Capitolul 20

DRAGOSTEA LUI
DUMNEZEU
 Tatăl nostru care eşti în ceruri, noi, copiii Tăi, sîntem
adesea tulburaţi de o voce lăuntrică ce rosteşte, în acelaşi
timp, şi afirmaţiile credinţei şi acuzaţiile conştiinţei. Sîntem
convinşi că nu avem nimic în noi înşine care ar putea
atrage dragostea Unuia atît de sfînt şi drept cum eşti Tu. Cu
toate acestea, Tu, în /sus Hristos, ai declarat dragostea Ta
nestrămutată faţă de noi. După cum nimic din fiinţa
noastră nu-Ţi poate cîştiga dragostea, nimic din Univers nu
Te poate opri să ne iubeşti. Dragostea Ta este necauzată şi
nemeritată. Tu însuţi eşti motivul dragostei cu care sîntem
iubiţi. Ajută-ne să credem în intensitatea şi în eternitatea
dragostei care ne-a găsit. Atunci, dragostea va alunga frica;
iar inimile noastre tulburate vor afla pacea, încrezîndu-se
nu în ceea ce sîntem noi, ci în ceea ce ai declarat Tu că eşti.
Amin.

A postolul Ioan, prin Duhul Sfînt, a scris: „Dumne-

zeu este dragoste" 1 şi unii oameni au considerat
spusele acestea drept o afirmaţie definitivă referitoare
la esenţa naturii lui Dumnezeu. Ceea ce este o mare
eroare. Prin aceste cuvinte, Ioan afirma o realitate, nu
pretindea să ofere o definiţie.
A pune semnul egalităţii între Dumnezeu şi
dragoste este o greşeală majoră, care a generat o mare
186 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT Dragostea lui Dumnezeu 187
 parte din filozofia religioasă nesănătoasă şi a provocat
o avalanşă de poezie vaporoasă în complet dezacord cu
Sfintele Scripturi şi avînd un climat afectiv cu totul
diferit de cel al creştinismului istoric.
Dacă apostolul ar fi afirmat că dragostea este ceea ce
este Dumnezeu, am fi dedus în mod necesar că
Dumnezeu este ceea ce este dragostea. Dacă
Dumnezeu este literalmente dragoste, atunci, tot
literalmente, dragostea este Dumnezeu şi noi am fi
constrînşi să ne închinăm dragostei ca singurului
Dumnezeu care există. Dacă dragostea este egală cu
Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu este decît egalul
dragostei, iar Dumnezeu şi dragostea sînt acelaşi
lucru. In felul acesta, distrugem conceptul de perso-
nalitate în cazul lui Dumnezeu şi îi negăm categoric
toate atributele, cu excepţia unuia, iar pe acel unul îl
substituim lui Dumnezeu. Dumnezeu astfel rămas nu
este Dumnezeul lui Israel; nu este Dumnezeul şi Tatăl
Domnului nostru Isus Hristos; nu este Dumnezeul
prorocilor şi al apostolilor; El nu este Dumnezeul
sfinţilor, al reformatorilor şi al martirilor, nici
Dumnezeul teologilor sau al compozitorilor Bisericii.
Pentru binele sufletelor noastre, trebuie să
învăţăm să înţelegem corect Scripturile. Trebuie să ne
eliberăm de tirania cuvintelor şi, în schimb, să ne
ţinem cu fidelitate de sensul lor. Cuvintele trebuie să
exprime idei, nu să le genereze. Noi spunem că
Dumnezeu este dragoste; spunem că Dumnezeu este
lumină; spunem că Hristos este adevăr; şi urmărim ca
aceste cuvinte să fie înţelese în acelaşi mod în care
înţelegem cuvintele următoare cînd le spunem despre
cineva: „este bunătatea întruchipată". Vorbind astfel
nu afirmăm că bunătatea şi omul sînt unul şi acelaşi
lucru şi nimeni nu ne înţelege cuvintele în felul acesta.
Cuvintele „Dumnezeu este dragoste" ne spun că
dragostea este un atribut esenţial al lui Dumnezeu.
Dragostea este ceva adevărat despre Dumnezeu, dar
nu este Dumnezeu. Ea exprimă cum anume este
Dumnezeu în fiinţa Lui unitară, la fel cum o fac
cuvintele sfinţenie, dreptate, credincioşie şi adevăr.
Fiindcă este imuabil, Dumnezeu Se manifestă
întotdeauna aşa cum este şi fiindcă este o unitate, El
nu-Şi suspendă niciodată un atribut pentru a-Şi
exercita un altul.
