CAPITOLUL

IMPRESII ŞI ÎNDEMNURI

Pentru mulţi creştini, cel mai mare obstacol în calea

unei relaţii vii şi personale cu Dumnezeu este lipsa de
consecvenţă în rugăciunea personală, problemă pe care
am abordat-o în capitolul anterior. În acest capitol şi în
următorul, vom examina unele dificultăţi în ceea ce
priveşte rugăciunea. Capitolul de faţă se concentrează
asupra felului în care Dumnezeu răspunde la rug ăciune.

119
Una dintre cele mai puternice piedici către o rug ăciune
funcţională este simţământul că avem de-a face cu o
comunicare unilaterală; Îi vorbim lui Dumnezeu, dar El
niciodată nu ne răspunde.
Sau poate că o face? Cum ne putem da seama că
Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre? Mai vorbe şte El
astăzi cu o voce clar audibilă, sau trebuie să deducem
voinţa Sa din seria circumstanţelor, care urmează
rugăciunii? Aţi cunoaşte vocea lui Dumnezeu dacă aţi
auzi-o? Aţi putea să o distingeţi dintre mulţimea de voci,
ce vă asaltează zilnic în lumea modernă?
Să presupunem că sunteţi fermier şi, într-o zi, într-un
moment de relaxare, sprijiniţi de tractorul cu care lucra ţi,
scrutaţi cu privirea, plin de satisfacţie, întinderea ce v ă
aparţine. E un pământ bun, pe care l-aţi muncit din greu
an de an, şi acum arată mai bine ca niciodată. Deodat ă
auziţi o voce, spunându-vă: „Anul acesta plantează
porumb în loc de grâu.” I-aţi da ascultare? Dac ă a ţi şti,
fără umbră de îndoială, că a fost vocea lui Dumnezeu, a ţi
planta porumb în loc de grâu? Dar cum să şti ţi sigur a şa
ceva?

120
 Să presupunem acum că sunteţi o mamă singură,
nevoită să se împartă între serviciu şi cei trei copii, pe care
trebuie să-i crească. Vi se pare că nu aveţi nicio clipă de
răgaz. Într-o bună zi, auziţi o voce care vi se adreseaz ă:
„Roagă-ţi părinţii să se mute la tine.” Aţi face-o? Dacă
aţi şti, fără umbră de îndoială, că a fost vocea lui
Dumnezeu, aţi acţiona în consecinţă? Dar cum să fi ţi
siguri de aşa ceva?
Acum să ne imaginăm că sunteţi membru laic într-o
biserică oarecare. Dumnezeu v-a binecuvântat, de-a lungul
anilor, credincioşia faţă de biserică, arătată prin zecimile
şi darurile aduse. Apoi, într-o zi, auziţi o voce, zicându-v ă:
„Vinde tot ce ai şi donează banii obţinuţi unei funda ţii,
care-i ajută pe cei aflaţi în nevoie.” Aţi face-o? Dac ă a ţi
şti, fără umbră de îndoială, că a fost vocea lui Dumnezeu,
aţi face acest lucru? Dar cum să ştiţi sigur aşa ceva?
Dacă Dumnezeu v-ar vorbi astăzi, cum v-aţi da
seama că a fost EL?
Îmi amintesc de un bătrân crescător de animale, ce
reuşise în afaceri, având una dintre cele mai mari averi din
ţara sa. Fiind în vârstă, îşi pusese toate speran ţele de

121
viitor în fiul său. Dar, într-o dimineaţă, a fost trezit de o
voce, care spunea: „Ia-ţi singurul tău fiu şi merge ţi în
vârful dealului, care se vede în depărtare, omoară-l cu un
cuţit, şi apoi arde-i trupul.” Dacă aţi fi fost acel crescător
de vite, aţi fi făcut-o? Dacă aţi fi ştiut, fără umbră de
îndoială, că Dumnezeu este Cel ce vă cere asta, a ţi fi
făcut-o? Cum să fiţi însă siguri de aşa ceva?
Cum a ştiut Avraam că această cerere, cel puţin
ciudată, vine din partea lui Dumnezeu? Ca să fim sinceri,
e bine că Avraam nu era adventist de ziua a şaptea,
deoarece, dacă ar fi fost, aproape sigur nu s-ar fi dus pe
muntele Moria. Un adventist „standard” ar fi comparat cele
auzite cu Scripturile şi, astfel, ar fi ajuns la concluzia c ă o
asemenea cerere nu putea veni din partea lui Dumnezeu,
întrucât intra în contradicţie cu porunca a şasea. Mai mult,
profeţii biblici afirmă răspicat că jertfirea copiilor este o
urâciune înaintea Domnului. Prin urmare, un bun adventist
ar fi conchis în mod inevitabil că vocea nu avea cum s ă
fie, sub nicio formă, a lui Dumnezeu. Toate bune şi
frumoase, însă există o problemă: vocea era, totuşi, vocea
lui Dumnezeu!

122
 Dar de unde a ştiut Avraam că vocea, care deşi îi
cerea să facă ceva contrar voinţei lui Dumnezeu, venea de
la El? Convingerea mea este că, în lunga sa via ţă,
umblând şi vorbind de atâtea ori cu Dumnezeu, ajunsese
să-şi dea seama când El îi vorbea şi când avea de-a face
doar cu propriile gânduri, ori cu alt gen de influen ţe.
Avraam avusese multe experienţe cu Dumnezeu. Îşi
cunoştea trăirile interioare, verificase cele auzite şi, în felul
acesta, învăţase să recunoască dacă Dumnezeu este Cel
care vorbeşte, sau nu.
E foarte puţin probabil ca Dumnezeu să vă ceară
ceva asemănător cu ce i-a cerut lui Avraam. Domnul l-a
ales tocmai pe el, pentru că îl cunoştea foarte bine şi ştia
că doar cineva cu o experienţă de o viaţă alături de El ar
fi fost în stare să reacţioneze aşa cum a făcut-o Avraam,
dovedindu-şi credinţa chiar într-o situaţie limită şi aproape
imposibilă. Prin exemplul său, Dumnezeu a reu şit să
dezvăluie întregului univers o dimensiune cu totul special ă
a planului de mântuire. Aşadar, El poate face lucruri
incredibile cu cineva care îşi deschide inima, pentru a da
ascultare şi a se supune voinţei Sale!

123
 O relaţie vie cu Dumnezeu

Pentru a ne bucura de o relaţie cu Dumnezeu similar ă

cu cea avută de Avraam, trebuie să învăţăm să
recunoaştem şi să auzim vocea lui Dumnezeu în via ţa
noastră de zi cu zi. Consider că nu există decât dou ă
maniere de a trăi viaţa creştină: una bazată pe repeti ţie şi
rutină, iar cealaltă pe o experienţă vie şi autentică cu
Dumnezeu.
Bazându-vă pe repetiţie şi rutină, e ca şi cum via ţa
spirituală v-ar fi setată pe pilot automat. Merge ţi la
biserică în Sabat de dimineaţă. Vă închinaţi lui Dumnezeu
şi-I cântaţi imnuri de laudă, dar faceţi totul mecanic, iar în
timpul rugăciunii gândul vă este la somnul de după
amiază. Şi, străduindu-vă să vă supravegheaţi copiii ca
să nu-i deranjeze pe alţii, renunţaţi la efortul de vă
concentra asupra predicii. Iată cum, încet-încet, o
spiritualitate pe pilot automat poate deveni un stil de via ţă.
Vă recunoaşteţi în cele de mai sus? Sunteţi creştini
doar pentru că cei apropiaţi, părinţii sau prietenii vo ştri

124
sunt creştini? Din experienţa mea pastorală, am ajuns să-
mi dau seama că mai ales bărbaţii, într-un procent destul
de mare, vin la biserică nu atât de mult din pricina unor
convingeri ferme, cât datorită faptului că familia lor se afl ă
acolo.
Mergeţi la biserică pur şi simplu din obişnuinţă şi
continuaţi să o faceţi doar fiindcă „aşa v-aţi pomenit”?
Serviciul, sportul, cumpărăturile sau alte activităţi
nereligioase vi se par mai interesante? În felul acesta vă
simţiţi mai antrenat şi mai plin de viaţă?
În viziunea mea, singura manieră valabilă de a trăi
creştinismul este cea bazată pe o experienţă autentică şi
vie cu Dumnezeu, căci numai aşa veţi avea convingerea
că El există, că vă este alături, şi că-I puteţi împărtăşi
cele mai intime griji şi nevoi. De asemenea, ve ţi sim ţi c ă
şi El este dispus să Se deschidă faţă de voi. O rela ţie vie
şi autentică cu Dumnezeu stă la temelia oricărei forme de
creştinism veritabil.

Ce să facem cu impresiile?

125
 În capitolul anterior am văzut că studiul atent,
rugăciunea şi împărtăşirea credinţei constituie cele mai
bune metode pentru a contracara forţa de atracţie a lumii
secularizate. Însă mai există o componentă esenţială a
experienţei creştine, care adesea este ignorată în cadrul
discuţiilor pe această temă. De o importanţă crucială
pentru o umblare eficientă cu Dumnezeu este în ţelegerea
naturii impresiilor. Cum reacţionaţi când simţiţi că
Dumnezeu încearcă să vă vorbească personal? Ce
atitudine să luaţi dacă aveţi impresia că sunteţi îndemna ţi
să ziceţi, să faceţi, sau să credeţi anumite lucruri, mai
ales în cazul în care acestea nu sunt men ţionate explicit în
Scriptură?
Nu mă refer aici la clar audiţie, căci dacă mi-aţi
spune că auziţi în permanenţă voci, v-aş asculta, dar aş
începe să-mi fac griji. Când spun că Dumnezeu mi-a
vorbit, nu pretind că El m-ar favoriza în mod special. Eu nu
aud voci şi nu cred că experienţa mea cu El este una
ieşită din comun în vreun fel. Cu toate acestea, practica m-
a învăţat că Dumnezeu poate comunica cu mine şi fără a
mi se adresa printr-o voce clar audibilă, ori prin apari ţia

126
unei figuri angelice. Biblia sugerează că El dore şte să ne
vorbească direct, astfel că, atunci când acordăm atenţie
vocii lui Dumnezeu fără a ne folosi de Scriptură, suntem
implicit în armonie cu Cuvântul Său scris.
Este vital să fim receptivi la vocea lui Dumnezeu,
pentru a ne bucura de o relaţie vie cu El. Ca să spunem
lucrurilor pe nume, deşi Biblia şi Spiritul Profetic reprezint ă
călăuze indispensabile în viaţa creştină, tot atât de
adevărat e că ele nu dau răspunsuri concrete pentru multe
din situaţiile, cu care ne confruntăm zilnic. Scrierile
inspirate nu conţin mesaje clare şi specifice, care să ofere
soluţii în multitudinea de cazuri, ce pot apărea în via ţa
reală. Spre exemplu, vă spune Biblia care ar fi partenerul
vostru ideal? Sau unde să locuiţi, ce carieră să urma ţi, ori
ce serviciu să alegeţi? Cu siguranţă, principiile biblice pot
fi aplicate în procesul decizional din asemenea situa ţii,
însă, de regulă, alegerea ne aparţine.
Prin urmare, cele mai multe din deciziile importante, pe
care le luăm zi de zi, nu se bazează pe un cuvânt scris şi
explicit din partea lui Dumnezeu. Dar nu toată lumea este
pregătită să accepte asta, deoarece este tentant să

127
forţăm textele Bibliei şi ale Spiritului Profetic, pentru a
extrage sugestii cu aplicaţie directă în viaţa zilnică. Totu şi,
mult prea adesea, rezultatul unei astfel de întreprinderi e o
deformare atât de mare a sensului ini ţial, încât pân ă nici
autorii înşişi nu şi-ar mai recunoaşte propriile cuvinte. Cu
toate acestea, cred că Dumnezeu vrea să ne călăuzească
în momentele decisive ale vieţii. Hotărârile noastre trebuie,
negreşit, să derive din principiile înfăţişate în Scriptură şi
în Spiritul Profetic, însă, dincolo de acestea, Dumnezeu
vrea să ne îndrume într-o manieră foarte directă şi
specifică. De asemenea, I-ar plăcea să ne poată avertiza
de pericolele de natură spirituală şi fizică, care ne
pândesc.
Să luăm, ca exemplu, o experienţă pe care am avut-
o la întâlnirea de la Lost Lake, în cadrul unui program
organizat de Conferinţa Columbiei de Nord, unde am fost
programat să ţin nişte prelegeri cu câţiva ani în urmă.
Locul era situat la circa şaizeci de kilometri distanţă de cea
mai apropiată aşezare omenească şi la douăzeci şi cinci
de cel mai apropiat drum, ce figura pe harta statului
Washington.

128
 Mie îmi plac schimbările pe care le aduce o căl ătorie
şi sunt încântat să văd locuri şi să întâlnesc oameni noi.
De aceea, devin nerăbdător când urmează să fac o
călătorie. Însă, de data asta, lucrurile stăteau altfel. Eram
neliniştit, aproape speriat, şi nu-mi dădeam seama de ce.
De ce aveam oare senzaţia acută că, pur şi simplu, nu
trebuie să fac această călătorie?
Ne-am făcut bagajele şi ne-am îndreptat spre Lost
Lake prin statele Indiana, Illinois, Wisconsin, Minnesota şi
South Dakota, dar sentimentul de nelinişte devenea tot mai
concret şi specific, transformându-se într-o presim ţire că
undeva pe autostradă ne paşte un pericol. N-am dezvăluit
nimănui din familie simţămintele mele, însă am început s ă
şofez mai precaut şi mai atent ca de obicei, fără să mă
plâng că soţia lăsase condusul exclusiv pe seama mea!
Nu s-a întâmplat nimic deosebit până când am ajuns
în vestul statului Montana şi autostrada a început s ă urce
prin munţii Bitterroot. Deşi am o maşină foarte sigură, nu
este propulsată decât de un motor în patru cilindri, fapt ce
nu ne-a permis să urcăm pe porţiunile abrupte cu mai mult
de patruzeci de kilometri la oră. La un moment dat, în

129
spate mi-a apărut un camion, care mergea pu ţin mai
repede ca mine. Camionul a început să ne dep ăşească,
însă chiar atunci panta s-a făcut mai lină, ceea ce m-a
ajutat să recuperez terenul pierdut. Am continuat să rulez
paralel cu camionul aproximativ un minut, luând-o când eu
puţin înainte, când el. Deodată, am observat că şoferul
camionului semnaliza dreapta şi mi-am dat seama c ă avea
de gând să revină pe banda mea, uitând că încă eram în
dreptul lui! Am claxonat, dar motorul camionului era mult
prea zgomotos, pentru ca şoferul să mă poată auzi. Am
claxonat din nou când camionul începuse să treacă pe
aceeaşi bandă cu mine, însă, în cele din urmă, m-am
văzut nevoit să ies de pe autostradă, pentru a-i face loc.
Am mers apoi puţin pe o porţiune neasfaltată cu viteză
redusă, menţinând cu maximă concentrare controlul
maşinii, după care am revenit pe autostradă. Mai târziu,
când am ieşit din zona muntoasă, am ajuns din urm ă
camionul şi l-am depăşit cu peste o sută treizeci de
kilometri la oră, ca să nu mai aibă timp să schimbe banda
de mers!

