Convertirea, îndepărtare de idoli
cedat iluziei, uneori arzând un grăunte de tămâie înaintea idolului
1. Idolii noştri şi Dumnezeu
Sf. Paul spune că a fi în stare de convertire înseamnă a ne întoarce
de la idolii noştri spre Dumnezeul adevărat: „Ei înșiși povestesc ce fel
de primire am avut la voi și cum v-ați întors la Dumnezeu de la idoli
ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat” (1Cor 9-10).
A ne păzi de idoli și a-l mărturisi pe adevăratul Dumnezeu sunt
aspecte constitutive ale existenței unui creștin. Povestirea simbolică a
soției infidele care se întoarce pe urmele propriilor pași pentru a-și
regăsi primul soț arată în modul cel mai exact ceea ce Biblia înțelege
prin convertire (Os 2,18-19.21-22) drept întoarcere de la idoli către
Dumnezeul adevărat: „Vreau să merg să mă întorc la soțul meu cel
dintâi, căci mi-era mai bine atunci decât acum” (Os 2,8-9).
Pericolul idolatriei este mereu prezent: pentru poporul evreu în
Vechiul Testament, pentru evreii și capii poporului în timpul lui Isus,
pentru comunitatea creștină timpurie din timpul sf. Paul.
Pericolul idolatriei este valabil şi pentru noi: cei mai periculoși nu
sunt cei pe care îi făurim noi cu mâinile noastre, ci aceia pe care îi
purtăm uneori în mod inconştient în inimă. Oare nu există în noi o
formă de trăire a religiozităţii care are puțin de-a face cu acțiunea
Duhului Sfânt din noi? O religiozitate naturală și înnăscută care,
tocmai datorită acestui aspect, nu ajută în recunoașterea adevăratului
Dumnezeu în Isus. Și noi putem devia în practici care nu au nimic de-a
face cu Evanghelia lui Isus și care nu sunt sub puterea harului,
atitudini care riscă să paralizeze lucrarea harului în inimile noastre.
Această tendință către idolatrie apare și în noi: este asemenea unei boli
al cărui virus este mereu activ, chiar dacă într-o manieră invizibilă și
puțin cunoscută, și care în momentul în care ne așteptăm mai puțin va
predomina asupra Cuvântului lui Dumnezeu din noi.
Fiecare dintre noi poartă în sine germenul unor culte naturale, ale
unei observanțe legaliste, ale unor ritualisme. Marea parte a
oamenilor simt un sentiment vag și universal de Dumnezeu: există un
Dumnezeu Dumnezeu al farizeilor – acel Dumnezeu căruia Isus i s-a
opus cu îndârjire – datorită căruia noi putem să ne punem întreaga
noastră siguranță și încredere în noi înșine și în lucrările noastre. Un
astfel de „Dumnezeu” ne blochează drumul și ne împiedică să îl
vedem pe adevăratul Dumnezeu și să ne odihnim numai în el.
Să recunoaștem cu onestitate că toți avem acest risc în noi și că am
nostru. Și la un moment dat primim primul har, cel care ne atinge
soarta într-un mod inevitabil: puțin câte puțin ne dăm seama că în
anumite perioade ale vieții noastre, am rămas într-o iluzie, în timp ce
continuam să aducem jertfe idolului nostru de acasă. Dar Dumnezeu
permite acest lucru în mod provizoriu pentru a ne ajuta să facem apoi
diferenţa între idolii noştri care nu gură dar nu vorbesc, au ochi dar nu
văd, samd şi adevăratul Dumnezeu.
1. Care sunt idolii de care mă ataşez cu mare naturaleţe? Imaginea
mea, părerea altora, timpul sau odihna mea, perfecţionismul
meu, realizarea socială, etc?
2. Exemplul lui Iob
Uneori avem impresia că putem ajunge cu adevărat la Dumnezeu,
că ne scapă din mâini realitatea Lui. De fapt nu stă în puterile noastre
să ne impunem adevăratului Dumnezeu: Dumnezeu nu este la
îndemâna noastră totală. Faptul că virtutea ne scapă dintre mâini, și
Dumnezeu împreună cu ea, este un semn plin de speranță pentru că
înseamnă că nu este ceva inventat de noi. Deziluzia care îi urmează și
impresia de faliment constituie acea mică breșă, abia vizibilă, prin care
harul se poate infiltra în noi. Să nu încercăm să acoperim această
breșă, pentru a ne demonstra nouă și lui Dumnezeu, pentru a nu știu
câta oară, că ne mai rămâne o posibilitate de a reuși, cu condiția,
naturală, de fi mai buni, de a face și mai bine… Până când barca nu va
fi din nou plină de apă și o altă breșă ne va fi dăruită, pentru ca să i se
dea încă o dată o posibilitatea lui Dumnezeu și harului său.
