BISERICA ŞI ROLUL EI ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ *

INTRODUCERE

Sfânta Biserică este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe
cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin pogorârea Duhului Sfânt peste
Sfinţii Apostoli în forma unor limbi ca de foc, în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor cap.2,).
Sfânta Biserica este divină pentru că a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană
este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului căci, aşa cum spune Sf. Mc. Ciprian,
episcopul Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu există mântuire”.
Biserica este ,,Hristos extins în trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea
aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit… Cei doi
factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut
unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt”.
În Sfânta Scriptură ni se spune că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui.
Hristos are în Biserică poziţia de cap, de temelie, de izvor de viaţă infinită. Având în vedere
faptul că Hristos a îndumnezeit trupul nostru prin întruparea Sa, iar Biserica este trupul lui
Hristos pe care El a întemeiat-o pentru mântuirea omului, rolul Bisericii este acela de a
îndumnezei în continuare pe om, până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, Biserica este ,, terenul sau
mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit
în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă
spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos”.

ROLUL BISERICII ÎN ROMANIA

La 6 martie 1945, în Romania a fost instaurat regimul comunist. Odată cu instaurarea

acestui regim, pe scena politică, socială şi economică au avut loc schimbări profunde. Dar ceea
ce a fost mai dureros a constat în faptul că aceste schimbări au survenit şi în cadrul vieţii
Bisericii Ortodoxe din România. Acest regim, sub tot felul de presiuni a făcut ca Biserica din
Romania să fie înlăturată aproape întru totul din viaţa statului român, devenind astfel o instituţie
marginalizată.
În această perioadă, Biserica nu a mai putut să-şi continue lucrarea ei caritativ-
filantropică, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen. De asemenea,
învăţământul religios şi asistenţa religioasă din şcoli, spitale, azile şi unităţi militare au fost
interzise.
Cu alte cuvinte Biserica îşi putea desfăşura misiunea doar între zidurile lăcaşului de cult.
Această situaţie a durat însă până în decembrie 1989 când regimul comunist a căzut. La
Revoluţia din decembrie 1989 românii au devenit din nou liberi cu adevărat. La fel şi Biserica
Ortodoxă din Romania. Ea şi-a recăpătat rolul în societatea românească, astfel încât îi este din
nou cu putinţă să-L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu nu doar din faţa Sfântului Altar, ci şi
dincolo de uşile lăcaşului de cult.
După aproape 45 de ani de ateism, Biserica Ortodoxă din România şi-a reluat cu o şi mai
mare intensitate misiunea ei de a semăna cuvântul Evangheliei lui Hristos în sufletele oamenilor.
Aşadar, ea şi-a reluat misiunea ei în şcoli, spitale, azile, penitenciare, unităţi militare, etc.

1
Biserica îşi derulează misiunea în cadrul societăţii româneşti prin sfintele slujbe în cadrul cărora
cei care participă sunt în comuniune cu Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii, prin răspândirea
învăţăturii dumnezeieşti şi prin diferitele acţiuni de caritate.
Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este nu doar o fiinţă
modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente care înnobilează
sufletul. O astfel de fiinţă nici măcar nu mai are capacitatea de a conştientiza faptul că trăieşte
doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, astfel încât nu se mai poate defini şi cunoaşte pe sine
însuşi ca fiind chip al lui Dumnezeu. Aceasta tocmai datorită faptului că s-a depărtat de Creatorul
său şi pentru că a coborât din corabia care ne duce pe toţi la ţărmul mântuirii – Biserica. Pentru
astfel de oameni pe care i-am putea numi sugestiv ,,oiţele rătăcite” Biserica trebuie să depună un
efort deosebit pentru a-i readuce în staulul de unde au plecat. Lăsându-i să umble pe alte căi, cu
siguranţă că astfel de oameni vor ajunge mai devreme sau mai târziu acele ,,elemente negative”
ale societăţii. Aşadar, rolul Bisericii în societate este unul deosebit, căci ei îi revine misiunea de
a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze.
Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo
unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale; ci îi dă puterea şi curajul de a înainta
spre desăvârşire. Pentru ca societatea românească să fie una sănătoasă este nevoie ca membrii ei
să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac, iar pe toate acestea fiecare dintre
noi le dobândeşte în şi prin Biserică. Rolul Bisericii în societate este acela de a-l ajuta pe fiecare
să respire aerul dumnezeirii, să iasă de sub jugul păcatului şi astfel să nu mai fie rob al acestuia.
Misiunea bisericii în societate poate fi urmărită mai uşor dacă vom analiza în parte cele 3
activităţi ale ei pe care le derulează şi rolul pe care fiecare activitate îl are. Aşadar, cele 3
activităţi ale Bisericii în misiunea ei sunt: activitatea învăţătorească, sfinţitoare şi socială.

ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ

Activitatea învăţătorească a Bisericii îşi are temeiul în cuvintele Mântuitorului Hristos:

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20). Prin aceste
cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea de a-i învăţa pe oameni cuvântul lui
Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia Sa cea sfântă şi care este drumul pe care trebuie să-l
urmeze pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor.
Biserica Ortodoxă din România a dat chemare îndemnului Mântuitorului de a-i învăţa pe
credincioşii ei cuvântul Evangheliei, astfel că, în decursul timpului a semănat în sufletele celor
pe care i-a păstorit învăţătura dumnezeiască. Acest lucru a întâmpinat uneori greutăţi mai ales în
timpul perioadei comuniste când i-a fost îngrădit dreptul de a-L propovădui pe Hristos şi în afara
zidurilor lăcaşului de cult. Dar, după Revoluţia din decembrie 1989 educaţia religioasă a devenit
una dintre problemele de substanţă ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale, în special.
Astfel Religia şi-a recăpătat dreptul bine-meritat între celelalte discipline şcolare.
Dacă idealul unei societăţi secularizate „este numai pregătirea tineretului pentru o
profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin Taina Sfântului Botez membru al ei, se
bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca atare, un astfel de tânăr are dreptul
şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învăţătura
acesteia, prezentate de profesorul de religie care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra
la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om”.

2
 La început, pe buzele unora flutura întrebarea: „De ce a mai fost nevoie să se mai
introducă o nouă disciplină”? Răspunsul la această întrebare este atât de simplu: pentru că, în
cadrul acestor ore copiii învaţă să fie nu doar cetăţeni model, ci şi creştini autentici. Dacă la
Română învaţă despre Eminescu că este „luceafărul poeziei româneşti”, dacă la Matematică
învaţă cum să rezolve diferite fracţii şi ecuaţii, dacă la Istorie învaţă despre bravii domnitori ai
poporului nostru sau la Chimie, despre tot felul de reacţii chimice; la Religie învaţă că omul a
fost adus la existenţă de Dumnezeu pentru a se putea împărtăşi din cupa iubirii divine, că lumea
şi tot ceea ce există sunt opera Creatorului, etc.
Prin ora de Religie, Biserica este activă în viaţa tinerelor vlăstare şi ca atare, a societăţii
în care trăim. Prin intermediul orelor de Religie Biserica îşi extinde câmpul de lucru. Aşadar
ogorul în care ea trebuie să sădească sămânţa cuvântului Evangheliei este unul aparte pentru că
sufletele lor sunt curate şi dornice de a învăţa despre Părintele Ceresc, Maica Domului, Sfinţi,
etc.
În şcoală rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii prin intermediul orei de
Religie. Dacă şcoala îi educă pe copii prin intermediul disciplinelor care se predau aici deoarece
procesul educativ a fost mereu o necesitate existenţială, spre perpetuarea celor mai nobile avuţii
umane; Biserica îi educă religios pe copii prin intermediul orelor de Religie, căci „educaţia
religioasă este activitatea pe care educatorul o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii
copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre religiozitate”.
În şcoală, rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii deoarece o astfel de
educaţie este importantă pentru că ea conduce pe om la scopul ultim al existenţei: trăirea
comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, viaţa omului se înalţă şi se edifică pe temelia de
nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care omul ajunge la credinţa în Dumnezeu, acesta
renaşte la o viaţă nouă care poartă pecetea sfinţeniei.
Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se predau
în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această activitate trebuie
să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea
permanentă a credincioşilor. Unul dintre aspectele importante ale misiunii Bisericii în societatea
contemporană priveşte aşadar catehizarea credincioşilor. După aproape cinci decenii de
intoxicare cu doctrina marxist-leninistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate
credincios Bisericii ortodoxe. Dar, cu tot ataşamentul lor vădit faţă de Biserică, marea majoritate
a credincioşilor Bisericii ortodoxe nu dispun de instruirea religioasă corespunzătoare.
Remedierea „acestei deficienţe provocate de fostul regim comunist, care a interzis
Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realiza atât prin predarea religiei în şcoală, cât
şi prin opera de catehizare care trebuie să fie permanentă la nivel de parohie… Preoţii vor trebui
să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara
lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă
problemelor cu care se confruntă credincioşii”.
După cum roadele pământului trebuie semănate şi îngrijite în permanenţă, tot astfel şi
ţarina duhovnicească are nevoie necontenită de sămânţa cea bună şi de semănătorul iscusit, după
cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca 8, 5-15). Preotul este mai întâi „slujitor al
cuvântului”, iar a nu predica înseamnă a-şi anula propria slujire, iar acolo unde el nu predică şi
nu catehizează pe credincioşi, vor veni alţii care vor face acest lucru, dar negativ, căci îi vor
abate de la adevăr şi de la Biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot.
Dacă „predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit obligaţia de căpetenie în activitatea slujirii
în toate timpurile, astăzi, când singurul loc de învăţătură religioasă a rămas amvonul, se impune