130
 Mă îndoiesc că şoferul camionului şi-a dat vreodată
seama că ne-a scos de pe autostradă. Însă partea
interesantă este că, la nici două sute de metri de locul în
care am fost scoşi de pe drum, începea un parapet de
protecţie. Dacă şoferul ar fi încercat să treacă pe banda
mea cu zece sau cincisprezece secunde mai târziu, n-a ş fi
avut unde să mă refugiez şi, împreună cu familia mea, am
fi fost striviţi de parapet, sau chiar aruncaţi peste el în
prăpastie. După ce am scăpat cu bine, i-am spus so ţiei
mele despre presimţirea avută legată de iminen ţa unui
pericol pe autostradă.
„Ei bine, în cazul acesta trebuie să avem mare grij ă
de-acum înainte”, mi-a răspuns.
„Nu, s-a terminat”, i-am zis. „Acesta era lucrul cu
privire la care Dumnezeu încerca să mă avertizeze. De
acum, totul va fi în regulă.” Simţeam, într-adevăr, o stare
de uşurare la fel de reală şi intensă ca şi nelini ştea de
dinainte. Fără a putea explica de ce, ştiam cu certitudine
că pericolul trecuse şi că restul călătoriei avea să decurgă
fără evenimente deosebite. Îi eram extrem de recunoscător
lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi pentru

131
capacitatea Lui de a ne avertiza din timp cu privire la
pericolele ce ne pândesc.
Totuşi, nu vreau să sugerez că Dumnezeu ne va
avertiza sau ne va proteja întotdeauna. Iar atunci când
copiii lui Dumnezeu suferă, asta nu înseamnă neap ărat că
au făcut ceva rău şi că sunt pedepsiţi. Ca o ironie,
întorcându-mă de la întâlnirea cu pricina, conduceam
relaxat prin Dakota de Sud, căci aveam limitatorul de
viteză setat la o sută cinci kilometri la oră (aceasta fiind
limita de viteză pentru respectiva porţiune de drum) şi mă
întreb şi astăzi de ce Dumnezeu nu m-a avertizat în
legătură cu maşina de poliţie, al cărei radar era reglat
(intenţionat sau nu) să indice o viteză cu aproape
douăzeci de kilometri mai mare decât în realitate. Şi chiar
dacă acul meu de bord arăta că mergeam de ceva timp cu
o sută cinci kilometri la oră – regiunea pe care o traversam
fiind fără denivelări –, radarul poliţistului spunea că rulam
cu o sută douăzeci şi cinci de kilometri la oră! Poli ţistul nu
a manifestat niciun fel de clemenţă, astfel încât m-am ales
cu o amendă destul de usturătoare, deşi nu greşisem cu
absolut nimic. Intenţionez să-L întreb pe Dumnezeu de

132
acest incident în timpul mileniului; însă, dacă ar fi s ă aleg,
aş prefera să fiu avertizat în legătură cu un şofer neatent
de camion mai degrabă decât cu privire la gre şelile unui
poliţist pus pe dat amenzi.
Aceste incidente şi altele de acelaşi gen m-au convins
că Dumnezeu este cât se poate de real şi extrem de
aproape de noi. Supravegherea bunului mers al universul
nu-I ocupă tot timpul şi, cu siguranţă, şi-ar dori să-I dăm
voie să Se implice mai mult în viaţa noastră de zi cu zi. Şi
se pare că este la fel de dispus să comunice cu noi astăzi,
cum era şi în timpurile biblice cu poporul Său.

Câteva cuvinte de atenţionare

Ideea că Dumnezeu ar putea comunica cu noi prin

intermediul impresiilor poate fi destul de greu de acceptat
pentru mulţi adventişti care, de obicei, când vine vorba de
impresii, devin rezervaţi. Ne ferim pe bună dreptate de
excesele penticostalismului, deoarece creştinii harismatici
par, de multe ori, să-şi ia propriul „spirit” mult mai în serios
decât o fac Scripturile. Am luat odată parte la un serviciu

133
religios penticostal, unde era invocat cu multă convingere
şi seriozitate numele lui Isus, însă eu simţeam o prezen ţă
de cu totul altă natură. Este foarte posibil ca oamenii s ă-L
laude pe Dumnezeu în cuvinte, dar, în acela şi timp, s ă fie
animaţi de alt spirit, fără să-şi dea seama. Prin urmare,
experienţa ne oferă suficiente motive să fim pruden ţi în
ceea ce priveşte impresiile.
Texte de genul celor din Galateni 1.8-9 ne ajută să
evităm unele generalizări forţate, pe care am fi poate
tentaţi să le facem, pornind de la experienţa lui Avraam:

Dar chiar dacă noi înşine,

sau un înger din cer,
ar veni să vă vestească o altă evanghelie,
deosebită de aceea pe care v-am vestit-o noi,
să fie anatema.
Cum am mai spus,
o spun şi acum:
dacă vă vesteşte cineva ca evanghelie,
alta decât aceea pe care aţi primit-o,
să fie anatema. (Galateni 1.8-9)

134
 Pavel ne sugerează de fapt că impresiile, cum ar fi
cele produse sub influenţa îngerilor şi a predicatorilor, ne
pot conduce într-o direcţie diametral opusă învăţăturilor
clare ale lui Dumnezeu. Este posibil ca însu şi Satan s ă
vină la noi deghizat în înger de lumin ă (vezi 2 Corinteni
11.14-15). Aşadar, indiferent de sursă, să nu dăm
niciodată crezare unui îndemn, care intră în contradicţie cu
ceea ce deja ştim că este bine.
La urma urmei, impresiile pot să provină din diverse
surse. Ele pot veni de la Dumnezeu, cu scopul de a ne
ajuta să facem faţă provocărilor, pe care ni le aduce via ţa,
sau de la Diavol, sub forma ispitelor. Prin urmare, este
foarte important, în fiecare caz în parte, să fim în stare s ă
deosebim vocea lui Dumnezeu de cea a Diavolului.
Cu toate acestea, multe impresii nu vin nici de la
Dumnezeu şi nici de la Diavol, ci, pur şi simplu, din
adâncurile tenebroase ale subconştientului nostru, ori ca
proiecţii ale propriilor refulări. Şi dacă vrem să d ăm
ascultare vocii interioare a lui Dumnezeu, e nevoie s ă fim

135
în stare să recunoaştem diferenţele dintre toate aceste
tipuri de impresii.
Fie că vin de la Diavol, din subconştient sau în urma
unor proiecţii ale propriilor refulări, impresiile ne pot extrem
de uşor îndepărta de Scripturi. Cu excepţia unor situa ţii
deosebite, cum ar fi aceea a lui Avraam, impresiile nu
trebuie niciodată puse înaintea Scripturii. Vă dau un
exemplu. Într-o zi, un prieten m-a sunat şi mi-a spus c ă
vrea neapărat să mă vadă. Pentru că mă mutasem într-o
altă regiune, a fost nevoit să conducă pe o distan ţă
considerabilă, ca să se poată întâlni cu mine. Când a
ajuns, am remarcat că venise împreună cu o femeie, care
nu era soţia lui. Fiind amândoi adventişti conservatori,
vroiau să ia cea mai bună decizie, însă erau convin şi c ă
niciunul nu se căsătorise cu persoana potrivită şi că
Dumnezeu dorea ca ei să fie împreună pentru eternitate.
Se rugaseră să primească un răspuns şi m-au întrebat
dacă ar fi potrivit să-şi exercite dreptul la „căsătoria
cerească” acum, sau sunt nevoiţi să aştepte până vor
ajunge în cer, pentru a se putea căsători. Le-am spus, cu
maxima blândeţe de care eram în stare, că îndemnul de a-

136
ţi înşela partenerul nu are cum să vină de la Dumnezeu şi
că impresiile care ne duc într-o direcţie contrară Scripturii
e bine să fie reprimate pe loc, în majoritatea covârşitoare a
cazurilor.
Totodată, impresiile ne pot abate de la planul, pe care
Dumnezeu îl are pentru noi. Dacă, spre exemplu, o
persoană fără nici un dram de prezenţă scenică se simte
îndemnată să devină actor, mă îndoiesc că Dumnezeu ar
putea fi sursa unui asemenea îndemn. De asemenea, dacă
o persoană deloc atentă la detalii şi fără aptitudini de
conducere vrea să devină manager, aş avea rezerve
asupra motivaţiilor sale. Iar dacă un personaj agramat
simte îndemnul de a se face bibliotecar, pornirea acestuia
mi s-ar părea cel puţin îndoielnică. Nu trebuie să uităm că
Dumnezeu ne-a dotat în mod diferit şi că vom fi ferici ţi
doar punând în valoare înzestrarea, pe care am primit-o.
Bunăoară, unii oameni se simt bine când sunt
înconjuraţi de alte persoane, în timp ce pe al ţii prezen ţa
celorlalţi îi timorează. După ce un introvertit se întoarce
acasă de la o petrecere animată, de obicei simte nevoia
să se aşeze pe pat, să tragă jaluzelele şi să stea o vreme

137
pe întuneric, pentru a-şi recăpăta forţele. Mă doare să
văd oameni, chinuindu-se să-L slujească pe Dumnezeu
într-un fel care nu le e propriu şi irosind astfel o imensă
cantitate de energie, doar pentru a face fa ţă unui
asemenea efort împotriva firii. De aceea, feri ţi-vă de a da
curs îndemnurilor, ce vă împing să acţionaţi împotriva
tipului vostru de personalitate.
Impresiile ne pot conduce, de asemenea, către
promovarea propriilor noastre interese, având în acela şi
timp convingerea că îndeplinim voia lui Dumnezeu. Putem
fi absolut siguri că deţinem cele mai bune solu ţii pentru
problemele bisericii, însă, acţionând în consecin ţă, ne
putem trezi că nu facem decât să ne satisfacem nevoia de
ne simţi puternici şi de a deţine controlul. Chiar şi cele mai
distructive acţiuni par înălţătoare şi nobile, când au la
bază convingeri religioase puternice.
Aşadar, să nu ne pierdem judecata spirituală
sănătoasă, doar din pricina faptului că lui Avraam Domnul
i-a vorbit într-un mod cu totul special. De şi propriile
impresii trebuie tratate cu mare grijă, ar fi păcat ca teama
de a nu greşi să ne priveze de extraordinarele

138
binecuvântări ce decurg dintr-o umblare autentică cu
Dumnezeu. Să nu uităm nicio clipă că, mai ales în zilele
noastre, nu există vreun substitut pentru o rela ţie vie cu
Dumnezeu, singura care ne poate feri de atracţia
secularismului. Totodată, doar o astfel de rela ţie va crea o
punte către cei secularizaţi. Întrucât aceştia au devenit
imuni şi nu reacţionează deloc când intră în contact cu
biserica, vizionează programe sau citesc cărţi religioase,
pentru cei mai mulţi dintre ei, cea mai clară imagine
despre Dumnezeu, pe care o vor putea dobândi vreodat ă,
va fi prezenţa Sa vie în viaţa unei alte persoane. Cu alte
cuvinte, auzirea şi urmarea vocii lui Dumnezeu este vitală
nu numai pentru noi, ci şi pentru cei care încă nu-L
cunosc.

Cum să ne descurcăm cu îndemnurile şi

sentimentele

Pentru prietenii noştri, creştinii harismatici, cel mai

mare pericol este acela de a pune sentimentele deasupra

139
învăţăturilor clare ale Scripturii. Pe de altă parte, mul ţi
adventişti se situează la polul opus, fiind atât de precau ţi
în privinţa „experienţelor” emoţionale, încât mai degrabă ar
accepta să trăiască goliţi de orice simţământ al prezen ţei
Sale, decât să rişte să-şi interpreteze greşit trăirile. Iată,
aşadar, provocarea ce ne stă în faţă: să învăţăm să
distingem vocea lui Dumnezeu din multitudinea de glasuri
şi îndemnuri lăuntrice, reuşind astfel să nu ne îndep ărtăm
de Scripturi şi de propria noastră chemare. În cele ce
urmează, voi indica câteva căi practice pentru realizarea
acestui deziderat.
Îngăduiţi-mi să pornesc de la una din sugestiile
capitolului anterior. Am făcut observaţia că, în timp ce Îi
vorbim cu uşurinţă lui Dumnezeu în rugăciune, rareori
avem răbdare să aşteptăm să ne răspundă. Apoi am
sugerat ca, atunci când vă pregătiţi pentru rugăciune, să
aveţi la îndemână creion şi hârtie, pentru a nota gândurile
şi ideile care vă trec prin minte timp de cinci, zece minute,
după ce terminaţi ce-aţi avut de spus lui Dumnezeu. Este
un fel de brainstorming spiritual, în care Ii da ţi şi Domnului

140
ocazia să vă inspire gânduri, având deja atenţia
concentrată.
Ori de câte ori aplic această metodă, descopăr că
majoritatea gândurilor şi a ideilor care-mi trec atunci prin
minte sunt irelevante. Unele sunt chiar de-a dreptul ridicole,
aşa cum se întâmplă de obicei la şedinţele de
brainstorming. Altele sunt însă pline de miez şi au de-a
face cu situaţia mea din acel moment. Le trec apoi pe
acestea din urmă prin filtrul Scripturii, aşa cum o în ţeleg
eu, şi le elimin pe toate cele care sunt contrare Cuvântului
lui Dumnezeu. Pe cele care rămân în picioare le pun în
aplicare şi analizez consecinţele.
Dacă o impresie este sau nu de la Dumnezeu se
poate stabili cu certitudine doar după punerea ei în
practică. De aceea, când vă simţiţi îndemnaţi să vizita ţi
pe cineva, vizitaţi-l! Când vă simţiţi îndemnaţi să daţi un
telefon, daţi acel telefon! Când vă simţiţi îndemna ţi să
mergeţi la cumpărături într-un anumit loc, mergeţi acolo şi
vedeţi ce se întâmplă. Privind în urmă, adesea vă pute ţi
da cu uşurinţă seama când aţi fost conduşi de Dumnezeu
şi când aţi fost pe cont propriu. Revăzând retrospectiv cum

141
aţi reacţionat la diverse impresii şi analizând urm ările
deciziilor voastre, veţi conştientiza cu o mai mare
intensitate felul în care El este prezent personal în via ţa
voastră.
Să presupunem, de exemplu, că mă simt îndemnat să
contactez anumite persoane sau să mă rog împreună cu
ele şi că, acţionând în consecinţă, acestea îmi spun cât
de oportun a fost momentul întâlnirii noastre sau câtă
nevoie aveau să le vizitez tocmai atunci. Şi să mai
presupunem că toate persoanele, la care merg în acea zi,
sunt binecuvântate în mod special şi că împărăţia Cerului
câştigă teren. În cazul acesta, nu mi-ar fi prea greu s ă-mi
dau seama că Dumnezeu a fost Cel care m-a inspirat s ă
fiu la momentul şi la locul potrivit. Domnul mi-a oferit multe
asemenea momente şi, de fiecare dată, m-am simţit
extraordinar şi aproape copleşit de ceea ce mi se întâmpl ă.
Astfel, am ajuns să cunosc din experienţă că există un
Dumnezeu viu, căruia îi pasă atât de mult de mine, încât e
dispus să mă călăuzească şi în cele mai neînsemnate
detalii ale vieţii.

