbeaţi adineauri de învierea morţilor. Cum să interpretez
asta? Vor pluti în eter ca nişte fiinţe spirituale, sau cum?
- Sub nicio formă. Când Isus s-a arătat ucenicilor după
înviere i-a îndemnat să-l atingă, pentru a se convinge că nu
este un duh, ci o fiinţă reală şi palpabilă. De asemenea, a
mâncat împreună cu ei, dovedindu-le că El rămăsese în
continuare om din carne şi sânge.
- Adică la fel ca înainte?
- Exact. Asta demonstrează încă o dată cât de mare e iubirea
Sa faţă de noi. El S-a înfrăţit cu noi oamenii pentru vecie, din
momentul în care a venit în această lume ca prunc, şi în calitate
de Mijlocitor al nostru înaintea lui Dumnezeu va păstra mereu
forma Lui omenească, chiar dacă va continua să domnească
împreună cu Tatăl.
- Totuşi, tot nu înţeleg cum va avea loc învierea în cazul
nostru, al oamenilor.
Am stat puţin pe gânduri, dar nu-mi venea în minte nicio
ilustraţie potrivită. Apoi am spus:
- Unele canale de televiziune plătesc anumitor femei cu
imperfecţiuni corporale majore operaţii estetice, urmând să-şi
recupereze banii şi să scoată chiar profit, prezentând
transformările acestora în diverse emisiuni.
- Am auzit de asta, însă n-am privit niciodată aşa ceva.
- Eu am urmărit una dintre aceste emisiuni, care a culminat
cu întâlnirea dintre o asemenea femeie complet schimbată şi
familia ei. Toţi erau mişcaţi până la lacrimi de incredibila
transformare, iar telespectatorii o vedeau pe femeia respectivă
în acelaşi cadru, într-o imagine în oglindă: înainte şi după. Era
cu adevărat impresionant.
Această transformare spectaculoasă nu reprezintă, totuşi,
decât o vagă preînchipuire a ceea ce se va petrece la învierea
urmaşilor lui Hristos. Termenul de înviere s-a încetăţenit de
multă vreme şi, având în vedere experienţa trezirii din morţi a
lui Isus, este cât se poate de adecvat, dar cu privire la
credincioşii răscumpăraţi ar fi mai potrivit să vorbim despre o
recreare, căci ei primesc în realitate de la Dumnezeu un corp
complet nou.
- Va fi aşadar asemănător cu corpul nostru de acum sau total
diferit?
- Pavel scrie că oamenii vor fi atunci ca Isus Hristos după
învierea Sa şi vor avea un corp desăvârşit, precum Adam şi
Eva în Paradis, ceea ce înseamnă că cine era bătrân, bolnav,
infirm sau urât, va fi în acel moment sănătos şi frumos, la cele
mai înalte cote ale potenţialului său uman.
Pe deasupra, vom putea să-i îmbrăţişăm pe mulţi dintre cei
dragi ai noştri şi să ne bucurăm de revederea vechilor prieteni.
- Dar oare cum îi vom recunoaşte, dacă au murit bătrâni, şi
acum vor arăta iarăşi în floarea vârstei?
-În cazul unora s-ar putea să dureze puţin, aşa ca şi acum,
când reîntâlnim pe cineva pe care nu l-am văzut de multă
vreme. Însă pentru că Dumnezeu va reface de fapt întreaga
personalitate a celor înviaţi, care se va manifesta în aceleaşi
trăsături ale înfăţişării, îi vom recunoaşte de bună seamă.
- Sunteţi un optimist, izbucni doamna Naumann. Iertaţi-mă,
dar nu pot crede aşa ceva. Cum ar putea fi posibil? Dintr-un
om care a stat câteva sute, sau chiar mii de ani, în pământ, n-a
mai rămas cu siguranţă absolut nimic. Unde mai pui că a
putrezit cu totul şi multe din părţile lui componente au reintrat
în circuitul natural. Cum să fie readus la viaţă şi să mai fie
iarăşi cum era înainte? E cu neputinţă!
- Aveţi perfectă dreptate. Strict omeneşte este imposibil, la
fel de imposibil cum a fost şi ca Dumnezeu să-i creeze pe
primii oameni. Lucrul ăsta însă a avut în mod evident loc,
altfel nici noi nu am exista. Dacă El a fost în stare să dea chip
primilor noştri părinţi din materia neînsufleţită, poate să le
recreeze şi celor mântuiţi corpurile şi să le redea
personalitatea, pe care şi-au format-o cât au trăit pe pământ.