3
ca această activitate a preotului să se concentreze cu toată atenţia şi sârguinţa în acest punct
devenit, mai mult ca oricând, hotărâtor”. În afară de predica propriu-zisă, liturgică, preotul este
dator să-i catehizeze pe credincioşi „cu timp şi fără timp”(1Timotei 4,2), să folosească orice
prilej pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la tezaurul adevărurilor de credinţă al Bisericii
creştine. Această lucrare de catehizare a Bisericii prin slujitorii ei este indispensabilă dacă se
urmăreşte combaterea prozelitismului sectar şi dacă se doreşte ca fiii Bisericii să devină mai
responsabili faţă de actele pe care le întreprind. Numai aşa Biserica are certitudinea că
mădularele ei-credincioşii, sunt sănătoase şi că ea contribuie activ la renaşterea spirituală şi
morală a societăţii.

ACTIVITATEA SFINŢITOARE

O altă latură a activităţii Bisericii este cea sfinţitoare. Prin slujitorii ei şi prin sfintele
slujbe, oamenii se împărtăşesc de harul sfinţitor, har care îi dă omului posibilitatea să fie în
comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Făcând prezentă lucrarea harului în viaţa omului prin
sfintele slujbe, Biserica îl ajută pe acesta dăruindu-i exact ceea ce îi este necesar în desfăşurarea
tuturor activităţilor cotidiene şi nu numai.
Prin Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi prin toate celelalte slujbe bisericeşti omul este în
relaţie cu Biserica triumfătoare. În mod deosebit activitatea sfinţitoare a Bisericii se realizează
prin Sfânta Liturghie care se oficiază de către slujitorii ei în lăcaşurile de cult în toate duminicile
şi zilele de sărbătoare. Prin participarea lor la Sfânta Liturghie, membrii societăţii devin membrii
trupului tainic al lui Hristos care nu este altul decât Biserica. Participând activ la viaţa societăţii,
omul este martorul evenimentelor care se derulează cu repeziciune în cadrul acesteia. La polul
opus, prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este prezent la toate evenimentele din viaţa
Mântuitorului, de la naşterea şi până la înălţarea Sa la cer, căci Sfânta Liturghie simbolizează
chiar acest lucru. Iată deci, că prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este în mod tainic
martorul naşterii, răstignirii, morţii şi înălţării de-a dreapta Tatălui a Fiului lui Dumnezeu.
Prin Sfânta Liturghie Biserica îl înnobilează pe fiecare om care participă la această
dumnezeiască slujbă, căci „Sfânta Liturghie prilejuieşte astfel trăirea anticipată, prin arvună, a
Împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea, după o înaintare treptată spre ea în
viaţa pământească. Acest urcuş liturgic de la trăirea în parte până la trăirea deplină în Împărăţia
Sfintei Treimi e reprezentat în Sfânta Liturghie ca un urcuş spre unirea cu Hristos cel jertfit şi
înviat, nu a credinciosului singular, ci a comunităţii care se umple tot mai mult de iradierea
prezenţei Lui”.
Dar cel mai important element pe care Biserica îl oferă omului acestei societăţi în cadrul
Sfintei Liturghii este Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Euharistie sau Sfânta Cuminecătură. Prin
Sfânta Euharistie Biserica Îl oferă de fapt pe Însuşi Hristos. Ea dăruieşte credinciosului însuşi
Trupul Lui cu care S-a născut din Sfânta Fecioară şi însuşi Sângele Lui pe care l-a vărsat pe
crucea Golgotei pentru mântuirea noastră. Oferindu-i credinciosului Sfânta Euharistie, Biserica îl
transformă pe acesta dintr-un membru oarecare al societăţii în hristofor, adică într-o persoană
deosebită care Îl poartă în fiinţa sa pe Însuşi Hristos.
Iată ce rol aparte are Biserica pentru societatea în care trăim! Ba mai mult! Sfânta
Liturghie face ca toţi participanţii să trăiască într-o adevărată comuniune de iubire şi ca o
adevărată comunitate indiferent de condiţia socială, idei, idealuri, etc. În cadrul Sfintei Liturghii
clerul şi mirenii devin parteneri de dialog, căci: „Dialogul liturgic se petrece între preotul slujitor,
pe de o parte, şi credincioşii mireni din biserică, pe da altă parte, dar că ei, laolaltă, alcătuiesc un