142
 Dar lucrurile nu decurg întotdeauna aşa. Uneori, deşi
simt îndemnul de a da un telefon sau de a face o vizit ă,
am parte de reacţii mai puţin pozitive. Oamenii pot fi
suspicioşi şi să se întrebe de ce oare Dumnezeu a vrut ca
eu să-i întâlnesc chiar atunci. Alteori, atât eu, cât şi ei
putem avea probleme. Se întâmplă câteodată să mă simt
îndemnat să fac ceva special pentru un membru al familiei
mele şi să-mi dau seama ulterior că am dat cu nuca în
perete! Când consecinţele urmării unei anumite impresii nu
aduc nimic bun, este extrem de probabil ca acea impresie
să nu vină de la Dumnezeu.
În concluzie, secretul e să vă verificaţi impresiile,
îndeosebi pe acelea care nu vin în mod evident în
contradicţie cu Biblia şi nu sunt simple aiureli.
Experimentaţi, analizaţi efectele şi, cu timpul, ve ţi înv ăţa
să deosebiţi vocea lui Dumnezeu de celelalte voci din
mintea voastră. Veţi descoperi că Dumnezeu vi se
adresează într-un fel anume, cu care vă veţi familiariza
treptat şi în care veţi avea din ce în ce mai multă
încredere. Altfel spus, veţi realiza că vocea Sa are un
specific cu totul aparte şi inconfundabil. Totu şi, capacitatea

143
de a o recunoaşte nu se obţine uşor, deoarece e nevoie
de timp şi de atenţie concentrată, însă bucuria ce vine în
urma călăuzirii divine merită tot efortul. Dumnezeu este
interesat de toate aspectele vieţii voastre, chiar dac ă nu
sunt în mod direct legate de Scriptură, ceea ce înseamn ă
că o sensibilitate spirituală dezvoltată vă va ajuta pe
multiple planuri şi nu doar pe voi, ci şi pe cei cu care
intraţi în legătură.
De multe ori am vrut să ajut pe cineva, dar am sim ţit
că amestecul meu ar putea face mai mult rău decât bine,
deoarece ajutorul trebuie să vină la locul, în momentul şi în
felul potrivit pentru a fi cu adevărat de folos. Capacitatea
de a simţi voinţa lui Dumnezeu este deosebit de
importantă, căci Scripturile nu ne spun pe cine să vizit ăm
sau când să o facem; Dumnezeu este însă pregătit să ne
ajute şi să ne îndrume, iar noi nu trebuie decât s ă
învăţăm să-I ascultăm vocea.
Ellen G. White spune: „Nu trebuie să ne temem de
nimic altceva în viitor decât că vom uita felul în care
Dumnezeu ne-a călăuzit în trecut.” V-aţi gândit vreodat ă
să aplicaţi acest principiu propriilor voastre experien ţe?

144
Amintindu-vă cum aţi fost călăuziţi de Dumnezeu în
trecut, veţi deveni încrezători, ştiind că El vă va călăuzi şi
de-acum înainte. Vă voi împărtăşi în cele ce urmează alte
câteva experienţe pe care le-am avut şi care mi-au
dovedit, fără putinţă de tăgadă, că Dumnezeu îmi era
alături.

Partenerul potrivit

Căsnicia este una din alegerile în care îndrumarea

divină are o importanţă primordială. Mulţi oameni se
aventurează în căsnicie „cu încredere”, doar ca să afle mai
apoi că au făcut o mare greşeală. Eu am căutat persoana
potrivită încă din timpul colegiului, dar n-am g ăsit pe
nimeni care să mă atragă în mod deosebit. Am fost destul
de singuratic până am absolvit, fiindcă nu m-au interesat
fetele şi am preferat să predic în faţa unor „b ătrânele”.
Biserica în care predicam îmi impunea de fapt singur ătatea
celor patru pereţi de acasă şi, în afară de cei aproximativ
cincisprezece enoriaşi care veneau la ora de rug ăciune în
fiecare săptămână, nu mai întâlneam pe nimeni.

145
 Prima mea întrevedere cu preşedintele conferinţei a
fost un mare eşec. În primele cincisprezece minute i-am
ascultat motivele pentru care prefera ca pastorii lui s ă fie
căsătoriţi. Apoi şi-a schimbat complet atitudinea şi m-a
avertizat timp de alte cincisprezece minute că nu-i pl ăceau
pastorii care merg la întâlniri! Ca să vezi! Spre sfârşitul
primei mele săptămâni eram deja destul de dezamăgit.
În după-amiaza de vineri a aceleiaşi săptămâni, unul
dintre pastorii în vârstă m-a sunat şi mi-a spus că avea s ă
conducă un studiu biblic într-una din zonele rău famate ale
oraşului, rugându-mă să-l însoţesc, dacă aveam timp.
Eram bucuros că aveam ocazia să plec de acasă, a şa c ă
am fost de acord să ne întâlnim la el seara la şase. În
drum spre locul unde se ţinea studiul, ne-am oprit pe
neaşteptate într-un cartier ce nu semăna deloc cu cel unde
trebuia să ajungem.
„Avem suficient timp la dispoziţie, aşa că m-am gândit
să trecem pe la Pam câteva minute”, mi-a spus.
„Cine e Pam?”
„Asta e o întrebare interesantă. Acum vreo dou ă luni,
într-o sâmbătă, a venit pe neaşteptate la biserică,

146
spunându-mi că găsise adresa într-o carte de telefoane. A
continuat să vină la fiecare serviciu divin şi cred că are de
gând să se boteze în curând.”
Aşa că am urcat până la apartamentul lui Pam şi am
făcut cunoştinţă cu ea. Avea cam douăzeci de ani şi era
îmbrăcată foarte lejer. La prima vedere, nu m-a
impresionat prea mult, însă când am văzut-o la biseric ă în
ziua următoare, nu am putut să nu remarc că arăta mult
mai bine. Trei zile mai târziu m-am întâlnit din nou cu
pastorul, care mi-a spus că avea de gând să organizeze o
ceremonie de botez în aceeaşi sâmbătă şi că ar trebui să
trecem pe la Pam şi să o întrebăm dacă ar vrea să vin ă
şi ea. Abia ne aşezaserăm, când Pam ne-a întrebat direct:
„Am auzit că o să se organizeze o ceremonie de botez
sâmbăta asta. E adevărat?”
„Da, sunt doi sau trei tineri care vor să fie boteza ţi”, a
răspuns pastorul.
„Credeţi că aş putea veni şi eu?”
Pentru un pastor, asemenea momente sunt cu
adevărat deosebite. Dar în aceeaşi zi mi s-a întâmplat un
lucru extrem de ciudat (sau poate nu chiar atât de straniu,

147
dar aşa mi s-a părut atunci). Când ne-am desp ărţit, am
dat mâna după obiceiul pastorilor. Dar când i-am strâns
mâna m-a cuprins o emoţie puternică. Nu ştiam ce să fac,
căci mi se părea complet nepotrivit ca un pastor să simt ă
aşa ceva. Câteva luni mai târziu, Pam mi-a spus că
simţise acelaşi lucru şi că se întrebase şi ea dacă era
potrivit să se gândească la asta. Oricum, am re ţinut ceea
ce se întâmplase, iar eu şi Pam am devenit din ce în ce
mai apropiaţi. Am început să o duc acasă cu ma şina dup ă
fiecare serviciu divin, crezând că maşina mea sport
germană o va impresiona, chiar dacă prefera Mustang-
urile.
Pastorul şi-a dat seama curând că nu mai era nevoie
să o conducă acasă pe Pam şi mi-a încredinţat sarcina de
a continua să o iniţiez în studiul Bibliei. În după-amiezile
frumoase de sâmbătă, ne întâlneam într-un parc sau altul
din New York City şi studiam Biblia împreună, aflând în
acelaşi timp mai multe unul despre celălalt. Sunt şi acum
recunoscător că relaţia noastră a început cu o apropiere
spirituală. Nu a trecut mult şi am început să ne întâlnim şi
duminica, iar în serile de miercuri rămâneam să vorbim

148
până târziu după fiecare reuniune de rugăciune (mă mir
că niciuna din doamnele în vârstă nu s-a întrebat de ce o
fată atât de tânără a început să vină la fiecare întâlnire
imediat după sosirea noului ajutor de pastor).
După câteva săptămâni, Pam a crezut de cuviinţă să
mă avertizeze că i se întâmplase de multe ori să î şi
petreacă timpul cu un băiat lună sau două, iar apoi să îl
părăsească brusc. Nu am fost prea îngrijorat, fiindcă pân ă
atunci nu avusesem nicio problemă. Pam era cre ştin ă
acum, aşa că lucrurile stăteau deja altfel. Şi, în afară de
asta, eram diferit de ceilalţi băieţi pe care îi întâlnise pân ă
atunci (ah, aroganţa tinereţii…). Dar creştinii sunt şi ei
oameni, iar personalitatea lor continuă să fie influen ţată de
experienţele din trecut. Chiar dacă Îl slujim pe Dumnezeu
potrivit personalităţii fiecăruia dintre noi, continuăm să
avem propriile noastre probleme. Bineînţeles, peste nici
două luni, am început să simt că ceva nu era în regulă.
Am continuat să vedem ca şi până atunci, dar
farmecul dispăruse. Am încercat toate trucurile pe care le
ştiam, de la o cină în doi şi până la o plimbare romantic ă
sub clar de lună, dar nimic nu părea să mearg ă. Eram

149
cuprins de disperare şi sunt convins că şi ea şi-a dat
seama de asta. O iubeam şi nu puteam concepe să o
pierd.
În aceeaşi perioadă, Pam a aflat că străbunicul ei a
murit şi s-a hotărât să se întoarcă acasă pentru
înmormântare împreună cu mama ei. Pam crescuse într-o
fermă din Dakota de Nord şi îşi petrecuse cea mai mare
parte a vieţii acolo, până când părinţii ei divorţaseră, iar
ea se mutase împreună cu mama ei în New York City.
După un an petrecut în Marele Oraş, începuse să se simtă
singură şi izolată, iar biserica îi oferise consolarea de care
avea nevoie, ca un „refugiu” din faţa unei lumi atât de
bizare. Viaţa în New York City nu îi plăcea prea mult şi de
multe ori spunea că ar vrea să se întoarcă în vest pentru
studii. Astfel că, atunci când Pam şi mama ei au cump ărat
un bilet simplu spre Dakota de Nord pentru a merge la
înmormântare (în acea perioadă, biletele simple erau mai
ieftine decât cele dus-întors), mi-am dat seama că rela ţia
noastră se terminase. La aeroport ne-am despărţit fără
tragere de inimă. M-am oferit să le plătesc biletul de
întoarcere, chiar dacă îmi dădeam seama că eram penibil.

150
Apoi am văzut-o urcându-se în avion şi dispărând din
viaţa mea.
M-am întors acasă la cei patru pereţi ai mei, revoltat
împotriva lui Dumnezeu. Găsisem în sfârşit fata potrivit ă,
iar El mi-o luase. Cum îndrăznea să mă facă să sper atât,
doar ca să rămân în cele din urmă mai singur ca
niciodată! După o vreme însă, am început să-mi dau
seama că nu eram supărat întru totul pe Dumnezeu. O
parte din mine realiza că o căsnicie cu Pam ar fi putut s ă
nu coincidă cu planurile pe care El le avea pentru mine,
indiferent cât de bine mă simţeam împreună cu ea, iar o
căsnicie împotriva voinţei lui Dumnezeu nu putea sfârşi
decât dezastruos. Conştiinţa mea era prinsă într-o luptă
puternică: o vroiam înapoi pe Pam cu orice pre ţ, dar, în
acelaşi timp, o mică parte din mine vroia exact contrariul,
adică să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu cu orice preţ.
În ciuda faptului că mă oferisem să plătesc biletul de
întoarcere din Dakota de Nord pentru Pam şi mama ei, au
trecut câteva zile în care n-am mai primit niciun semn de la
ele. Am continuat să mă rog, deşi nu îmi dădeam prea
bine seama ce e cu mine. Câteva zile mai târziu mi-am dat

151
seama că dorinţa mea de a o revedea nu mai era chiar
atât de puternică, în timp ce aceea de a-I sluji lui
Dumnezeu câştigase teren. Opt sau nouă zile mai târziu,
deşi îmi doream încă să o revăd pe Pam, mă rugam în
acelaşi timp ca voinţa lui Dumnezeu să se împlinească şi
să pot accepta asta.
În acea perioadă am învăţat o lecţie extrem de
importantă: de multe ori, mergând alături de Dumnezeu, se
întâmplă să fim nevoiţi să ne confruntăm cu noi înşine.
Devotamentul nostru faţă de Dumnezeu este subminat de
o mulţime de lucruri, pe care de multe ori nici m ăcar nu le
conştientizăm, dar voinţa noastră poate să se orienteze şi
după cele mai neclare indicii ale harului, ajungând treptat în
lumina credinţei. Chiar dacă eu eram cel care hotărâse
să-I încredinţeze lui Dumnezeu decizia privind întoarcerea
lui Pam şi ştiam că făcusem lucrul care trebuia, o parte din
mine se împotrivea încă deciziei pe care o luasem. Dând
însă curs îndemnurilor, pe care le simţim ca venind de la
Dumnezeu, câştigăm încredere în sine, iar apropierea
noastră de El devine tot mai evidentă.

152
 Venise ziua a unsprezecea. Era unsprezece noaptea
(îmi este uşor să îmi amintesc acest lucru fiindcă ziua şi
ora erau aceleaşi), iar eu mă rugam lângă pat. În mijlocul
rugăciunii, mi-am dat seama că ajunsesem să pun dorin ţa
de a-I sluji lui Dumnezeu mai presus de orice altceva. I-am
spus Domnului că era în regulă chiar dacă nu aveam s ă o
mai văd vreodată pe Pam şi că nu îmi doream decât s ă Îi
îndeplinesc voinţa. Deodată, am simţit o profund ă pace
interioară şi, încredinţându-mă cu totul în mâinile Sale, am
primit convingerea că Dumnezeu era de acord cu
hotărârea, pe care o luasem, şi că, într-un fel sau altul,
totul avea să fie în regulă, iar El urma să rămână alături
de mine şi să aibă grijă de toate.
Trebuie să ştiţi că celelalte relaţii pe care le
avusesem în timpul colegiului se terminaseră la fel. De
fiecare dată se întâmpla acelaşi lucru: fata la care ţineam
se muta într-un alt oraş sau într-un alt stat pentru o vreme,
intervenea ceva şi relaţia noastră se oprea aici. Pentru
mine, experienţa cu Pam a fost la fel ca a treia lovitur ă
nereuşită dintr-un meci de baseball – un e şec devastator.
Cât de uşurat m-am simţit după ce, dându-mi seama că

153
nu aveam cum să reuşesc de unul singur, am încredin ţat
totul în mâna lui Dumnezeu!
Ceea ce a urmat însă m-a uimit. Mi-am terminat
rugăciunea şi am spus în gând: „În numele lui Isus, Amin.”
Imediat ce am terminat de rostit cuvântul „amin” a sunat
telefonul. M-am ridicat şi am răspuns. „Aveţi un telefon cu
taxă inversă de la Pam”, mi-a spus o voce. „Accepta ţi
costul?” Era primul nostru contact după unsprezece zile!
Pam mi-a spus că ea şi mama ei erau nevoite să se
întoarcă în oraş şi m-a întrebat dacă vorbisem serios
atunci când am promis că le plătesc biletul de întoarcere.
Nu trebuie să mai spun că am fost primul client al agen ţiei
de bilete în dimineaţa următoare, gândindu-mă în acela şi
timp cu mirare la acest semn divin în favoarea rela ţiei
noastre.
Au fost momente de-a lungul căsniciei noastre când,
atât eu, cât şi Pam, ne-am îndoit că atunci luasem cea mai
bună decizie. Acum însă Îi mulţumesc lui Dumnezeu c ă
am o garanţie personală că această căsnicie este pe
placul Lui şi că El a ales ca amândoi să ne cizel ăm
caracterele în cadrul acestei relaţii, şi la bine şi la r ău.

