Didactica Religiei

I.Valente si implicatii eclesiale

Factori concreţi ai educaţiei religioase:

a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. "Alfa şi Omega" actului pedagogic este
Dumnezeu, "Educaţia este Dumnezeu!" Factor şi Creator permanent. Educaţia nu este un act
sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane, deci, un act teandric. Dumnezeu
ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul
mântuirii noastre, ci şi în educarea copiilor noştri, în familie, în biserică şi în şcoală. ,,Noi
împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (1 Corinteni 3).

b. Familia creștină = cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui

Dumnezeu, "mica biserică", "biserica de acasă", pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera
de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive. Poate fi considerată ca o "mică şcoală", pentru că aici
copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior.
Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei creştine,
nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Această "şcoală" de familie are, de altfel,
cel puţin trei înţelesuri: de a învăţa pe alţii, cu sensul de a-i sluji şi de a învăţa de la alţii, cu
sensul de a-i asculta. Chiar şi din punct de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între
altele, aceste noţiuni-cheie, învăţare-slujire-ascultare.
Dar pentru ca o familie să fie, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să întrunească
anumite condiţii esenţiale:
1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - familia
creştină trebuie văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.
2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale: unitatea, trăinicia,
sfinţenia şi egalitatea dintre soţi - tot o reflectare a însuşirilor şi atributelor divine.
3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc
(naşterea, dar şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale,
pentru traiul zilnic, cât şi în cele spirituale, în vederea mântuirii.
4. În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, „Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6).
Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti. Să gândească, să vorbească şi să
se manifeste duhovniceşte. Părinţii să-i asocieze pe copii la viaţa şi rugăciunea Bisericii,
învăţându-i să respecte valorile esenţiale.
5. Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi: Atenţie
specială trebuie să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului; nu se va intra niciodată
în "secretele spovedaniei", dar se poate realiza un serviciu preţios de ambele părţi: duhovnicul
poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe care copiii uneori nu le spun nici la spovedanie,
iar părinţii pot fi avertizaţi de către duhovnic asupra acelor aspecte care trebuie neapărat
soluţionate.
6. "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Educaţia copilului (fătului) trebuie să
înceapă în clipa conceperii - John BRECK (Darul sacru al vieţii). Acela este momentul când
prinde viaţă o nouă fiinţă umană, având în sâmbure toate caracteristicile psiho-fizice, având
nevoie, totodată, atât de hrană, cât şi de educaţie. Iar educaţia, sub toate formele (inclusiv cea
religioasă), se transmite fătului prin intermediul mamei. Într-un fel se va dezvolta pruncul în
pântecele mamei care merge la biserică, se roagă acasă, vieţuieşte într-o atmosferă
creştinească etc., în cu totul altul cel a cărui purtătoare nu vrea să ştie de cele sfinte. În acelaşi
context, într-un fel fătul a cărui mamă este ocrotită de un tată credincios, în alt fel cel supus, o
dată cu mama, maltratărilor unui tată denaturat...

1
c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea
Bisericii, ca instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar
cea a statului. Biserica se caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este
întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată pe "piatra credinţei", Însuşi Mântuitorul ne
încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de "porţile iadului" (Matei 16).
Biserica înseamnă pentru noi mântuire, dar şi formarea (educarea) de caractere creştine, apte
să contribuie, moral şi material, la propăşirea neamului. Când spunem "mântuire", înţelegem
deodată pregătirea sufletelor pentru viaţa veşnică, dar şi educarea lor pentru o vieţuire
pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în Biserică! ,,Cine nu are Biserica
de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!’’ (Sf. Ciprian). Biserica este mama noastră cea
bună, a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni şi răi.
Din punct de vedere educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial prin tezaurul ei: doctrina,
morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat
mijloc de educaţie religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială) sunt
"predate" creştinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu
slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze.
Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică, sfinţitoare. Participând la
slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul"
devine "ortodoxie" ,,Când începe educaţia copilului în Biserică?’’ - înainte de a se naşte! Căci
mamele creştine, din clipa în care ştiu că au zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea
Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui
program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putinţă la sfintele slujbe etc. Cu
deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naştere, se vor spovedi din nou şi se vor
împărtăşi, pentru a fi întru totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece
în plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naştere, se cunoaşte, Biserica are
câteva rânduieli pentru mame şi nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă semnificaţie
liturgică. De acum, se desfăşoară în mod firesc etapele integrării şi creşterii pruncului în
Biserică, prin cele trei Taine, numite "de iniţiere", Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, cărora
se asociază, bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni. Această asistenţă duhovnicească
înseamnă, de fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi pentru prunc. Educaţia va
continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc.

d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul

cărora se desfăşoarăprocesul educaţional. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori
cât şi pentru elevi. Şcoala este un loc al stimulării iniţiativei şi interesului pentru ştiinţă şi
moralitate.
Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii
educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de
securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă invită la reflecţie,
la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce
comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit
că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea
românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i
spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare
al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a
spori şi continua educaţia. În ceea ce priveşte reintroducerea religiei în şcoală, am putea spune
că există poziţii şi atitudini foarte diverse. Situarea orei de religie în trunchiul comun al
disciplinelor din învăţământul preuniversitar a dat naştere unor discuţii contradictorii. N-a fost
deloc uşoară lupta Bisericii Ortodoxe Române, alături de celelalte culte recunoscute –

2
Biserici şi Confesiuni istorice – pentru a-i determina pe cei care răspund de sistemul
educaţional românesc să accepte integrarea religiei în rândul celorlalte discipline predate.
Reintroducerea religiei ca disciplină de învăţământ impune necesitatea întocmirii unor
programe şcolare, a elaborării unor manuale, a unor lucrări de didactica şi psihologia religiei,
a mijloacelor de învăţământ adecvate predării religiei, a ghidurilor de evaluare etc., care
să răspundă cerinţelor învăţământului românesc actual şi în egală măsură să integreze religia
într-o formă coerentă şi adecvată în Curriculum-ul naţional.
Realităţile religioase ale României de azi ne arată că rolul profesorului de religie este unul
foarte important. Dată fiind supradimensionarea parohiilor citadine, profesorul suplineşte, în
fapt, ceea ce preotul nu mai poate realiza: educarea religioasă a tinerilor sub o
formă constantă. Această funcţie quasi-sacerdotală a profesorului de religie impune exigenţe
în formarea profesorului însuşi, în modul în care el se autoevaluează şi se
perfecţionează permanent. Apreciem că se impune o orientare eclesiologică a predării religiei
în şcoală.
Din aceste considerente, susţinem că prezenţa religiei în şcoală este un act misionar crucial
pentru Biserică şi societate, recuperat în perioada de după ’89. Anterior acestui act misionar,
situaţia nu era una îmbucurătoare. Lipsa unei vieţi religioase în mediul familial şi şcolar,
medii dominate de lupta pentru supravieţuire şi infectate de doctrina comunist-atee, a făcut ca
tinerele generaţii care au trecut prin şcoala românească înainte de 1989 să nu beneficieze de
componenta religioasă a educaţiei. Lipsa educaţiei religioase a făcut de asemenea
să dispară simţul comuniunii şi al responsabilităţii, societatea românească tinzând să devină o
colectivitate eterogenă de indivizi. Din perspectivă creştinăfaptul acesta constituie un mare
neajuns. Din cauze multiple, parohia însăşi a suferit modificări importante, pornind de la
prozelitismul masiv de toate nuanţele şi până la lipsa de dialog social în interiorul comunităţii.
Dacă mai adăugăm la acestea şi faptul că în zilele noastre sunt puţine programele şi
activităţile de realizare a educaţiei religioase sub o formăconstantă, în cadrul parohiei,
observăm o dată în plus că prezenţa profesorului de religie în şcoală este bine venită atât
pentru şcolă cât şi pentru Biserică.
Mulţi dintre noi am cunoscut vitregia timpurilor totalitar – comuniste din România, iar
experienţele morale, sociale şi economice ale acelor vremuri îşi fac resimţite urmările şi în
zilele noastre. Este suficient să amintim că unele manuale prezintă şi astăzi anumite
concepte şi noţiuni care contravin învăţăturii creştine. Un exemplu concret, la clasa a III-a, un
manualul de ştiinţe îi învaţă pe elevi că: omul face parte din marea familie a animalelor, fiind
cel mai evoluat dintre acestea…la fel ca toate animalele de pe Pământ, omul se naşte, creşte,
se înmulţeşte, îmbătrâneşte şi moare. În aceste condiţii, ne punem întrebarea: dacă vor fi
învăţaţi copii că fac parte din marea familie a animalelor, oare vor mai putea fi învăţaţi să fie
responsabili faţă de societate, faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu?
Anii care au urmat după 1989 s-au dovedit a fi şi mai dificili atât din punct de vedere
politico–economic, cât şi moral–duhovnicesc. Bucuria colectivă nutrită de poporul român în
primele luni după câştigarea libertăţii s-a transformat imediat în stări de deznădejde colectivă,
de anxietate, de dezordine şi de dezorientare. La baza acestor neajunsuri stă printre altele lipsa
de responsabilitate la nivel personal şi comunitar, lipsa unei educaţii religioase, lipsa unor
atitudini responsabile, lipsa unor repere morale.
Mai mult decât atât, societatea noastră riscă să devină o societate marcată de o individualizare
exacerbată, individualizare care poate genera atitudini şi mentalităţi profund necreştine.
Auzim din ce în ce mai mult sintagme de genul: fiecare se descurcă cum poate, important este
să ştii să te descurci, dacă nu ştii să-ţi impui punctul de vedere alţii vor profita de tine etc.
Societatea nostră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale şi morale cum ar fi:
asumarea responsabilităţii atât pentru tineri cât şi pentru maturi, egoismul, indiferenţa şi mai
ales corupţia. Urmările actelor de corupţie au repercursiuni negative nu doar în plan

