IUBIREA

Termenul „iubire” a devenit astăzi unul dintre cuvintele cele mai folosite și, de asemenea, unul
dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înțelesuri complet diferite.
Pornind de la câmpul semantic vast al cuvântului „iubire”, putem vorbi despre iubirea patriei,
iubirea meseriei, iubirea dintre prieteni, iubirea muncii, iubirea dintre părinți și copii, între frați și
vecini, despre iubirea față de aproapele și despre iubirea față de Dumnezeu.
Iubirea creștină este o chemare, o vocație, un apel al conștiinței. Este o misiune încredințată nouă
de Biserica lui Cristos, dar și o datorie pentru a urma poruncile sale: „Dacă păziți poruncile mele, veți
rămâne în iubirea mea” (In 15,10). Însă această datorie, fiind conștientizată, în credință, devine o
necesitate, un mod de fi, o autentică expresie a propriei existențe. În felul acesta, caritatea devine o
forță vitală pentru cel care o exercită în dragoste față de Dumnezeu și aproapele și în lumina
adevărului.

Iubirea în Sfânta Scriptură

Prin iubire/caritate se face referință la iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, care
constituie centrul învățăturilor lui Isus și care sunt inseparabile. Nu ai cum să-l iubești pe Dumnezeu
și să-l urăști pe aproapele tău sau invers. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, atunci îl iubim și pe aproapele
nostru oricare ar fi el.
În Vechiul Testament, prima referință la iubire se regăsește în Cartea Genezei, când se vorbește
despre crearea din iubire a omului: „Și l-a creat Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea sa: bărbat
și femeie i-a creat” (Gen 2,27). De asemenea, porunca cea mai mare a iubirii apropelui se întâlnește
în Cartea Leviticului: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev 19,18).
În Noul Testament, iubirea devine, prin voința lui Cristos, porunca cea nouă. „Iubindu-i pe ai săi,
până la sfârșit i-a iubit” (In 31,1). Iubindu-se unii pe alții, ucenicii imită iubirea lui Cristos, pe care au
primit-o, la rândul lor, în ei. De aceea spune Cristos: „După cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am
iubit și eu pe voi. Aceasta este porunca mea: Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu” (In
15,9.12).
Mărturia iubirii este o provocare pentru fiecare creștin. Sfântul apostol Paul spune că Dumnezeu
ne-a ales în Cristos înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și fără prihană înaintea lui în dragoste
(Ef 1,4) și că „toți trebuie să creștem și să ajungem la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui
Dumnezeu”.
 Vocația la sfințenie prin mărturia carității pe care trebuie să o dea fiecare creștin poate fi exprimată
foarte bine cu ajutorul diferitelor imagini de care s-a folosit Cristos pentru a arăta misterul Bisericii.
Suntem chemați să devenim pomi rodnici, să fim pești buni, să fim pietre vii și prețioase, să fim
membre vii, sănătoase în trupul său mistic care este Biserica, în solidaritate cu capul și cu frații ei, ca
prin comuniune să retrăim viața plină de caritate care a existat în familia sfântă din Nazaret.
Apostolul Paul, în 1Cor 13, ne oferă un incomparabil tablou al iubirii: „Dragostea este îndelung
răbdătoare, este binevoitoare, nu se laudă, nu se mândrește... toate le iartă, toate le crede, toate le
nădăjduiește”. „Fără iubire nu sunt nimic”. Iubirea este mai presus de toate virtuțile, este prima dintre
virtuțile teologale: „Rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar mai mare dintre acestea este
dragostea” (1Cor 13,13).