154
Cred că, de multe ori, Dumnezeu este gata să ne
împlinească cea mai arzătoare dorinţă, dar faptul că noi I-
o cerem cu orice preţ, punându-i practic condi ţii, Îl
împiedică s-o facă. De aceea, El e nevoit să a ştepte pân ă
când ne încredinţăm voinţa cu totul Lui, pentru a putea
astfel beneficia din plin de binecuvântările Sale. Deseori,
tocmai propriul egoism este cel mai mare obstacol în calea
îndeplinirii dorinţelor noastre.
Dar povestea nu se opreşte aici. Când Pam s-a întors
din Dakota de Nord, purtarea ei faţă de mine nu s-a
schimbat cu nimic la început. Avusese nevoie să se
întoarcă la New York, dar avea de gând să îmi pl ătească
biletele de avion. Apoi, vroia să intre la un colegiu
adventist din apropiere. Am rămas prieteni, dar, pentru ea,
latura romantică a relaţiei noastre dispăruse.
Eram confuz. Ce însemnase atunci acel semnal de la
ora unsprezece noaptea, dacă nu faptul că Dumnezeu era
de acord cu o căsnicie viitoare între mine şi Pam? Cum se
putea întâmpla un asemenea lucru dacă unul dintre noi nu
era deloc interesat de aşa ceva? Vacanţa noastră de vară
s-a terminat în faţa unei săli de examen a colegiului

155
Atlantic Union, unde Pam vroia să studieze. Eram preg ătit
să mă întorc la New York şi să îmi continui viaţa, iar ea
era pregătită să dea examenul şi să îşi continue viaţa. Am
dat mâna şi ne-am luat la revedere. I-am spus: „A fost o
vară grozavă. Nu o să te uit niciodată”. M-am urcat în
maşină şi am plecat. Asta a fost tot – sau, cel pu ţin, aşa
mi s-a părut atunci. Mulţumită angajamentului pe care îl
luasem în faţa lui Dumnezeu, am putut să trec cu bine
peste acele momente şi să merg mai departe fără să mai
sufăr.
Când m-am întors la New York, am aranjat lucrurile în
aşa fel încât să predic în zone care mi-ar fi oferit
oportunităţi mai mari (cum ar fi aceea de a preda la o
academie). Am început să aştept cu nerăbdare începerea
noului an universitar, gândindu-mă la lucrurile pe care
Dumnezeu urma să mi le ofere de-acum înainte. Dar,
dincolo de toate astea, eram fericit să trăiesc potrivit
voinţei Lui. Chiar dacă mă simţeam singur uneori, era
grozav să ştiu că mă încredinţasem Lui întru totul.

156
 Dar, într-o sâmbătă seara, telefonul a sunat din nou.
„Aveţi un apel cu taxă inversă de la Pam”, mi-a spus
aceeaşi voce. „Acceptaţi costul?”
Am acceptat.
„Bună!” a izbucnit o voce plină de veselie la cel ălalt
capăt al firului.
„Ah, tu eşti”, am spus, fără să fiu prea surprins.
Pam avusese timp să se gândească. Avusese timp să
ia în calcul şi alte variante şi începuse să-şi dea seama că
pierduse un lucru, pe care avea să-l regrete mai târziu.
Simţea deja că făcuse o greşeală atunci când mă lăsase
să plec, astfel că se hotărâse să mă sune şi să vadă ce
se mai petrecea în viaţa mea. Răspunsul meu a făcut-o
să-şi dea seama că trecusem peste despărţirea noastră
şi că nu îmi petreceam zilele gândindu-mă la ea. Era
şocată. Nu mai fusese părăsită aşa niciodată. Dimpotrivă,
foştii ei prieteni o implorau să rămână atunci când se
hotăra să pună capăt relaţiei, ceea ce-i făcea şi mai
puţin interesanţi. Acum era rândul ei să se simtă confuză
şi, fără să-şi dea seama, atracţia faţă de mine a
reapărut. În scurt timp şi cu mai multă pricepere decât o

157
făcusem eu înainte, ea a reuşit să redea farmecul rela ţiei
noastre.
În următoarele luni am vorbit la telefon şi ne-am
întâlnit de mai multe ori, iar relaţia noastră a început s ă
semene cu cea de la început. Puţin câte puţin, am
construit o fundaţie, care avea să dureze decenii. Acum ne
dăm seama însă că elementul cheie a fost disponibilitatea
mea de a renunţa la ea, lucru cu neputinţă în afara unei
relaţii cu Dumnezeu, căci doar o relaţie vie cu El ne poate
aduce detaşarea necesară, pentru a putea iubi pe cineva,
fără a-i îngrădi libertatea. Sunt ferm convins că apropierea
mea de Pam nu s-ar fi concretizat vreodată, dacă nu ne-
am fi lăsat călăuziţi de braţul Său. Dar, cu Dumnezeu,
orice este cu putinţă!

Cum să slujim?

În ceea ce priveşte alegerea unui partener de via ţă, o

experienţă temeinică în a recunoaşte îndemnurile venite de
la Dumnezeu este vitală. Atunci când suntem îndrăgosti ţi,
sentimentele şi îndemnurile sunt extrem de periculoase.

158
Însă nu există nicio altă situaţie în care rela ţia cu
Dumnezeu să fie atît de necesară. Atenţia pe care El o
acordă iubirii este ilustrată grăitor în povestirile biblice ale
lui Isaac, Iacob şi Moise.
Al doilea domeniu în care călăuzirea divină are o
importanţă deosebită este slujirea, a cărei valoare
sporeşte considerabil când descoperim planul Său pentru
viaţa noastră şi împlinirile cuprinse în îndeplinirea acestuia.
Personal Îi sunt recunoscător Domnului pentru felul în care
mi-a îndrumat viaţa de slujire.
După ce eu şi Pam ne-am căsătorit, am mers la
Seminar, iar după absolvire am intrat în pastora ţie.
Dumnezeu mă binecuvântase şi părea că mă aştepta o
lungă carieră de pastor. Totuşi, după un timp, o serie de
indicii îmi arătau că încă nu îmi valorificasem la maxim
potenţialul. Astfel, de multe ori mi se spunea: „E şti un
pastor bun, dar te-ai gândit vreodată să predai?” Sau: „Îmi
place cum predici, dar abia când ai în spatele t ău o tabl ă
şi începi o expunere începi să dai tot ce poţi!”. Treptat, mi-
am dat seama că eram mult mai entuziasmat atunci când

159
studiam sau luam parte la Şcoala de Sabat, decât vorbind
de la amvon sau făcând vizite.
Apoi am auzit de conceptul biblic al darurilor spirituale.
Am aprofundat această temă şi mi-am făcut un test. Am
aflat astfel că eram înzestrat în mod deosebit în trei zone:
învăţare, cercetare şi misionarism (abilitatea de a în ţelege
alte culturi). Am analizat oportunităţile pe care le aveam în
acel moment şi se părea că singurul loc în care-mi puteam
exercita toate aceste daruri era Seminarul din Berrien
Springs, Michigan. Acolo puteam să predau, să mă implic
în cercetare şi să mă întâlnesc cu oameni din toată lumea.
Dacă asta nu avea să meargă, o altă posibilitate ar fi fost
să predau Biblia într-un colegiu din Europa.
Un lucru era limpede: dacă Dumnezeu mă vroia în
învăţământul universitar, atunci era absolut necesar s ă-mi
dau doctoratul. Din moment ce nu găsisem niciun sponsor,
m-am hotărât împreună cu Pam să strângem cureaua şi
să facem economii, râmânând în acelaşi timp în lucrarea
de slujire. Am decis ca atunci când vom fi strâns suficien ţi
bani pentru câţiva ani de studiu, să ne mutăm în Michigan,
unde Pam urma să lucreze ca secretară, pentru a ne

160
câştiga existenţa. De asemenea, ne-am propus să nu
avem copii decât după finalizarea doctoratului sau după ce
vom fi avut destui bani pentru acoperirea costurilor
educaţionale, deoarece doream să acordăm copiilor
întreaga noastră atenţie.
După ce ne-am atins obiectivele financiare, am
început să ne gândim la mutarea în Michigan. Am informat
conferinţa şi biserica locală că urma să plecăm, am
eliberat locuinţa, iar Pam a găsit o slujb ă bun ă de
secretară chiar la Universitatea Andrews, unde aveam să
studiez. Totul mergea ca uns. Am completat formularele de
înscriere, am trecut testul de admitere, dar, cu o lună
înainte de a ne muta, am făcut o descoperire şocantă:
Pam era însărcinată, ceea ce însemna că nu mai putea s ă
lucreze după naştere şi, prin urmare, nu mai aveam cu ce
să ne întreţinem. Astfel, tot ceea ce plănuisem era sub
semnul întrebării.
Am anunţat conferinţa că am putea rămâne încă doi
sau trei ani pentru a strânge mai mulţi bani, iar atât
conferinţa, cât şi biserica locală au primit vestea cu
bucurie. Aveam însă o altă problemă: proprietarul casei în

161
care locuiam găsise deja alţi chiriaşi. Totuşi, când i-am
spus că vrem să rămânem, mai că nu a sărit în sus de
bucurie, fiindcă eram buni prieteni. „Dacă asta vre ţi, atunci
o să aranjez eu lucrurile”, ne-a spus. „Sunt avocat şi încă
nu am perfectat niciun acord scris cu noii chiria şi. O s ă le
spun, pur şi simplu, să-şi caute în altă parte.” Plin de
entuziasm, i-am spus lui Dumnezeu că, dacă vom reuşi să
rămânem în aceeaşi casă şi la aceeaşi biserică, asta
însemna că trebuie să îmi amân doctoratul.
A doua zi l-am zărit pe Mike, proprietarul casei în care
stăteam, cu capul plecat şi mâinile în buzunare. M-am
apropiat de gardul care despărţea curţile noastre şi l-am
întrebat ce se întâmplase. Mike mi-a răspuns că ţinea la
noi şi că vroia să rămânem, dar nu putea să revin ă
asupra recentei înţelegerii făcute cu noii chiriaşi.
„Jon, le-am dat cuvântul meu”, mi-a spus. „Chiar nu
pot să-mi încalc cuvântul.”
Atunci mi-am dat seama că dacă un avocat, obi şnuit
prin natura profesiei cu subtrefugiile, era gata să- şi piard ă
un prieten pentru a-şi respecta cuvântul, atunci Dumnezeu
trebuia să aibă ceva de-a face cu asta.

162
 Am spus: „Mike, astăzi eşti vocea lui Dumnezeu
pentru mine”. Mi-am dat seama că nu a înţeles prea bine
ce vroiam să spun, dar intuia că era un lucru bun. I-am
spus că făcuse ceea ce trebuie şi că aveam să încerc să
fac acelaşi lucru cu viaţa mea. Ştiam că, dacă aveam s ă
fiu îndrumat de El, lucrurile aveau să se aranjeze în cele
din urmă, chiar dacă nu ştiam încă de unde aveau să vină
banii. Aşa că eu şi Pam ne-am pregătit să părăsim
oraşul.
Două zile mai târziu, un alt prieten, care era
preşedintele unei corporaţii, m-a vizitat şi mi-a spus: „Te
descurci bine în cercetare, aşa că aş avea nevoie de
serviciile tale. Ai vrea să fii consultant pentru corpora ţia
mea în timp ce înveţi pentru doctorat? Îţi voi trimite lunar
un cec de 300 de dolari în schimbul unor studii, pe care le
vei face din când în când şi de care afacerea mea are
nevoie.” Preocupările mele coincideau cu interesele lui, iar
banii pe care mi-i oferea erau cam jumătate din venitul de
secretară al soţiei mele! Dumnezeu ne preda o lecţie
importantă: avea să se ocupe de toate, dar trebuia s ă

163
avem încredere în El. Prin urmare, am plecat spre Michigan
printr-o credinţă fortificată de experienţele anterioare.
Imediat ce Dumnezeu a preluat controlul, miracolele s-
au ţinut lanţ. În primii mei ani de doctorat, dobânzile s-au
menţinut la cele mai ridicate cote atinse vreodată în secolul
XX. Astfel, timp de mai bine de doi ani, dobânzile
economiilor noastre, combinate cu onorariul pe care îl
primeam, ajungeau la aceeaşi sumă, pe care so ţia mea ar
fi câştigat-o muncind! Apoi, la scurt timp dup ă ce am sosit
la Seminar, un Comitet al Conferinţei Generale m-a ales,
tocmai pe mine, să mă ocup de un proiect major de
cercetare, pentru care erau dispuşi să plătească o mie de
dolari. La un an după sosirea noastră, directorul Catedrei
de Studiu al Noului Testament mi-a spus că avea nevoie
de cineva care să ţină locul unui profesor pentru o
jumătate de semestru. Nu cumva aş putea s-o fac eu,
remunerat, desigur? Nu ştiu de ce, dar profesorul pe care-l
suplineam şi-a amânat întoarcerea din semestru în
semestru, timp de alţi doi ani, astfel că eu am putut să
predau şi, în acelaşi timp, să îmi continui studiile. Chiar
dacă salariul primit era modest, pentru mine era fantastic!