4
singur tot. Dialogul liturgic e un parteneriat duhovnicesc, ceea ce înseamnă că preotul şi mirenii
sunt împreună slujitori ai aceleiaşi Liturghii”.
De multe ori biserica ortodoxa este surprinsă de faptul că reprezentanţii altor culte
reuşesc să facă prozeliţi din rândul credincioşilor romani, iar acest lucru este cu putinţă tocmai
datorită faptului că ei dau importanţă fiecărui credincios în parte. Pentru ca această situaţie să fie
stagnată se cuvine ca Biserica ortodoxa să-i facă pe preoţi şi pe credincioşi conştienţi de faptul că
Sfânta Euharistie constituie Biserica ca Trup al Mântuitorului şi că împărtăşirea, însoţită de
pregătirea spirituală necesară, dezvoltă în rândul credincioşilor conştiinţa apartenenţei lor la
Biserică. Dacă această situaţie nu va fi reglementată nu se va putea depăşi nici individualismul,
care bântuie cu atâta furie în rândul credincioşilor şi îi face să dea dovadă de indiferenţă faţă de
problemele cu care se confruntă Biserica şi societatea, şi nici ne se va putea activa sacerdoţiul
universal al credincioşilor, pentru a se putea face faţă prozelitismului sectar şi pentru ca Biserica
să devină activă în societate.
Prin Sfânta Liturghie Biserica nu face altceva decât să-i adune pe oameni în comuniunea
iubirii, căci Liturghia are rolul de a-i uni, de a-i strânge laolaltă, de a-i aduna într-o unitate
sufletească, deşi oamenii sunt atât de deosebiţi din variate puncte de vedere. De asemenea, prin
Sfânta Împărtăşanie, Biserica adună mulţimea credincioşilor într-un singur trup, expresia cea mai
fericită a acestei unităţi dintre oameni fiind vechile agape sau mese ale dragostei frăţeşti, din
cadrul primelor comunităţi creştine.
Aşadar „Împărtăşania este baza comunităţii creştine, forţa unităţii şi a solidarităţii ei şi
ancorarea credinciosului în comunitatea-trup hristic”.
Prin Sfânta Liturghie Biserica reuşeşte un lucru incredibil: să-i determine pe oameni să
trăiască în comuniune nu doar în cadrul acestei dumnezeieşti slujbe, ci şi în societate. Prin Sfânta
Liturghie, Biserica nu abordează omul doar la nivel personal, ci şi la nivel comunitar, mai întâi în
lăcaşul de cult, şi apoi în societate, căci nu se poate separa radical comunitatea ecclesială de cea
socială.
Biserica îl sfinţeşte pe omul societăţii moderne nu doare prin Sfânta Euharistie, ci şi prin
celelalte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Hristos. Prin ele se revarsă asupra celui creat după
chipul lui Dumnezeu harul sfinţitor. Aşa cum omul are nevoie de hrană pentru a-şi fortifica
puterile trupului, tot astfel are nevoie şi de harul divin pentru a-şi revigora puterile sufletului
pentru a putea lupta împotriva ispitelor care se năpustesc asupra lui.
Harul dumnezeiesc este cel care dă omului posibilitatea să devină din ceea cea este, ceea
ce încă nu este. Adică îi dă acestuia posibilitatea să devină din păcătosul de azi, sfântul de mâine.
Iată deci, că prin activitatea ei sfinţitoare Biserica îl transformă pe omul acestei societăţi dintr-un
simplu cetăţean într-un potenţial moştenitor al Împărăţiei Cerurilor.

ACTIVITATEA SOCIALĂ

Sfânta Scriptură ne spune că omul este o fiinţă dihotomică, adică este alcătuită din două
elemente: trup material şi suflet spiritual. Biserica a fost instituită pentru om în toată
complexitatea lui. Aşadar Biserica nu se rezumă numai la ajutorul pe care ea îl dă sufletului
pentru ca acesta să se poată mântui, ci îşi extinde ajutorul şi asupra trupului, căci omul este
dualitate: materie şi spirit.
Date fiind aceste precizări Biserica derulează în carul societăţii şi o activitate socială care
constă în ajutorarea nevoiaşilor, neputincioşilor şi a tuturor celor loviţi de greutăţile vieţii de zi
cu zi. Biserica Ortodoxă din Romania îşi derulează activitatea socială cu multă intensitate,