3
economic, ci şi în plan spiritual. Asistăm neputincioşi la o formă de generalizare a corupţiei,
ceea ce este extrem de grav.
Înalt Presfinţitul Bartolomeu, în declaraţia de presă dată cu ocazia Sfintelor sărbători de Paşti
ale anului 2004, atrăgea atenţia că: “înainte de a fi un viciu, corupţia e o mentalitate. Ori, o
mentalitate nu poate fi schimbată nici prin justiţie, nici prin administraţie, ci printr-un sistem
educaţional de durată, care nu poate fi realizat fără apelul la religie şi cultură”.
Iată câteva motive pentru care considerăm că educaţiei religioase trebuie să i se acorde un loc
însemnat în cadrul sistemului nostru educaţional, aceasta cu atât mai mult cu cât trebuie
să conştientizăm cu toţii că adevăratele soluţii pentru problemele societăţii româneşti nu pot fi
descoperite fără regenerarea morală şi mai ales fără o educaţie a tinerilor care să se raporteze
la principiile şi valorile creştine.
Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate:
 asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la discreţia
unor factori care nu conştientizează încă importanţa ei, pentru a nu mai fi considerată materie
secundară, asociată, între altele, cu educaţia fizică şi desenul (cu toate că aceste discipline îşi
au însemnătatea lor incontestabilă!);
 alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-
învăţare, programele să se plieze, pe cât posibil, pe calendarul liturgic;
 realizarea unei concordanţe între materii, cu privire la conţinutul învăţământului: este
inadmisibil, nepedagogic (totodată neştiinţific!), ca în timp ce profesorul de religie predă
despre creaţionism, potrivit Sfintei Scripturi, unii profesori de biologie, fizică, filozofie,
istorie etc., să mai vorbească, la ani buni de la căderea comunismului, despre "tragerea omului
din maimuţă" şi altele asemenea. Armonizarea relaţiilor între direcţiunea şcolii, profesorii
neteologi şi profesorul de religie, în toate privinţele, inclusiv în cel al conţinutului
educaţional, bazat pe un curriculum concordant cu adevărul ştiinţific, va duce, incontestabil,
la rezultate optime;
 asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor
discipline (biologie, fizică, limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în şcoli să fie amenajat un cabinet
de religie, cu o mică bibliotecă teologică, icoane, hărţi biblice, televizor şi aparat video, pentru
vizionarea unor casete din domeniu, un casetofon etc. În şcolile mai mari ar putea fi amenajat
chiar un paraclis, în care elevii să poată intra liber pentru rugăciune şi reculegere. Periodic ar
putea fi invitat aici preotul de la biserica cea mai apropiată pentru anumite slujbe, meditaţii
religioase etc.; şcolile să sprijine excursiile şi pelerinajele elevilor la mănăstiri şi-n alte locuri
de interes religios.
Un sprijin cu totul aparte în acest demers al bunei desfăşurări al orei de religie în şcoală, sub
toate aspectele mai sus-menţionate, îl poate oferi ierarhul locului, direct sau prin
reprezentanţii desemnaţi (inspectori de religie, consilieri cu probleme de învăţământ,
protopopi), fapt care se observă pregnant în anumite eparhii. Având în vedere această şansă,
profesorul de religie va ţine strâns legătura cu centrul eparhial, semnalând problemele
întâmpinate şi solicitând sprijinul pe care acest for îl poate oferi.

4
II. Religia ca disciplină de învățământ

1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:

Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea
învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să
cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie,
Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea,
înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de
bază ale credinţei creştine.
Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine şi
posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase
o constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din
problemele de substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale.
Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei curriculare
Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din perspectiva
valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-
sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori
religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate.
Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor.
Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei
comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru
Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de
dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de
educare al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor
de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat,
înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua educaţia.

2. Baza legislativă a predării religiei în școală:

a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat
pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în
învăţământul de stat: câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de
învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară
în şcoli.
b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat,
învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat
obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă
opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.
d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii
Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului
primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia
şi confesiunea. Alin(2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal
instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie
fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive
obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru
liceu în anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea

5
Învăţământului, planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional
includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor
sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a
părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În
acestă ultimă situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională.
(Aici Timiș remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr.
3670/din 2001, ar fi modificat în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora
de religie elevul va participa la un opţional propus de către profesorul de religie. Se pot
propune opţionale înrudite cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie,
Muzică bisericească, Arhitectura şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina concurenţa
neloială”). Cele două acte normative (Legea Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează
Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aria curriculară Om şi Societate. În
această situaţie disciplina Religie nu mai are un statul opţional şi devine opţională disciplina
aleasă în locul Religiei.
f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr.
5723/2003 include Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.
g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina
Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între
Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de
învăţământ depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă
care se va ivi în viitor va fi cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură
posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5)
prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi
confesionale, în condiţiile legii.
i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în
art.32, alin (1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege
cultelor recunoscute.
j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1)
Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină
şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit,
alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a
părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze
orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar
se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru
frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de
personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor
încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute
oficial de stat.

3. Programa școlară: structură, importanță:

a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației Naţionale şi
Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o imagine
sintetică a structurii interne a disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-învăţare);
obiectivele cadru (sunt obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi finalităţilor
educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline conexe; ele indică schimbările în
comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de şcolaritate);
obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul disciplinei la
nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri ce
conduc la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective;

6
conţinuturile învăţării (sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de
referinţă propuse; unităţile de conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu
domeniile constitutive ale obiectelor de studiu); recomandările făcute profesorilor; standardele
curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă comune
pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii
procesului de învăţare şi au caracter normativ).
b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult, avizată de
Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Elaborarea
noilor programe de Religie – Cultul Ortodox s-a realizat având în vedere următoarele aspecte:
utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe competenţe, model care permite
asigurarea continuităţii şi progresiei de la o clasă la alta, dar şi continuitatea cu programele de
Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei la nivelul ariei
curriculare Om şi societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul celorlalte
programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze dimensiunea
cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a disciplinei
Religie; contribuţia competenţelor-cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de
formare al absolventului învăţământului obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care
vizează: comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă.
Disciplina Religie are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în
formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată
durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Scopul studierii Religiei
este acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea
cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii
de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii.
Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i se
alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ.
Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învatamântului
gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a orienta
demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învatare.
Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din competenţele
generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării.
Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate. Profesorii vor
acorda fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să trateze în mod
adecvat toate acele probleme, pe care le au în vedere în construirea lecţiilor. Un conţinut poate
fi tratat în una sau mai multe lecţii, conform deciziei profesorului. Ordinea temelor poate fi
schimbată în funcţie de nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în care nu se
modifică sensul programei.
COMPETENŢE GENERALE:
1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului;
2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de
comunicare;
3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi comportamente;
4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul diferitelor
grupuri;
5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii.
Programa şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza
programelor şcolare.