164
Iar experienţa dobândită mi se părea chiar mai important ă
decât banii.
Într-o zi, decanul m-a chemat la el în birou. Mi-a spus:
„Ştii că apreciem mult ceea ce faci aici. M-am uitat peste
dosarul tău şi am văzut că nu ai primit niciodat ă vreun
ajutor financiar din partea noastră. De ce nu ai solicitat
unul?”
„Nu cred că e cazul”, am răspuns. „Eu şi soţia mea
am învăţat să ne descurcăm singuri şi avem unele
venituri. Desigur, nu ne-ar strica un ajutor suplimentar, dar
nu avem nevoie urgent de aşa ceva!”
„Trebuie, totuşi, să facem ceva pentru tine”, mi-a
răspuns. „Să vedem…”. A deschis o agendă şi început să
o răsfoiască. „Trebuie să existe şi o bursă de merit pe
undeva.”
Aşa decurg lucrurile atunci când eşti în locul potrivit şi
la momentul potrivit, iar Dumnezeu lucrează pentru tine. Nu
cerusem niciodată ajutor, dar cu toate acestea decanul mi
l-a oferit. Nu credeam că aş putea primi o bursă, dar el a
găsit o cale să mi-o acorde. În anul următor am primit
aproape 4000 de dolari ca burse de merit! Iar acesta a

165
fost doar începutul. Casa în care locuim acum a apărut, de
asemenea, ca prin minune, la timpul, locul şi pre ţul potrivit.
Nici că s-ar fi putut mai bine, chiar dacă ne-am fi pl ănuit!
Un an mai târziu, chiar când eram pe punctul de a r ămâne
fără bani, mi s-a oferit un post permanent la Seminar.
Când am absolvit, nu eram datori nimănui.
Nimic nu se compară cu împlinirea pe care o sim ţi
atunci când ştii că eşti acolo unde Dumnezeu vrea să fii şi
faci ceea ce El vrea să faci! Iar Dumnezeu vrea ca to ţi cei
care Îl urmează să guste această experienţă. Ştiu că
există momente în care Dumnezeu alege să nu ne
protejeze şi să nu ne călăuzească. Există momente când
Dumnezeu, potrivit planurilor Sale, alege să nu ne
avertizeze dinainte că ne pândeşte un pericol. Dar când
vedem că El ne iubeşte într-atât, încât şi-a trimis fiul s ă
moară pe cruce pentru noi, ştim că putem avea încredere
în El indiferent de circumstanţe. Nu există călăuzire care
să se compare cu vocea Sa, fie că vorbim de Biblie, de
Spiritul Profetic, de impresii sau circumstanţe. Sunt convins
de asta şi, tocmai de aceea, ori de câte ori Dumnezeu este

166
gata să-mi vorbească, vreau să pot răspunde la fel ca
Samuel: „Vorbeşte, Doamne, robul Tău te ascultă.”

167
 CAPITOLUL

O LECŢIE A RĂZBOIULUI DIN GOLF

În acest capitol vom continua să analizăm rolul

rugăciunii într-o relaţie vie cu Dumnezeu. După cum am
arătat în capitolul anterior, pentru a avea o experien ţă
creştină veritabilă într-o lume secularizată este absolut

168
necesar să conştientizăm prezenţa lui Dumnezeu şi
călăuzirea Sa în viaţa de zi cu zi. Dar rugăciunea poate
avea efecte nu doar asupra noastră, ci şi într-un context
mult mai larg. În acest capitol vom lua în considera ţie acest
aspect al rugăciunii şi influenţa, pe care ea o poate avea
asupra evenimentelor ce se petrec în jurul nostru. O
analogie cu unele elemente ale strategiei militare ne va
ajuta să surprindem mai bine însemnătatea extinsă a
rugăciunii.
Vă mai amintiţi unde eraţi şi ce făceaţi când aţi aflat
că a început Războiul din Golf? Eu eram la colegiul Walla
Walla, predând un curs opţional al universităţii Andrews
unei clase alcătuită din treizeci şi cinci de pastori. În afar ă
de asta, plănuiam să atrag câţiva voluntari în programele
pentru absolvenţi ale Seminarului. Era ora patru după-
amiaza a zilei de 15 ianuarie. În timp ce evaluam un
student, l-am văzut pe Ernie Bursley, unul din profesorii de
religie de la Walla Walla cunoscut pentru vehemen ţa cu
care se opunea războiului, dând buzna în camera în care
mă aflam şi privindu-mă de parcă i s-ar fi înecat toate
corăbiile.

169
 „Ce s-a întâmplat, Ernie? Arăţi groaznic!” i-am strigat.
„Nu ai auzit?” mi-a răspuns. „Au început să
bombardeze Bagdadul acum câteva minute!”
Am simţit un şoc profund realizând ce se petrecea la
câteva mii de mile depărtare. Trăisem în timpul Războiului
din Vietnam, dar lucrurile stăteau altfel atunci. Chiar dac ă
Vietnamul a fost o experienţă groaznică pentru to ţi cei
care au luat parte la război, guvernul şi presa au prezentat
întotdeauna conflictul ca pe un soi de interven ţie sporadic ă
de restabilire a ordinii. Dar Războiul din Golf era un r ăzboi
total, asemănător cu Cel de-al Doilea Război Mondial sau
cu luptele din Coreea – un gen de război cum nu mai
văzusem până atunci. Zeci de mii de irakieni, dintre care
majoritatea nu aveau nicio legătură cu acţiunile lui Saddam
Hussein, aveau să fie morţi până când războiul urma să
se termine. Sute de mii de americani se confruntau cu un
sentiment de neputinţă şi stres, pe care nu-l mai
cunoscuseră până atunci.
Deodată, toate celelalte lucruri şi-au pierdut
importanţa. Abia aşteptam să mă întorc la motel şi să fac

170
exact acelaşi lucru ca şi Saddam Hussein – să deschid
televizorul pe CNN şi să aflu ce se întâmpla.
Prima ştire a fost un adevărat şoc. Analiştii militari
anticipaseră că pierderile după primul bombardament
asupra Irakului aveau să depăşească zece procente din
totalul aviaţiei aliate implicate în atac. Din moment ce
1.700 de avioane urmau să ia parte la bombardament, se
estima că aproximativ 200 aveau să fie doborâte de
apărarea antiaeriană irakiană. Prin urmare, vestea că
toate avioanele aliate, cu excepţia unuia singur, se
întorseseră cu bine la bază a fost o surpriză enormă
pentru toţi. Succesul nu era numai neaşteptat, ci greu de
închipuit. Un asemenea succes nu se mai înregistrase
niciodată în toată istoria aviaţiei militare.
Atunci mi-am dat seama că acest război avea să aibă
un impact mai puternic decât mi-aş fi închipuit asupra
percepţiei noastre cu privire la lume. Am aşteptat cu
nerăbdare, alături de sute de mii de conaţionali, primul
raport oficial legat de acest atac. Raportul era programat
să înceapă la ora nouă seara, ora coastei Pacificului. Am
presupus că prima misiune a forţelor aliate avusese drept

171
scop să elimine aviaţia militară şi bazele aeriene, dar m ă
înşelam profund.
Când Cheney şi Powell au urcat la pupitru, raportul pe
care l-au prezentat nu a avut nicio leg ătură cu bazele
aeriene sau cu avioanele irakiene. Ţinta bombardamentelor
iniţiale fusese cu totul alta: centrele de „comand ă şi
control”. De fapt, aceste centre au rămas obiectivele
principale ale bombardamentelor timp de câteva
săptămâni. Ce se petrecea?
Comanda şi controlul nu aveau nicio legătură cu
armele pe care irakienii le-ar fi putut folosi pentru un
contraatac, ci cu liniile de comunicare între comandamente
şi forţele militare irakiene, ba chiar şi între autorit ăţi şi
civili. Cheney şi Powell au afirmat că nu se temeau de
avioanele şi tancurile irakiene, ci de capacitatea puterii
centrale de a-şi comanda şi controla soldaţii şi
echipamentul, adică de forţa ei de comunicare.
Centrele de comunicare, şi nu sistemele de apărare
au fost primul obiectiv al bombardamentelor. Nu mai
auzisem de aşa ceva într-un război până atunci. Când au
început luptele la sol, armatele aliate nu au întâlnit aproape

172
nicio rezistenţă. Toate obiectivele au fost cucerite în câteva
ore şi cu pierderi minime.
Înainte să înceapă războiul, nimeni nu se aştepta la
un asemenea succes. Irakienii erau mult mai competen ţi
decât s-ar putea deduce din rezultatele luptelor care au
urmat. Armata irakiană era a patra din lume ca mărime şi
una dintre cele mai bine echipate, deţinând avioane,
tancuri şi alte arme în cantităţi suficiente şi de o calitate
ireproşabilă. Însă puţine ţări ar fi putut să facă fa ţă unei
forţe cum a fost cea îndreptată împotriva acestui stat.
Motivul pentru care armata irakiană a pierdut atât de u şor
bătălie după bătălie a fost întreruperea comunicaţiilor – a
capacităţii de a comanda şi de a controla un număr atât
de mare de soldaţi. Prin urmare, atunci când au început
luptele la sol, fiecare unitate s-a simţit ca şi când ar fi
luptat total izolată de celelalte împotriva unei forţe
copleşitoare. Nu e de mirare că atâţia soldaţi irakieni s-au
predat.
La şase luni după ce războiul s-a terminat, revista
Newsweek a prezentat un exemplu concret al puterii pe
care o conferă capacitatea de a comunica în luptele

173
moderne. Articolul relata despre o echipă de comando
formată din trei soldaţi americani, care fuseseră
aeropurtaţi 160 de mile în interiorul teritoriului irakian
înainte de începerea războiului, cu misiunea de a observa
mişcările de trupe şi de a raporta totul prin radio.
În timpul nopţii, soldaţii foloseau ochelari cu infraro şu
pentru a observa ce se petrece în jur. Diminea ţa săpau o
groapă într-o zonă propice, se întindeau înăuntru şi se
acopereau cu frunze pentru camuflaj. Rămâneau înăuntru
toată ziua, iar noaptea ieşeau din nou şi îşi reluau
observaţiile.
Într-o dimineaţă, cei trei şi-au stabilit postul de
observaţie chiar lângă un sat irakian. La pu ţin timp dup ă
răsăritul soarelui, unul dintre soldaţi s-a gândit să
privească în jur, fără să ştie că era pe cale să facă o
greşeală gravă. Imediat ce a ridicat câteva din frunzele cu
care se acoperise, s-a trezit faţă în faţă cu o feti ţă de
şase sau şapte ani. Soldatul a analizat rapid opţiunile pe
care le avea la dispoziţie. Regulamentul militar, care-i
dirijase întotdeauna acţiunile, îi spunea că, într-o atare
situaţie, trebuia să o ucidă imediat şi să îi ascund ă trupul

174
în groapă pentru a nu fi descoperiţi mai târziu de inamic.
Dar, privind în ochii ei mari şi inocenţi, soldatul nu s-a
simţit în stare de asta. Chiar dacă era un „inamic”, feti ţa
era în acelaşi timp o fiinţă umană. S-a gândit să o tragă
înăuntru, dar, chiar dacă ar fi reuşit să o facă să stea
acolo în linişte, nu încăpea îndoială că lipsa ei avea s ă fie
observată mai devreme sau mai târziu. Astfel că soldatul a
încercat să îi explice prin semne că lua parte la un joc şi
că nu trebuia să spună nimănui că îl văzuse. Apoi a
lăsat-o să plece.
Bineînţeles că fetiţa a mers direct la tatăl ei şi i-a
povestit ce se petrecuse. În câteva minute, cele trei gropi
de observaţie erau deja înconjurate de câteva sute de
irakieni. Gloanţele zburau în toate părţile şi irakienii se
pregăteau să îşi aducă artileria. Situaţia celor trei p ărea
fără speranţă; totuşi, nu erau întru totul pierduţi. Unul din
soldaţi a scos radioul şi a cerut cu disperare ajutor.
În Arabia Saudită, forţele de sprijin s-au pus imediat în
mişcare. Un elicopter blindat Blackhawk s-a ridicat în mai
puţin de un minut şi a decolat spre Irak, zburând cu peste
200 de mile pe oră, extrem de aproape de sol pentru a nu

175
fi detectat de radarele irakiene. Elicopterul zbura atât de
jos, încât pilotul a fost nevoit să se ridice brusc în aer
pentru a evita o cămilă care îi apăruse în drum.
Blackhawk-ul a ajuns deasupra gropilor de observa ţie la
mai puţin de o oră de la momentul în care solda ţii
fuseseră descoperiţi şi a zburat în cercuri de câteva ori,
împrăştiind gloanţe în toate părţile. Apoi a aterizat, iar cei
trei soldaţi s-au urcat imediat şi au avut parte de o curs ă
nebună până în Arabia Saudită. Când elicopterul a aterizat
la o bază aeriană, nici unul din ei nu era rănit.
Acesta este un exemplu elocvent al impactului pe care
îl poate avea ceea ce Cheney şi Powell denumiseră
„comandă şi control”. Comunicarea este elementul-cheie al
războaielor moderne. Diferenţa dintre armata aliată şi cea
irakiană a fost că aliaţii aveau abilitatea de a comunica şi
de a-şi coordona forţele în momentele decisive. Citind
diferite rapoarte despre Războiul din Golf, nu am putut s ă
nu mă întreb: există oare vreo lecţie spirituală pe care s ă
o putem învăţa? Ne pot indica întâmplările Războiului din
Golf cum să avem acelaşi succes în viaţa noastră

176
creştină? Există oare vreun aspect legat de „comandă şi
control” în experienţa creştină?
Am deschis Noul Testament în căutarea acestor
răspunsuri şi am descoperit astfel că războiul este o
metaforă des întâlnită în Biblie pentru a ilustra greut ăţile
cu care creştinii se confruntă în viaţa de zi cu zi şi, de
asemenea, provocările care îi aşteaptă pe copiii Domnului
chiar înainte ca lumea să se sfârşească. Unul din textele
cruciale se regăseşte în Apocalips 16.14-16:

Acestea sunt duhuri de demoni

care fac semne
şi care se duc la împăraţii
întregii lumi locuite,
ca să-i strângă pentru războiul
zilei celei mari
a Dumnezeului Celui Atotputernic.
Iată, Eu vin ca un hoţ.
Ferice de cel ce veghează
şi îşi păzeşte hainele,
ca să nu umble gol

177
 şi să nu i se vadă ruşinea.
Şi i-au strâns în locul care în evreieşte
se numeşte Armaghedon.

Luând în considerare cuvântul tradus prin „bătălie” din

versetul al paisprezecelea, e limpede că aceste versete
folosesc terminologia militară. Fiţi atenţi la versetul al
cincisprezecelea, plasat chiar în mijlocul pasajului de mai
sus:

Iată, Eu vin ca un hoţ.

Ferice de cel ce veghează
şi îşi păzeşte hainele,
ca să nu umble gol
şi să nu i se vadă ruşinea.

În alte cărţi ale Noului Testament, motivele „ho ţului”,

„veghei” şi „hainelor” sunt folosite pentru a scoate în
evidenţă faptul că trebuie să fim pregătiţi spiritual pentru a
doua venire a lui Isus. Vedeţi deci că, până şi în mijlocul
textelor care fac referire la Armaghedon, suntem îndemna ţi

178
la credinţă. Apocalipsa nu foloseşte o terminologie militar ă
pentru a ne satisface curiozităţile legate de evenimentele
politice viitoare, ci pentru a ne pregăti să trăim a şa cum ar
trebui în prezent! Bătălia Armaghedonului este, în ultim ă
instanţă, o luptă spirituală, care nu are nimic de-a face cu
un conflict între Rusia şi Statele Unite sau cu o lupt ă
pentru controlul petrolului din Orientul Mijlociu, ci cu b ătălia
supremă dintre Isus şi Satana pentru minţile oamenilor.
Experienţa creştină din ultimele zile ale istoriei
pământului este descrisă deci în termeni militari în Noul
Testament. Acest lucru apare cu atât mai limpede dacă
citim cuvintele apostolului Pavel din 2 Corinteni 10.3-5:

Măcar că trăim în trup, totuşi

nu ne luptăm potrivit firii păcătoase.
Căci armele cu care ne luptăm noi
nu sunt ale firii păcătoase,
ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu,
ca să dărâme întăriturile.
Noi răsturnăm raţionamentele
şi orice înălţime care se ridică

179
 împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu;
şi orice gând îl facem rob
ascultării de Hristos.

