Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

Conferinţa Pastoral-Misionară de primăvară

2018
”Anul omagial al unităţii de credinţă şi neam”

REFERAT

Unitatea Bisericii în faţa ereziilor

Preot: Grigorescu Ion

 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

Unitatea Bisericii în faţa ereziilor

1.Unitatea de credinţă, o preocupare permanentă a Bisericii

In primul mileniu de existenta, Biserica a reusit sa-si pastreze unitatea in ciuda
multor framantari si a multor erezii cu care s-a confruntat. Acest lucru s-a reusit
printr-o lupta acerba pentru pastrarea invataturii crestine adevarate si a vietii crestine
asa cum fusesera lasate de Mantuitorul Hristos prin Sfintii Apostoli. Sub presiunea
istoriei, a lumescului, in secolul al XI-lea se produce prima ruptura in trupul Bisericii
celei una: desprinderea Bisericii occidentale, cu centrul la Roma, de Biserica
rasariteana, cu centrul la Constantinopol. Secolul al XVI-lea a adus cu sine Reforma,
cea de a doua mare schisma, de data aceasta in trupul Bisericii occidentale. Au luat
astfel nastere Bisericile protestante, care validau principiul autoritatii individuale si
directe in materie de credinta si invatatura crestina, introducand in istoria
crestinismului germenele divizarii la nesfarsit. De la cele cateva Biserici iesite din
Refoma s-a ajuns la cateva mii de confesiuni si secte crestine, unele asa de
indepartate de crezul initial, incat nu-si mai pot justifica acest atribut.
Crestinii au avut intotdeauna constiinta responsabilitatii lor fata de
nefirescul starii de dezbinare. De aceea, in decursul istoriei nu au incetat incercarile
de unire. Secolul nostru a marcat, insa, o intensificare fara precedent a eforturilor
crestinilor pentru restabilirea unitatii. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o miscare
ecumenica. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat in crearea de organisme
crestine internationale, regionale si locale sau in institutionalizarea dialogurilor bi-
sau multilaterale. Toata lumea stie de existenta Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
infiintat in 1948, de Conferinta Bisericilor Europene, infiintata in 1959, de existenta
Consiliilor Ecumenice nationale sau a Conferintelor Interconfesionale. Lucrurile
aveau să avanseze si in spatiul relatiilor dintre ortodocsi si catolici. In 1965,
Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului si Papa Paul al VI-lea ridicau
concomitent anatemele aruncate reciproc in 1054, pentru ca in 1980 sa debuteze
dialogul teologic oficial intre cele doua Biserici.
Frecventa dialogurilor, a intalnirilor intercrestine din ultimii cincizeci
de ani si mai bine a fost si continua sa fie atat de mare, incat pe drept cuvant secolul
al XX-lea a fost numit „secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor crestinilor este un
deziderat declarat al tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine, constiente de
imperativul si adevarul poruncii dumnezeiesti „ca toti sa fie una”. Cu toate acestea,
nu s-ar putea spune ca s-au inregistrat progrese evidente in directia realizarii unitatii.
Parerile sunt, desigur, impartite: unii sustin ca rezultatele sunt datatoare de speranta,
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

