Izolarea patriarhului Nicodim după invazia

sovietică în România

Patriarhul Nicodim Munteanu şi Sfântul Sinod aveau o poziţie din ce în ce mai şubredă.
Membri ai „Comitetului“, identificat în anul 1946 de autorităţile poliţieneşti în
proximitatea patriarhului, erau şicanaţi sau chiar îndepărtaţi din funcţii, cum a fost cazul
arhimandritului Melchisedec Dumitru; de asemenea, asupra profesorului I. D.
Ştefănescu plana pericolul de a fi arestat în orice moment. Potrivit arhim. Petroniu
Tănase, un procuror l-a avertizat în anul 1947, probabil în primăvară, pe patriarhul
Nicodim: „Înalt Prea Sfinţite, stăpânirea a emis mandat de arestare a profesorului
Ştefănescu, care vă sfătuieşte să nu daţi aviz favorabil pentru proiectul de lege de la
Palat“. Patriarhul ar fi ripostat: „Nici un amestec nu are profesorul Ştefănescu în treaba
aceasta; este treaba Bisericii, pe mine să mă aresteze!“ Nicodim Munteanu nu reuşise
să-l impună pe arhim. Vasile Vasilache ca arhiereu vicar patriarhal, în schimb, puterea
l-a acceptat la 1 iulie 1947, pentru puţin timp, pe Petru Pavel Şerpe, un alt colaborator
al patriarhului, drept vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Doar episcopul Argeşului, Iosif
Gafton, un alt apropiat al patriarhului, s-a menţinut în funcţie şi îi va rămâne fidel PF
Nicodim până la capăt.
Presiunile asupra Bisericii, precum şi valul de pensionări şi retrageri din funcţii au
alimentat din nou zvonurile privind suprimarea salarizării de la bugetul statului a
clerului. Siguranţa Craiova, într-un raport din 16 septembrie 1947 către DSS, semnala
că „starea de spirit a preoţilor din oraşul Caracal şi judeţul Romanaţi este
nemulţumitoare, din cauza zvonurilor ce se ventilează că în curând vor fi scoşi din
buget, trebuind să trăiască numai din veniturile de la epitrahil. Astfel, în ziua de 8
septembrie 1947, în oraşul Balş, pe stradă, s-au întâlnit preoţii parohi din Balş, Lucian
Celăreanu şi Alexandru Petrulian, primul apolitic, iar al doilea membru PNL-Tătărescu,
preotul Lucian Celăreanu întrebând pe celălalt dacă este adevărat că preoţii vor fi scoşi
din buget începând cu exerciţiul financiar 1948/949, cel de-al doilea răspunzându-i că
este posibil. Această problemă preocupă pe toţi preoţii, spunând că nu va fi posibil să
trăiască numai din veniturile rezultate din contribuţia benevolă a enoriaşilor“. Cazul a
fost semnalat Ministerului Cultelor, în scopul de a-i sancţiona pe preoţii care vehiculau
astfel de ştiri.
De asemenea, organele poliţieneşti din Sibiu raportau la 3 septembrie 1947 că „în
rândul populaţiei din Alba Iulia, precum şi printre preoţi s-a răspândit zvonul că Biserica
va fi scoasă de la bugetul statului şi vor rămâne numai 100 de preoţi în întreaga ţară,
care vor fi plătiţi de către cetăţeni, iar averile bisericeşti vor trece în patrimoniul statului.
Serviciul Siguranţei Alba Iulia a luat măsuri de verificare şi de identificare a
colportorilor“.
Deşi timid, guvernanţii făceau primii paşi în sensul diminuării rolului Bisericii în
instituţiile de caritate, de asistenţă socială şi spitaliceşti. Dezacordurile între patriarhul
Nicodim şi puterea politică s-au vădit şi în legătură cu organizarea Aşezămintelor
Brâncoveneşti, organism întemeiat în anul 1835 pe baza Testamentului bănesei Safta
Brâncoveanu, cu scopul de a se ocupa de operele de sănătate şi de ocrotire. Încă de
la început s-a stabilit că de supravegherea Aşezămintelor va răspunde mitropolitul ţării
— în 1947 patriarhul României —, iar conducerea lor va fi asigurată de doi epitropi. În
calitatea sa de efor al Aşezămintelor, patriarhul Nicodim Munteanu îi desemna pe cei
doi epitropi prevăzuţi în Testamentul Saftei Brâncoveanu.
În intervalul 1945–1947, cei doi epitropi numiţi de Întâistătătorul BOR s-au opus pe
cât au putut amestecului guvernului în chestiunile administrative ale Aşezămintelor61.