Dumnezeu nu e câtuşi de puţin dependent de elementele
constitutive ale organismului uman, deoarece – după cum
afirmă şi biologii – acestea oricum se modifică în întregime o
dată la câţiva ani.
Chiar şi noi oamenii avem actualmente capacitatea de a stoca
cantităţi enorme de informaţii şi de a realiza lucruri uimitoare.
Gândiţi-vă numai la celebra clonare a oii Dolly: genomul unei
singure celule a fost suficient pentru a produce un animal
aproape identic. Şi Dumnezeu are, desigur, mult mai multe
posibilităţi! El poate stoca în computerul Său toate informaţiile
cheie privitoare la orice om care a trăit vreodată şi, în calitate
de Creator, nu are nici o problemă în a-l recrea pe fiecare în
parte. Aşadar, ce contează este strict baza de date codificate, nu
elementele chimice propriu-zise! Iată de ce simt nevoia să mai
subliniez încă o dată faptul că termenul de recreare e mai
adecvat decât cel uzual de înviere.

CAPITOLUL XII
Tsunamiul din Hilo
Revenirea lui Hristos

- Şi când va avea loc această – cum să-i zic oare?

- Hristos o numeşte, ca de altfel întreaga Biblie, înviere.
- Aşadar, când va avea loc această înviere?
- Când Fiul lui Dumnezeu se va reîntoarce ca Rege al
Universului pe această planetă. El Însuşi Şi-a anunţat ucenicii
că Se va arăta ca Fiu al Omului înveşmântat în slava divină şi
că toţi oamenii Îl vor vedea pe cer. Oştile de îngeri rămaşi
fideli Îl vor însoţi şi vor atrage atenţia asupra revenirii Sale
printr-un fel de sunet de trâmbiţă, aşa încât nici o fiinţă umană
aflată în viaţă nu va putea rata acest eveniment.
- Şi ce se întâmplă atunci?
 - Oamenii din toate timpurile, care au ajuns la o armonie cu
Dumnezeu, vor fi readuşi la viaţă şi nu vor mai muri niciodată.
De asemenea, urmaşii credincioşi ai lui Isus, care trăiesc pe
pământ în momentul revenirii Sale, vor fi transformaţi pe viu şi
vor primi şi ei un corp nou.
- Şi cu ceilalţi ce se va petrece?
- Ceilalţi morţi vor rămâne în morminte până la a doua
înviere. Cât priveşte efectul slavei Fiului lui Dumnezeu asupra
celor ce nu L-au acceptat ca Domn şi Mântuitor, am vorbit
deja.
- A, da: ei nu vor putea suporta slava lui Isus şi vor muri.
- Şi, asemenea celorlalţi morţi, vor fi complet inconştienţi,
urmând să fie readuşi cu toţii la viaţă la a doua înviere.
- Care e, de fapt, scopul celei de-a doua învieri? Mai primesc
ei o a doua şansă de a-L alege pe Hristos?
- Deloc, aşa ceva este exclus, potrivit Bibliei. Fiecare are
timp doar până în clipa morţii sale să-şi pună viaţa în ordine cu
Dumnezeu, având suficiente ocazii pentru a face asta, aşa cum
se va dovedi şi la judecată. Dar toţi oamenii pierduţi vor fi de
faţă la judecata finală.
M-a măsurat un timp şi apoi s-a încruntat:
- Vreţi să spuneţi că aşa se va încheia totul? Pot să-mi
imaginez un război nuclear sau o gaură tot mai mare în stratul
de ozon, care ar putea duce în cele din urmă la dispariţia
civilizaţiei umane, dar aşa ceva – cum ar fi revenirea lui Isus –
îmi pare de necrezut, mai fantastic decât orice film de ficţiune.
- Fără îndoială. E un eveniment unic şi cu totul neobişnuit,
dar asta nu înseamnă că nu poate să aibă loc. Există chiar un
fenomen similar, la care Hristos Însuşi a făcut referire:
potopul. Dumnezeu l-a prezis prin Noe, însă nimeni nu mai
trăise aşa ceva şi nici măcar nu-şi pusese problema că un
asemenea dezastru s-ar putea petrece vreodată.
Singurele indicii că ar fi posibil ca acest potop să vină au fost
soliile de avertizare şi ofertele repetate de a intra în arcă. Aşa
va fi şi la revenirea lui Isus, când adevăraţii creştini vor vesti
apropierea iminentă a întoarcerii Mântuitorului şi a judecăţii,
proclamând totodată posibilitatea de a primi salvarea prin El.