7
Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:
Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul lui
se prezintă atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru
asimilarea acestora. Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice
şi catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă.
Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe ore, în funcție de
gradul de dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul clasei.
Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru profesor,
manualul este un instrument de orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece trebuie să
adapteze sistemul metodologic la particularităţile elevilor. Întrucât în programa şcolară pot
interveni modificări, profesorul va utiliza manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse de
programă. Pentru elevi, este un izvor important de cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a
cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea
priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală. Manualul poate fi utilizat la toate tipurile
de lecţie, împreună cu diferite mijloace de învăţământ.
Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie,Micul
Catehism,Vieţile Sfinţilor etc.

8
3.PRINCIPIILE DIDACTICE GENERALE

A. Principiile didactice generale:

1. Principiul intuiției- accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea concretă,
senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic-intuiția
vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre.
Mântuitorul: vorbirea directă, parabole.

2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale

elevilor / principiul psihologic)profesorul (bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la
gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și
sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial,
etc.

3. Principiul învățării active și conștiente - cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească

activitatea sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu
rațiunea, voința și sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă.

4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor - pentru a putea fi predate sistematic

și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel-noile cunoștințe să fie învățate
prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare.

5. Principiul îmbinării teoriei cu practica- când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de

viață și să le transpunem în viață.

6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi

durabilităţii)- preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-
educativ.

7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii)- când dorim să

știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue - ca bază a
ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este
urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate.

8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut)- Motivația învățării-

totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează
desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită „motorul învățării”, pune în mișcare
rațiunea, voința și sentimentul elevilor. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!"

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul

eclesiologic:

1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul

persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin
El s-au făcut.

2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform

învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.

9
Concluzii: interdependente/se condiţionează reciproc. Informarea/ luminarea minţii lor si
formarea caracterului moral creştin.

4.FORME DE ORGANIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

4.1. LECTIA DE RELIGIE. TIPURI DE LECTIE.

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de

educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un
conţinut bine definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune
utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee didactice)
şi resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut religios
ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-video).
Lecţia-definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în
vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia
învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de
învăţare a elevilor".

a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini
didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare). Etape:
1. moment organizatoric
2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă
3. pregătirea pentru lecția nouă
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse
5. comunicarea noilor cunoștințe
6. fixarea noilor cunoștințe
7. aprecierea, asocierea, generalizarea
8. evaluarea
9. activitatea suplimentară
10. încheierea

b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când

profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai
ridicată. Etape:

1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

c) Lecția de formare a deprinderilor: formarea unor deprinderi intelectuale și

practice. Specifică - ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor,
consacrată efectuării de exerciţii, teme, lucrări practice.Etape:

10
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. actualizarea unor cunoștințe;
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează

la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar. Obiectiv - fixarea şi consolidarea
cunoştinţelor prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor
capitole. Etape:

1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor: Scopul fundamental - controlul şi

evaluare a randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice,
a formării priceperilor şi deprinderilor.Verificarea-chestionare orală, prin teme scrise, prin
lecţii destinate analizei lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări
practice etc. Etape:

1. moment organizatoric;
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
5. activitatea suplimentară;
6. încheierea.

4.2.PROIECTAREA CALENDARISTICA SI PROIECTAREA LECTIEI DE RELIGIE.

SCHITA LECTIEI. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA
LOR.

Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi

parcurse în realizarea educaţiei religioase.
Proiectarea globală-perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii.

11
Proiectarea eşalonată-elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile la o
anumită clasă de elevi.
Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială: lecturarea programei şcolare; planificarea calendaristică
(anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor).
Unitate de învăţare - structură didactică deschisă şi flexibilă, caracteristici: determină
formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de
referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu
într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare.

Planificarea calendaristică anuală - document şcolar alcătuit de profesor pe baza programei

şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa
respectivă, împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore
de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.

Planificarea calendaristică semestrială - document şcolar alcătuit de profesor pe baza

programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării
repartizat într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Poate cuprinde şi obiectivele de
referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de
evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi
modurile de evaluare.

Proiectarea didactică.
Proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente:

a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral

duhovnicească a elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale
a elevilor;
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;
c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi
competenţe.

În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:

a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?

b) de ce este necesară învăţarea lor?
c) cum se va realiza învăţarea?
d) învăţarea noilor cunoştinţe;
e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?

Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului

învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv
educativ.

12
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face?
și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

a) Proiectul didactic: plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.

I.Date generale:
Data;
Clasa;
Disciplina:Religie;
Subiectul (titlul lecţiei);
Tipul lecţiei;
Obiective operaţionale;
Obiective formativ-educative;
-Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie; metodele de învăţământ
utilizate la lecţie; formele de organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura
individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.);Bibliografia folosită la lecţie;

II. Desfăşurarea lecţiei-forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se
specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma
tabelară:structuri:
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele
operaţionale; - Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică:
metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.

b) Schiţa de lecţie: După definitivat-proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).

I. Datele generale:
-Data;
Clasa;
Disciplina:Religie;
Subiectul(titlul lecţiei);
Tipul lecţiei;
Durata lecţiei;
Obiective operaţionale;
Obiective formativ-educative;
Strategia didactică: mijloacele de învățământ; metodele de învățământ; formele de organizare
a clasei; -Bibliografia
II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei,
precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare
a cunoştinţelor. Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de
sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară,
conţinutul testelor docimologice).
c) Autoanaliza de a fost inspectat, apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părți:
 introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și
mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor);
 analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și
cerințele acestora);
 încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
Analiza lecţiei- cel care inspectează, urmată de concluzii şi recomandări.

13
PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
A. PROIECTAREA DIDACTICĂ

I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a
lecției, resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
3. Organizarea elevilor
IV. Elaborarea proiectului didactic

B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI

C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

IV.2. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA LOR

Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei
activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări
observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:
 cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a
demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a
selecta, a expune etc),
 afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),
 voliţional (a intenţiona etc).
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale - etape:

1. precizarea sarcinii de învăţare;

2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de
evaluare.

14
Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

 să se refere la activitatea elevilor;

 să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;
 să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;
 să conţină o singură sarcină de învăţare;
 să fie accesibile elevilor;
 să fie formulate sintetic;
 să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
 să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor
dovedi că au ajuns la schimbarea preconizată;
 să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără
a...";
 să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă.

Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje:

 profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;
 prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi
precisă între profesor şi elevi;
 întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea
lor, iar la elevi motivaţia învăţării;
 sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor
este un criteriu în reuşita lecţiei;
 în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi
asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt
observabile şi măsurabile imediat, de exemplu formarea unor deprinderi de comportament
moral;
 nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile,
trăirile, independenţa gândirii).

În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-

educative - evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul
elevilor în viaţa de creştin. se va preciza o singură schimbare de comportament. privesc latura
afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor.

IV.3. FORME DE ACTIVITATE EXTRASCOLARĂ SPECIFICE EDUCATIEI

RELIGIOASE SI PROIECTAREA ACESTORA:

1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii.
Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:

15
1. ascultarea catehezei anterioare,
2. introducerea,
3. anunţarea,
4. tratarea,
5. intuiţia,
6. reproducerea,
7. aprecierea,
8. asocierea,
9. generalizarea,
10. aplicarea în viaţă
11. încheierea

2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de

elevi. (serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici,
vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă.
În cadrul serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.)
Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:

1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;

2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
4. repetarea scenetei;
5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.

3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai

momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor
religioase. Tipuri de vizite şi excursii:
a) vizite şi excursii introductive -a pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce urmează
să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa personalităţilor
religioase, să asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum
icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie;
b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe - se realizează în vederea
însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități
bisericești;
c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor - se organizează la sfârşitul unui
capitol sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să
urmărească şi încercând să afle mai multe amănunte.
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale.
Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc.
4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări
ale elevilor. În vederea realizării acestor expoziții etape:

1. prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă;
2. dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să
ducă o viață religioasă autentică;
3. prezentarea etapelor executării lucrării;
4. distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;

16
5. executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;
6. analiza lucrărilor și expunerea lor.

5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la

clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte
calitatea educaţiei religioase
V. METODE DE INVATAMANT:

V.1. METODE DE COMUNICARE ORALĂ

Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se
face de către profesor, prin expunere sau conversație.

