PARTEA I

Relatarea biblica a creaţiei

Informare sau formare?

Scopul complet antimitologic al raportului din Geneza.
 Actualitatea şi inspiraţia Bibliei

În mod cert, ar fi imposibil să concepem civilizaţia actuală

făcând abstracţie de Biblie, prezentă – implicit sau explicit – în
miezul existenţei noastre, fie măcar prin faptul de a fi puternic
contestată. Să ne gândim apoi, de pildă, la pictură: avem o
Gioconda, dar zece „Coborâri de pe cruce”, de la Giotto la
Salvador Dali, trecând prin aproape toate numele mari din
istoria picturii, fără a mai vorbi de nenumăratele scene biblice
ilustrate şi reprezentate magnific de atâţia maeştri ai penelului!
Şi muzica şi-a luat frecvent temele de inspiraţie din Biblie,
unde Haydn a găsit motivele pentru oratoriul său al „creaţiei” şi
Bach pentru cele mai multe dintre compoziţiile lui. De
asemenea, tot de pe paginile Scripturii s-au inspirat şi mari
scriitori: Dante cu viziunile „Divinei Comedii”, Racine cu
„Estera” ori Claudel cu „Vestirea făcută Mariei”. Mai ales
sculptura occidentală datorează enorm motivelor biblice; până
şi Renaşterea, în ciuda predilecţiei sale către Antichitatea greco-
romană, şi-a produs cele mai frumoase opere pornind tot de la
Biblie, de pildă David sau Moise ale lui Michelangelo.
Analizând Evul Mediu, lucrurile devin şi mai evidente:
catedralele în stil romanic şi gotic din Europa de vest reprezintă
– aşa cum s-a afirmat adesea – veritabile Biblii în piatră.
Credinciosul de rând Îl descoperea acolo pe Isus, înconjurat de
profeţii care-I vestiseră venirea şi de apostolii ce i-au predicat
solia, în timp ce deasupra tuturor veghea scena învierii morţilor
şi a judecăţii de apoi, amintindu-i de vremelnicia existenţei
terestre şi, totodată, de responsabilitatea faţă de un Dumnezeu
căruia cândva trebuia să-I dea socoteală. În plus, această viziune
proclama biruinţa lui Hristos asupra răului şi a morţii, precum şi
posibilitatea oricui de a participa personal la triumful final.
Biblia a reprezentat întotdeauna o sursă de inspiraţie în artă,
deoarece este – la rândul ei – produsul inspiraţiei divine, vocaţia
ei fiind, aşadar, aceea de a-i inspira pe toţi oamenii, nu doar pe
artişti. Din nefericire însă, contemporanii noştri o ignoră adesea
şi-i consideră imaginile plastice – mai ales cele din primele trei
capitole – prea simpliste, fără a încerca să descopere sensul lor
profund. Poate că de vină este gândirea prea intelectualizată şi
abstractă a omului modern, care a pierdut în mare măsură simţul
imaginilor, omniprezente în relatarea biblică a creaţiei. Pentru a
le înţelege adevăratul mesaj, e nevoie să redescoperim cheia în
care au fost scrise şi să descifrăm intenţia originară din spatele
lor. Să vedem despre ce ar putea fi vorba.
Scriptura susţine că a fost inspirată de Dumnezeu, care – fiind
un Dumnezeu personal – încearcă să Se facă cunoscut fiinţelor
omeneşti. Receptorii mesajelor Sale sunt profeţii, persoane
aflate pe aceeaşi lungime de undă cu emiţătorul semnalelor
divine. Cum se produce însă, efectiv, actul prin care Dumnezeu
Şi-a comunicat voinţa nu ştim exact. Ei au văzut sau au ştiut
printr-un fel de iluminare spontană ceea ce El a dorit să le arate,
dar nu în primul rând prin intermediul cuvintelor. S-au folosit
mai ales imagini, deoarece altfel nu se poate exprima
inexprimabilul – reprezentările vizuale, sau simbolurile, nu
epuizează niciodată bogăţia infinită de sens a realităţilor la care
fac trimitere.
Cuvântul inspirat nu este, aşadar, un dictat mecanic ce-l
foloseşte pe profet pe post de medium; Dumnezeu, de altfel, nu
are nevoie de simple instrumente, căci ei au rolul de a îmbrăca
mesajul divin în forme omeneşti, pentru a putea fi receptat de
destinatarii săi. „Aşa vorbeşte Domnul” – expresie ce apare ca
un laitmotiv în toate profeţiile biblice – nu înseamnă că avem
de-a face literal cu cuvintele lui Dumnezeu, ci cu modul în care
profetul a exprimat în stilul său personal ceea ce i-a fost
încredinţat.
Dar atunci apare o întrebare justificată: cum putem stabili ce
parte a mesajului vine de la Dumnezeu şi ce poartă amprenta
subiectivă a omului? Rolul profetului în transmiterea soliei
inspirate se rezumă strict la formă, nu şi la fond, care rămâne în
totalitate de origine divină, fapt dovedit şi de unitatea de
conţinut a scrierilor Bibliei, întinse pe o perioadă de aproape
1500 de ani şi redactate de oameni extrem de diferiţi ca educaţie
sau temperament.
De asemenea, autorii biblici au fost oameni ai timpului lor: au
vorbit limba contemporanilor, au utilizat figurile lor de stil, au
fost tributari mentalităţilor vremii, pe scurt mesajul lor a purtat
amprenta culturii din epoca respectivă. Bine, dar asta nu
înseamnă că există o prăpastie de netrecut între solia adresată de
Dumnezeu oamenilor de acum două sau trei mii de ani şi noi?
Nicidecum, şi asta din două motive principale.
În primul rând, omul nu s-a schimbat de atunci absolut deloc
în esenţa sa. Frământările fiinţei umane sunt exact aceleaşi ca
odinioară: Cine sunt? De unde vin? Care e menirea mea pe
pământ? Ce mă aşteaptă după moarte? Ce vrea Dumnezeu de la
mine? Ce doreşte şi poate El să-mi ofere?
În al doilea rând, filologia, arheologia şi istoria biblică au
făcut progrese considerabile şi, cu ajutorul lor, ne putem face o
imagine mai clară ca niciodată asupra contextului cultural al
scriitorilor Bibliei, înţelegând astfel mult mai bine adevărurile
pe care au intenţionat să le comunice. Aşadar acum, mai mult ca
oricând înainte, avem posibilitatea de a discerne cu precizie
mesajul profeţilor din spatele exprimărilor lor specifice, lucru
valabil şi în legătură cu primele trei capitole din Geneza, aşa
cum vom vedea în continuare.