Nouă astăzi ne vine mai uşor să credem mesajul Domnului
decât oamenilor de dinainte de potop, un eveniment care s-a
petrecut cu adevărat şi de a cărui existenţă sunt convinşi tot
mai mulţi oameni de ştiinţă; noi avem în prezent diverse
exemple că previziunile lui Dumnezeu s-au adeverit.
- Povestea cu potopul mie mi se pare la fel de greu de crezut.
- Au apărut în ultima vreme numeroase indicii geologice în
multe zone ale pământului, care sugerează că a avut loc un
cataclism planetar, fapt menţionat – pe lângă Biblie – în toate
mitologiile lumii. Vreau să vă mai prezint în plus şi o relatare
modernă ce ilustrează acest lucru.
În urmă cu ceva timp am văzut la televizor o emisiune despre
fenomenul valurilor uriaşe, supranumit şi tsunami, cuvânt care
înseamnă, ad litteram, valuri uriaşe în port. Era vorba acolo de
micul oraş portuar Hilo din Hawaii, unde oamenii au trăit din
totdeauna liniştiţi, căci nu fuseseră niciodată martorii unui
tsunami. Totuşi, pe 1 aprilie 1946, s-a format brusc un val
uriaş.
Singurul semn prevestitor a fost retragerea mării şi crearea
unei plaje imense. Locuitorii din Hilo la început s-au mirat, dar
apoi au mers să strângă peştii rămaşi în zonă după dispariţia
apei, moment în care un val uriaş apărut parcă din nimic a
măturat aproape instantaneu întreaga coastă. Au murit 159 de
oameni. Supravieţuitorii au povestit că valul uriaş avea în jur
de 30 de metri înălţime; a produs pagube însemnate şi a fost
declanşat de un cutremur localizat undeva pe fundul mării.
În urma acestei catastrofe, guvernul american a pus la punct
un sistem de alertă în caz de tsunami, bazat printre altele pe
sirene, care-au fost instalate şi în Hilo.
În mai 1960 a avut loc în Chile un mare seism submarin şi,
datorită distanţei apreciabile, s-a putut stabili cu precizie după
câte ore urma să ajungă unda de şoc în Hawaii. Sirenele din
Hilo au sunat pentru a-i avertiza pe locuitori să se
adăpostească. Acest scenariu s-a repetat de atunci destul de
des, dar valurile produse s-au dovedit de fiecare dată relativ
inofensive, motiv pentru care localnicii se obişnuiseră treptat
ca, la auzul zgomotului sirenelor, să fugă în port pentru a privi
spectacolul oferit de furia apelor. Asta până în acea noapte de
mai.
Primele două valuri nu păreau deosebit de mari, însă cel de-
al treilea a fost unul cu adevărat devastator, de peste 10 metri
înălţime; locul a fost iarăşi distrus şi mulţi şi-au pierdut viaţa,
doar pentru că stăteau pe ţărm.
- Când se întâmplă aşa ceva nu ai nici o şansă, spuse
gânditoare doamna Naumman şi privi în jos, vizibil tulburată.
- Ba da. Unul dintre muncitorii din port, intervievat în acea
emisiune, a supravieţuit, deoarece se urcase la timp într-o
barcă şi plecase în larg. A fost arca lui, care a rezistat
tsunamiului, întrucât valurile uriaşe nu se formează decât în
apropiere de mal.
Asemenea oamenilor de dinainte de potop şi cei din Hilo
fuseseră avertizaţi, însă ei nu şi-au închipuit că încă un tsunami
distrugător îi va mai putea lovi o dată. Mă tem că la revenirea
lui Isus, lucrurile vor decurge asemănător.
- Poate că şi noi avem atunci nevoie de un fel de arcă, care să
ne protejeze de un astfel de eveniment.
- Cu certitudine. De multe ori biserica sau comunitatea lui
Dumnezeu este comparată cu o corabie protectoare. Mi se pare
o metaforă frumoasă; nu trebuie totuşi să ne imaginăm că doar
apartenenţa la o biserică ne oferă un cec în alb pentru Noul
Pământ. Esenţial e să ne punem în mod conştient şi voluntar
încrederea în Hristos, să trăim cu El şi să ne lăsăm schimbaţi
prin harul Său.
- Da. Aşa cum deja aţi amintit.
 CAPITOLUL XIII
Cinematografe 3D în Cer
Mia de ani şi judecata lui Dumnezeu

Ne-am uitat amândoi un timp prin hublou şi am admirat

stelele. Dintr-o dată am fost copleşit de imensitatea universului
şi de măreţia Creatorului. Dacă şi ea are o trăire asemănătoare?
