Bucuria convertirii continue: Lc 15,1-7
mereu sfințiți de Duhul lui Dumnezeu, de milostivirea sa. Nu putem
“Vă spun că tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos
care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au
nevoie de convertire” (Lc 15,7).
1. Harul convertirii
Harul întoarcerii noastre este mereu rodul întoarcerii Domnului
către noi. Şi astfel El ne întoarce şi noi devenim capabili de întoarcere:
“ Fă-ne, Doamne, să ne întoarcem la tine și ne vom întoarce!” (Lam
5,21).
A ne converti în limba ebraică (shuv) înseamnă a te întoarce pe
urma propriilor pași: accentul se pune pe o întoarcere. Termenul grec
metanoein precizează această schimbare: conține două rădăcini dintre
care prima, ca și în ebraică, subliniază mișcarea de întoarcere, în timp
ce a doua ne revelează ce trebuie întors: inima noastră în partea sa cea
mai profundă. Este vorba așadar de o revoluție în interiorul nostru
(Fap 3,19: Așadar, convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele
voastre să fie iertate). Înseamnă aşadar a mă întoarce pe urma
propriilor paşi pentru a lua într-o nouă direcţie.
În ce sens mai avem noi nevoie de convertire? Nu ar trebui să fie o
problemă închisă și acum să ne aflăm pe drumul spre perfecțiune?
Uneori e posibil să ne imaginăm cale vieţii drept un drum în trei
etape: la început necredința și păcatul, apoi pasul decisiv al
convertirii și la sfârșit căutarea perfecțiunii. Și cam fiecare dintre
noi se așază în mod spontan, nu fără o anumită candoare – într-un
anumit punct al celei de-a treia etape, la un nivel mai mult sau mai
puțin avansat.
Realitatea însă nu este atât de simplă și nici atât de complicată. De
fapt însă păcatul, convertirea și harul milostivirii nu sunt doar trei
etape succesive: în viața de fiecare zi uneori cresc împreună . Nu mă
găsesc niciodată numai în una sau în alta: păcatul, convertirea și harul
sunt pâinea mea cea de toate zilele, întrucât se leagă una de cealaltă.
Chiar și în împărăția cerurilor se pare că va avea loc același lucru,
întrucât nici aici păcătoșii nu sunt absenți: mai mult, vameșii și
desfrânatele vor intra înaintea tuturor (Mt 21, 28-32). Aceste trei
etape nu sunt cele trei trepte ale unei scări de valori, nu trecem de
la una la alta ca și cum am urca pe o scară. Înainte de moarte
niciodată nu vom spune adio la vreuna dintre aceste trei realități.
Rămânem mereu păcătoși, mereu în stare de convertire și astfel suntem
intra în acea categorie a acelora „care nu au nevoie de convertire” (Lc
15,7) pentru că asta ar însemna că nu am avea nevoie de Isus.
Este iluzoriu să ne credem convertiți o dată pentru totdeauna. În
același timp nu suntem niciodată niște simpli păcătoși, ci niște
păcătoși iertați, păcătoși învăluiți în iertarea lui Dumnezeu și de
aceea păcătoși în stare de convertire. Milostivirea lui Dumnezeu
care ne caută ne face capabili să ne convertim.
Nu ne este dată o altă sfințenie aici pe pământ pentru că harul nu
poate să funcționeze în alt mod. A ne converti înseamnă a reîncepe
mereu această întoarcere interioară, prin care slăbiciunea noastră
umană – cea pe care Paul o numește carne – se îndreaptă spre harul lui
Dumnezeu. De la legea literei, se trece la legea Duhului și a libertății.
Această schimbare nu se termină niciodată dar mereu începe. Sf.
Anton cel Mare spunea foarte clar: ”în fiecare dimineață eu îmi
spun: azi o iau de la capăt, azi încep”. Precum și Pimen, cel mai
faimos dintre părinții deșertului după Anton, atunci când pe patul de
moarte era lăudat pentru că trăise o viață fericită și plină de virtute care
îi permitea să se prezinte înaintea lui Dumnezeu cu seninătate, a
răspuns: „Trebuie să o iau de la capăt, pentru că tocmai începusem să
mă convertesc”.
A. Putem privi slăbiciunea proprie precum şi păcatele care derivă
drept un lucru care nu ar trebui să fie: le negăm, le refuzăm existenţa.
Sau putem spune: având în vedere că acest lucru deja există în viaţa
mea, cum poate deveni el pentru mine ocazie de întoarcere?