Încă din luna decembrie 1945, Departamentul Sănătăţii a numit prin decizie trei epitropi
ministeriali, pretinzând că vrea „să colaboreze“ cu Aşezămintele Brâncoveneşti. Cei
doi epitropi desemnaţi de patriarhul Nicodim, C. Brâncoveanu şi E. Hagi Moscu, au
susţinut că numirile făcute de Minister sunt ilegale, invocând legea nr. 549 din 31
octombrie 1944, prin care Aşezămintele îşi recăpătaseră independenţa. Tensiunile s-
au prelungit, iar patriarhul Nicodim nu a rămas un spectator neutru: a intervenit în
favoarea conducerii rânduite prin Testament, lucru confirmat şi de un document din 29
iulie 1947, redactat probabil de „tovarăşul doctor Covaliu“. Documentul susţinea că
invocarea legii nr. 549 „este o interpretare personală a epitropilor, interpretare pe care,
din nefericire, şi-o însuşeşte şi eforul [patriarhul Nicodim], desigur fără să ştie de
adevărata situaţie. (…) Conducerea Aşezămintelor Brâncoveneşti — Eforia cu
adresele 76 din 15 februarie 1946 şi 133 din 15 martie 1946, iar Epitropia cu adresa
14 din 22 februarie 1946 — au adus la cunoştinţa Ministerului Sănătăţii că legile
persoanelor juridice sunt caduce şi că nu li se pot aplica, că Aşezămintele
Brâncoveneşti sunt un bun de familie cu caracter autonom şi că ar fi o călcare a actului
de fundaţie, că tot ce au făcut epitropii, au făcut în deplin acord cu eforul care i-a şi
îndrumat — după cum afirmă singur eforul“.
Conflictul s-a acutizat în vara anului 1947, după ce în Parlament a fost depus un
proiect de lege care consacra controlul guvernului asupra Aşezămintelor
Brâncoveneşti prin numirea unui epitrop de către Ministerul Sănătăţii. Articolul 1 al
Proiectului de lege pentru organizarea conducerii Epitropiei Aşezămintelor prevedea
că această instituţie de utilitate publică va avea în frunte trei epitropi: unul ca
reprezentant al Ministerului Sănătăţii şi doi epitropi testamentari. Deşi actul normativ
stipula că ultimii doi „se numesc la propunerea patriarhului ţării, după ce mai întâi au
fost desemnaţi în condiţiunile Testamentului din octombrie 1835 al bănesei Safta
Brâncoveanu“, aceşti epitropi urmau să aibă un rol pur decorativ, deoarece fără primul
epitrop, numit de Ministerul Sănătăţii, nu se putea adopta nici o decizie.
În faţa presiunilor, epitropii şi patriarhul au avertizat că amestecul statului ar putea
justifica posibilitatea moştenitorilor Saftei Brâncoveanu de a cere desfiinţarea
Fundaţiei, cu corolarul de revendicare a bunurilor testate. Intenţia epitropilor de a cere
despărţirea Fundaţiei Bisericii Domniţa Bălaşa de trupul Aşezămintelor Brâncoveneşti,
cu păstrarea celor 20 de moşii de 10 843 de hectare, stârnea îngrijorarea ipocrită a
„tovarăşului Covaliu“: „Prin despărţire ar însemna ca aceste dispensare (ale
Aşezămintelor, n. n.) — spitale şi dispensare — să fie trecute la Fundaţia «Bisericii
Domniţa Bălaşa». Cu alte cuvinte, Biserica ar fi nevoită să se ocupe cu spitale, cu
dispensare, adică, ca pe vremuri, preoţii să se ocupe şi cu medicina; ar fi o inversare
de roluri, o anomalie, ceea ce nu mai poate să dăinuiască. (…) În Fundaţia «Biserica
Domniţa Bălaşa» este cuprinsă şi o parte din Spitalul Central din Bucureşti, adică de
Spitalul Brâncovenesc, împreună cu întregul personal al acestei părţi“. Cu alte cuvinte,
ar rezulta „o încurcătură diabolic plănuită, plus că biserica ar avea a se ocupa volens
nolens şi de serviciul sanitar“.
Deşi vădea un anumit dispreţ faţă de textul Testamentului, brusc tov. Covaliu
constata următoarele: „Prin despărţirea Fundaţiei «Bisericii Domniţa Bălaşa»,
patriarhul n-ar mai putea fi şi eforul Fundaţiei «Spitalul Brâncovenesc», ceea ce iarăşi
ar contraveni Testamentului. Iar conducătorii efectivi ai celor două Fundaţii, adică
epitropii, urmând a fi aleşi de patriarh după testament, eforul n-ar mai putea alege
epitropii pentru Spitalul Brâncovenesc şi faptul acesta ar contraveni, de asemenea,
textului testamentar. În plus, o conducere de către călugări a Fundaţiei «Bisericii
Domniţa Bălaşa» ar contrazice până şi înscrisul din 1745 al Domniţei Bălaşa, înscris
în vigoare până în 1835, care prevedea până la această din urmă dată ca epitropul
bisericii să fie mirean“. În mai puţin de un an Biserica era izgonită din spitale, şcoli şi
armată.
(din volumul Biserica ortodoxă română în primul deceniu communist 1945-1959,
Editura Curtea veche, 2005)