A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale

orală a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea
şi expunerea cu oponent. Mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi
video. Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de
gândire logic şi sistematic.

1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte,
eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe,
dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi. Cerințe legate de
conținutul povestirii și modul prezentării ei:
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii
religioase;
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și
gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă
impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un
personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă
cu foarte mult tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună
mult efort pentru ca povestirea să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură,
povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație (povestirea spusă de proorocul Natan
regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a fariseului, etc).

2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare

tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele
fizice ale acestora. Descrierea se realizează pe baza observaţiei - cerinţe legate de dirijarea de
către profesor a observării:
a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
Mijloace de învăţământ - hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.

3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume
propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o
figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă
morală). Scop: îmbunătățirea vieții religios-morale a elevilor. Explicația are două funcții care

17
trebuie să se manifeste împreună: cognitivă sau informativă și formativă. Explicaţia -
condiţii:
a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;
b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;
c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei,
dar şi fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;
d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;
f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua
este descrierea literară sau naraţiunea.

B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre

profesor și elev (conversația, problematizarea).

Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în
procesul de învăţământ. Conversaţia folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode,
dar se poate desfăşura şi în afara orelor de religie- conversaţia individuala. Conversaţia-
generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a
societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Tipuri de întrebări în funcţie de
modul de adresare şi de obiectivul vizat:
a) frontală (adresată întregii clase);
b) directă (adresată unui elev anume);
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula:
„Tu ce crezi?”);
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care
nu a putut fi luată în seamă în acel moment).

Formularea întrebărilor (conţinutul şi forma):

a) să fie formulate precis;
b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate;
c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi;
d) să fie accesibile şi variate;
e) să conţină un singur enunţ;
f) să se refere la materia predată;
g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;
h) să fie formulate într-o ordine logică;
i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care
necesită două răspunsuri diferite);
j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.

Cerinţe elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate:

a) să fie complete, clare şi precise;
b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales;
c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire;
d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.

18
În timpul dialogului, profesorul - ţinută corespunzătoare:
a) nu va pune întrebări "cursă";
b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.

FORMELE CONVERSATIEI: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau

discuţia colectivă.

a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a

elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate,
descopente şi asimilate de ei, sub conducerea profesorului. Se foloseşte: verificarea
cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În
dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca să moștenească viața veșnică,
Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.

b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea

conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din
cunoştinţele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui
material intuitiv. Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în
actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei (conversaţia de reactualizare),
în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Solicită elevilor inteligenţa
productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare.
Metodă asemănătoare-explozia solară. (pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la
care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări).

c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată

printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui
fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza
anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau
texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor. Pentru reușita - elevii să-și însușească
temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza dezbaterii. Se poate folosi material
intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Condusă de către profesor pe baza
propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al
cercului de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și
problemele ridicate de elevi. În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea
speculațiilor.

VI.2.METODE ACTIV-PARTICIPATIVE

A. Metode de cunoaștere a realității religioase:

1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i
conducă pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul nu trebuie
să se rezume doar la contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să
pună pe primul plan căutarea împărăției lui Dumnezeu.

19
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod
treptat, cu ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o
noțiune, un sentiment). Profesorul va explica: semnificația simbolurilor (scara din visul lui
Iacob, rugul aprins, mana, mielul pascal, semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie,
pâinea cea vie, păstorul cel bun, vița și mlădițele), precum și a minunilor și acțiunilor cu
valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor și a peștilor, învierea lui Lazăr)
din conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult, obiecte de cult, veșminte
liturgice, materii folosite în cult; simbolurile folosite în icoane, simbolistica culorilor, a
literelor grecești Π și Υ, etc.

3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea

obiectivelor urmărite (cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine
din Transilvania pentru istoria creștinismului românesc și observarea prezenței simbolurilor
creștine în timp și spațiu), prezentarea documentului (o piatră ovală din onix datând din
sec.IV, descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa – Turda), observarea elementelor
semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației elementelor și, eventual,
prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel și altul la
picioarele sale; un copac cu două ramuri pe care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf.
Duh; în dreapta o corabie din care cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită –
proorocul Iona prefigurând învierea după 3 zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea
concluziilor (generalizarea creștinismului la nordul Dunării în sec.IV).

4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii
inductive și bază pentru cunoașterea deductivă. Etape:
a) prezentarea cazului;
b) organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au
determinat declanșarea evenimentului analizat și evoluția acestuia;
c) dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite
metode pentru analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective;
d) stabilirea unor concluzii.

5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple
de conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el
însuși trebuie să fie un exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă
receptarea de către elevi a mesajelor pozitive care pornesc de la modelul prezentat, și să
folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă are certitudinea că acestea îi vor
determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.

6. Rugăciunea. Convorbirea omului cu Dumnezeu.

7. Meditația religioasă.

8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei
Scripturi și respectarea tradițiilor religioase. Formele prin care profesorul contribuie
la formarea deprinderilor morale la elevi: aprobarea (acordul, lauda, exprimarea recunoștinței,
recompensa) și dezaprobarea (dezacordul, observația, avertismentul, sancțiunea).

9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea
religioasă).

20
B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe
elevi în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.

1. Jocul didactic: este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop
didactic disponibilitatea elevilor pentru joc. Disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective.
Dezvoltă capacitatea de a se adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe
parcursul jocului. Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor
obiective religios-morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un
conţinut conform cu obiectivele propuse. Recomandat-clasele mici (I-a şi a II-a), toate tipurile
de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere
şi asociere. Condiţii:
a. să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;
b. regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
c. să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
d. să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
e. să se desfășoare în mod prietenesc.

Tipuri de jocuri didactice:

1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns
concret la întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;

2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme
conflictuale, reale sau imaginare;

3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza

două echipe sau se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales

2. Dramatizarea: metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii
exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei
şi sentimente şi de a adânci înţelegerea semnificaţiei unor situaţii. Modalităţile folosirii acestei
metode la religie:
a. reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;
b. reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol
Pavel, prin citirea pe roluri din Sfânta Scriptură;
c. interpretarea pe roluri a unor poezii;
d. interpretarea unor scenete cu subiect religios.

Utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a cunoştinţelor,

de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în
verificarea cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.

3. Exercițiul moral: constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în
condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi
bisericeşti şi de comportament moral. Utilizarea acestei metode presupune:
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme: rugămintea, îndemnul sau sugestia,
entuziasmarea, dispoziţia, organizarea tradiţiilor, iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia.

21
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce
elevii au acceptat cerinţa. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei
Cruci; mersul cu colindul).

4. Metoda îndrumării teoretice și practice: Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care
precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de
comportare a elevilor în anumite situaţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.
Necesitatea: profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se
exteriorizează prin sentimentul religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini
morale, rituri, ceremonii şi practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie şi pot fi
învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă. Acest lucru se poate face prin
cuvânt şi prin faptă. Specifică învăţământului religios în predarea disciplinelor practice, dar
se utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din domeniul liturgic. În
lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi
mică, plecarea capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările,
exprimând şi simbolizând ideile şi sentimentele cuprinse în ele.
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în
săvârşirea Botezului de necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a
calendarului creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa
efectuării activităţii intelectuale şi/sau practice.

C. Metode activ-participative moderne:

1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei (metoda evaluării amânate sau metoda marelui
DA): „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate
insinua în discuţii, dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor
calităţi imaginative, creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate,
toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Caracteristică- separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a
lor. Aplicare: „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa întrebarea Cum are Dumnezeu
grijă de făpturile Sale şi în special de om?) sau pentru lecţia „Respectul faţă de lumea creată”
(unde elevilor li se poate adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca
dar al lui Dumnezeu pentru om?).

2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a

adevărului prin întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe.
Solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai
multă libertatea de căutare. Metodă asemănătoare, prezentată într-o formă grafică, explozia
solară (pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la
rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.)

3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea
formării capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a
gândurilor/ideilor pe care le au despre o anumită temă”(Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare
de raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Exemplu: „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor

22
scrie timp de două minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa colegilor ideile
notate, cu condiţia ca acestea să nu fi fost prezentate anterior.

4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii
libere şi creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor
dintre idei, construirii de noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii. Etape:

1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;

2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.

Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma

cheie, realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De
asemenea, dacă este cazul, profesorul va indica în prealabil anumite informaţii care să-i
ghideze pe elevi, realizându-se astfel un ciorchine semidirijat. Utilizat:„Sărbătorile creştine”,
elevii fiind solicitaţi să noteze, timp de un minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între
cuvântul-cheie şi exemplele de sărbători profesorul va scrie corespunzător: praznice
împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului,
sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători în cinstea Sfintei Cruci.

5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se

sintetizează şi condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra
individual, în perechi sau în grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea
cunoştinţelor, înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc. Cele cinci versuri au
următoarea structură:
1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);
2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la
gerunziu, de obicei);
4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de
conceptul/sintagma cheie;
5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet:
„Copiii/cuminţi, încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar
pentru lecţia „Naşterea Domnului”, cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm
împreună/Sărbătoare”. În proiectarea activităţilor se pot crea modele alternative de învăţare
activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă, asigurând o diferenţiere a instruirii pentru
fiecare elev.
6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt
inteligenţe (lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică,
interpersonală, intrapersonală - după Gardner).
Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de
ceea ce învăţăm cu inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe
grupe, ca de altfel majoritatea acestor metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru
identificarea inteligenţei sau a inteligenţelor dominante ale personalităţii lor.
Aplicare: SARBATORILE PASCALE:

23
1. I grupă (alcătuită din elevi dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o
poezie de patru versuri cu tema „Învierea Domnului” şi o va adapta la troparul Învierii;
2. II grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe
verticală cuvântul „Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală;
3. III grupă (elevii cu inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de
Paşti adresate familiei şi prietenilor;
4. IV grupă (cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul
„Învierea lui Hristos – învierea noastră”.
6.Mijloace de învățământ

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și

asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se
substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi.
Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru
ascultătorii săi, dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească
numai atâta cât să scoată din ele ce este folositor.

Funcțiile mijloacelor de învățământ:

1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval
de timp);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și,
în consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția
ergonomică (folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în
procesul de predare-învățare-evaluare).

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate
și artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin
programe de televiziune sau radio destinate educației religioase).

Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi

(particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de
obiectivele urmărite.

Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete
ale unor biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie
locală, dogme și versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri,
culegeri de colinde și poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și
audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive,
diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc);

2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);

3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).

24
Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei
finalități pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de
bună calitate, reprezentative, sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la
observarea și folosirea lor.

1. Textul biblic:
În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării
orei (cu eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea
cunoştinţelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea
cunoştinţelor. Astfel, profesorul: îi va învăţa pe elevi să găsească un text în Biblie, în clasa a
III-a; îi va învăţa să găsească locurile paralele; îi va ajuta să-şi formeze deprinderea de a citi
zilnic din Sfânta Scriptură; va folosi la ore comentariile Sfinţilor Părinţi şi ale exegeţilor în
interpretarea Bibliei; le va explica pericolul interpretării libere a Bibliei; nu va permite
elevilor să facă speculaţii pe baza textului Sfintei Scripturi; îi va îndemna să înveţe versetele
pe care se sprijină învăţătura de credinţă ortodoxă, pentru a le folosi în sens misionar şi
apologetic.

2. Literatura religioasă:

Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de religie.

Sfântul Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane,
întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care
am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.
În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care nici
nu se duc fărănicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile
peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă.
Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă. Începând cu
Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au
scris literatură religioasă. Profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele
fragmente care sunt accesibile elevilor și care corespund scopurilor urmărite (desprinderea
unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor
pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor etc.).

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

a) în verificarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în verificarea cunoștințelor
despre Taina Nunții);
b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză, cu
caracter religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor
preda (de ex. strofe din poezia Profetul din Nazaret de Al. Vlahuță, când se trece de la lecțiile
legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la Patimile Lui);
c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu);
d) în fixarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în lecțiile despre
iubirea aproapelui);
e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a înviat de
Vasile Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în
lecția despre iubirea față de aproapele);
f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se pot
constitui într-o generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a carne / Istoria a dobândit
cuprins din poezia Poet a lui Ioan Alexandru, pot fi utilizate la liceu, în generalizare, la lecția
despre Nașterea Domnului). Profesorul va conduce discuția pe marginea celor citite, pentru ca

25
elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De
asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică literară.

3. Icoana:
a) Sfânta icoană este o prezenţă harică.
În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii misiunii și
în latura educaţiei religioase.

b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim:

1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre
comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin
mijlocirea celui reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii
icoanelor a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții
religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.

c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în

concordanță cu subiectul lecției. Icoanele se folosesc în lecție: la începutul expunerii (când se
urmărește cunoașterea vieții sfinților sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea
noilor cunoștințe (înainte de analiza fragmentului, pentru a ușura formularea ideilor
principale) sau la sfârșitul expunerii (când se urmărește fixarea cunoștințelor). În manualele
de religie sunt prezentate icoane care pot fi folosite ca mijloace de învățământ.

d) Analiza icoanei se face prin:

1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente referitoare la
motivația biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfânt sau icoană praznicală, locul
unde se află persoana sau persoanele pe care le închipuie;
2) analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale
culturii și mai ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza o
serie de lucrări care tratează despre tehnica realizării icoanei și descifrează mesajul acestora.

4. Portretul:
Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea
portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și
îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza
portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor
semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea mesajului
global.
Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea
următoarelor condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l
vadă. În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în
demersul didactic;

26
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor
de muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.

5. Harta:
Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament,
Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc
de învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în
spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora.
În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta
Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de
exemplu harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură
perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.

Cu ajutorul hărții se indică:

a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina
Vechiului și Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în
secolele XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul
Mijlociu în secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din
Egipt până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului
Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea
Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala
Imperiului Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego
Zenovius votum posui”);
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul
unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus
Hristos). Harta se folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de
către elevi în fixarea și verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai
mulți elevi (de exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe
hartă se folosesc coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte
cardinale.

6. Mijloace audio-vizuale:

1) Casetele audio:
Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în
sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă.
Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică adecvată,
care să stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot ajunge la
formarea deprinderilor de audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o metodă de
cunoaștere a realității religioase.
Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție
și momentului lecției;

27
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei
piese muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia.

Casetele audio pot conține și înregistrarea unor povestiri cu caracter religios-moral. În acest
caz, după audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și concluziile
ce se desprind din ea. Cu ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericești,
povestiri cu conținut religios-moral, în diferite etape ale lecției: în pregătirea pentru lecția
nouă, în comunicarea cunoștințelor, în fixarea cunoștințelor, în asociere.

2) Diapozitivele:
Sunt mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală fixă
solicită din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund.
Imaginea determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
În timpul proiecției, analiza fiecărei imagini se face prin conversație, descriere, explicații, cu
evidențierea amănuntelor semnificative.

3) Filmul:
Este un mijloc de învățământ dinamic.
Pentru a-și atinge scopul didactic, profesorul va ține cont de aspectele care țin de conținutul și
calitatea tehnică a proiecției:
 secvențele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credință, profesorul
optând pentru acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor de informație;
 proiecția poate fi făcută integral sau pe secvențe întrerupte de anumite explicații.

Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:

 permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;
 permite repetarea anumitor secvențe;
 permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
 evidențiază anumite detalii;
 stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
 poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.

I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecția de transmitere și însușire
de noi cunoștințe:
A. varianta A, când proiecția filmului are loc la începutul etapei de transmitere a noilor
cunoștințe (1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea
obiectivelor propuse; 3. transmiterea noilor cunoștințe: pregătirea elevilor pentru receptarea
filmului; vizionarea filmului în partea de început a etapei de transmitere a noilor cunoștințe;
continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea,
asocierea, generalizarea; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea);
B. varianta B, când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de
transmitere (... 3. transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea unor cunoștințe; pregătirea
elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea filmului integral sau fragmentar, alternând
secvențele cu expunerea, explicația, descrierea, conversația; continuarea transmiterii noilor
cunoștințe; 4. ...),
C. varianta C, când filmul este vizionat la sfârșitul etapei de transmitere (...3. transmiterea
noilor cunoștințe: transmiterea noilor cunoștințe cu ajutorul altor mijloace de învățământ;
pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea în întregime a filmului în finalul

28
etapei de transmitere, ca mijloc de completare, de concretizare ori de fixare a cunoștințelor; 4.
...).
Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o prealabilă pregătire,
mai ales în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.