Trecerea de la idol la Dumnezeu creează mereu un moment de
disconfort, în care suntem expuși dureroasei tentații de a crede că
Dumnezeu ne-a părăsit, sau că, dacă există, este un tiran teribil. Iată-ne
împinși către sacrilegiu și blestem. În Biblie avem un exemplu
elocvent: cartea lui Iob.
Iob 42, 3-5: „Da, recunosc că, fără să înţeleg, am vorbit despre
minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep. 5 Eu nu te
cunoşteam decât din auzite, dar acum ochiul meu te-a văzut. 6 De
aceea îmi retrag cele spuse şi fac pocăinţă în praf şi în cenuşă”.
 La un moment dat Iob simte privirea lui Dumnezeu, foarte diferită
de cum se aștepta el. Este o privire care nu aprobă și nici nu
condamnă, dar care îi lasă lui Iob întreaga sa libertate: este o privire
numai de iubire, a unei iubiri infinite. Dumnezeu îi rămâne mereu
alături lui Iob, în momentele bune sau mai puțin bune. Dumnezeu nu
răspunde în mod punctual la dorințele lui Iob și nici la fricile sale:
Dumnezeu îl ascultă pe Iob și îl ia așa cum este el. Îl ascultă așa cum
este el: cu atenție și cu iubire. Numai disperarea aceasta îl putea învăța
ceva despre Dumnezeu. Dumnezeu însuși îl ia de mână pentru a-l
deposeda de ceea ce cunoaștem cel mai bine și față de care suntem
atașați trup și suflet: micul idol domestic pe care îl târâm după noi de
ani de zile și căruia îi oferim un cult ca și cum ar fi adevăratul
Dumnezeu.
Dumnezeu este cel care rănește și cel care vindecă (Ib 5,18): va
trebui să acceptăm faptul acesta cu un calm încrezător și cu o încredere
plină de umilință. Va trebui să așteptăm, cu o bucurie secretă dar
profundă: puțin câte puțin ne deschide ochii, privirea sa o eliberează pe
a noastră. Până atunci îl cunoșteam doar din auzite; curând, foarte
curând, îl vom vedea cu ochii noștri.
3. Care sunt breşele prin care harul lui Dumnezeu intră în viaţa
mea şi vrea să mă elibereze de idoli? Ce situaţii dificile am de
înfruntat? Pot să le privesc drept loc de cunoaştere a lui
Dumnezeu?
Puterea lui Dumnezeu în slăbiciune
Una dintre cele mai vechi profesiuni de credință este redată de sf.
Paul în a doua scrisoare către Corinteni și exprimă în mod clar această
tensiune dintre tentație și victorie, dintre slăbiciune și putere, până la o
aplica morții și învierii lui Isus: „Căci el a fost răstignit din slăbiciune,
însă este viu prin puterea lui Dumnezeu. Și noi suntem slabi într-însul,
însă vom trăi împreună cu el prin puterea lui Dumnezeu față de voi” (2
Cor 13,4).
Isus a fost răstignit și a murit din cauza slăbiciunii omului,
slăbiciune pe care a luat-o asupra sa până la moarte; dar tocmai prin
această slăbiciune a înviat și acum trăiește prin puterea lui Dumnezeu.
Și pentru Isus slăbiciunea omului a fost drumul care i-a permis să
întâlnească puterea Tatălui.
Iată de ce ucenicul care dorește să îl slujească pe Isus pe drumul său
trebuie și el la rândul său să accepte propria slăbiciune și astfel
tentația, ispita. După ce Isus a suferit și și-a asumat slăbiciunea
noastră și a murit din cauza ei pentru a învia, puterea lui
Dumnezeu este ascunsă în inima oricărei slăbiciuni umane,
asemenea unei semințe ce se pregătește să încolțească datorită
credinței și abandonului. Până când ne vom opune în mii de moduri
față de slăbiciunea noastră, puterea lui Dumnezeu nu va acționa în noi.
Cu siguranță va trebuie să facem eforturi pentru a corija puțin
slăbiciunea noastră, dar, de fapt, nu prea ajută: minunea puterii lui
Dumnezeu și minunea convertirii noastre rămân în afara posibilităților
noastre.
Încercăm să ne rezolvăm problemele cu un amestec de bună voință
și de generozitate, ne dăm sârguința pentru a avea o viață virtuoasă și
dreaptă, ne încredem în hotărârile noastre bune și pe energiile noastre
naturale, căutăm să reușim plecând de la lealitatea și generozitatea
noastră. Toate acestea pot să dureze un anumit timp până când nu
riscăm falimentul și ajungem pe marginea prăpastiei.