5
conştientizând că toţi cei greu încercaţi de greutăţile vieţii sunt fiii ei care aşteaptă să fie ocrotiţi
şi trataţi cu dragoste.
Pilda samarineanului milostiv ilustrează poate cel mai fidel activitatea socială a Bisericii
care se apleacă să-i ajute pe toţi fiii ei de care soarta crudă nu a avut milă. Şi prin activitatea
socială Biserica din Romania dă dovadă vie că este prezentă în societate. Cantinele sociale,
cabinetele medicale, căminele pentru bătrâni, centrele de resocializare pentru copiii străzii,
centrele pentru nevăzători, etc. care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe din
România sunt doar câteva exemple prin care Biserica ortodoxa îşi desfăşoară misiunea ca
instituţie în cadrul societăţii.
De multe ori suntem asemenea preotului şi levitului din Pilda samarineanului milostiv.
Indiferenţa noastră la problemele şi greutăţile semenului nostru sunt dovada lipsei de iubire faţă
de acesta şi implicit faţă de Dumnezeu. Biserica este cea care propovăduieşte iubirea nu doar
prin cuvinte, ci şi prin fapte, iar aceste fundaţii creştine sunt dovada cea mai concludentă că
Biserica aplică în viaţa de zi cu zi porunca iubirii.
Biserica arată dragostea ei cea mare tuturor bătrânilor, bolnavilor, copiilor străzii pe care
societatea i-a uitat. Pe aceştia Biserica îi ajută să vadă o nouă realitate: aceea de a rămâne în
continuare membri deplini ai marii familii a lui Dumnezeu, familie în cadrul căreia fiecare îşi are
locul său, participând astfel la manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre aceştia
Biserica trebuie „să-i arate că în loc de a fi prizonier al propriului său eu, al propriei sale drame,
cel suferind trebuie să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu”.
Şi tot cu privire la activitatea socială a Bisericii trebuie să ne oprim şi asupra unui alt
aspect. O vorbă din bătrâni spune că: „Nu există pădure fără uscături”. Parafrazând această zicală
putem afirma fără să greşim cu ceva că societatea este alcătuită din cetăţeni model şi oameni
certaţi cu legea. Cea de-a doua categorie de oameni trebuie să răspundă de faptele contrare pe
care le-au săvârşit, fapte pe care societatea le condamnă. Faptele unora dintre aceştia sunt atât de
grave încât sunt condamnate de legile statului, iar cei care le-au înfăptuit trebuie să plătească
pentru ele cu propria libertate. De cele mai multe ori societatea îi marginalizează pe aceşti
oameni catalogându-i ca fiind „ciuma societăţii”. Nedându-li-se a doua şansă de a se integra în
societate, aceştia, de cele mai multa ori cad din nou pradă tentaţiilor infracţionalităţii.
Biserica îi cuprinde la sânul ei şi pe cei buni şi pe cei răi. Pe cei buni îi ajută să urce în
continuare pe scara virtuţilor, iar pe cei răi îi ajută să se elibereze de jugul păcatului şi să îmbrace
haina sfinţeniei. Aşadar Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, dar în mod deosebit
pentru cei care au apucat calea pierzării. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4), Biserica îşi desfăşoară activitatea
ei socială şi în penitenciare sau centre de reeducare. Astfel cei privaţi de libertate nu mai trebuie
să se considere abandonaţi, neglijaţi şi singuri, pentru că Biserica este cea care le oferă
mângâierea de care aceşti oameni au nevoie. Ea este „cea care le oferă hrana spirituală de care au
atâta nevoie. Ea este cea care îi eliberează de jugul cel greu al păcatului şi le redă libertatea din
temniţa fărădelegii, este corabia care îi ajută să navigheze pe valurile învolburate ale acestei
vieţi”.
Pentru cei privaţi de libertate Biserica are un mesaj clar: ea este tatăl din Pilda fiului
risipitor care îi aşteaptă cu braţele deschise pe toţi fiii rătăciţi să revină din ţara păcatului. Pentru
ei se bucură de reîntoarcerea lor şi o dată cu ea se bură şi capul ei-Hristos, căci El a venit în lume
pentru cei păcătoşi pentru că: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.
Prin slujitorii ei care îşi desfăşoară misiunea în penitenciare sau centre de reeducare,
Biserica luptă pentru reintegrarea acestor oameni în societatea care de multe ori le-a întors

6
spatele. Ea îşi aduce aportul ca aceşti oameni să devină din „elemente negative” acei oameni-
model pentru semenii lor şi pentru societate.