altii considera ca ecumenismul, in forma in care s-a desfasurat pana acum, este nu
numai un esec, dar mai mult decat atat, o noua mare ratacire a lumii crestine.
Biserica Romano-Catolica vede unitatea realizata prin raportarea tuturor
crestinilor la un unic centru de autoritate eclesiala si, mai mult, prin reducerea acestei
autoritati la o singura persoana, convinsa fiind ca numai centrarea, adunarea tuturor,
la modul formal, exterior, sub sceptrul unei singure persoane, poate asigura unitatea.
Acest model de unitate cuprinde in sine si motivatia expansionismului si
imperialismului catolic pe care l-a cunoscut istoria mai veche si chiar mai noua.
La extrema cealalta, Bisericile si confesiunile protestante, fidele principiului
care le-a generat, propun un model de unitate in diversitate, fiecare Biserica
ramanand cu invatatura sa, cu structura proprie, aşa cum se afla, dar unindu-se prin
„alaturare”, prin asociere intr-o structura de unitate atotcuprinzatoare care sa aiba la
baza o trasatura comuna minimala. Pentru protestanti, un organism crestin mondial
precum Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea constitui modelul de unitate mai
mult decat multumitor.
Biserica Ortodoxa nu concepe unitatea decat centrata in Hristos, Dumnezeu-
Omul. Ea refuza unitatea bazata pe un centru unic ce tine de aceasta lume, deci pe o
persoana umana, cu credinta ca acest model de unitate ignora natura insasi a
Bisericii, care depaseste limitele istoriei, ale lumii acesteia, fiind ancorata organic in
realitatea dumnezeiasca, avand drept cap pe Hristos Insusi.
Biserica Ortodoxa considera ca necesitatea unui centru unic uman care sa
asigure unitatea Bisericii vine din slabirea credintei ca Hristos este prezent si
lucreaza in lume pana la sfarsitul veacurilor, dupa propria fagaduinta (Matei 28, 20).
De aici si nevoia unui „loctiitor”, a unui vicar al lui Hristos pe pamant, asa cum este
considerat Papa. Sucomband, in cele din urma, presiunilor intelepciunii omenesti in
dauna intelepciunii celei dumnezeiesti, teologia catolica a sfarsit prin a decreta
ireductibila distanta dintre creat si necreat, dintre spirit si materie, dintre finit si
infinit, deci, dintre Dumnezeu si creatie. Conform acestei teologii, nu pot salaşlui
impreuna doua lumi, doua realitati definite de notiuni contrare, care se resping sau
anuleaza reciproc. Marginitul, unindu-se cu nemarginitul, sau devine nemarginit, sau
anuleaza nemarginitul, asimilandu-l. In felul acesta, teologia catolica isi refuza un
punct de sprijin si un principiu al unitatii in afara universului inchis al acestei lumi,
renuntand la orice posibilitate de comunicare reala, acum si aici, pretutindeni si
totdeauna, intre lumea lui Dumnezeu si lumea noastră. Inchis in sine, catolicismul a
trebuit sa descopere si sa cultive parghii de mentinere a coerentei interioare in legile
acestei lumi.
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

Asa a aparut necesitatea primatului papal absolut, ca centru unic,

singurul capabil sa asigure unitatea Bisericii, asa a aparut infailibilitatea papei, ca
garant al ramanerii in Adevar. Astfel, punctul de sprijin s-a mutat din Hristos,
Dumnezeu-Omul, deci din sanul Sfintei Treimi, intr-un om, in unul din oamenii
acestei lumi. De aici pana la viziunea protestanta nu mai era mult. Pasul fundamental
fusese făcut: era cel al „separarii” de Dumnezeu. Daca un om putea fi garant al
Adevarului si al unitatii, atunci putea fi oricare dintre oameni, sau, mai concret, dacă
poate unul, atunci pot toti, fiecare in parte.
Inceputul schismelor a fost aceasta „dezlipire” de Hristos, Dumnezeu-
Omul, si inchidere in propria lume, in propriul univers, cu riscul asfixierii,
reprezentand pe plan eclesial pacatul protoparintilor, acela al implinirii prin propriile
forte. Singura salvare de la asfixiere s-a considerat a fi evadarea din aceasta lume
inchisa, creand o alta noua, condamnata insa la nesfarsit aceleiasi asfixieri si aceleasi
evadari, intrucat se incapataneaza sa se considere suficienta siesi si sa-si caute
resortul subzistentei in sine.
Catolicismul nu a putut renunta la alimentarea dintr-o putere
dumnezeiască, dar, deoarece nu mai putea concepe ca posibila comunicarea reala
prezenta cu Dumnezeu, a descoperit o modalitate de a include acest izvor in limitele
creatiei, vorbind despre harul dumnezeiesc creat, gratia creata. Acest har creat lasat
de Hristos Bisericii asigura legatura orizontala cu Hristos cel istoric; de aici si
necesitatea de a-si fundamenta primatul papal pe pretinsa investire a Sfantului Petru
si a tuturor urmasilor acestuia in fruntea Bisericii universale.
Refuzand autoritatea Papei, socotita de catolici ca venind de la Hristos,
protestantii nu s-au putut lipsi de un fundament dumnezeiesc. Ei au făcut o singura
miscare, ramanand de fapt la acelasi principiu. Au renuntat la un papa-om in
favoarea unui „papa de hartie”, cum s-a spus, acesta fiind in viziunea lor Biblia,
careia i-au asigurat primatul absolut si infailibilitatea. Numai ca Biblia nu poate
vorbi si nici nu se poate interpreta singura, fiind supusa lecturii si autoritatii fiecarui
cititor. Ipocrit pana peste poate, constient sau inconstient, omul se instaura lejer in
locul lui Hristos, nemaiavand nevoie de prezenta si de lucrarea Lui din moment ce
ii lasase „puterea” necesara si adevarul in cuvintele Sfintei Scripturi.
In Biserica Ortodoxa crestinii nu pot fi una decat in Hristos, in
Dumnezeu, asa cum Insusi Mantuitorul spune: „Ca toti sa fie una, dupa cum Tu,
Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una…”(Ioan 17,21).
Pentru a-si pastra unitatea, Biserica trebuie sa se pastreze in Hristos, iar pentru a se
pastra in Hristos trebuie sa nu se rataceasca de la semnele prezentei si lucrarii lui
Hristos in istorie, acum si aici, in trecut si viitor, pana la sfarsitul veacurilor. Biserica
cea nedespartita a primului mileniu si continuarea ei in istorie, Biserica Ortodoxa,
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