2. Convertirea este posibilă prin răbdarea în timp
Convertirea este o chestiune de timp: omul are nevoie de timp, dar
și Dumnezeu vrea să aibă nevoie de timp cu noi. Ne-am face o imagine
despre om în mod complet greșită dacă ne-am gândi că lucrurile
importante în viața unui om pot să se realizeze imediat o dată pentru
totdeauna. Omul este făcut astfel că are nevoie de timp pentru a
crește, pentru a se maturiza și pentru a-și dezvolta propriile
capacități: Dumnezeu o știe mai bine decât noi și tocmai pentru
aceasta așteaptă, nu renunță, este indulgent și îndelung răbdător. Duhul
Sfânt lucrează în timp. Şi o primă convertire personală este aceea de a-
i da timp lui Dumnezeu pentru a ne transforma, a ne da timp şi nouă
pentru ca milostivirea Domnului să pătrundă şi în locurile cele mai
ascunse ale sufletului.
Dumnezeu ne așteaptă asemenea unui pescar răbdător: „bunătatea
lui Dumnezeu ne împinge la convertire” (Rom 2,4). Sf. Benedict în
prologul de la Regula sa face acest comentariu: Dumnezeu iese în
fiecare zi să îşi caute lucrători în vie. Dumnezeu în fiecare zi iese să
caute oaia pierdută. Timpul pe care îl avem este un dar, un timp de har
dăruit în mod gratis pe care îl putem folosi pentru a-l întâlni pe
Dumnezeu încă o dată şi o dată, pentru a-l întâlni mereu mai mult în
minunata lui milostivire. Doar după moarte vom trăi în afara timpului.
B. Ce mă ajută să am răbdare cu drumul meu de convertire și cu
drumul de convertire al celor din jurul meu?
3. Persoanele chemate în mod deosebit la convertire
Dumnezeu se ocupă de noi în fiecare zi și ne cheamă la convertire.
De aceea în fiecare zi începe cu Invitatoriul: “O, de aţi asculta astăzi
glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile” (Ps 95,8).
Sunt două tipuri de persoane care au o dificultate majoră în a se
converti: păcătoșii care s-au instalat în păcatul lor (au devenit corupţi)
care nu doresc să audă de convertire de nevoie de a fi iertaţi, dar și
drepții gravi, adică cei care nu cunosc milostivirea lui Dumnezeu și
caută mereu să facă mereu mai bine pentru simplul motiv că le este
teamă de Dumnezeu, dar mai ales le este teamă că fără acel bine făcut
ei nu valoarează nimic. Aceşti drepţi înrăiţi de regulă nu sunt
convingători şi nu molipsesc deloc pe alţii pe calea bineului. Sunt
persoane care încă nu au cunoscut iubirea, iar unica consolare pe care
o au vine din ceea ce ei fac şi nu din ceea ce ei sunt, consecinţa fiind o
progresivă izolare de ceilalţi. Aceşti oameni „Și-au primit deja
răsplata” (Mt 6,2) și datorită faptului că nu au cunoscut milostivirea,
nu pot spera ceva mai mult.
Însă nu este totul pierdut, pentru că totul este legat de timp în viaţa
omului: în acest sens păcătoșii precum și drepții trăiesc în timp, un
timp care este darul lui Dumnezeu pentru ei, un timp al milostivirii și
așadar un timp deschis la convertire.Nu există stare absolută în care
cineva să se blocheze pentru totdeauna. Nici păcătosul grav nici
dreptul grav nu vor rămâne mereu așa, întrucât ei sunt chemați să
devină păcătoși în stare de convertire. Pentru noi uneori este mai
comod să rămânem în starea de păcătos sau drept înrăit, dar
milostivirea şi harul lucrează şi la un moment nu le mai putem evita.
Ele ne împing zi după zi spre o întoarcere, spre o convertire.
Dumnezeu vrea să ne atingă într-o infinitate de modalități pentru a ne
face să intrăm în starea de convertire; din partea noastră putem doar să
ne pregătim să fim atinși de Dumnezeu.
Vor trebui să se întâmple multe lucruri, cu totul în afara bunăvoinţei
şi generozităţii noastre naturale. Această răsturnare deseori nu implică
doar o simplă rană interioară, ci o adevărată sfâşiere care atinge sferele
cele mai sigure până la un moment dat: este asemenea unui edificiu în
ciment armat la care am lucrat cu grijă ani de zile şi care la un moment
dat a început să funcţioneze ca un scut împotriva identităţii noastre
profunde şi împotriva altora, sfârşind cu riscul de a ne proteja chiar de
jarul milostivirii lui Dumnezeu.