Dimensiunea morală a iubirii:

Iubirea este esența creștinismului. Însuși Isus ne spune că de aceste două porunci - iubirea față de
Dumnezeu și iubirea față de aproapele - depinde toată legea și toți profeții. Numai acolo unde este
iubire, acolo este Dumnezeu (Ubi caritas et amor, Deus ibi est). Numai atunci când credincioșii sunt
uniți în numele său, Cristos este prezent în mijlocul lor.
Iubirea este legătura desăvârșirii și sinteza sfințeniei. Sfântul Augustin spune: „Cu cât este mai
mare iubirea în om, cu atât omul este mai împodobit cu virtuți; cu cât există mai puțină virtute, cu atât
este mai mare viciul”. „Fără iubire, orice vei face nu-ți va folosi. Iubește și fă ce vrei. Dacă taci, stai
tăcut din iubire; dacă strigi, strigă din iubire; dacă încerci să corectezi, fă-o cu iubire; dacă ierți, iartă
cu iubire. Să existe în interiorul tău rădăcina iubirii: din această rădăcină nu poate să iasă decât binele".
Iubirea se află în centrul vieții Bisericii și este într-adevăr inima ei, așa cum spunea sfânta Tereza
a Pruncului Isus. Iubirea este semnul distinctiv al creștinilor și al adevăratei Biserici. „Din aceasta vor
recunoaște oamenii că sunteți ucenicii mei, spune Isus, dacă vă iubiți unul pe altul”.
Papa Francisc a spus în 2013 pe contul său pe twitter: „A trăi iubirea înseamnă a nu-ți urmări
propriul interes, ci a purta greutățile celor mai slabi și mai săraci”.
Din perspectiva morală au fost date două enciclice care vorbesc despre iubire: DEUS CARITAS
EST și CARITAS IN VERITATE.
Enciclica Deus caritas est a papei emerit Benedict al XVI-lea ne vorbește despre iubirea cu care
Dumnezeu ne copleșește și pe care noi trebuie să o comunicăm altora. Tema ei principală este iubirea
care stă la baza creștinismului. Istoria mântuirii și însăși existența lumii nu se explică decât prin
această rațiune, că Dumnezeu este iubire (1In 4,8).
 Nu există altă explicație a existenței omului și a universului decât faptul că la origine este un act de
iubire. Are două părți: prima parte este o explorare teologică și filosofică a iubirii divine și și explică
anumite lucruri esențiale referitoare la iubirea lui Dumnezeu față de om și la legătura intrinsecă a
acestei iubiri cu iubirea umană. A doua este o examinare a modului în care caritatea creștină
influențează societatea umană, adică practica actuală de a-l iubi pe aproapele.
DIMENSIUNILE IUBIRII: EROS (folosit de două ori numai în VT)- IUBIREA ASCENDENTĂ; PHILIA
(iubirea de prietenie folosită în evanghelia lui Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și ucenicii
săi) și AGAPE (iubirea lui Dumnezeu față de om, iubirea bazată pe credință și modelată de ea) –
IUBIREA DESCENDENTĂ.