crede ca Biserica este la modul cel mai real si propriu Trupul lui Hristos,
formulandu-si invatatura eclesiologica in prelungirea dogmei hristologice, care arata
ca in Hristos salasluiesc impreuna firea dumnezeiasca si cea omeneasca intr-o unire
perfecta, fara confuzie si fara amestecare. Biserica este dumnezeiasca si omeneasca
in acelasi timp, fiind o realitate sacramentala. Lucrarea Bisericii este lucrarea lui
Dumnezeu prin oameni. Episcopul, care poarta plenitudinea harului preotiei
sacramentale, nu savarseste in locul lui Hristos lucrarea de sfintire, ci el insusi este
savarsitorul, ca semn vazut al lui Hristos. Iisus este prezent in orice lucrare a Bisericii
Sale. In Biserica nedespartita a primului mileniu, garant al Adevarului, aparator al
dreptei credinte era sinodul tuturor episcopilor adunati in numele lui Hristos, care
lucrau cu credinta asistentei si luminarii Duhului Sfant. Invatatura crestina ne trimite
la Adevar, dar nu este Adevarul insusi, acesta fiind Hristos. Pastrarea integritatii
Evangheliei este insa o conditie absolut necesara pentru a nu rataci de la Hristos. De
aceea, Biserica lupta din rasputeri sa-si pastreze invatatura nestirbita de ambitiile
trufase ale omului, pentru ca ratacirea de la invatatura cea adevarata aduce cu sine
ratacirea de la Hristos, iar ratacirea de la Hristos inseamna ruperea de Biserica, deci
sfasierea trupului Bisericii. Confuzia din sutele de confesiuni si secte adevereste
deficienta propriilor modele de unitate prin „negocierea” Adevarului. Civilizaţia
secolului nostru, care a subordonat adevarul utilului, invita si Bisericile sa realizeze
reconcilierea si unitatea inainte de a constientiza Adevarul. Orice astfel de forma de
unitate nu poate fi valabila, si deci nici trainica.
Miscarea ecumenica este inteleasa de ortodocsi ca o cale de cautare a
unitatii. In momentul in care ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, atunci
el este cea mai crunta ratacire de la adevar, cea mai mare erezie. Vom fi una atunci
cand vom marturisi acelasi Adevar. Hristos Insusi Se roaga Tatalui Ceresc in acest
sens: „Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru
adevar” (Ioan 17, 19). Nu forme de unitate trebuie, de fapt, căutate, ci cai de a-L
redescoperi pe Hristos cel adevarat. Nu unitatea trebuie cautata, ci Hristos.1

1
Pr. Constantin Coman, „Biblia in Biserica – eseuri pe teme biblice”, Ed.
Bizantina, Bucuresti, 1997, pag. 64-70
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