4) Emisiunile religioase televizate:

Ca urmare a importanței din ce în ce mai mari pe care televiziunea o are în viața
noastră, profesorul de religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor
educative și să discute cu ei aspectele pozitive și negative surprinse. Se poate folosi
înregistrarea pe casete video a unor emisiuni religioase, spre a fi apoi vizionate de toți elevii.

7. Calculatorul:
Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și
ale unei învățări active. Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul
contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt
prezentate informațiile.
Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și fixare a noilor
cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:
 imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),
 imagini dinamice (filme religioase)
 teste pentru verificarea cunoștințelor.
În cazul utilizării informațiilor de pe rețeaua Internet, acestea vor fi verificate, întrucât rețeaua
conține multe informații eronate sau negative pentru educația religioasă.
Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de învățământ:
1. crește randamentul învățării;
2. este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații;
3. este deosebit de atractiv pentru elevi;
4. elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și
proiectorului;
5. îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului;
6. în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back
foarte bun, micșoreazăintervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul
că rezultatele sunt afișate pe ecran după terminarea testului.

Cabinetul de Religie - o prioritate, o necesitate sau un lux? (în cadrul şcolilor generale)
Dat fiind faptul că obiectul de învăţământ Religie Ortodoxă este studiat în ciclul primar şi
gimnazial câte o oră pe săptămână, dar şi pentru a nu provoca dezordine în şcoală, se
consideră existenţa unui cabinet de Religie ineficientă, în privinţa desfăşurării lecţiilor
obişnuite la acest obiect, cu toate clasele. De altfel, practica predării / învăţării ne arată că şi
celelalte cabinete din şcoală, unele dotate recent, altele nerenovate (de istorie, de limbi străine,
de literatură, de matematică etc.) nu funcţionează propriu-zis decât sub forma sălilor de clasă
cu un anumit specific, rareori fiind folosite (şi numai în unele şcoli) în scopul pentru care au
fost amenajate iniţial.
Totuşi, mai ales în cazul predării Religiei, existenţa unui asemenea cabinet ar fi binevenită -
fie doar ca sală de clasă aparte, fie ca un cabinet de sine stătător, în care să se poată desfăşura
alte forme de organizare a activităţii instructiv-educative, în afara lecţiei (Exemplu:
consultaţii, meditaţii, cerc de Religie, cenaclu, alte activităţi).
În primul caz, al unei săli de clasă cu specific religios, se recomandă ca sala de clasă
repartizată profesorului de Religie - diriginte să fie cea amenajată în acest scop.

29
 În al doilea caz, al unui cabinet pentru activităţi extracurriculare, va fi indicată o sală - anexă
a şcolii, exclusiv acestui scop. [Evident, în măsura şi acolo unde este posibil, este bine să se
poată folosi şi sala - cabinet pentru toate orele de Religie din şcoală.]
În ambele situaţii, sala respectivă poate fi dotată cu: icoane; hărţi istorico-religioase;
bibliotecă religioasă, care să cuprindă: Biblia; Literatură patristică şi post-patristică;
Catehismul ortodox; Vieţile Sfinţilor; Cărţi de rugăciuni (Psaltire, Ceaslov, Acatistier ş.a.);
Sfânta Liturghie explicată pentru credincioşi; Albume cu locuri sfinte; cu icoane; Albume cu
dovezi arheologice ale răspândirii creştinismului pe teritoriul patriei noastre şi în lume; DVD-
uri, CD-uri, casete audio cu cântările Sfintei Liturghii, colinde, muzică religioasă în general;
Reviste religioase; Literatură religioasă pentru copii de diferite vârste; planşe religioase;
scheme de sinteză a cunoştinţelor; seturi de teste de cunoştinţe; obiecte religioase (cruce,
candelă, sfeşnic etc.), într-un dulap special; combină muzicală (DVD, CD player şi
radiocasetofon); laptop conectat la Internet, preferabil şi cu captură TV, cu dimensiuni cât mai
mari ale ecranului, pe care să se poată viziona filme religioase, emisiuni religioase,
înregistrări legate de pelerinaje / prezentări de mănăstirietc. [Ideal ar fi să existe mai multe
asemenea laptop-uri, măcar pentru câţiva dintre elevii respectivi, care să opereze cu ele].
Din observarea cabinetelor de Religie realizate la diferite şcoli, am constatat că există o
varietate de asemenea cabinete (în cazul în care acestea există, fiind încă foarte multe şcoli
fără cabinet amenajat): unele având pereţii pictaţi de câte un iconar; altele fiind de fapt
ateliere de icoane pe sticlă sau / şi lemn (dotate în special pentru realizarea icoanelor, dar şi cu
bibliotecă, CD-player etc.).
În acest sens, importantă este priceperea specială a profesorului de Religie, atât de a atrage
sponsorizări, de a primi aprobări, cât şi de a monitoriza un anumit tip de activitate religioasă.
(Spre exemplu, profesorul de Religie care a absolvit secţia de Patrimoniu / restaurare
bisericească va fi înclinat să realizeze un atelier de icoane; cel care a absolvit secţia de Litere -
spre alcătuire de fişe cu caracter religios, de reviste religioase etc.)
De asemenea, importantă este dorinţa elevilor şi a părinţilor lor de a desfăşura activităţi
suplimentare legate de Religie (pictură de icoane, cerc religios tematic, meditaţii etc.) şi
acordul conducerii şcolii în acest sens.
Munca desfăşurată într-un asemenea cabinet are bogate valenţe formative. E greu însă, în
condiţiile actuale, să dotezi un cabinet de Religie cu tot ce ar trebui să cuprindă. Se poate face
totuşi, în timp, cu răbdare şi cu dragoste, din efort financiar propriu, cu susţinerea şcolii sau
cu găsirea altor surse de finanţare.
Cert este că un asemenea cabinet ar fi un loc ideal pentru desfăşurarea cercului de Religie,
pentru confecţionarea şi colecţionarea materialului didactic necesar la orele de Religie sau
pentru serbările cu caracter religios din şcoală, pentru introducerea elevilor într-o
„antecameră" a Bisericii.
Realizarea unui asemenea cabinet este necesară în fiecare şcoală (măcar generală), cu atât mai
mult cu cât a existat şi mai există încă o lipsă de apropiere a multor familii creştin-ortodoxe de
Biserică; dar şi pentru că e specificul vârstei elevilor să asocieze ideile cu material ilustrativ
bogat.
Impactul unui asemenea cabinet asupra elevilor poate fi de mare amploare, dacă profesorul de
Religie ştie să manipuleze corect, dozat, materialele avute la dispoziţie, însoţindu-le de
explicaţiile corespunzătoare.
Să oferim generaţiilor tinere de azi un material religios organizat, prin cabinetul de Religie; de
cea mai bună calitate, pentru a suplini lipsa dureroasă din perioada comunistă şi parţial din
cea post-comunistă!

30
7. Evaluarea- factor de optimizare a educatiei religioase.

Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea
nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine
și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului.
Importanta:
 pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze
activitatea didactică;
 pentru elevi-în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și
îmbunătăți rezultatele.
 dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse
obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile
acestora în funcție de posibilitățile lor.
P erioada de evaluare - planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective
clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și
pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica). (Timiș): evaluarea vizează raportul
între rezultatele scontate şi cele obţinute. (“a evalua”: a aprecia, a constata, a judeca).
Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de
pe latura informativă pe cea formativă.

In cadrul religiei evaluarea – faze:

1. evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor;
2. motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare;
3. elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii;
4. evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare,
o radiografiere obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu
Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;

Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a

modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în
examinare şi evaluare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor
decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare.
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare,
aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;
În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament
(parabola minelor, Luca 19)-Mântuitorul.
Specificul evaluarii:

31
1. funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice;
2. rezultatele-barometru pentru activitatea fiecărui dascăl.
3. vizată partea formativă şi pragmatică a evaluarii.

Rolul, exigențele și aspectele evaluării:

Scopul evaluării:
1. diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice;
2. reglare a activităţilor şcolare;
3. oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului a cunoştinţelor de specialitate şi
didactica specialităţii.

Exigenţele evaluării:
1. Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea
rezultatelor) la evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate.
2. Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea
elevilor, conduita elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin.
3. Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării
acesteia la situaţii didactice concrete.
4. Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor
negative.