Mulțumim lui Dumnezeu! Altfel nu ne-am fi putut converti
ignorând autentica credință, cât este ea de mică. Va fi necesar ca noi
într-o bună zi să facem experiența concretă a slăbiciunii noastre, acea
slăbiciune în care se poate desfășura puterea lui Dumnezeu. Așa cum i
s-a întâmplat lui Petru, care nu putea să-l recunoască pe Isus pentru că
se punea pe sine printre cei drepți. Dar așa cum a spus în mod clar
Isus, El nu a venit pentru drepți ci pentru păcătoși (Mt 9,13).
Este vorba aici despre un fapt esențial al oricărei experiențe
creștine, care este în mod indubitabil unica condiție pentru a fi atinși
de har și pentru a consimți harului. Paul exprimă acest lucru în termeni
asemănători: constrâns să facă lista tuturor meritelor sale, în speranța
de a face ca mărturia sa să fie acceptată începe să se laude cu tot ceea
ce el a primit, prin care este pus în lumină bună în ochii celor care îi
pun la îndoială misiunea. Dar la sfârșit preferă să se laude cu propria
lui slăbiciune (2Cor 12,7-10). Pentru Paul este mult mai avantajos să
rămână în slăbiciune pentru ca să învețe cum puterea lui Dumnezeu
este în stare să lucreze în mijlocul propriei slăbiciuni. Harul nu se
grefează pe puterea noastră sau pe virtutea noastră, ci pe
slăbiciunea noastră. Și de aceea noi suntem puternici numai atunci
când slăbiciunea noastră ne devine evidentă: este locul binecuvântat în i-a spus: „Doamne, îndepărtează-te de mine, căci sunt un păcătos!”.
care harul lui Isus poate să ne surprindă și să ne mântuiască. Dar mai apoi, după ce l-a cunoscut mai bine pe Domnul şi pe sine, i-a
spus „Doamne, apropie-te de mine căci sunt un păcătos!”.
4. Pot să îmi amintesc câteva dintre momentele în care am fost
„slabi într-însul, însă am trăit împreună cu el prin puterea lui
Dumnezeu”?

Reconcilierea cu propria slăbiciune

Ceea ce s-a spus mai înainte nu este evident în experiența cotidiană
a vieții spirituale. Mare parte dintre noi suntem neliniștiți, dacă nu
chiar pierduți, în momentul în care ne apare evidentă propria
slăbiciune. Unii ajung chiar să fugă: trebuie să ai deja o anumită
experiență a iubirii lui Dumnezeu pentru a îndrăzni să rămâi în
slăbiciune și să te reconciliezi cu propriul păcat. Unii nu vor reuși
niciodată să recunoască nici cea mai mică urmă de slăbiciune în ei
înșiși, ceea ce este foarte grav. Viața acestora poate să pară foarte
generoasă, pentru că fac eforturi autentice, dar, în același timp va fi
mereu un pic rigidă sau forțată; sunt persoane în pragul împietririi
inimii, aproape de orbirea spirituală.
Mulțumită lui Dumnezeu, nu este mereu astfel: se întâmplă mai
des ca noi să ne cunoaștem bine slăbiciunea fără însă să știm să o
gestionăm. Aceasta rănește în mod inconștient imaginea ideală de noi
înșine pe care o purtăm mereu în interiorul nostru. În mod spontan ne
gândim că sfințenia trebuie căutată în direcția opusă slăbiciunii și
contăm pe Dumnezeu pentru ca iubirea lui să ne elibereze de
slăbiciune și de rău și să ne permită astfel să ajungem la sfințenie. Dar
Dumnezeu nu acționează astfel: sfințenia nu se găsește la opusul ci în
inima însăși a ispitei, nu ne așteaptă dincolo de slăbiciunea noastră ci
în interiorul ei. Trebuie așadar să învățăm să rămânem în slăbiciunea
noastră, armați de o credință profundă, acceptând să fim expuși la
slăbiciunea noastră și în același timp abandonându-ne milostivirii lui
Dumnezeu. Numai în slăbiciunea noastră noi suntem vulnerabili la
iubirea lui Dumnezeu și la puterea sa.
Este de fapt ceea ce i s-a întâmplat lui Petru. Privirea lui Isus în
seara renegării sale a fost modalitate prin care Domnul nu l-a
abandonat pe Petru în suferința și în disperarea sa, ci i-a făcut darul în
mod personal și în acel moment al unui nou semn al iubirii sale. Astfel
s-a întâmplat și în prima dimineață a Paștelui, Petru a fost primul
dintre păcătoșii iertați. Sf. Petru la începutul aventurii sale cu Domnul