2. Grija pentru unitatea Bisericii exprimată la sinoadele

ecumenice şi locale

Sfinţii Apostoli au fost încredinţaţi de Mântuitorul Iisus Hristos asupra

prezenţei Lui reale în mijlocul lor prin lucrarea Sfântului Duh dacă vor menţine
unitatea şi colaborarea între ei: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt. 18, 20).
Sistemul sinodal a devenit astfel nu numai forma ideală de conducere a
Bisericii ci şi forul suprem de judecată şi decizie în probleme doctrinare,
administrative şi de disciplină bisericească.
După încheierea unui sinod, hotărârile acestuia trebuia să fie acceptate de către
întreaga comunitate, pentru că Duhul Sfânt asigură de greşeală nu numai sinodul, ci
întreaga Biserică. Am putea spune că tocmai datorită faptului că hotărârile unui
sinod sunt receptate de întreaga Biserică, el devine infailibil. Prin urmare, aceste
decizii urmau să fie comunicate întregii comunităţi, urmau să fie analizate de
întreaga comunitate şi să fie respectate. Au fost sinoade ale căror hotărâri nu au fost
primite de comunitatea credincioşilor, fapt pentru care hotărârile lor au fost apoi
invalidate. Ceea ce înseamnă că în acea adunare de episcopi nu s-a mărturisit
adevărul de credinţă, iar dacă nu s-a mărturisit adevărul de credinţă, Duhul Sfânt nu
a putut să lucreze asupra lor şi implicit asupra hotărârilor sinodale. Însă a lucrat
asupra comunităţii creştine care a invalidat aceste hotărâri şi le-a considerat
nefondate pe învăţătura Sfintei Scripturi şi fără valoare pentru Biserică. Sinoadele
Ecumenice au fost convocate de Biserică în momente de mare criză, în momente în
care o erezie tindea să cuprindă întreaga Biserică şi să pună în discuţie valabilitatea
acesteia. Din această cauză, Biserica a convocat aceste adunări generale ale
episcopilor pentru a combate o învăţătură greşită şi pentru a mărturisi învăţătura
adevărată a Bisericii. Hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice au combătut erezii
legate de persoana Mântuitorului, legate de Persoana Duhului Sfânt, legate de unirea
ipostatică a divinului cu umanul prin întruparea Mântuitorului Hristos, iar în ultimul
sinod, hotărâri legate de cinstirea sfintelor icoane. Erau învăţături fundamentale,
absolut necesare pentru mântuirea omului, şi de aceea ele au rămas valabile
întotdeauna şi până astăzi în Biserică. Credincioşii şi le-au însuşit şi şi le însuşesc în
permanenţă în trăirea lor, în participarea la sfintele slujbe, în mărturisirea de credinţă
prin Simbolul niceo-constantinopolitan, ceea ce face ca mărturisirile de credinţă ale
Sinoadelor Ecumenice să formeze împreună cu alte adevăruri de credinţă Sfânta
Tradiţie, adică învăţătura inspirată a Bisericii, şi ca atare ele sunt valabile şi astăzi.
De pildă, adevărurile de credinţă formulate la Sinodul I Ecumenic au menţinut de-a
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

lungul secolelor unitatea credinţei creştine, cu toate încercările şi zdruncinările la

care a fost supusă.
Trebuie evidențiat exemplul oferit de Sfinții Părinți ai Bisericii prezenți la
sinoadele ecumenice. Acești Sfinți Părinți Episcopi adunați la Sinoadele Ecumenice,
începând cu cel de la Niceea, aveau datoria de a păzi dreapta credință în fața ereziilor,
a dezbinărilor și a schismelor de tot felul, lucru îndeplinit cu sfințenie până la capăt.
Sfinții Părinți de la Primul Sinod Ecumenic, care au formulat primele șapte articole
din crezul ortodox, ne cheamă să păstrăm dreapta credință, mai ales astăzi într-o
lume din ce în ce mai tulburată și rătăcită din punct de vedere spiritual.
Deasemenea să ne amintim și de lucrarea de întărire a dreptei credinței
formulată de Sfinții Părinți de la Sinodul al doilea Ecumenic care a avut loc la
Constantinopol în anul 381, când a fost formulată partea a doua a crezului ortodox,
și să subliniem faptul că această credință apostolică formulată de Sfinții Părinți ai
Bisericii la primele două sinoade ecumenice, iar apoi tâlcuită de Biserică în cărți de
slujbă și teologie, reprezintă lumina vieții creștine.
Prin mărturisirea dreptei credințe și păstrarea unității Bisericii creștinul poate
dobândi viață veșnică. Numai dacă mărturisim dreapta credință dobândim mântuirea
și putem ajunge în slava Împărăției Preasfintei Treimi la care s-a înălțat Iisus Hristos.
Și putem primi darurile Duhului Sfânt care a pogorât peste Sfinții Apostoli în ziua
Rusaliilor.
Pentru a cunoaște însă dreapta credință a Bisericii este necesar ca fiecare
creștin să cunoască bine crezul ortodox. În acest sens, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Preafericirea Sa Daniel, a evidențiat dintotdeauna în predică, realul folos
al cărții intitulate Învățătura de credință ortodoxă sau catehismul. Această carte,
spune Părintele Patriarh, se tipărește mai des tocmai pentru a cunoaște mai bine
credința noastră ortodoxă și modul de a trăi duhovnicește în Biserică și societate.