Chiar dacă nu face parte din Apocalipsă, acest

fragment este, într-un fel, cea mai limpede referire la
Armagedon din întreaga Biblie. Creştinii au de purtat o
luptă, la fel ca restul lumii, dar nu este vorba de un r ăzboi
fizic. Armele cu care luptăm nu sunt arme propriu-zise,
cum ar fi pistoalele automatele AK47, bombardierele F14
sau tancurile M1A1, care ucid trupul. Potrivit Noului
Testament, creştinii nu luptă folosind astfel de arme, ci
arme spirituale, ce au puterea divină de a distruge chiar şi
cea mai puternică întăritură.
Dar despre ce întărituri e vorba? Nu de întărituri fizice,
desigur, ci spirituale. Potrivit celor spuse de Pavel în 2
Corinteni, creştinii dispun de o putere divin ă, care le
permite să demoleze argumentele şi pretenţiile falsei
ştiinţe, ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu.
Mai mult, într-un război creştin, fiecare gând este capturat
şi forţat să I se supună lui Hristos. Cu alte cuvinte, un

180
război creştin este o luptă a minţii. O luptă între forţele
supranaturale care ne îndeamnă să Îi servim lui Hristos şi
cele care ne împing spre Diavol. Aţi trecut prin a şa ceva
săptămâna asta? Aţi avut o luptă care să aibă loc în
mintea voastră? La asta se referă Apocalipsa. Asta
înseamnă o adevărată viaţă creştină.
Biblia foloseşte deci ilustraţia războiului pentru a
descrie viaţa creştină. Dar „războiul” creştin este foarte
diferit de cel „fizic”. În timp ce războiul propriu-zis este
violent, în războiul biblic victoria nu se poate ob ţine decât
iubindu-ţi duşmanii, binecuvântându-i pe cei care te
blestemă, rugându-te pentru cei care te rănesc şi dând tot
ce poţi atunci când ţi se cere o favoare. Războiul cre ştin
învinge răul la fel cum au făcut-o Ghandi şi Martin Luther
King, nu la fel ca Attila Hunul sau Norman Schwartzkopf.
Adevăraţii creştini îi bombardează pe cei din jur cu iubire,
milă şi binecuvântare, apărându-se totodată cu sinceritate
şi vulnerabilitate. Pentru a folosi o expresie comun ă,
războiul creştin „ucide cu bunătatea”. La prima vedere,
aceste cuvinte ar putea părea lipsite de sens privite într-un
context secularizat. Dar chiar dacă, la prima vedere,

181
cuvintele Scripturii pot părea absurde, Biblia afirm ă clar c ă
„arma” Cuvântului lui Dumnezeu este mai puternică decât
cele mai devastatoare arme fizice şi că va avea un impact
mult mai mare asupra istoriei omenirii.
Dar cum este posibil acest lucru? Cum se poate ca un
arsenal spiritual modest să fie mai puternic decât toate
armele fizice ale rasei umane? Cred, în lumina textelor
biblice amintite, că evenimentele Războiului din Golf ne pot
ajuta să răspundem la această întrebare. Puterea forţelor
aliate nu a avut nimic de-a face cu capacitatea distructivă
a bombelor sau a altor arme, ci s-a bazat pe un lucru mult
mai simplu, şi anume pe comandă şi control! Există oare
vreo analogie aici care ne va deschide uşa către puterea
secretă a credinţei creştine? Prin ce se manifestă
comanda şi controlul într-un război creştin? Care este
elementul-cheie care face diferenţa dintre victorie şi
înfrângere în viaţa unui creştin?
Am ajuns la concluzia că cel mai potrivit corespondent
spiritual al influenţei decisive, pe care comanda şi controlul
l-au avut în Războiul din Golf, îl reprezintă rug ăciunea de
mijlocire, prin care creştinii „intervin” la Dumnezeu nu

182
pentru ei, ci în favoarea altora. O astfel de rugăciune ne
leagă, prin urmare, nu doar de El, ci şi unii de alţii.
Acest aspect apropie cel mai mult viaţa cre ştin ă de
conceptul de comandă şi de comunicare interdependentă
din războaiele moderne. Însă, întrucât rugăciunea de
mijlocire e de multe ori greşit înţeleasă, vom încerca s ă
detaliem în acest capitol trei dimensiuni ale acesteia: (1)
funcţionalitatea, (2) periculozitatea şi (3) utilitatea.

Rugăciunea de mijlocire funcţionează

Cel mai important lucru e că rugăciunea de mijlocire

funcţionează, iar efectul ei se răsfrânge nu atât asupra
noastră, cât asupra celorlalţi. Totul porneşte de la premisa
că, într-un mod neînţeles pe deplin, rugăciunile noastre pot
influenţa evenimente, care depind în mică măsură sau
chiar deloc de noi. Desigur, o atare concep ţie este greu de
acceptat din punct de vedere intelectual. Oare Dumnezeu
nu cunoaşte deja lucrurile pentru care ne rugăm? Nu este
El dispus să intervină chiar şi fără ca noi să-L rug ăm?

183
Cum ar putea influenţa rugăciunile noastre viaţa altei
persoane?
Cu toate acestea, am observat de-a lungul timpului că
rugăciunile mele au avut rezultate neaşteptate, şi asta nu
doar o dată sau de două ori. La un moment dat am fost
numit pastor într-o biserică. Înainte de a m ă întâlni cu
membrii ei, am considerat că n-ar strica să aflu câte ceva
de la fostul pastor. Cuvintele lui m-au luat însă pe
neaşteptate: „Oamenii de aici sunt imposibili şi te asigur că
nu vei putea face absolut nimic pentru ei. Între ţine- ţi
maşina, citeşte, fă orice altceva, dar n-are rost să-ţi ba ţi
capul cu ei.” Şi a continuat: „Niciodată nu am putut s ă
predic mai mult de zece minute în această biserică. De
fiecare dată m-am simţit cuprins de întuneric şi, pur şi
simplu, nu am mai putut continua.” A concluzionat apoi,
zicându-mi, nu fără o notă de maliţiozitate, că tot ce s-ar
putea face pentru acea biserică ar fi să i se lege de gât o
piatră de moară şi să fie aruncată în mare.
Aveam înainte un om învins şi distrus, prăbuşit în
scaunul lui. Ca pastor tânăr, abia ieşit de pe b ăncile
seminarului, m-am gândit: „Ei bine, el nu a putut s ă se

184
descurce, dar eu nu sunt atât de slab. Am să-i ar ăt ce pot
face!” Astfel că, îmbătat de o încredere prostească, am
aşteptat cu nerăbdare Sabatul pentru a ţine prima mea
predică în acea biserică. Însă atunci când m-am ridicat şi
m-am postat la amvon, mi-am dat seama imediat că
bătrânul pastor ştia despre ce vorbeşte. Nu era nicio
glumă la mijloc. În acea biserică adventistă chiar se
simţea o prezenţă demonică! Aveam senzaţia că mă aflu
în faţa unui zid şi că începe să se facă întuneric.
Oricât de necrezut ar părea, era ca şi cum între
amvon şi sală s-ar fi interpus un geam gros şi etanş, astfel
că nimic din ceea ce spuneam nu putea trece mai departe.
Acum ştiu că geamul nu exista în realitate, dar pentru mine
atunci nu era deloc un produs al imagina ţiei. Copiii se
ridicau în picioare pe scaunele din spate, se strecurau sub
ele, iar apoi se ridicau iarăşi. Adulţii vorbeau între ei ca şi
când n-aş fi fost de faţă.
Nimic din ceea ce spuneam nu ajungea la ei şi mă
simţeam ca şi când, dintr-o dată, aş fi rămas fără aer, iar
în jurul meu se făcea din ce în ce mai întuneric. Nu era
însă totul pierdut. Soţia mea şi-a dat seama imediat c ă

185
ceva nu mergea bine în acea dimineaţă, astfel că a
început să se roage, în tăcere, pentru mine şi pentru
ceilalţi membri ai bisericii. La douăzeci şi cinci de minute
de la începutul predicii, am auzit cu claritate sunetul unui
clopot, asemenea celui care-i cheamă pe romano-catolici
la slujbă. În clipa în care am auzit acest sunet, geamul
care mă separa de ceilalţi a dispărut şi, brusc, toate
privirile din biserică s-au îndreptat spre mine. Ultimele
minute ale predicii din acea dimineaţă au fost la fel de
pline de putere ca în oricare altă predică de-a mea.
Rugăciunile de mijlocire dau, într-adevăr, rezultate. Nu am
făcut nimic deosebit în acea zi, dar gra ţie rug ăciunilor
soţiei mele s-a întâmplat ceva cu totul special.
Câţiva ani mai târziu, în Australia, m-am întâlnit cu un
pastor şi cu soţia lui. Cei doi m-au chemat să mă rog
împreună cu ei pentru ca ea să se vindece de o boal ă
incurabilă de care suferea. Le-am spus că, de regul ă, nu
fac aşa ceva, dar că vroiam totuşi să încerc. Am hotărât
de asemenea să îl rog şi pe preşedintele Conferin ţei să ni
se alăture, deoarece îi cunoştea pe cei doi şi era un om al
rugăciunii. În acea perioadă prezidam o serie de întâlniri

186
împreună cu Roland Hegstad, editorul revistei Liberty. Am
hotărât ca el să predice, în timp ce noi ne rugam într-o
cameră alăturată. Ne-am rugat, am avut un sentiment
deosebit, dar nu am primit niciun semn imediat c ă boala
dădea înapoi.
Când m-am întors în sala mare, Hegstad m-a întrebat
ce se petrecuse în camera cealaltă. L-am întrebat la ce se
referea şi mi-a răspuns că, în ultima oră, simţise prezen ţa
deosebit de puternică a lui Dumnezeu în jurul nostru, un
lucru care nu i se mai întâmplase niciodată pân ă atunci.
Prezenţa părea să radieze din camera în care ne rugasem.
Am fost tentat să mă simt mândru de puterea rug ăciunilor
mele, până când am aflat că, în Statele Unite, so ţia mea
se simţise îndemnată să se roage chiar în timpul acela. De
atunci am învăţat să-mi dau seama când soţia mea se
roagă pentru mine, deşi deseori ne aflăm la mare distan ţă
unul de celălalt. Rugăciunile ei din acea noapte (cred c ă
pentru ea era dimineaţa aceleiaşi zile) au avut un efect
puternic în Australia – un efect de care ceilal ţi nu şi-au dat
seama atunci. Şi, cel mai neobişnuit lucru dintre toate,
peste şase ani m-am întâlnit din nou cu so ţia pastorului,

187
care se simţea mult mai bine şi mi-a spus că
însănătoşirea începuse la o zi după acea rugăciune!
La ceva timp după această experienţă, în timp ce
predam un curs opţional la colegiul Walla Walla (în
aceeaşi perioadă descrisă la începutul capitolului), am
făcut o greşeală stupidă, lucru care mi se întâmpl ă uneori.
Seminarul aranjase lucrurile astfel încât să predau cinci
zile, iar apoi să petrec alte cinci recrutând voluntari din
rândul studenţilor din ultimul an. Însă nu vroiam să stau
zece zile departe de casă, astfel încât m-am hotărât să fac
ambele lucruri deodată, ca să mă pot întoarce mai
devreme. Asta însemna că trebuia să predau în fiecare zi
de la ora 8 dimineaţa până la 3 şi jumătate dup ă-amiaza,
iar apoi să petrec restul zilei intervievând studen ţi. În
puţinul timp care-mi mai rămânea îmi pregăteam cursurile
pentru ziua următoare. Mare greşeală!
Nu numai că îmi asumasem suficiente responsabilităţi
încât să mă pândească o cădere nervoasă, dar în aceea şi
perioadă a mai început şi Războiul din Golf. Pe lângă
stresul pricinuit de îndatoririle profesionale, îmi f ăceam
probleme şi pentru situaţia în care se afla restul lumii.

188
Când am ajuns acasă, resimţeam deja puternice dureri
articulare şi, timp de o săptămână, m-am deplasat cu
mare greutate (în felul acesta reacţionează organismul
meu la un stres prelungit). Nu cred că am mai predat
vreodată un curs, fiind atât de obosit, de neatent şi de
puţin pregătit. Însă, ciudat, atunci când am primit
evaluarea de sfârşit de săptămână, am aflat că, de fapt,
nu mai predasem niciodată un curs atât de apreciat de
studenţi!
Ce se întâmplase? În mod sigur, nu era meritul meu.
Devenisem deja o epavă. Când am ajuns acasă, am aflat
că soţia şi fiica mea puseseră la cale un plan, după ce
simţiseră de mai multe ori, amândouă, un impuls puternic
să se roage pentru mine împreună (chiar dacă eu nu le
sugerasem nimic în acest sens). Rezultatele rugăciunilor
de mijlocire s-au dovedit uimitoare şi, ceea ce este mai
important, ne putem bucura de ele fără a fi nevoie s ă
cunoaştem prea multă teologie.
Membrii bisericii mele din Buchanan, Michigan, au
obiceiul ca, în fiecare sâmbătă, să-şi ia timp pentru a- şi
împărtăşi bucuriile, laudele, tristeţile şi nevoile. Într-un an,

189
un psiholog a început să-şi ia notiţe la fiecare întâlnire
fără să spună nimănui ce făcea. În ianuarie, acelaşi
psiholog a surprins pe toată lumea cu rezultatele studiilor
pe care le făcuse.
„Faceţi asta în fiecare săptămână”, a spus, „şi nu
aveţi habar de ceea ce se petrece de fapt. Mi-am notat
fiecare cerere pentru care v-aţi rugat în ultimul an, iar apoi
am aşteptat să văd dacă se întâmplă ceva. Vă daţi
seama că, în ultimul an, mai mult de 80 la sut ă din
cererile voastre au primit un răspuns evident pozitiv?
Trebuie să luăm această parte a slujbei chiar mai în serios
decât am făcut-o până acum. Rugăciunile voastre dau
roade. Rugăciunile voastre pot schimba lumea, fie că vă
daţi seama sau nu!”
Pentru grupul nostru, cel puţin, aceasta a fost o
dovadă covârşitoare că rugăciunile de mijlocire
funcţionează. De atunci am început să mă interesez de
studiile ştiinţifice care conferă un plus de credibilitate
acestei revelaţii. În 1995, Dwight Nelson a prezentat
universităţii Andrews rezultatele unui studiu „orb”
desfăşurat la Spitalul General din San Francisco şi descris

190
într-un articol din Southern Medical Journal (volumul 81,
numărul 7). Timp de zece luni, 393 de pacien ţi cardiaci
care erau trataţi la terapie intensivă au fost împărţi ţi la
întâmplare în două grupuri. Nici pacienţii şi nici doctorii
care îi îngrijeau nu ştiau din ce grup făcea parte fiecare.
Pacienţii din primul grup au continuat să primească
îngrijiri la fel ca şi până atunci, în timp ce pacien ţii din al
doilea grup, pe lângă asta, au fost încredin ţa ţi unor
„mijlocitori” anonimi – persoane creştine născute din nou,
care credeau în rugăciunile mijlocite şi le practicau. To ţi
aceşti mijlocitori ştiau numele de botez al pacien ţilor care
le fuseseră încredinţaţi, diagnosticul acestora şi starea în
care se aflau. S-au rugat zilnic ca pacienţii să î şi revin ă
rapid, fără complicaţii, şi să trăiască. Iar când studiul s-a
terminat, pacienţii pentru care mijlocitorii se rugaseră erau
într-o condiţie cu mult mai bună decât ceilal ţi, chiar dacă
nici unul din membrii celor două grupuri nu ştia c ă f ăcuse
parte din acest studiu.
Potrivit articolului, pacienţii pentru care se rostiseră
rugăciuni „au suferit atacuri mai puţin acute, au avut
nevoie de mai puţine tratamente cu diuretice şi antibiotice,