BISERICA ŞI PROBLEMELE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Revoluţia din Decembrie 1989 a adus pentru societatea românească atât lucruri bune, cât
şi lucruri rele. Dar, dacă ar fi să facem o statistică balanţa ar înclina spre lucrurile rele cu care
societatea româneasca s-a infestat. Drogurile, prostituţia, traficul de fiinţe umane, avorturile, etc.
sunt doar câteva dintre flagelele societăţii româneşti. Fie că vrem, fie că nu vrem să recunoaştem
societatea românească post-decembristă se confruntă cu o serie de probleme. Unele dintre ele au
fost soluţionate în parte, la altele se încearcă acest lucru, iar altele nici pe de parte nu şi-au găsit
soluţionarea.
Pentru că Biserica îşi desfăşoară misiune în această societate şi ea se confruntă la rândul
ei cu aceste probleme cărora încearcă să le facă faţă şi cărora doreşte să le găsească o rezolvare.

BISERICA ŞI TINERII

Viaţa omului este împărţită în trei perioade: a copilăriei, a tinereţii şi cea a bătrâneţii.
Fiecare perioadă are specificul ei. Astfel, în copilărie omul simte atracţie faţă de tot felul de
jocuri şi năzdrăvănii; la tinereţe este plin de elan şi dornic de afirmare, iar la bătrâneţe începe să
se gândească la viaţa de dincolo. Dintre cele trei perioade, tinereţea este aceea când omul uită de
multe ori de Dumnezeu şi se lasă purtat de valurile acestei vieţi, fiind robit de tot felul de păcate
care îl depărtează de Creatorul său.
Hristos Domnul i-a iubit totdeauna pe tineri şi a fost alături de aceştia în tot timpul vieţii
Sale pământeşti. Tocmai pentru că i-a iubit şi continuă să-i iubească, El i-a spus tânărului bogat
ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. Tot din dragoste faţă de ei Hristos l-a înviat
pe tânărul din Nain şi pe fiica lui Iair, etc. Lor ca şi tuturor celorlalţi oameni Mântuitorul le-a
lăsat tezaurul învăţăturilor Sale pentru a le folosi în aşa fel încât să poată dobândi mântuirea.
Urmând exemplul capului ei care este Hristos, Biserica îi înconjoară pe tinerii vremurilor
noastre cu aceeaşi dragoste. Din păcate, în zilele noastre sunt destui tineri care trăiesc departe de
Adevăr şi de Biserică. Alcoolul, drogurile, viaţa imorală sunt doar câteva din piedicile care îi ţin
pe tineri departe de Dumnezeu. Ceea ce este mai rău constă în faptul că „educaţia modernă tinde
să întoarcă spiritul tinerilor noştri spre o versiune distructivă a ubicuităţii relativismului valoric.
Paradoxul constă în aceea că, în cadrul erei tehnologice, generaţia noastră pierde
sentimentul confidenţei în viaţă, sentimentul securităţii şi, prin urmare, fericirea. Am pierdut
sentimentul de apartenenţă, am uitat că mai există o fiinţă mai presus de noi, deasupra noastră,
Care ne iubeşte şi Care poate interveni atunci când durerea, suferinţa şi moartea se apropie”.
Tinerilor care consideră că a fi liberi înseamnă a trăi sub acoperişul păcatului şi a face
ceea ce nu ar trebui să facă, Biserica le vine în ajutor. Prin metodele ei pedagogice Biserica îi
ajută pe tineri să conştientizeze responsabilitatea pe care o au faţă de consecinţele faptelor lor.
Referitor la acest lucru, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I afirma următoarele: „Prevenirea este
necesară, însă ea nu va folosi la nimic dacă nu va merge mână în mână cu conştientizarea de
către tineri a responsabilităţii lor. Trebuie să li se transmită, mai ales prin exemplu, această
exigenţă a respectului faţă de celălalt şi faţă de sine. Responsabilitatea faţă de cunoscuţi, de
părinţi, de societate şi, dacă trăiesc într-un mediu creştin, faţă de Biserică; dar, mai cu seamă,