- Dacă revenirea lui Isus va avea într-adevăr loc, ce urmează
apoi? Cum vă gândiţi că va fi viaţa veşnică? Eternitatea nu este
cumva o perioadă prea lungă? Dacă ne vom plictisi?
- În niciun caz. Având în vedere ce ne descoperă Scriptura,
cu siguranţă nu ne vom plictisi. Ne vom revedea prieteni şi
rude, vom cunoaşte o mulţime de oameni interesanţi şi vom
lega noi prietenii. Ne vom pune în valoare întreg potenţialul şi
chiar vom lucra. Vom avea posibilitatea să ne implicăm în ceea
ce ne produce bucurie şi nu vom mai obosi. Pe deasupra, Îi
vom cunoaşte tot mai bine pe Tatăl şi pe Isus Hristos. Când El
ne va explica amănunţit planul de mântuire şi controversa cu
Satana, cu siguranţă Îl vom iubi cu atât mai mult. Deja mă
bucur la gândul că-L voi auzi predicând. Vom şi călători, de
asemenea, pe alte planete din Univers şi-i vom vizita pe
locuitorii lor; vom discuta pe larg despre evenimentele ce au
avut loc pe pământ, pe care ei au avut posibilitatea să le
privească pe canalul de televiziune intergalactic, să-l numim
aşa, Canalul P-Ă-M-Â-N-T.”
- Sună, într-adevăr, interesant. Aţi pomenit anterior de o a
doua înviere, care are de-a face cu judecata. Încă nu pricep
cum va decurge aceasta şi în ce constă.
- Judecata este extrem de importantă, pentru a-L înţelege mai
bine pe Dumnezeu; la urma urmei, e vorba în primul rând de
îndreptăţirea Sa.
- De îndreptăţirea lui Dumnezeu? își mai încruntă o dată
vecina mea fruntea.
 - Exact, are de-a face cu multele minciuni şi calomnii pe care
Satana le-a proferat cu privire la Dumnezeu. Mulţi le cred şi
lansează acuzaţii împotriva Lui. Chiar şi creştinii credincioşi
au unele neclarităţi, cum ar fi de ce Dumnezeu a acţionat într-
un fel şi nu în altul sau de ce a îngăduit diverse lucruri. În
primul rând, cei mântuiţi vor dori să ştie de ce anumite
persoane apropiate lor nu au fost salvate.
- Iată, cu siguranță, o întrebare delicată.
- Lui Dumnezeu Îi va lua ceva timp pentru a Se justifica și a
explica modul Său de acțiune, proces numit în Biblie „judecata
lui Dumnezeu”. Deși cei mai mulți oameni cred că Dumnezeu
va face tot posibilul ca să-i condamne pe cei vinovați, nu este
adevărat, căci atunci șansele noastre de a trăi veșnic s-ar
apropia vertiginos de zero. Mai mult, la judecată se vor analiza
de fapt în primul rând intențiile și comportamentul lui
Dumnezeu, deoarece sentința finală asupra caracterului Său
încă e în pronunțare. Lucifer l-a împroșcat deja destul cu noroi;
atunci toate dovezile vor fi puse pe masă și toate deciziile Sale
vor fi examinate cu mare atenție.
Un lucru este clar: nu Dumnezeu e Cel care are nevoie de
dovezi sau de procesul judecății pentru a lua decizii cu privire
la mântuirea noastră, ci noi și îngerii avem nevoie de toate
acestea, spre a ne convinge pe deplin de justețea caracterului
divin și de adevăratele motivații ale faptelor Sale. În cadrul
celor trei faze ale acestui proces se va vedea că Dumnezeu a
acționat în toate situațiile din dragoste și milă, rămânând însă
în permanență drept. Că încă există unele îndoieli legate de
asta sunt perfect conștient: eu însumi am propriile mele
nelămuriri.
- Ați pomenit de un proces format din trei faze. La ce vă
referiți?
- E vorba despre trei grupuri țintă. În prima fază a judecății,
Dumnezeu Se îndreptățește înaintea îngerilor și a Satanei cu
privire la cei pe care-i va mântui.
 - Și de ce ar fi oare necesar – tocmai înaintea acestui
nemernic? întrebă doamna Naumann puțin revoltată.
- În primul rând, pentru că el îi privește pe toți oamenii ca
fiind proprietatea sa, în virtutea faptului că fiecare ființă umană
a urmat de foarte multe ori principiile Satanei. Mulți s-au
răzvrătit împotriva lui Dumnezeu sau chiar au adoptat o poziție
fățișă de partea Celui Rău. Fiindcă noi toți am păcătuit (ca să
folosesc terminologia biblică) și vinovăția apasă pe umerii
noștri, Satan pretinde că Dumnezeu, dacă e într-adevăr drept,
nu are cum să ne ofere viață veșnică, căci în acest caz atât el,
cât și îngerii lui căzuți ar trebui să fie iertați și lăsați în viață.