3. Uniația şi efectele ei în spaţiul românesc

Odată cu ocuparea Transilvaniei de catre habsburgii catolici, raportul de forte

trebuia schimbat in favoarea catolicismului, prin reinfiintarea episcopiilor romano-
catolice, restituirea mosiilor catre bisericile catolice si prin readucerea iezuitilor in
Transilvania. Deoarece castigarea luteranilor si a calvinilor la catolicism era practic
imposibila, iezuitii si-au indreptat atentia spre romanii ortodocsi, care erau mai
numerosi decat celelalte natiuni „recepte” la un loc. Apoi au loc actiunile venite din
partea reprezentantilor Bisericii Catolice si a imparatului Leopold I prin care
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

preotilor romani ortodocsi li se promitea ca vor putea beneficia de toate drepturile

clerului catolic daca se vor uni cu Biserica Romei si vor accepta primatul papal, actul
de unire si falsurile care-l insotesc. De asemenea amintim atitudinea echivoca a lui
Atanasie Anghel, precum si sfarsitul lui in chinuri si remuscari sufletesti. Drama
romanilor transilvaneni inceputa prin uniatism la 1700 va continua in 1714 prin
daramarea din temelii a catedralei si a resedintei mitropolitane ortodoxe din din Alba
Iulia (Balgrad) care a fost ctitorita de catre Domnitorul Mihai Viteazul. Curtea
imperiala din Viena a continuat lupta impotriva romanilor ortodocsi din Ardeal prin
infiintarea episcopiei greco-catolice de Fagaras, iar biserica ortodoxa din acest oras
– ctitoria Domnitorului si Sfantului Constantin Brancoveanul, a fost declarata drept
catedrala episcopala.
Urmarile actului incheiat de Atanasie Anghel au fost dintre cele mai
dureroase: s-a pierdut independenta bisericii ortodoxe romanesti din Transilvania iar
in locul vechii mitropolii ortodoxe de la Alba Iulia s-a creat o episcopie unita care a
ajuns in subordinea arhiepiscopului romano-catolic maghiar de Esztergom,
imparatul a devenit conducatorul suprem al noii biserici greco-catolice, si-a incheiat
activitatea pentru o jumatate de secol tipografia mitropolitana de la Alba Iulia, s-au
rupt legaturile culturale si bisericesti cu Tara Romaneasca si cu Mitropolia
Ungrovlahiei, s-a produs multa dezbinare, ura si neincredere intre fiii aceluiasi popor
roman, care a putut fi astfel stapanit mult mai usor de catre habsburgi, conform
principiului „divide et impera”.
Lupta pentru apararea Ortodoxiei, este optiunea justificata de atitudinea
maselor romanesti care in unele localitati au declarat ca nu primesc preoti uniti si nu
vor lua parte la slujbele religioase savarsite de catre acestia, ba mai mult, ii alungau
pe cei care au trecut la unire. Ca urmare reprezentantii acestor miscari de protest sau
rascoale cum ar fi: Ieromonahul Visarion Sarai, Oprea Nicolae din Salistea Sibiului,
preotul Moise Macinic din Sibiel, Ioan Oancea, preotul Cosma din Deal si altii au
fost aruncati in inchisoare, batuti pana la sange ori jefuiti de bunurile lor. Apoi are
loc miscarea religioasa organizata de ieromonahul Sofronie de la Cioara, care a
cuprins intreaga Transilvanie, fapt ce a determinat-o pe imparateasa Maria Tereza
sa-l trimita in aceste locuri pe generalul Nikolaus Adolf von Buccow cu numeroase
unitati militare de cavalerie si infanterie, cu scopul de a reprima orice miscare
impotriva uniatiei. Barbaria cea mai mare pe care a facut-o generalul Buccow a fost
distrugerea a zeci de manastiri si schituri ortodoxe din aceasta parte a tarii, cele din
lemn fiind incendiate iar cele din piatra sau din caramida fiind daramate cu tunurile.
Reamintim și miscarea pentru apararea Ortodoxiei izbucnita in anul 1763 in partile
Nasaudului, miscare ce a fost reprimata cu foarte multa cruzime de acelasi general
de trista amintire Buccow, cand batranul Tanase Todoran din Bichigiu a fost frant
cu roata iar alti cativa tarani au fost spanzurati. Generalul Buccow este considerat de
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