7
responsabilitatea faţă de ei înşişi. Atunci riscul de a cădea în aceste capcane va scădea, ne pentru
că societatea sau Biserica ar pune interdicţii, ci pentru că, din respect faţă de ei înşişi, din
fidelitate faţă de ei înşişi, tinerii şi le-ar interzice ei înşişi”.
Pentru tinerii vremurilor noastre mesajul Bisericii este acela de a-L face prieten pe
Hristos căci El este Cel care ne călăuzeşte tuturor paşii pe acest drum anevoios al vieţii, ne
întinde mâna ori de câte ori ne afundăm în marea învolburată a acestei vieţi şi-şi revarsă asupra
noastră darurile Sale cele bogate. Pentru ei textul scripturistic de la Eclesiast 11,9 trebuie să fie
unul la care să mediteze cu multă atenţie pentru a conştientiza cum trebuie să trăiască plăcut
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, căci va veni şi ziua când vor da socoteală pentru tot ceea
ce au făcut: „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi
mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea,
Dumnezeu te va duce la judecata Sa”.
Important este ca acestor tineri să nu li se impună tot felul de reguli care le ştirbeşte
libertatea, ci ca ei să fie convinşi de vocaţia lor de fiinţe personale, capabile nu să-şi risipească
viaţa, ci să o iubească cu adevărat prin prietenie, gingăşie, creativitate. Dacă „Biserica nu spune
şi nu face nimic în acest sens, stricăciunile riscă să fie încă şi mai grave. În loc să acuza şi să
condamne, ea trebuie să-i asculte, să-i sfătuiască, să-i primească în comunităţi adevărate, trebuie
ca ea însăşi să devină şi redevină neîncetat ceea ce este: un spaţiu al renaşterii”.
Iată ce poate să facă Biserica pentru tineretul de azi şi pentru societate! Educându-i
religios pe tineri va asigura societăţii un viitor strălucit, iar lor le va asigura mântuirea. Tineretul
de azi „nu se va depăşi istoric, nu poate să-şi descopere ţinta reală decât pregătind întoarcerea lui
Hristos, singura perspectivă în care se va înscrie evanghelizarea. Toate forţele noastre, trebuie să
se concentreze pentru a ridica o întreagă generaţie la bucuria nespusă a eliberării, bucurie a
slujirii, bucurie a celui ce se numără printre prietenii Mirelui, o generaţie a mărturisitorilor care
să recupereze creştinismul primar”.

BISERICA ȘI OSMTH

Ordinul Suprem Militar al Templului din Ierusalim (OSMTH), eminamente creștin, este
unicul moștenitor și continuator legitim al spiritului și al tradițiilor Ordinului Templier medieval
(Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici), înființat în 1118 la Ierusalim. Ordinul
Suprem Militar al Templului din Ierusalim este alcătuit din Sergenți, Scutieri, Cavaleri și
Doamne, practicanți ai religiei creștine de confesiune catolică, ortodoxă și protestantă. Membrii
Ordinului se pregătesc, în Capitulele Comanderiilor, pentru a practica Liturghia de după
Liturghie sau, altfel spus, Apostolatul Laic.
Principala misiune a Ordinului este de a apăra Biserica și religia creștină precum și de a
face cunoscute și a răspândi învățăturile Domnului Nostru Iisus Hristos. Pe lângă aceasta se
adaugă și alte scopuri, ce derivă din cel principal, dar care nu sunt specifice Ordinului Templier.
Misiunea caritabilă și cea de a ajuta pe cei aflați în nevoie este specifică și altor Ordine
cavalerești precum Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim (Ordinul de Malta) sau Ordinul Sfântului
Lazăr. Misiunea de a realiza recensământul, de a restaura, a întreține și studia monumentele și
arhivele care păstrează vechile principii și perenitatea spirituală este specifică și altor instituții și
organizații laice sau unor Ordine călugărești.
Orice alt scop asumat trebuie să fie în concordanță cu misiunea principală a Ordinului și să ajute
la împlinirea acesteia. Irosirea timpului și a eforturilor în acțiuni fără importanță practică sau

8
relevanță pot dăuna Ordinului, chiar dacă aparent acestea sunt benefice celor din jur sau
societății în general. Oportunitatea oricărui demers trebuie cântărită prin prisma
comandamentelor Ordinului și nu prin prisma intereselor personale, a efectelor emoționale sau a
spiritului de competiție cu alte entități organizaționale. Implicarea în activitatea Ordinului este
obligatorie, nu opțională, și necondiționată, în spiritul legămintelor depuse și a îndatoririlor liber
asumate de către fiecare în parte odată cu primirea în Ordin.