Pe de altă parte, pe îngerii rămași loiali îi preocupă altceva.
Deși odată cu răstignirea lui Isus au văzut deja foarte limpede
care sunt consecințele ultime ale rebeliunii împotriva lui
Dumnezeu și adevăratele motivații ale Satanei, devenind astfel
100% fideli guvernării divine, acum sunt pe bună dreptate
îngrijorați ca nu cumva vreodată să mai apară o revoltă în Cer.
De aceea, întrucât Dumnezeu dorește să dea multor oameni,
care cândva I-au fost ostili, viața veșnică, există neliniștea
firească că aceștia ar putea recidiva.
- Mi se pare o atitudine normală.
- Dumnezeu trebuie, prin urmare, să ofere garanții că cei
mântuiți prin harul Său nu reprezintă un potențial pericol
pentru siguranța Noului Pământ.
- Nici nu vreau să-mi imaginez așa ceva.
- Și mie mi-ar veni greu să mă pun în locul lui Dumnezeu,
mai ales că noii veniți în lumea fără păcat vor avea în
continuare libertatea de alegere.
- Atunci cum va reuși El să respingă acuzațiile Satanei și să-i
liniștească, în același timp, pe îngerii rămași loiali?
- Aici intervine Isus Hristos în calitatea Sa de Mijlocitor și
Apărător. Dacă Îi încredințăm fără rezerve cazul nostru, Îl
primim ca Mântuitor personal și Îi mărturisim greșelile și
păcatele comise, atunci El poate veni în fața Satanei și să-i
spună că tot acuzațiile sale - complet justificate de altfel - sunt
deja cunoscute în Cer. Abia apoi Hristos e în măsură să invoce
meritele sacrificiului Său și să ne ajute să beneficiem efectiv
de faptul că pedeapsa pe care o merităm a fost plătită la cruce
prin suferința și moartea Lui.
- Înțeleg foarte bine, deoarece e în armonie cu principiul pe
care l-ați enunțat mai înainte, potrivit căruia nu pot fi pedepsiți
doi pentru greșeala unuia singur.
- Tocmai de aceea putem fi și iertați. Principiile care stau la
baza mântuirii noastre sunt, până la urmă, destul de clare, nu-i
așa?
- Mi se par din ce în ce mai evidente.
- Aș mai vrea să amintesc unul, de mare interes atât în ceea
ce-i privește pe îngerii loiali, cât și pe Satan, care poate
sintetizat în cuvântul cheie: „pericol pentru siguranță”.
- Sunt numai ochi și urechi.
- Hristos ne poate apăra cazul cu succes doar dacă reușește să
dovedească că nu mai suntem așa cum pretinde Satana, ci că
ne-am schimbat și am devenit asemenea lui Isus când a fost pe
pământ: plini de dragoste, miloși, empatici și neegoiști. În
acest scop El va aduce și martori, mai exact pe îngerii noștri
protectori. Îmi și imaginez cum Satana se sfătuiește cu îngerii
săi ce acuze să mai aducă împotriva mea! Totuși, dacă-mi
mărturisesc permanent lui Hristos greșelile și-I permit să mă
elibereze de obiceiurile păcătoase, să mă transforme prin
puterea Duhului Sfânt și să mă umple cu dragostea Sa, atunci
Satana nu va mai avea argumente. În felul acesta Dumnezeu ne
face neprihăniți și ne acordă viața veșnică.
- Dar nu e un standard mult prea înalt? Vom fi oare vreodată
capabili să ajungem atât de sus?
- Nu, noi cu siguranță nu, am spus accentuând pronumele
personal. Doamna Neumann mă privi contrariată.
- În mântuirea noastră nu ceea ce noi putem face contează,
ci ceea ce Hristos realizează pentru noi și, totodată, ceea ce
Duhul Sfânt produce în noi, am explicat eu. Esențial este să
fim deschiși la aceste influențe; îmi place mult afirmația unei
autoare creștine, de care îmi amintesc ori de câte ori sunt
întristat și descurajat de propriile mele greșeli: „Dacă privesc
la mine însămi nu-mi imaginez cum aș putea fi salvată, dar
dacă privesc la Hristos, nu-mi imaginez cum aș putea fi
pierdută”.
- Niciodată n-am privit lucrurile în felul acesta!
-