către unii istorici drept al doilea intemeietor al Bisericii unite, fiindca nedreptatile si
atrocitatile au fost extrem de dure si fara tunurile si soldatii sai cu care a savarsit
aceste faradelegi, toate incercarile de atragere la unirea cu Roma ar fi fost zadarnice.
Revenirea la Ortodoxie are loc in anul 1948, iar situatia Bisericii greco-catolice dupa
1990, dupa cum reiese din datele statistice, numarul greco-catolicilor nu depaseste
1% din procentul populatiei Romaniei.
Rolul uniatismului in randul romanilor transilvaneni a fost unul nefast, ei au
fost dezbinati si invrasbiti. Episcopul unit Inochentie Micu marturisea cu privire la
situatia romanilor dupa 1700 ca „unitii vad ca le-a mers mai bine pana au fost cu
schismaticii decat le merge acum” iar Gheoarghe Sincai recunostea cu privire la
uniatie ca ”unirea, mai pe urma, numai popilor a folosit”.

4. Grupări eretice şi schismatice care au activat în spaţiul românesc

Sminteli au existat întotdeauna, încă de la începuturile creştinismului, dar

niciodată ele n-au fost atît de numeroase şi de ofensive ca în zilele noastre. În pragul
mileniului trei, dreapta credinţă este subminată şi asaltată de peste 6000 de secte
existente în lume, dintre care unele (peste 300), mai ales după 1989, au pătruns sau
şi-au extins aria şi pe teritoriul României. Prozelitismul sectar este astăzi mult mai
virulent decît ateismul şi decît prozelitismul confesiunilor creştine tradiţionale sau
al vechilor religii necreştine. De aceea, credinciosul ortodox e bine să fie avizat
asupra acestei primejdii, pentru a şti s-o identifice şi să se ferească lesne de ea.
Pe teritoriul românesc sectele religioase au început să se facă simţite abia în a
doua jumătate a secolului 19, poarta predilectă de intrare fiind – ca şi în cazul
curentelor protestante care le-au precedat – Ardealul aflat sub stăpînire austro-
ungară şi tulburat de uniatism (care, fără să-şi propună, a dus totuşi la o anumită
confuzie, slăbire şi instabilitate a vieţii religioase tradiţionale). Şi astăzi Ardealul
este provincia românească cea mai afectată de activismul sectar.
Cele mai răspîndite secte religioase din România contemporană
sînt: baptiştii (sectă derivată din ramura protestantă a anabaptiştilor, care considerau
că botezul trebuie făcut la deplina maturitate şi cereau rebotezarea
adulţilor), adventiştii (cu mai multe ramuri istorice, dintre care astăzi net majoritară
este cea a „adventiştilor de ziua a şaptea”), martorii lui Iehova (numiţi „studenţi în
Biblie”, sectă puternic iudaizantă), penticostalii (autointitulaţi, pretenţios şi
demagogic, şi „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”), pocăiţii (care-şi mai zic şi
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