Celelalte atribute deja cunoscute ale lui Dumnezeu
ne pot învăţa multe despre dragostea Sa. Putem şti, de
pildă, că, deoarece Dumnezeu există prin Sine însuşi,
dragostea Lui nu are început; fiindcă El este etern,
dragostea Lui nu poate avea sfîrşit; fiindcă este infinit,
ea nu are limite; fiindcă este sfînt, iubirea Lui este
chintesenţa purităţii absolute; fiindcă El este atît de
mare, dragostea Lui este un ocean a cărui întindere nu
poate fi cuprinsă, un ocean fără fund şi fără ţărmuri,
în faţa căruia îngenunchem într-o fericită tăcere şi
dinaintea căruia cea mai strălucită elocinţă se retrage
încurcată şi ruşinată.
Totuşi, dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi,
din dragoste faţă de semenii noştri, să le spunem şi lor
ceea ce ştim, trebuie să încercăm să vorbim despre
dragostea Lui. Toţi creştinii s-au străduit s-o facă, dar
188
CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT
Dragostea tui Dumnezeu
189
nici unul cu prea mult succes. Căutînd să vorbesc aşa
cum se cuvine despre această măreaţă şi minunată
temă, mă simt ca un copil care încearcă să prindă o
stea. Şi, totuşi, ridicîndu-şi mina către stea, copilul
poale atrage atenţia asupra ei şi ar putea chiar indica
direcţia în care cineva trebuie să privească ca s-o vadă.
In acelaşi fel, în timp ce eu îmi înalţ inima spre
dragostea preaînaltă, strălucitoare, a lui Dumnezeu,
poate că o persoană care nu a auzit despre ea va fi
încurajată să privească în sus şi să aibă nădejde.
Noi nu ştim, şi poate nu vom şti niciodată ce este
dragostea, dar putem şti cum se manifestă ea şi asta ne
este, deocamdată, de ajuns. Mai întîi, o vedem sub
forma bunăvoinţei. Dragostea vrea binele tuturor şi nu
vrea răul nimănui. Ceea ce explică vorbele apostolului
Ioan: „în dragoste nu este frică; ci dragostea
desăvîrşită izgoneşte frica".2 Frica este acel sentiment
dureros care apare la gîndul că cineva sau ceva ne-ar
putea face vreun rău sau ne-ar putea pricinui durere.
Frica aceasta persistă atîta timp cît sîntem la cheremul
unei persoane care nu ne vrea binele. In momentul în
care ne bucurăm de protecţia binevoitoare a cuiva,
frica dispare. Un copil care s-a rătăcit într-un
supermagazin aglomerat este plin de teamă pentru că
îi percepe pe străinii din jurul lui ca duşmani. Cîteva
clipe mai tîrziu, în braţele mamei sale, toată groaza i se
topeşte. Bunăvoinţa cunoscută a mamei îi alungă frica.
Lumea este plină de duşmani şi, atîta vreme cît
există posibilitatea ca ei să ne facă rău, frica este
inevitabilă. Efortul de a învinge frica fără a înlătura
cauzele ce o produc este cu totul zadarnic. Inima este
mai înţeleaptă decît cei ce propovăduiesc liniştea. Atîta
timp cît sîntem la discreţia întîmplării, cîtă vreme
trebuie să ne punem speranţele în statistici, cît timp,
pentru a supravieţui, trebuie să ne încredem în
abilitatea noastră de a fi mai isteţi sau mai şmecheri
decît adversarii noştri, avem toate motivele să ne fie
teamă. Iar frica este chinuitoare.
Să ştii că dragostea este de la Dumnezeu şi să
pătrunzi în Sfînta Sfintelor rezemîndu-te pe braţul
Celui Preaiubit— iată singurul lucru care poate alunga
frica! Dacă un om ajunge la convingerea că nici un rău
nu i se poate întîmpla, toată frica din Univers va
dispărea pentru el instantaneu. Reflexele emoţionale,
aversiunea firească faţă de durerea fizică se vor face
uneori simţite, dar chinul profund al fricii s-a dus o
dată pentru totdeauna. Dumnezeu este dragoste şi
Dumnezeu este suveran. Datorită dragostei Sale, El
doreşte binele nostru veşnic, iar datorită suveranităţii
Sale, El este pe deplin capabil să ni-1 asigure. Nimic
nu-1 poate vătăma pe un om bun.
Trupul, ei mi-1 pot nimici; Dar
al Lui adevăr va dăinui;
Veşnică-i împărăţia Lui.
Martin Luther
Dragostea lui Dumnezeu ne spune că El este
prietenos, iar Cuvîntul Său vine să ne asigure că El ne
 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT
190
este prieten şi că doreşte ca şi noi să fim prietenii Lui.