191
au avut mai puţine cazuri de pneumonie, mai pu ţine
atacuri de cord şi nu au avut nevoie atât de des de îngrijiri
speciale”. Puteţi să vă îndoiţi de experienţele mele
personale fiindcă, până la urmă, este dreptul vostru să nu
credeţi pur şi simplu tot ce spune altcineva. Dar studiile
efectuate pe grupuri semnificative au început să confirme
ceea ce războinicii creştini bănuiau deja de multă vreme –
rugăciunile de mijlocire contează, şi contează extrem de
mult.
Nu mă întrebaţi de ce. Ştiu că există creştini care se
simt deranjaţi de astfel de rugăciuni, ca şi când Dumnezeu
ar fi obligat să intervină în vieţile altor oameni. Se poate ca
rugăciunile de mijlocire să nu aibă vreo logică. Nu în ţeleg
de ce funcţionează, dar ştiu asta, iar Biblia le confirm ă
eficienţa, fără nicio urmă de îndoială. Mă gândesc la 1
Timotei 2.1-2, versete în care apostolul îndeamnă clar
credincioşii să se roage pentru „împăraţi” şi pentru al ţi
conducători, pe care nu îi vor putea influen ţa niciodat ă
personal. Iar Pavel se aşteaptă ca aceste rug ăciuni să
conteze. El spune că ar trebui să ne rugăm pentru
conducători, „ca să putem duce astfel o viaţă pa şnică şi

192
liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.” (1 Timotei 2.2).
De asemenea, mă gândesc la Daniel 10, unde rugăciunile
unui singur om au reuşit să schimbe soarta unei na ţiuni
întregi.
Nu sunt sigur că ştiu de ce se întâmplă asemenea
lucruri, dar ştiu că se întâmplă! Cumva, în mijlocul acestui
conflict monumental între lumină şi întuneric, rugăciunile de
mijlocire ale credincioşilor Îi oferă posibilitatea lui
Dumnezeu să acţioneze împotriva Diavolului cu o autoritate
care nu ar fi altfel posibilă. Nu fiindcă Dumnezeu nu poate
sau nu vrea să acţioneze şi fără ca noi să ne rugăm, ci
fiindcă rugăciunile noastre schimbă într-un fel împrejurările
în care El acţionează. Dwight Nelson sugerează: „Poate
că, în această bătălie pentru rasa umană, forţele luminii şi
ale întunericului au adoptat regulile fair play-ului. S ă aib ă
oare rugăciunile noastre puterea de a-I permite lui
Dumnezeu să intervină cu o forţă plină de dragoste în
viaţa altei persoane, care este chinuită de forţele răului, o
persoană care nu poate sau nu vrea să Îi ceară ea însăşi
ajutorul?” (Andrews University Student Movement, 10
ianuarie 1995, p. 11). Indiferent că suntem sau nu de

193
acord cu această teorie, rezultatele rugăciunilor de
mijlocire sunt demne de atenţia noastră.

Rugăciunile de mijlocire pot fi periculoase

Chiar dacă există suficiente dovezi că rugăciunile de

mijlocire funcţionează, sunt de asemenea dovezi că ele
pot fi periculoase, deoarece par să mărească forţa cu care
Diavolul ne atacă pe fiecare în parte. De şi Diavolul este un
inamic învins, poate deveni uneori deranjant sau, în cel mai
rău caz, înfricoşător. Daţi-mi voie să ilustrez această
dinamică complexă cu un alt exemplu din sfera militară.
Spre deosebire de Războiul din Golf, în cadrul căruia
s-au efectuat mişcări masive de trupe, războiul din
Vietnam a fost purtat, în cea mai mare parte, de unit ăţi
relativ mici. De regulă, un grup de pân ă la doisprezece
soldaţi îşi părăseau baza şi patrulau în jur, în căutarea
unui grup la fel de mic al inamicului. În mod normal, to ţi
oamenii purtau arme grele, în afara transmisionistului, care
purta arme uşoare, fiindcă trebuia să ducă şi un rucsac cu
echipamentul pentru radiocomunicaţie.

194
 Veteranii îmi povesteau că, atunci când inamicii
descoperea o patrulă, trăgeau de regulă mai întâi în
transmisionist, dacă îl puteau identifica, şi asta pentru c ă
transmisionistul era cel mai important om într-o confruntare.
Chiar dacă nu era bine înarmat, transmisionistul putea
schimba soarta unei lupte printr-o simplă comunicare radio.
Dacă patrula se întâlnea cu un regiment de o sută de
oameni, de exemplu, transmisionistul acţiona imediat şi
chema întăriri aeriene, cum ar fi elicopterele sau
aeronavele blindate, supranumite şi „ucigaşele de tancuri”.
Putea solicita un atac de artilerie, dând coordonatele exacte
ale ţintei, pentru a se asigura că va fi lovită. Putea cere
întăriri, echipamente şi provizii. Putea chema un avion care
să evacueze întreaga echipă sau un detaşament
aeropurtat care să înconjoare inamicul prin surprindere. Cu
alte cuvinte transmisionistul putea, de unul singur, să
aducă victoria şi, prin urmare, într-un război de tipul celui
din Vietnam, era la fel de important ca un general. Nu e de
mirare că o asemenea slujbă prezenta atâtea pericole,
dacă ne gândim că inamicul se temea de un transmisionist
mai mult decât de orice altceva!

195
 Mai exista însă un lucru ce-i dădea inamicului dureri
de cap. Comunicarea funcţionează în ambele sensuri,
astfel că transmiţătorul putea face mai mult decât să
cheme întăriri – putea să acţioneze în acelaşi timp ca un
spion de teren, să intercepteze semnale şi comunicate ale
inamicului, să ofere informaţii cu privire la situa ţia curentă,
care să schimbe deciziile luate de comandamentul general,
să afle poziţia exactă a inamicului şi să o transmită mai
departe, să descopere cât de puternic este inamicul şi ce
tip de atac pregăteşte. În timpul luptei era mai folositor
decât o sută de spioni lipsiţi de capacitatea de a comunica
imediat ceea ce au aflat. Nu e greu de în ţeles la ce riscuri
se expuneau cei care duceau cu ei un radio! În războiul de
gherilă, camuflajul şi discreţia sunt cruciale, deoarece
transmisionistul este o piesă de bază, având capacitatea
de a submina practic de unul singur operaţiunile inamicului.
Conceptul cheie era şi aici, la fel ca în Războiul din
Golf, acela de „comandă şi control”. Generalii aveau
nevoie de informaţii, căci deciziile se luau în funcţie de
ceea ce se întâmpla pe câmpul de luptă. În zilele noastre,
acest gen de informaţii se obţin din ce în ce mai u şor cu

196
ajutorul sateliţilor, dar în timpul Războiului din Vietnam
transmisionistul din teren era figura decisivă în majoritatea
luptelor. Aşadar, informaţia condiţionează de multe ori
victoria sau înfrângerea într-o bătălie.
Îmi amintesc primul an al lui Reagan ca pre şedinte.
Într-o zi, el s-a plâns că munca îi era stânjenită de decizia
predecesorului său de a face reduceri de personal la
Agenţia Centrală de Spionaj (Central Intelligence Agency
sau CIA), cea mai cunoscută organizaţie de acest fel din
America. Într-unul din discursurile lui de început, Reagan a
făcut una din greşelile sale tipice, care îi asigurau constant
simpatia alegătorilor: „De când am devenit pre şedinte, m-
am confruntat cu o lipsă acută de informa ţii * la Casa
Albă!”. Generalii au nevoie de informaţii precise pentru a
lua o decizie inteligentă. Rezultatul unei comunicări
eficiente în luptă este victoria, chiar şi atunci când situa ţia
unităţilor luate separat ar putea sugera înfrângerea.
La fel ca şi comunicaţiile militare, comanda şi controlul
în viaţa creştină au două aspecte: rugăciunile de mijlocire,

*
Joc de cuvinte intraductibil. În textul original, cuvântul folosit pentru
„informaţii” este „intelligence”, termen care înseamnă însă, în acelaşi timp,
şi „inteligenţă”.

197
care solicită ajutorul, şi răspunsul pe care Dumnezeu ni-l
trimite. Rugăciunile de mijlocire construiesc o re ţea de
încurajare şi sprijin, care îi permit Comandantului s ă
acţioneze pe câmpul de luptă, iar Comandantul nostru î şi
ghidează trupele folosind impulsuri şi sentimente.
Dar această realitate îşi are şi ea partea întunecată.
A-ţi asuma comanda şi controlul în războiul cre ştin este o
misiune la fel de periculoasă cum era cea de transmisionist
în războiul din Vietnam. Soţia mea ar putea să vă
povestească de câte ori s-a simţit atacată de Diavol în
timpul rugăciunilor de mijlocire. La fel cum Diavolul a f ăcut
tot ce-i stătea în putinţă să împiedice rugăciunile lui
Daniel pentru poporul său (aruncarea lui Daniel în groapa
cu lei a avut loc chiar atunci când el mijlocea cu putere
pentru Israel – comparaţi Daniel 6 cu Daniel 9.1-19), îi
atacă şi astăzi pe cei care fac rugăciuni de mijlocire.
Diavolul va face totul pentru a-i asalta pe cei ce mijlocesc
prin temeri, dureri şi uneori chiar prin manifestarea
sensibilă a prezenţei sale. Dacă va reuşi să îi facă pe
oameni să nu se mai roage, bătălia va fi în bun ă m ăsur ă
câştigată. Dar, chiar dacă rugăciunile de mijlocire le-ar

198
putea crea probleme celor care le practică, comanda şi
controlul sunt cheia către victorie. Nu trebuie să ne lăsăm
deturnaţi de la singurul lucru ce poate face diferen ţa în
cele mai multe din luptele spirituale.

Rugăciunile de mijlocire sunt benefice

Secţiunile precedente ale acestui capitol au arătat că,

în timp ce rugăciunile de mijlocire au efecte binefăcătoare
pentru beneficiarii lor, de multe ori cel ce mijloce şte trebuie
să plătească un preţ. Este destul de greu de perseverat în
rugăciune dacă nu urmăreşti decât avantajele de moment
ale acesteia, deoarece o astfel de rugăciune atrage
represalii din partea Diavolului şi prima reacţie ar fi s ă
gândeşti că nu merită efortul. Dar mai există o a treia
dimensiune a rugăciunii de mijlocire, care contracareaz ă
pericolul spiritual ce poate apărea când ne rugăm pentru
alţii. Rugăciunile de mijlocire nu sunt benefice numai
pentru ceilalţi, ci şi pentru noi, dintr-o multitudine de
motive.

199
 Spre exemplu, atunci când ne rugăm pentru ceilal ţi ne
schimbăm automat atitudinea faţă de aceştia. Este greu
să-ţi menţii sentimentele negative faţă de cineva pentru
care te rogi zi de zi, nu-i aşa? Atunci când Îi cerem lui
Dumnezeu sprijin pentru cei care I-au întors spatele, Duhul
Său se apropie de noi şi, astfel, simţim o frântură din
infinita iubire divină faţă de asemenea suflete. Atunci când
Îi vorbim despre cei ce ne dispreţuiesc, simţim o frântură
din iubirea Sa faţă de cei care Îl dispreţuiesc. Intrând în
contact cu iubirea lui Dumnezeu faţă de cei rătăciţi,
propria noastră atitudine faţă de aceştia începe să se
schimbe. Astfel, rugăciunea pentru ceilalţi ne schimbă.
Există, de asemenea, şi alte avantaje pentru cei care
mijlocesc. Atunci când cerem ceva pentru alţii, şi noi ne
vom bucura de darurile primite de aceştia. Când ne rug ăm
ca cineva să se întoarcă la Hristos şi să fie iertat, sim ţim
cu atât mai mult iertarea lui Dumnezeu pentru noi.
Învăţând să ne rugăm pentru cei care ne-au rănit, simţim
şi noi iertarea celor pe care i-am rănit, la rândul nostru.
Rugându-ne pentru ceilalţi, relaţia noastră cu Dumnezeu
creşte. Cele două aspecte se condiţionează reciproc;

200
atunci când ne rugăm pentru ceilalţi suntem şi noi, la
rândul nostru, binecuvântaţi.
Un alt beneficiu al rugăciunilor de mijlocire este că,
rugându-ne pentru ceilalţi, începem să ne asem ăn ăm din
ce în ce mai mult cu Isus, care s-a rugat pentru du şmanii
Lui şi, implicit, pentru noi. În felul acesta, Isus ne-a dat un
exemplu, pentru a face şi noi la fel, căci rugându-ne pentru
alţii relaţia noastră cu Dumnezeu capătă un plus de
profunzime, ajungând să simţim mult mai puternic iubirea
şi preocuparea Lui pentru ceilalţi.
Şi, poate cel mai important lucru, rugăciunile de
mijlocire ne pot aduce un sentiment adânc de împlinire,
atunci când realizăm că ceea ce facem contează pentru
întreaga lume. Una din cele mai profunde nevoi ale fiin ţei
umane este sentimentul de împlinire, conştiinţa că a făcut
ceva care contează cu adevărat. Rugăciunile de mijlocire
se numără printre lucrurile care, într-adevăr, contează.
Îngăduiţi-mi să vă povestesc o întâmplare.
Cu câţiva ani în urmă, în timpul unei călătorii, am
hotărât să-i dau un telefon pastorului care mă botezase
când aveam doisprezece ani. În copilărie îl admirasem

201
întotdeauna deoarece îl vedeam ca pe un adevărat om al
lui Dumnezeu şi ca pe o întruchipare a ceea ce vroiam s ă
devin mai târziu în viaţă. Era întotdeauna serios şi gata s ă
dea o mână de ajutor, însă în acelaşi timp era blând şi
prietenos, mai ales faţă de copii, lucru care m ă atrăgea în
mod special la el. Atunci când m-am hotărât să îl sun avea
deja peste 80 de ani, ieşise la pensie şi locuia aproape de
locul către care mă îndreptam. I-am format numărul fără
să ştiu la ce să mă aştept şi l-am întrebat ce mai face.
Eram însă complet nepregătit pentru răspunsul, pe care
avea să-l primesc.
„Nimic! Nu mai fac nimic!” mi-a răspuns. „Nu fac
nimic; sunt un nimic; mă simt ca un gunoi! În fiecare zi
doar stau în casă şi aştept, pur şi simplu, să mai treacă o
zi. Uneori ies în grădină o jumătate de oră, dar în rest stau
şi nu fac altceva decât să aştept ca Dumnezeu să mă
cheme şi să îmi dea odihnă.”
Eram peste măsură de surprins şi nu ştiam ce să
spun. Am rostit în gând o rugăciune scurtă, cerând
inspiraţie, şi mi-a venit o idee. L-am întrebat dac ă se ruga
încă.