„nazarineni” sau „nazareni”, socotindu-se singurii urmaşi legitimi ai lui Iisus

Nazarineanul), creştinii după Evanghelie (numiţi şi simplu „evanghelişti”, ceea ce
poate crea unele confuzii) şi, mai de curînd, mormonii(tot mai activi, în ultimii ani,
în toată Europa de Est, probabil după un plan bine stabilit).
Prezenţi, dar în măsură mult mai mică, sînt şi adepţii lui Moon, grupaţi în aşa-
numita „Biserică a Unificării”, new-age-iştii (adepţii mişcării New Age, „Noua
Eră”), Biserica Scientologică (la modă printre star-urile hollywoodiene), adepţii
sectei bahai („noua religie” – un sincretism de origine arabă) sau adepţii anumitor
forme de Yoga (unele pretins încreştinate), cum e pînă la urmă şi „Mişcarea de
Integrare în Absolut” patronată de controversatul Gregorian Bivolaru.
„Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări sau sminteli împotriva
învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei! Căci unii ca aceştia nu slujesc
Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi
măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate.” (Romani 16, 17-18)
La noi baptiştii au pătruns îndeosebi spre sfîrşitul secolului 19 (din
Germania via Ungaria şi Ardeal), fiind semnalaţi în număr mare mai ales pe graniţa
de vest (Bihor, Arad), în Muntenia şi Moldova ajungînd abia mai tîrziu (după 1918),
dar azi fiind destul de numeroşi, inclusiv în Bucureşti. După statisticile lor, baptiştii
au astăzi în România în jur de 1700 de biserici şi peste 150000 de credincioşi
(distribuiţi în 13 comunităţi, plus Convenţia Baptistă Maghiară).
„Dar chiar dacă unul dintre noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie
decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1)
În România adventiştii sînt prezenţi de pe la sfîrşitul secolului 19, cu ex-
preotul romano-catolic Mihail Czehovski, iar ceva mai tîrziu cu ex-medicinistul
Petre Paulini. Astăzi numără cam 100000 de credincioşi şi au peste 500 de lăcaşuri
de cult. După ce au dus o lungă campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române
şi a clerului în general, adventiştii au găsit deunăzi prilejul să felicite B.O.R. pentru
anumite schimbări din calendarul bisericesc care dau apă la moara „sîmbetismului”
lor. Nu ştiu cît de încîntată şi de mulţumită de sine va fi fost Patriarhia Română, dar
cert rămîne că e prima oară în istorie cînd o sectă religioasă felicită din toată inima…
Biserica!
„Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta
înţelepciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu
după Hristos!”2

2
(Coloseni 2)
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

Creştinii după Evanghelie au pretenţia că sînt singurii care înţeleg cum se

cuvine şi pun în practică învăţătura evanghelică a Mîntuitorului. Armonia cu „litera”
Evangheliei este una dintre ideile generale de bază ale protestantismului, radicalizată
de neoprotestanţi: Bisericile tradiţionale s-ar fi abătut de la adevărata cale a
Evangheliei, de la puritatea creştinismului primar, dar aceasta trebuie regăsită de
„iluminaţii” vremurilor de pe urmă, care se consideră singurii creştini exemplari,
emancipaţi de proasta tradiţie de pînă la ei (în cazul de faţă, de pînă în secolul al 19-
lea, cînd secta s-a constituit în Elveţia, întîi sub numele de „Chrétiens” pur şi simplu).
Organizatorul cultului în România – pe urmele unor misionari elveţieni
(Francis Berney şi E. H. Broadbent) – a fost un anume Grigore Fotino
Constantinescu (fiu de ofiţer, trimis la specializare în Elveţia şi întors, după 4 ani, ca
pastor evanghelist), care a început cu o casă de rugăciuni la Iaşi (1918), după care
centrul s-a mutat la Bucureşti. Mici cercuri de evanghelişti existau şi în Ardeal,
bunăoară la Cisnădie sau la Braşov. Revistele de propagandă au fost Buna
Vestire şi Viaţă şi lumină. Principalele învăţături ale sectei sînt expuse în două
„Memorii” doctrinare şi sînt destul de asemănătoare cu cele ale baptiştilor şi
penticostalilor (sola Scriptura, exacerbarea botezului, negarea celorlalte Sfinte
Taine, milenarismul – cu creştinarea evreilor la a doua venire – etc.). Adunările
Frăţeşti au astăzi în jur de 50000 de credincioşi.
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de
învăţăturile străine cele de multe feluri…” 3

