Despre dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului…

Eseu…

Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mîntuitorul Iisus
Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul
nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covârşitoare faţă de noi. Dumnezeu
ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne
însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră
sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a
unei jertfe deosebite din partea noastră.
Prin toate aceste binecuvîntări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi
comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu
cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte
datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de
păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de
multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovărat. 
Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi
părerea de rău pentru ele, (po)căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să
răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi. Dacă noi nu reuşim să facem acest
lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot
ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în
fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 - 25).
Evanghelia este plină de învăţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul rînd
învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele examen
de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu este şi
personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc judecata particulară în
care sînt cercetate toate faptele noastre săvârşite, atât cele bune, cât şi cele rele, dar, în acelaşi
timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile, când puteam să facem un bine cuiva şi nu
l-am făcut. Aceste ocazii de săvîrşire a unui bine sunt socotite ca fiind mari păcate înaintea lui
Dumnezeu.
Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de
care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din
jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar
nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi
severitate. Această învăţătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie. Spune aşa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor
omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i
s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar
neavînd el cu ce să plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia
şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzîndu-i în genunchi, sluga aceea i se
închina, zicînd: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia,
milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar  ieşind, sluga aceea a găsit pe

1
unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără
valoare mare). Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând
cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând,
l-a aruncat în închisoare până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele
petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întîmplate. Atunci
chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai
rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut
milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, pînă ce va plăti toată
datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său -
din inimile voastre."  (Matei 18, 23 - 35). 
Din relatarea acestei Evanghelii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui
Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece
mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o
mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restanţele sau datoriile, ci, pur şi
simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi
groază în faţa stăpânului care a cerut să fie arestat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a
achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va
fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea!  Ce bine era în libertate şi ce
greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii,
totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru a
plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.
Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu.
Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca să plătim
păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi smerită"; să
avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi îngăduitori cu cei din
jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână restanţele mari, ci le iartă pe loc şi, totodată, îi dăruieşte, pe
deasupra, şi libertatea. Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece sunt cele mai valoroase,
ca şi viaţa, ca şi veşnicia în rai. După această iertare şi bucurie a libertăţii, acel om, ca recu-
noştinţă, manifestă faţă de cel de lîngă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu doarme, El vede, aude şi
ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi îl supărăm. Dumnezeu i-a
dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.
Evanghelia nu ţine doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci
poate fi chiar povestea vieţii noastre personale. Noi înşine putem fi în locul acelei persoane cu
mari datorii. Păcatele noastre depăşesc cei zece mii de talanţi, pentru că gîndurile rele şi vorbele
rele tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală deşi nu
merităm, totuşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar
din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit
oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la
bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi
iertător este Dumnezeu!...
Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia şi
constatarea că poate că dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai
fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la
aproapele nostru, ca să-l judecăm (şi chiar să-l sancţionăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne
uităm la înfăţişare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente
care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba

2
noastră este să iubim. Nu trebuie noi să ştim de ce acel om se îmbracă cumva şi se comportă
diferit faţă de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să
o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunţa în mod pripit şi de a ne simţi apoi
satisfăcuţi că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu
uneori să ne abţinem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru
acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.
Oamenii care au tendinţa mereu să judece pe ceilalţi se confruntă ei înşişi cu un lucru
grav: mândria. Atunci când vezi greşelile altuia şi nu te poţi abţine să nu judeci, tu eşti problema,
nu persoana de lângă tine!...
Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America ce m-a impresionat prin
sinceritatea cu care şi-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creştine
trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A
început să observe că se simţea mai presus faţă de celelalte fete prin atitudinea ei, şi atunci a
început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creştine care se
îmbrăcau şi în pantaloni şi a continuat aşa până într-o zi când şi-a dat seama că problema nu erau
acele fete care purtau şi pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste şi le judeca pe acele
fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără
să-şi dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-şi schimbe acest mod de a gândi. Deşi i-a fost
greu a încercat şi ea să înceapă să poarte şi pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai
plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deşi Dumnezeu a eliberat-o de păcatul
judecăţii, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalţi. O felicit pe acea tânără pentru că a avut
curajul să spună un adevăr!...
Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecaţi.
De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecaţi, deşi avem în inima
noastră încredinţarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie că
vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am
îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă asta nu contează deloc. Ceea ce contează este că
există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să ştiu că Domnul Iisus Hristos este de
partea mea, că mă susţine în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Şi asta şi fac. Dragul meu,
nu-ţi fie teamă de gura celorlalţi. Dacă tu ştii că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ţi fie
teamă de oştirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în
lucrurile pentru care lupţi, dar să ştii că Dumnezeu este cu tine. Crede şi speră. Nu te lăsa înfrânt
de judecata lumii. Ei vin, privesc şi apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă şi nu se mai
întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu.
Şi El, între multe altele zise să “nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci toată judecata a dat-o El
(numai) Fiului!...”

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/