Această dărâmare este doar un început, dar este un semn de
speranţă. În acel moment este important să evităm tendinţa de a
reconstrui ceea ce harul a demolat. Va trebui să învăţăm să stăm lângă
ruinele noastre, să stăm în mijlocul zidurilor dărâmate fără
amărăciune, fără a ne acuza pe noi înşine şi nici pe Dumnezeu. Va
trebui să ne sprijinim de aceste ziduri ruinate cu încrederea şi
abandonul tipice copilului care ştie că tatăl său va fi în stare să
reconstruiască chiar mai bine decât înainte. Precum şi fiul risipitor,
pentru care toată viaţa devenise o ruină: a pierdut banii, onoarea,
inima, dar totuşi a decis să se întoarcă la tatăl său şi să se abandoneze
lui. De fapt în momentul în care fiul s-a reconciliat cu propriile ruini el
a ajuns deja acasă, lângă tatăl său. Cine în schimb se luptă cu aceste
ruini, nu le recunoaşte, continuă să lupte împotriva nevoii lui de har şi
de milostivire. Dar cine se abandonează şi îşi încredinţează propria
mizerie, atunci deja a capitulat înaintea mizericordiei lui Dumnezeu.
C. Cum mă comport eu de regulă cu ruinele vieţii mele?
4. A rămâne în stare de convertire
A rămâne într-o stare de convertire este posibil doar prin harul
Duhului Sfânt, nu este un merit al nostru. Atunci ni se întâmplă ceea
ce i s-a întâmplat lui Isus în misterul morții și învierii sale: încrederea
și abandonul lui Isus Tatălui prin moarte ne fac capabili – dacă suntem
uniți cu el – să recunoaștem iubirea Tatălui dincolo de orice moarte și
de orice renunțare, chiar și în cea mai profundă slăbiciune. A fi în stare
de convertire înseamnă abandonarea oricărei autojustificări, a oricărei
dreptăți care provine de la noi și admiterea păcatului nostru pentru a ne
deschide harului lui Dumnezeu.
 Aceasta este minunea adevărată: omul păcătos mereu în stare
de convertire. El mereu moare împreună cu Isus şi învie împreună cu
El. Este o minune care se reînnoieşte în fiecare zi şi nu cunoaşte sfârşit
pentru că, atât timp cât suntem în viaţă, Dumnezeu mereu lucrează.
Timpul şi durata vieţii noastre reprezintă într-adevăr o formă a harului
care ia forma trupului onstru: iubirea nelimitată şi negreşitoare a lui
Dumnezeu. În acest mod ne vom putea stabili în fiecare zi în
convertire, cu inima plină de aducere de mulţumire.
Un pas în afara acestei stări de convertire ar fi un pas în afara
lui Dumnezeu şi a iubirii sale, iar aceasta s-ar întâmpla chiar dacă noi
am continua să vorbim despre Dumnezeu, să îl vestim: chiar şi
rugăciunea îndreptată către Dumnezeu ar deveni imposibilă, pentru că
nu există o rugăciune autentică în afara unei convertiri continue.
Străini de convertire suntem străini de iubire. În acest caz i-
ar rămâne omului două alternative: sau autoîmplinirea și propria
dreptate, sau o profundă neîmplinire și disperarea.
În afara convertirii nu putem sta în prezența adevăratului
Dumnezeu: nu am fi înaintea lui Dumnezeu ci înaintea unuia
dintre idolii noștri. Pe de altă parte, fără Dumnezeu nu putem să
rămânem în convertire pentru că aceasta nu este niciodată rodul
bunelor intenții sau al vreunui efort de-al nostru: este primul pas al
iubirii, al iubirii lui Dumnezeu mai mult decât al iubirii noastre. A ne
converti înseamnă a ceda la acțiunea insistentă a lui Dumnezeu, a
ne abandona la primul semnal de iubire pe care îl percepem ca
provenind de la El. Abandon în sensul profund al cuvântului de
„capitualare”: dacă noi capitulăm înaintea lui Dumnezeu, ne oferim
lui. Atunci toate rezistențele noastre se topesc înaintea focului
mistuitor al Cuvântului său și înaintea privirii sale.
D. Care ar fi semnele ale acestei acţiuni insistente a lui Dumnezeu
în viaţa mea?