5. Mişcări schismatice şi activităţi necanonice în spaţiul

românesc contemporan

În Secuienii Noi, în apropiere de Roman (Neamţ), o biserică privată s-a

transformat în Mitropolia Moldovlahiei, la care au aderat mai mulţi preoţi caterisiţi
de Biserica Ortodoxă Română. fostul preot Mihail Claudiu Vasilache nu s-a
conformat deciziei Bisericii Ortodoxe Române şi a înfiinţat în curtea casei sale o
biserică privată, pe care a afiliat-o, ulterior, ca o fracţiune desprinsă din Biserica
Ortodoxă Ucraineană, intitulată Biserica Creştin Ortodoxă după Vechiul Calendar.
Preotul Mihail Claudiu Vasilache a fost caterisit pentru comportamentul care nu
făcea cinste unui preot ortodox. El a divorţat de două ori, a fost acuzat de nesupunere
şi de practici interzise de BOR. Biserica privată pe care a construit-o în curtea casei

3
(Evrei 13, 8-9)
 Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Protoieria Curtea de Argeș

prin Asociaţia “Sfânta Cruce – Secuiana” atrage oameni care cred că “li se deschide
Evanghelia”. Vasilache este adeptul Bisericii Autonome Creştin Ortodoxe după
Vechiul Calendar, pentru care declară vicariat în curtea casei.
Considerat "omul care vrea sa rupa Biserica Ortodoxa in doua", fostul preot
Ioan Preoteasa, caterisit in anul 2005 pentru imoralitate si comportament violent, si-
a creat o structura bisericeasca si ierarhica paralela (cu mitropoliti, arhiepiscopi,
episcopi, arhimandriti, clerici, monahi etc).
Infiintata in anul 2004 si Intitulata "Biserica Crestinilor Ortodocsi Traditionali
a Valahilor de Pretutindeni" (BCOTVP), structura paralela a lui Ioan Preoteasa si-a
inceput activitatea, acum cativa ani, in Republica Moldova si Ucraina, sub masca
misionarismului ortodox roman, desfasurat in Basarabia si Bucovina. Initial a fost
folosita, ca paravan pentru racolari si instructaje, asa-numita "Asociatie a Crestinilor
Ortodocsi Traditionali Liberi", infiintata in 2003.
Raspopitul Preoteasa sustine ca "biserica" sa "este in comuniune canonica cu
Biserica Ortodoxa Autonoma a Romanilor din Cernauti" si ca "are continuitatea
harului de la Patriarhul Tihon al Rusiei".
Focşăneanca Nela Panaite, excomunicată de către Arhiepiscopia Buzăului şi
Vrancei din sânul Bisericii Ortodoxe Române, ca urmare a unui conflict religios în
parohia la care era enoriaşă, a înfiinţat Asociaţia Creştinilor Ortodocşi ai Parohiei
Sf. Apostol şi Nectarie. La această asociaţie au aderat şi celelalte persoane pedepsite
cu oprirea la împărtăşanie, dar şi alţi credincioşi din Focşani. Potrivit Nelei Panait,
iniţiatoarea Asociaţiei, care numără aproximativ o sută de persoane, ONG-ul pe care
îl conduce are o misiune filantropică, de ajutorare a semenilor, dar în fapt este mai
mult decât atât. Astfel, într-un spaţiu comercial de la parterul unui bloc a fost
amenajat un paraclis, un mic spaţiu de rugăciuni, cu icoane şi alte obiecte de cult, ca
într-o biserică, locul fiind sfinţit duminică chiar de preotul Giorgică Vatră, cel de la
care s-a pornit tot conflictul cu Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei.
Să nu ne lăsăm amăgiți de rătăcirile diferitelor grupări religioase care se
consideră trimise de Dumnezeu, dar care de fapt caută să rupă pe ortodocși de
Biserica Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți.
Dreapta credință s-a păstrat în Biserică și de către Biserică. Sfântul Sinod a
fost și rămâne glasul Bisericii luminat de Duhul Sfânt pentru a mărturisi dreapta
credință și a păstra astfel comuniunea vie cu Preasfânta Treime.