Primul aspect pe care ni-l amintește enciclica este tocmai fața lui Dumnezeu: cine este Dumnezeu
pe care în Cristos îl putem întâlni, cum este fidelă și de nedepășit iubirea sa: „Nimeni nu are o iubire
mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Fiecare formă de
iubire, de solidaritate, de împărtășire este numai o reflexie a acelei carități care este Dumnezeu. El,
fără a înceta vreodată, revarsă caritatea sa asupra noastră și noi suntem chemați să devenim martori ai
acestei iubiri în lume. De aceea trebuie să privim la caritatea divină ca la busola care orientează
viața noastră. Numai „dacă rămânem în iubirea sa” (cf. In 15,1-17) vom ști să-l înțelegem și să-l
iubim pe cel care trăiește lângă noi.
Al doilea aspect ne amintește că această caritate vrea să se oglindească tot mai mult în viața
Bisericii. Fiecare activitate a Bisericii trebuie să reveleze faptul că Dumnezeu iubește îl iubește pe om.
Misiunea pe care organismele de caritate o desfășoară este importantă, pentru că apropie atâtea
persoane sărace de o viață mai demnă, mai umană, lucru deosebit de necesar; însă această misiune
este foarte importantă pentru că iubirea concretă poate să-l facă pe fiecare om să se simtă iubit de
Tatăl, fiu al său, destinat la viața veșnică împreună cu Dumnezeu.
Enciclica Caritas in veritate este cea de-a treia enciclică a Papei Benedict al XVI-lea. Este o
enciclică socială deoarece insistă asupra învățăturii Bisericii cu privire la problemele sociale pornind
de la economie până la mediul înconjurător, de la sfințenia vieții umane până la sfințenia și
centralitatea familiei creștine, de la distribuirea resurselor până la probleme privind creșterea
populației. Ea este întâlnirea evangheliei cu problemele mereu noi pe care omenirea trebuie să le
înfrunte.
În introducere, Sfântul Părinte începe investigația lui filozofică prin a insista asupra faptului că
doctrina socială a Bisericii trebuie să fie înrădăcinată în caritate și caritatea însăși este înrădăcinată în
adevăr. Titlul enciclicei este luat din Scrisoarea către Efeseni, unde este inversat. Sfântul Părinte
spune despre caritatea în adevăr care „dă adevărată substanță relației personale cu Dumnezeu și cu
aproapele.
 Dimensiunea eclezială a iubirii:
Slujirea de iubire aparține esenței Bisericii. Biserica nu poate fi dispensată niciodată de exercitarea
iubirii ca activitate organizată a credincioșilor și, pe de altă parte, nu va fi niciodată o situație în care
să nu fie nevoie de iubirea fiecărui creștin, deoarece omul, dincolo de dreptate, va avea mereu nevoie
de iubire.
Iubirea aproapelui este datoria oricărui credincios, ca și a întregii comunități ecleziale la toate
nivelurile: comunitate locală (parohie), Biserică particulară (dieceză), Biserică universală. Actul
personal al lui agape nu poate să rămână niciodată un lucru doar individual, ci trebuie să devină în
schimb și un act esențial al Bisericii ca și comunitate.
Conștiința acestei îndatoriri caritative a avut relevanță constitutivă în Biserică încă de la
începuturile sale (cf. Fap 2,44-45) și imediat s-a manifestat și necesitatea unei anumite organizări ca
bază pentru a îndeplinire mai eficientă a ei. Astfel, în structura fundamentală a Bisericii a apărut
„diaconia” ca slujire a iubirii față de aproapele. Cu răspândirea progresivă a Bisericii, această
exercitare a carității s-a confirmat ca unul din domeniile sale esențiale.
Activitatea caritativă a Bisericii:
o salvgardează propria identitate: de fapt, ea, în afară de prima semnificație foarte concretă
a ajutării aproapelui, are în mod esențial și aceea de a comunica tuturor celorlalți iubirea lui
Dumnezeu, pe care noi înșine am primit-o.
o se bazează pe experiența unei întâlniri personale cu Cristos, a cărui iubire a atins inima
credinciosului trezind în el iubirea față de aproapele.
o are ca magna charta imnul adus iubirii de sfântul Paul (cf. 1Cor 13), care o face să evite
riscul de a se degrada în pur activism;
o este însoțită în mod necesar de rugăciune.
o se realizează în comuniune cu episcopii, altfel ar exista riscul să se disocieze de Biserică
și să se identifice cu organisme neguvernamentale.
o evită să facă prozelitism. Iubirea este gratuită. Nu se folosește pentru a atinge alte scopuri.
Nu înseamnă că acțiunea caritativă trebuie să-l lase deoparte pe Dumnezeu și pe Cristos.
Creștinul știe când a venit timpul să vorbească despre Dumnezeu și când este potrivit să lase
să vorbească doar iubirea. El știe că Dumnezeu este Iubire și se face prezent tocmai în
momentele în care nu s-a făcut nimic altceva decât iubire.