Nici un om cu un dram de smerenie nu s-ar încumeta
să spună că este prietenul lui Dumnezeu; însă ideea nu
a pornit de la om. Avraam n-ar fi cutezat niciodată să
zică: „sînt prietenul lui Dumnezeu", dar Dumnezeu
însuşi a afirmat că Avraam este prietenul Lui.
Apostolii ar fi ezitat poate să se dea drept prietenii lui
Hristos, dar Hristos este Cel ce le-a zis: „Voi sînteţi
prietenii Mei".;t Modestia ezită înaintea unui gînd atît
de nesăbuit, dar o credinţă curajoasă va îndrăzni să
creadă Cuvîntul şi să-şi afirme prietenia cu Dum-
nezeu. II cinstim mai mult pe Dumnezeu atunci cînd
credem ceea ce a afirmat despre Sine şi avem curajul
să venim cu încredere la tronul harului, decît atunci
cînd ne ascundem cu umilinţă timidă printre copacii
din grădină.
Dragostea este şi o identificare emoţională. Ea
socoteşte că nimic nu-i aparţine şi dăruieşte totul, fără
plată, celor care constituie obiectul afecţiunii ei. Lucrul
acesta îl vedem mereu în lumea noastră, a oamenilor.
O tînără mamă, firavă şi obosită, alăptează la sînul ei
un copilaş sănătos şi durduliu şi, departe de a se plînge
de asta, ea îşi priveşte copilul cu ochii strălucind de
fericire şi mîndrie. Jertfirea de sine este ceva obişnuit
în cazul dragostei. Hristos a zis despre Sine: „Nu este
mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru
prietenii săi".4
Dumnezeu, care este absolut liber, Şi-a lăsat inima
să se identifice afectiv cu oamenii, permiţîndu-Şi o
curioasă şi minunată excentricitate. Deşi îşi este
Dragostea lui Dumnezeu
191
suficient în toate, El doreşte dragostea noastră şi nu
va fi mulţumit pînă n-o va avea. Deşi Se bucură de
libertate absolută, El de bunăvoie Şi-a legat inima de
noi pe vecie.
Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe
Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a
trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele
noastre.6
„Sufletul nostru, scrie Iuliana de Norwich, „este
iubit cu o dragoste atît de deosebită de către Cel
Preaînalt, încît ea depăşeşte puterea de înţelegere a
oricărei făpturi: ceea ce înseamnă că nici o făptură nu
poate cunoaşte cît de mult, de dulce şi de duios ne
iubeşte Făcătorul nostru. De aceea, prin harul Lui şi cu
ajutorul Lui, ne putem aţinti privirea lăuntrică asupra
Sa, minunîndu-ne veşnic de această înaltă, necuprinsă,
nepreţuită dragoste pe care Dumnezeul cel Atotputer-
nic, în bunătatea Lui, o are faţă de noi". (i
O altă trăsătură a dragostei este aceea că îşi
găseşte plăcerea în obiectul ei. Dumnezeu Se bucură de
creaţia Lui. Apostolul Ioan afirmă direct că scopul lui
Dumnezeu în creaţie a fost propria Lui plăcere (Ap.
4:11, KJV). Dumnezeu Se bucură, iubind tot ce a creat.
E imposibil să nu remarcăm sentimentul de plăcere a
lui Dumnezeu ce răzbate din referirile Lui, făcute pe
un ton plin de încîntare, la lucrarea mîinilor Sale.
Psalmul 104 este un poem al naturii de inspiraţie
divină, exultînd de fericire, iar desfătarea lui
192
CUNOAŞTEREA CELUI PREASFlNT
Dragostea lui Dumnezeu
 Dumnezeu se face simţită de la un capăt la celălalt „în
veci să ţină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de
lucrările Lui!"7
Domnul îşi găseşte o plăcere deosebită în sfinţii
Lui. Mulţi oameni şi-L închipuie pe Dumnezeu undeva
departe, sumbru şi extrem de nemulţumit de toate,
privind în jos, cu o profundă apatie, spre o lume pentru
care Şi-a pierdut de mult interesul; dar această idee
este eronată. Este adevărat, Dumnezeu urăşte păcatul
şi niciodată nu poate privi cu plăcere nelegiuirea, dar,
cînd oamenii caută să-I facă voia, El le răspunde cu o
veritabilă afecţiune. Prin jertfa Lui ispăşitoare,
Hristos a înlăturat definitiv bariera ce ne împiedica să
avem părtăşie cu Dumnezeu. Acum, în Hristos, toţi cei
credincioşi sînt obiectivul desfătării divine.
Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un
viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare
bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea
de veselie pentru tine.8
Potrivit cărţii lui Iov, lucrarea de creaţie a lui
Dumnezeu a fost făcută cu acompaniament muzical.