MISIUNEA ECUMENICĂ A OSMTH

Misiunea ecumenică, mai nou asumată, este aceea de a sprijini mișcarea ecumenică în
măsura în care se fac pași de către Înalții Ierarhi și Întîistătători ai confesiunilor creșine singurii
îndreptățiți să stabilească cadrul în care aceasta se manifestă. Să nu ignorăm faptul că, la ora
aceasta, părerile diferă și se nuanțează între două extreme. Dacă pentru unii ecumenismul
reprezintă apogeul apostaziei, adică lipsa credinței și a dorinței de a lupta pentru Adevăr, pentru
alții acesta este o datorie sacră, inspirată de harul Duhului Sfânt, pusă în practică prin: rugăciune,
penitență, studiu și relații fraterne cu ceilalți ce aparțin altor confesiuni. Pentru noi, membrii
Ordinului, acest subiect trebuie tratat cu mare atenție, fără a favoriza în vre-un fel relativismul
confesional și fără a genera compromisuri dăunătoare. Este adevărat că mișcarea ecumenică se
bazează pe moștenirea testamentară lăsată de Iisus ucenicilor săi: Ut unum sunt! dar asta nu
justifică modul cantitativ de a face aprecieri privind diferențele confesionale. Tendința
neadecvată de a promova idei precum „mai multe sunt lucrurile ce ne unesc decât cele ce ne
separă” poate duce la anihilarea sau chiar suprimarea unor acorduri sau consensuri doar din
cauza unei singure diferențe esențiale. Relativismul și, deopotrivă, secularizarea pot duce la
derapaje de nedorit în mișcarea ecumenică actuală. O altă abordare de evitat este tentația de a
înlocui „refacerea unității” cu sintagma „unitate diferențiată și reconciliată” minimizând prin
aceasta însăși esența mişcării ecumenice. Există la ora actuală convingerea tot mai răspândită că,
pentru a nu dilua conținutul credinței creștine, este necesar a practica un ecumenism spiritual.
Acesta presupune aprofundarea propriei credințe prin rugăciune și sfințenia vieții. Desigur că nu
trebuie să lipsească respectul și dragostea datorate unii altora, idiferent de confesiune, precum și
bucuria regăsirii în rugăciune comună și în fapte de virtute. Acest mod de a privi ecumenismul
este cel mai potrivit OSMTH.

CONCLUZII

Biserica şi societatea, divin şi uman! În zilele noastre Biserica trebuie lăsată mai mult ca
oricând să-şi desfăşoare misiunea în cadrul acestei societăţi. În societatea noastră, Biserica
trebuie să fie actuală, practică, activă şi hotărâtă pentru a-i ajuta pe oameni să coexiste în unitatea
dragostei şi a credinţei, pentru a-i ajuta să parcurgă alături de Hristos drumul de la chip la
asemănare. Societatea are nevoie de Biserică şi implicit de Hristos, căci aşa cum spune Sfânta
Scriptură: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).
Societatea nu trebuie să creadă că Biserica va garanta salvarea naţiunii, însă cu toate
acestea, Biserica anunţă că preţul răscumpărării omului de sub orice ostilitate şi nedreptate a fost
plătit odată pentru totdeauna. Mesajul social al Bisericii are în centru noţiunea de „sfinţenie”. În
zilele noastre Biserica ortodoxa încearcă „să transfere revelaţia şi iubirea lui Dumnezeu în viaţa
oamenilor, convinsă că Hristos este în mijlocul nostru aşa cum mărturisim la Liturghie, în

9
persoana celui înfometat şi însetat, a celui fără apărare, fără cultură, fără salariu. A conjuga
misticul cu socialul rămâne una dintre virtuţile oricarei spiritualităţii ortodoxe din lume”.

BIBLIOGRAFIE

1.       Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucuresti, 1998
2.      Anania, Arhiepiscopul Clujului Bartolomeu, Cartea deschisă a împărăţiei, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2005
3.      Bria, Pr. Prof. Univ. Dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2002
4.      Buga, Pr. Prof. Ioan, Pastorala-calea preotului, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti,
1997
5.      Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, trad. Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997
6.      Mihăiţă, Conf. Dr. Nifon Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Editura ASA,
Bucureşti, 2002
7.      Moţoc, Pr. Alexandru, Biserica şi tinerii, Editura Macarie, Târgovişte, 1997
8.     Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1996
9.      Pop, Pr. Drd. Octavian, Misiunea Bisericii în Penitenciar, Editura Tradiţie, Bucureşti, 2000
10.  Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Societate, Biserică, Editura Institutului Biblic si de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1998
11.   Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Editura Institutului
Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2003
12.  Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2004
13.  Şebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriş, Prof. Monica, Opriş, Prof. Dorin, Metodica
predării Religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000
14.  Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004
15. Documente/acasă – www.osmth.ro

DR. STELIAN GOMBOŞ –

TEOLOG, JURIST ȘI PUBLICIST

10
* Acest studiu l-am elaborat la 09.03.2023 cu prilejul aniversării a 905 ani de rodnică,
frumoasă, bogată și binecuvântată activitate a OSMTH!...
Un sincer și călduros, la mulți, buni, frumoși și binecuvântați ani!

11