202
 „Desigur”, mi-a răspuns.
L-am întrebat dacă ştia că rugăciunea de mijlocire
funcţionează .
„Da, cred că da”, a spus.
L-am rugat atunci să se roage pentru mine şi pentru
munca pe care o făceam, oriunde aş fi mers. I-am povestit
cât de mult mă ajutaseră rugăciunile celorlalţi şi i-am spus
că, chiar dacă trupul lui nu mai era în stare să Îl slujeasc ă
pe Dumnezeu prea mult, rugăciunile lui erau încă
importante. Putea să se roage pentru oricine: pentru mine,
pentru membrii bisericii, pentru preşedintele Conferin ţei
Generale sau pentru cei ce administrau biserica şi care,
mereu ocupaţi cu tot felul de lucruri, nu mai aveau timp s ă
se roage atât de mult, chiar dacă ar fi vrut. Pe de altă
parte, el avea timp să se roage oricât. Poate că Dumnezeu
îl ţinea în viaţă fiindcă avea nevoie de creştini care s ă- şi
dedice mult mai mult timp rugăciunii.
I-am împărtăşit câteva din experienţele pe care le-aţi
citit în acest capitol, momente în care rugăciunile de
mijlocire mi-au fost de mare ajutor. Apoi s-a întâmplat un
lucru uimitor. Am continuat să vorbim şi, la un moment dat,

203
am început să simt o undă de speranţă în vocea lui. A
devenit din ce în ce mai entuziast pe măsură ce a început
să fie convins că Dumnezeu îi pusese la dispozi ţie atât de
mult timp, tocmai pentru ca el să se poată ruga.
„Este uşor să crezi că zilele tale de glorie sunt de
mult apuse”, i-am spus, „dar dacă Dumnezeu te-a ţinut în
viaţă până acum, este posibil ca zilele tale de glorie nici
să nu fi venit încă! Poate că biserica ta are nevoie de
rugăciunile pe care doar tu le poţi rosti. Poate că eşti unul
din factorii cheie ai planului lui Dumnezeu pentru acest loc
şi nu ştii încă!”
Până la sfârşitul convorbirii, bătrânul pastor era deja
cuprins de entuziasm şi sete de viaţă şi, cu siguran ţă, nu
îşi mai dorea ca Domnul să îl cheme atât de repede la
odihnă, deoarece El îi era alături chiar în singurătatea
căminului. Avea acum o însărcinare şi un scop în via ţă.
Cât de mult contează rugăciunile de mijlocire şi cât de
uşor uităm adesea acest lucru! Şi eu mă întreb uneori cât
de mult contează ceea ce fac şi dacă nu cumva zilele
mele de glorie au trecut, uitând tocmai lucrul de o
importanţă crucială. Căci nu armele pe care le purtăm fac

204
diferenţa între succes şi înfrângere în războiul spiritual, ci
comanda şi controlul aduc biruinţa.

Obstacole în calea rugăciunilor

Însă dacă rugăciunile de mijlocire reprezintă cheia

„succesului” spiritual, atunci de ce există atât de pu ţini
creştini care le practică? Să fie oare fiindcă, în
străfundurile noastre, încă avem o mentalitate
secularizată? Să fie deoarece tot mai credem că
rugăciunea e, până la urmă, o pierdere de timp şi că nu
contează cu adevărat? Sau să fie din cauza egoismului
nostru? Simţim oare că, în pofida a ceea ce susţine Biblia,
Dumnezeu nu Se implică în ceea ce se întâmpl ă în lume
şi, prin urmare, noi suntem cei care trebuie să prelu ăm
frâiele? Să ne amintim însă unde a dus autonomia
extremă a irakienilor.
Neglijăm oare rugăciunile de mijlocire fiindcă avem
memoria scurtă? Vrem să ne rugăm, dar pur şi simplu
uităm? Ne lăsăm distraşi de lucruri mărunte, la fel ca şi
copiii mici, în ciuda angajamentelor că ne vom ruga mai

205
mult pe viitor? Sau să fie tirania imediatului de vin ă? „Da,
o să mă rog imediat ce o să am timp. Sunt cât se poate
de ocupat momentan, dar săptămâna viitoare o să încep
să mă rog. Ştiu că ar trebui să încep chiar acum, dar am
de terminat o lucrare ce nu suportă amânare, a şa c ă
rugăciunea o voi face după.” Cum putem schimba acest
obicei nesănătos de a pune rugăciunea de mijlocire la
sfârşitul listei noastre de priorităţi?
Cred că rugăciunea de mijlocire scoate cel mai bine la
suprafaţă reziduurile noastre de mentalitate secularizată.
Ce rost are să ne rugăm pentru ceilalţi dacă oricum nu
credem că contează? Ce rost are să mijlocim pentru al ţii
dacă, în sinea noastră, nu credem că Dumnezeu are
puterea şi dorinţa de a interveni? Însă nu ne vom putea
apropia niciodată de persoanele nereligioase, fără a ne
exprima compasiunea pentru ele în rugăciune. Şi eu m-am
izbit de multe ori de aceste dificultăţi, dar, odată cu
trecerea anilor, am învăţat câteva strategii care, treptat, au
dat roade.

Stabiliţi-vă un program

206
 Primul lucru pe care trebuie să îl faceţi este să vă
stabiliţi un program de rugăciune. Acest lucru ar putea
părea ceva simplist, dar este extrem de important. Stabili ţi
o anumită oră pentru rugăciunile de mijlocire, ideal
aceeaşi în fiecare zi. Unul din cele mai bune mijloace de
disciplină spirituală constă în formarea deprinderii de a v ă
ruga. Deprinderile se dezvoltă prin repetiţie şi rutin ă. Când
repetaţi acelaşi lucru în fiecare zi, acesta vă intră în cele
din urmă în obicei şi, astfel, devine mult mai uşor de făcut.
O a doua sugestie este să întocmiţi o listă de
rugăciune, dar fiţi atenţi să nu cădeţi în capcana
superficialităţii. Bunăoară, mulţi fac greşeala de a alcătui
o listă lungă de nume ale celor pentru care ar vrea s ă se
roage. Oamenilor le place ca alţii să se roage pentru ei şi
este extrem de greu să-i refuzi. Listele lungi sunt îns ă
obositoare, astfel încât, de multe ori, cei ce se roagă o fac
telegrafic şi, după o vreme, renunţă.
Prin urmare, vă sugerez să faceţi o listă scurtă, cel
puţin la început. Cel mai probabil, trei nume sunt suficiente,
mai ales dacă nu aţi mai rostit astfel de rugăciuni până

207
acum. La începutul listei aţi putea trece numele celei mai
dificile persoane pe care o cunoaşteţi. O persoană care v ă
deranjează mai mult decât oricine altcineva. O persoan ă a
cărei simplă apariţie face să vă crească tensiunea. O
persoană căreia nu îi pasă de sentimentele şi nevoile
voastre şi care vă calcă în picioare tot ce ave ţi mai de
preţ în viaţă. Sper însă că nu e vorba de şeful sau de
soţia dumneavoastră!
Nu este nimic arogant în a recunoaşte efectul negativ
pe care unii oameni îl au asupra dumneavoastră, fapt
datorat în bună măsură incompatibilităţilor de
personalitate. De aceea, se poate ca celălalt să nu-şi dea
seama cât de multe probleme vă creează şi este posibil,
de asemenea, ca şi dumneavoastră să fiţi primii pe lista
altcuiva, aşa că nu are rost să vă credeţi mai buni ca al ţii.
Dumnezeu vrea să ne rugăm pentru astfel de oameni, la
fel cum şi Isus a făcut-o pentru apostolii Săi (vezi Ioan
17). Atunci când te rogi pentru cineva care-ţi face greutăţi,
se întâmplă ceva extraordinar. Cu timpul, sentimentele fa ţă
de acea persoană vor începe să se schimbe şi începi să-i

208
vezi atât părţile bune, cât şi ceea ce ar putea deveni, c ăci
o priveşti prin ochii lui Dumnezeu.
Alături de primul nume din listă scrieţi numele altor
câteva persoane cu care nu vă înţelegeţi chiar aşa de rău
şi care au un potenţial mai mare de schimbare, deoarece
este extrem de încurajator să vedeţi câteva rezultate
imediate. Când situaţia celor pentru care vă ruga ţi se
îmbunătăţeşte, e bine să înlocuiţi numele acestora cu cele
ale unor persoane care au nevoie imediată de ajutor. Unii
oameni preferă să aibă şi o a doua listă, mai lungă,
asupra căreia să-şi îndrepte atenţia din când în când, dar,
oricum, lista principală ar trebui să fie scurtă şi foarte
practică.
În fine, cel mai mare ajutor pentru a vă obi şnui să vă
rugaţi în mod constant este găsirea un partener de
rugăciune, deoarece puţini oameni reuşesc ceva în via ţă
pe cont propriu. Dacă vreţi să faceţi regulat exerciţii fizice,
de exemplu, vă simţiţi mult mai bine atunci când v ă
întâlniţi cu un prieten ca să alergaţi sau să merge ţi la sala
de fitness împreună. Elementul cheie aici este cât de des
reuşiţi să vă treziţi dimineaţa devreme. Patul este atât de

209
confortabil, iar exerciţiile sunt atât de dificile. Apoi v ă
amintiţi că trebuie să vă întâlniţi cu prietenul
dumneavoastră în zece minute şi aşa reuşiţi să vă treziţi
imediat, lucru pe care că probabil şi el îl va face, ştiind c ă
are de onorat o promisiune! Astfel de parteneri vă pot oferi
sprijinul necesar şi întări voinţa, iar o asemenea colaborare
va aduce cu siguranţă beneficii ambelor părţi!
Dar cum funcţionează un parteneriat de rug ăciune?
Există o mulţime de posibilităţi, dar voi aminti doar trei
dintre ele. V-aţi putea forma un grup de prieteni cu care să
vă întâlniţi regulat pentru rugăciune la o anumită oră şi
într-un anumit loc. Dezavantajul acestei abord ări este
pericolul apariţiei unor discuţii irelevante, fiindcă grupurile
pot pierde foarte uşor din vedere scopul principal pentru
care s-au întâlnit. Avantajul este însă varietatea de stiluri şi
perspective, precum şi preocupările comune care vă
leagă, ceea ce poate preveni apariţia sentimentului de
rutină sau a lipsei de concentrare.
Un alt tip de parteneriat este cel individual, în care vă
găsiţi un singur partener de rugăciune. Întâlnirile regulate
vor oferi un plus de stabilitate colaborării voastre şi între

210
voi va apărea o legătură specială, datorată relaţiei
comune cu Dumnezeu. De asemenea, este mai pu ţin
probabil ca bârfele sau discuţiile lipsite de importan ţă s ă-
şi facă loc în timpul vostru de rugăciune. Veţi ajunge să
vă cunoaşteţi mult mai bine decât aţi fi putut-o face în
cadrul unui grup.
Totuşi, întâlnirile regulate cu unul sau mai mul ţi
prieteni nu funcţionează în toate cazurile. Uneori, cel mai
bine este să vă chemaţi alături un prieten „încăp ăţânat”.
Am câţiva astfel de prieteni şi îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru că mi i-a dat. Prin „încăpăţânaţi” înţeleg genul de
prieteni care nu ezită să vă facă reproşuri sau să vă
contrazică atunci când e nevoie. Să presupunem că îi
spuneţi unui prieten că aveţi de gând să vă ruga ţi pentru
alţii în fiecare dimineaţă între 7:00 şi 7:15 şi îi cere ţi s ă
aibă grijă ca voi să vă îndepliniţi sarcina asumată. Dacă
se numără printre cei „încăpăţânaţi”, vă va suna la 7:17
să verifice dacă v-aţi rugat sau nu, lucru care vă va fi de
mare ajutor. Toate aceste trei forme de parteneriat v ă pot
ajuta să dobândiţi consecvenţa şi perseverenţa de care
aveţi nevoie.

211
 Rugăciunile pot muta munţii din loc

În cartea „Planul de rugăciune al Maestrului”, se

relatează evenimentele care au urmat conflictului Rodney
King şi procesele intentate poliţiştilor implicaţi. În aprilie
1992, Los Angeles-ul a fost cuprins de revolte şi se
anticipa că probleme similare aveau să apară şi în New
York. Echipele TV erau pregătite să transmită de la fa ţa
locului imediat ce s-ar fi întâmplat ceva. Dar în loc de lupte
de stradă, reporterii au constatat cu uimire că, peste tot în
oraş, oamenii se rugau.
Se pare că, cu o lună înainte de evenimentele din Los
Angeles, mai mulţi pastori din New York au sim ţit un
puternic îndemn de a se ruga pentru ora ş. Bisericile au
început să se deschidă în fiecare noapte şi mii de oameni
au început să ia parte la slujbă, rugându-se ca Dumnezeu
să apere oraşul New York. La o zi după izbucnirea revoltei
din Los Angeles, trei sute de biserici din ora ş au ţinut un
week-end întreg de rugăciune. Astfel, calmul a triumfat.

212
 Rezultatele ar putea avea o bătaie mult mai lungă
decât au crezut iniţial cei care au declan şat mi şcarea. În
ultimii zece ani, rata criminalităţii din New York a sc ăzut
atât de mult, încât metropola a devenit unul din cele mai
sigure locuri din ţară. Am avut ocazia să mă conving
personal de asta vara trecută, când m-am întors în ora ş
după opt ani. Am văzut femei plimbându-se singure pe
stradă noaptea, lucru care se întâmpla rar în anii ’60 şi
’70, pe când locuiam eu acolo. Schimbarea era, cu
siguranţă, remarcabilă.
Mulţi oameni au atribuit schimbările din New York
primarului şi noilor sale strategii de combatere a crimei. Dar
evenimentele recente au demonstrat că şi poliţia din New
York face aceleaşi greşeli ca şi cea din Los Angeles. Al ţii
au presupus că schimbările se datorau modificărilor
demografice, însă acestea nu au avut urmări la fel de
surprinzătoare în Chicago sau Los Angeles. Nu încape
îndoială că ambii factori au avut o contribu ţie important ă,
dar nu este la fel de probabil ca rug ăciunile unui ora ş
întreg să fi avut puterea de a alunga forţele răului, la fel ca
şi poliţia şi schimbările demografice? Poate că un ora ş

213
unit în rugăciune prosperă! De ce să fie comanda şi
controlul lui Dumnezeu mai puţin eficiente decât cele ale lui
Colin Powell?
Cred cu din ce în ce mai multă tărie că viaţa mea ar fi
o pierdere de timp dacă nimeni nu s-ar ruga pentru mine.
Dumnezeu m-a înzestrat cu multe daruri, dar, o dată cu
trecerea anilor, încep să am tot mai puţin ă încredere în ele
pe măsură ce îmi dau seama că rugăciunea este cheia
care deschide porţile spirituale şi poate muta mun ţii din
loc. Ştiu că asta este adevărat şi că sunt unul din cei mai
norocoşi bărbaţi din lume, deoarece soţia mea se roagă
pentru mine atunci când am mai multă nevoie de asta.
Alături de ea există mulţi alţi oameni de pe cele şase
continente, care au hotărât să se roage pentru mine, şi
abia am început să realizez cât de mult contează asta.
Fie ca şi dumneavoastră să luaţi la modul serios în
calcul posibilitatea ca Dumnezeu să vă fi rezervat un rol
cheie în echipa Lui de comandă şi control.

214