„Unde erai tu, întreabă Dumnezeu, cînd am întemeiat
pămîntul?... atunci cînd stelele dimineţii izbucneau în
cîntări de bucurie, şi cînd toţi fiii lui Dumnezeu
scoteau strigăte de veselie?"51 John Dryden a dus ideea
mai departe, dar, probabil, nu prea departe pentru a fi
adevărată:
Din armonie, cerească armonie,
Trupul lumii se-ncheagă...
Pe cînd Firea-mpovărată
De-al atomilor joc nestâpînit
Fruntea-n ţărmă o ţinea plecată,
Din cer vocea ca de tunet a glăsuit:
„Sculaţi şi prindeţi viaţă!" şi-ndată,
Ce-i cald, rece, ud, uscat,
Spre locul cuvenit se-ndreaptă '
Porunca Muzicii urmînd nepregetat.
Din armonie, cereasca armonie,
Trupul lumii se-ncheagă:
Din armonie-n armonie.
Notele ce pe rînd lucrarea au slăvit
In Om s-au reunit desăvîrşit.
Din A Song for St. Cecilia '$ Day
[Un cîntec de ziua Sfintei Cecilia}
Muzica reprezintă atît o expresie, cît şi o sursă a
bucuriei, iar bucuria cea mai curată şi mai aproape de
inima lui Dumnezeu este cea a dragostei. Iadul este un
loc lipsit de orice bucurie pentru că acolo nu există
dragoste. Cerul este plin de cîntare fiindcă este Jocul
unde bucuriile dragostei sfinte abundă. Pămîntul este
locul în care bucuriile dragostei sînt amestecate cu
durere, pentru că aici există păcat şi ură şi intenţii
rele. într-o lume ca a noastră, dragostea are de suferit
uneori, după cum şi Hristos a suferit dîndu-Se pe Sine
însuşi pentru ai Săi. Avem însă promisiunea sigură că,
în cele din urmă, cauza întristării va fi înlăturată şi
194 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT
Dragostea lui Dumnezeu

noua rasă se va bucura veşnic într-o lume a dragostei Său. Adevărata bucurie creştină este răspunsul
altruiste şi desăvîrşite. armonios al inimii faţă de cîntecul de dragoste al
Domnului.
Dragostea, prin natura ei, nu poate rămîne pasivă,
ci este activă, creativă şi milostivă. „Dar Dumnezeu îşi Iubire tainica divină, cu înălţimi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram • Şi
adîncimi de om nepătrunse,
noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi". 10 „Atît De departe zăresc minunata-Ţi lumină,
de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Suspin adînc după liniştea Ta; Inima-
Lui Fiu...".11 Aşa se întîmplă unde este dragoste; mi tînjeşte neaflîndu-şi tihna Pînă cînd
dragostea trebuie să dăruiască mereu celor ce-i în Tine se va odihni.
aparţin, oricît ar costa-o. Apostolii au mustrat aspru
Gerhard Tersteegen
tinerele biserici pentru faptul că unii dintre membrii
lor au neglijat acest aspect şi îngăduiau ca dragostea Notes:
lor să se irosească în satisfacţii egoiste, în timp ce
1. 1 Ioan 4:8.
fraţii lor se găseau în nevoie. „Dar cine are bogăţiile
2. 1 Ioan 4:18.
lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi 3. Ioan 15:14.
închide inima faţă de el, cum rămîne în el dragostea lui 4. Ioan 15:13.
Dumnezeu?"12 Aşa a scris Ioan, cel care a rămas 5. 1 Ioan 4:10.
cunoscut peste veacuri ca „ucenicul preaiubit". 6. Iuliana de Norwi^h, op. cit, p. 58.
Dragostea lui Dumnezeu este una dintre marile 7. Ps. 104:31.
realităţi ale Universului, un stîlp pe care se reazămă 8. Ţef.3:l7.
speranţa lumii. Dar ea este şi ceva intim şi personal. 9. Iov 38:4, 7.
Dumnezeu nu iubeşte populaţii, El iubeşte oameni. Nu J0. Rom. 5:8.
iubeşte mase, ci indivizi. El ne iubeşte pe toţi cu o 11. Ioan 3:16.
dragoste puternică, fără început şi fără de sfîrşit. 12. 1 Ioan 3:17.
Experienţa creştină conţine acest element al iubirii
dătătoare de profundă împlinire, care o deosebeşte de
toate celelalte religii şi o ridică pe culmi mult mai
înalte decît cea mai pură şi mai nobilă filozofie. Acest
conţinut de dragoste nu este doar un fapt; este însuşi
Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale, cîntînd poporului