Aspectele evaluării:
1) a şti punctul de plecare;
2) a şti ce se cere;
3) a şti cum să măsori progresul;
4) a şti unde te afli în fiecare moment;
5) a percepe ceea ce este realizabil.

Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi
parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.
Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană,
sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Sistemul
de notare, pe plan mondial: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin
calificative FB, B, S, I.

Notare şcolară - disfuncţii şi dificultăţi - efecte perturbatoare în evaluare:

1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din
vârful clasamentului, dar şi cei slabi).
2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul
şi-a făcut-o despre capacităţile sale).
3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).
4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este
începutul ori sfârșitul semestrului).
5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).

32
6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi
încurajare, alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii
proprii de notare mai generoase sau mai exigente).

VII.2. PRINCIPIILE, OBIECTIVELE SI FUNCTIILE EVALUĂRII IN EDUCATIA

RELIGIOASA

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor

obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a
achiziţiona anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul
educaţional în sine.
Principiile evaluării:
a) facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare;
b) obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare;
c) diagnoză a progresului realizat de elevi;
d) pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.
e) creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.
f) profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.
g) Elevii - să aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire
duhovnicească.
h) furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală,
centrul eparhial.

Obiectivele evaluării:
a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;
b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;
c) Să amelioreze rezultatele învăţării;
d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi
totodată să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;
e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.

Functiile evaluării:

1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din

partea elevului.
2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.
3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei
activităţi didactice.
4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor
şcolare se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate.
5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o
ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.
6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a
unui concurs.
7) Funcția de conexiune inversă.

33
8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de
posibilităţile sale concrete.
9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea
etc.) priveşte stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare

VII.3. STRATEGII SI PROCEDEE DE REALIZARE A EVALUĂRII LA DISCIPLINA

RELIGIE

Strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop.

Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi
însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale.
Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi
apreciere.
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de
cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează
evaluarea.

ÎN RAPORT CU CANTITATEA DE INFORMAŢIE VERIFICATĂ: EVALUAREA

PARŢIALĂ ŞI GLOBALĂ.

a) evaluarea parțială: - „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin
ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”. (după fiecare oră de curs sau după
parcurgerea anumitor capitole).
b) evaluarea globală: - când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. (examene şi
concursuri).

RAPORTAT LA PERIOADELE DE EVALUARE: EVALUAREA INIŢIALĂ,

CURENTĂ ŞI FINALĂ.

a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la

început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în
atribuţii într-o nouă unitate şcolară.
b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin
metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.

PRIN CONJUGAREA STRATEGIILOR: EVALUAREA FORMATIVĂ (CONTINUĂ)

ŞI EVALUAREA NORMATIVĂ (CUMULATIVĂ SAU SUMATIVĂ).

a) evaluarea formativă (continuă): se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te

ajută să ştii unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut, conduce la obiectivitate şi seriozitate în
aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a tinerilor (portofoliu de evaluare
continuă).
b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la
finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui
bilanţ al performanţelor elevilor pe o perioadă delimitată. Clasificarea elevilor : examenul de
bacalaureat/ concursuri şcolare.La religie: olimpiade/ concursuri şcolare/ examene de
admitere la Seminariile Teologice.

34
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de
cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează
evaluarea.
1. Verificarea curentă: se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau
colectiv. (profesor, familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara
acestora).
2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.
a) Verificarea orală individuală - ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi într-o oră.
Avantaje:
1. permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;
2. profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care
gândesc aceștia;
3. profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;
4. elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.

Dezavantaje:
1. este neglijată parțial clasa;
2. dăunează pregătirii constante a elevilor;
3. favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un
moment dat;
4. poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;
5. prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-
individuală (la același profesor, în momente diferite).

b) Verificarea orală frontală - „punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care
este indicat elevul care va răspunde”.
Avantaje:
1. stimulează gândirea întregii clase,
2. asigură participarea activă a elevilor la lecție,
3. încurajează pregătirea ritmică,
4. permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.

Dezavantaje:
1. profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;
2. nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același
grad de dificultate;
3. se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale
profesorului.
4. mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de
ore.
5. pot fi strecurate aprecieri subiective.

Verificarea orală - condiţii:

1. întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc;

35
2. întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în
caz contrar elevul desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie
dificilă;
3. profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici
nu va tolera atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine.

3. Verificarea scrisă: - după parcurgerea unuia sau mai multor capitole. (forme: extemporal,
teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat).
Forme:
a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;
b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care
urmează a fi alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.
Avantajele evaluării: prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi
totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.
Aspecte – eficientizarea evaluarii:
1. lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic,
și se poate anunța, dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții;
2. subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană;
3. profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte;
4. elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea
încălcându-se și porunca a opta a Decalogului;
5. lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să
poată fi valorificate;
6. profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;
7. frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile
colectivului de elevi;
8. este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.

4. Concursurile şi olimpiadele şcolare: - examene de selecţie a participanţilor.

Obiective urmarie:
verificarea cunoştinţelor la un moment dat;
aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;
selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.

Fazele concursului/olimpiadei:
pregătirea concursului;
desfășurarea propriu-zisă;
valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).

VII.4. METODE SI INSTRUMENTE COMPLEMENTARE DE EVALUARE

SPECIFICE RELIGIEI

La disciplina religie-metode alternative de evaluare.

Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:
 pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;

36
  oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;
 pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind
obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate;
 oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
 prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile
practice ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem
axiologic (opinii, comportamente, reacţii).

A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set
de întrebări (itemi).

1. Testul - probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele
constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.
Testul - instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul
căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri,
întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.
Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura
testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat),
punctajul. Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.

După natura lor sunt două mari categorii de teste:

a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;
b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai
elastice.

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a) selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate
b) alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare
c) fragmentarea sarcinilor
d) elaborarea itemilor
e) aranjarea logică a itemilor
f) prezentarea instrucțiunilor de lucru
g) notarea timpului de realizare (dacă este cazul)
h) precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.

Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.

3. Avantaje:
1. uniformitatea și obiectivitatea verificării
2. posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe
3. lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere
4. economie de timp
5. eliminarea stresului evaluării orale
6. dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.

Dezavantaje:

37
1. nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară
2. se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe
3. apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare
4. lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor
5. lipsa întrebărilor ajutătoare
6. încurajarea metodelor deficitare de învățare
7. consum mare de efort în elaborarea lor).

4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

a) în funcție de momentul evaluării:
1. teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o
clasă de elevi)
2. teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze
progresul făcut de elevi)
3. teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

a teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-
nu)
 răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din
mai multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
 răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau
stabilirea unor corespondențe între elementele date);
b teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri
logice la întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:
 Validitatea
 Fidelitatea
 Etalonarea
 Standardizarea
 Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.

B. Portofoliul - instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin

celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de
evaluare.
Portofoliul - carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate
urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la
un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale,
proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte
atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca
instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca
instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în
realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de
decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine
mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.

38
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole,
eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie
o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”.

C. Observarea directă - se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat,

folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică. (urmărindu-
se interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei,
atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii.)

D. Proiectul: activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din
partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în
clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei
sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.

E. Evaluarea activităţii de grup: - formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de

timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să
omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare,
întrajutorare. Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi
parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.

F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate: Acumularea cunoştinţelor nu

reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor
pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de
instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales
de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.

G. Chestionarul - poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi
structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda
…, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.

H. Autoevaluarea elevilor: - modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei

religioase în şcoală.

VII.5. AUTOEVALUAREA SI VALORIFICAREA EI IN CADRUL EDUCATIEI

RELIGIOASE

Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii
Bisericii în lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.
Autoevaluarea
1. oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor
de predare-învăţare-evaluare la religie.
2. se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ (componentă a autoeducaţiei).
3. abordată în legătură cu educaţia permanentă.
4. o aprofundare a raportului dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări, cum ar
fi : educaţia şi autoeducaţia se exclud? sunt procese identice?
5. se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.
6. poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la profesorul de religie la elev.
7. Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un imperativ al
educaţiei religioase.

39
8. ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti
şi profesionale.

Forme de autoevaluare:
1. fişele de evaluare
2. chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de alte discipline.
3. formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa
duhovnicului, în cadrul Tainei Mărturisirii.

Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica ceea
ce face Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este o
conlucrare activă între aceşti factori”. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în
vederea conturării şi împlinirii a trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia
religioasă îşi propune să treacă de la iluminarea intelectului la prefacerea umanului, după
chipul lui Hristos. Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter orientativ), care poate fi de
folos în ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului de religie.
Fişa de autoevaluare
1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă
a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale programei
şcolare pentru religie, materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări; examene
de sfârşit de ciclu şcolar
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare)
d) activităţi educative organizate în şcoală
e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei
f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh
g) realizarea de proiecte extracurriculare
h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate
în colaborare cu preotul paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale

2. Performanţe în inovarea didactică

a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare
metodice specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de
perfecţionare în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei
3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau Ministerul
Educaţiei, Tineretului şi Cercetării
4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii independente şi în
echipă în privinţa:
- managementului instituţional - realizarea unor proiecte de finanţare din
resurse extrabugetare

5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare:

- expoziţii, cenacluri, simpozioane
- sesiuni de comunicări ale elevilor

40
- organizarea unor seri duhovniceşti
- organizarea cercului de religie

6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul centrului
eparhial în vederea:
- amenajării cabinetelor de religie
- amenajării capelelor şcolare
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă
7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice
religiei
Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor
chestionare prin care elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie.
Pentru o imagine mai complexă asupra propriei activităţi pot fi concepute unele chestionare
pentru profesorii de alte discipline, pentru părinţi şi preoţi.

41
8.Specificul educatiei religioase în diferite etape

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de
trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție
se poate cultiva și dezvolta prin educație religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică
cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date de modul său “religios“ de viață,
iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Educația religioasă trebuie să înceapă
din copilărie. Este cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-moral
decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru
întreaga viață. În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de
etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului. În perioada micii copilării rolul hotărâtor în
educația religioasă a copilului îl are familia. De asemenea, programa de învățământ școlar
prevede elemente de educație****gioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte
religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memorize mecanic povestiri și
istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri
religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi:
colindatul, cununiile ș.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorifi****e în
educația religios-morală a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare
pentru întreaga viață. Acum, copilul observă și înregistrează actele religioase și morale pe care
le vede în familie și în cerc****cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini,
gesture și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ce
face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinții și creștinii maturi au datoria de a fi
modele de comportament pentru copii și de a nu sminti pe niciunul din ei. În perioada
preadolescenței și adolescenței, elevul evolueaza treptat, de la faza „heteronomiei morale“ la
„autonomia morala“ (cf. Jean Piaget). În planul educației religioase se pot semăna în sufletul
copiilor sentimente nobile și adânci. Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria
Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din Istoria și viața Bisericii, noțiuni
fundamentale de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică norme de
comportament religios-moral. Perioada adolescenței se caracterizează prin ****bări majore în
dezvoltarea psiho-fizică, fapt care are puternice influențe asupra educației religioase a
elevului. Este perioada în care acesta își poate forma convingeri religios-morale temeinice sau
poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității sale. Spiritual,
tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru reforme religioase,
morale, politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare interesul
pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și
pentru filosofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu**** mulțumește doar cu asimilarea
cunoștințelor, ci le prelucrează și le aprofundează. În această perioadă, adolescentul are nevoie
de modele de viață și își conturează un ideal. Cele mai mari schimbări în această perioadă au
loc în planul volițional. Acum adolescentul este capabil de tărie, de voință și de îndreptarea

42
acesteia spre scopuri morale – condiție esențială pentru formarea caracterului moral. În
această perioadă, viața religioasă ****ânărului trece printr-o criză de multe ori foarte
periculoasă. Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată
de îndoieli generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice.
Soluționarea acestui conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și îndeplinească în
mod conștiincios activitatea educativă. Dacă în copilărie accepta fără nicio rezervă și cu
smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se modifică complet . În locul
smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul critic, îndoiala și căutarea
argumentelor raționale. Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea
cr****cism, în educația religioasă, profesorul va trebui sa utilizeze în mod special metoda
argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte și este entuziasmat de tot
ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de educatorul creștin ****a-l câștiga
pentru viața religioasă. Acum este momentul să i se predea tânărului învățăturile fundamentale
de credință și de moral****În domeniul religios, mulți tineri revin la idealurile religioase din
copilărie, înțelese acum mult mai bine și mai profund. Practica religioasă face mult bine
tânărului în această ****ioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre idealul sfințeniei, îi purifică
sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezește nostalgia spre idealuri înalte și-i înnobilează
sufletul, conducându-l spre lumea fr****sului, binelui și sfințeniei (Șebu. Metodica)

Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează**** încheagă în funcţie de etapele

de vârstă. Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în special pentru profesorii de
religie, cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie
de etapele psihice şi biologice de dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de etapele de
vârstă, fundamentarea sentimentelor şi a conştiinţei religioase presupune parcurgerea
anumitor stadii de instruire. Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite
stadii de vârstă. În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil,
vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat,
am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).
Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că
educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi
spirituale a părinţilor. Părinţii sunt responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor.
Majoritatea psihopedagogilor susţin că unele acte necontrolate ale părinţilor au efecte nefaste
asupra copiilor lor. Este important să acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a
copiilor încă de la vârsta fragedă. Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: „așa cum se va deprinde
copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta
cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai
îndrepta”. Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară. Copilul
constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată
copilul este ****eptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el va primi credinţa practicată de
părinţii lui. Inoculându-li-se copiilor respectul autorităţii părinteşti, se trece cu uşurinţă la
inocularea respectului autorităţii divine. Exercitând asupra copilului o autoritate chibzuită şi
ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu.
Nu cumva în unele societăţi în care lipsa de autoritate a părinţilor este tot mai evidentă, se
ajunge şi la o lipsă de percepţie şi respect faţă de autoritatea divină şi invers? Copilul îşi
măreşte spectrul de înţelegere spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi formează
imaginea sa despre Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face despre om şi aceasta este mai
întâi imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că rolul exemplului este mai impo****nt decât
cel al teoriei”. Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie mediul
familial. Multe dintre actele comportamentului religios se formează prin contaminare, prin
observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii. De la 3-4 ani, copilul se fortifică spiritual, i se

43
amplifică puterea de discernământ şi înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept
urmare, mediul educativ trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este
recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea atenţiei, cel mai
important fiind interesul. După vârsta de 4 ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce
asta? de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3 ani
apar şi se conturează primele trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea
lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul
începe să conştientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când
săvârşeşte răul Îl supără pe Dumnezeu. Aceste
atitudini se imprimă profund în inconştient, care influenţează activitatea noastră conştientă din
fiecare moment. Până la vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o
sarcină de familie, părinţii fiind pe deplin responsabili.
Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace şi procedee
adecvate şi se realizează de personalul didactic calificat (profesorii de religie). Ar fi de dorit
ca preotul şi profesorul de religie să acţioneze în comun pe linia catehizării copilului.
Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă trebuie să realizeze un echilibru optim între
concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să fie motivat. Motivul este acel fenomen
psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei. Prin urmare,
se impune ca elevii să fie motivaţi în vederea unei participări constante la viaţa Bisericii,
deprinzându-se pe această cale cu o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor metode şi
procedee adecvate de prezentare a mesajului catehetic facilitează apropierea şi colaboarea
între profesor şi elev. A ne adresa tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor
clişee şi repere teoretice şi abstracte conduce către indiferentism. Se va evita orice încercare
de impunere cu forţa, precum şi atitudinile de tip criticist. Un copil are nevoie să simtă că “nu
este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit”. Afecţiunea profesorului de
religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de performanţă. Utilizarea unor etichete
comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori, aceste etichete nu fac decât să
întărească un anumit tip de comportament. Dacă i se spune des unui elev: eşti timid, copilul
ajunge să creadă că este o persoană timidă, şi se comportă în consecinţă. Alteori, etichetele
comportamentale reduc motivaţia de schimbare; dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că
este un antitalent la****anumită disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să recurgă la următorul
raţionament: oricum nu sunt talentat la această materie, n-are sens să fac eforturi pentru a fi
mai bun. La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în
cele mai mici detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru
profesorul de religie, cât şi pentru părinţi sau cei apropiaţi.
În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea religiozităţii.
Acum creşte gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în
funcţie de prietenii şi simpatii. Copiii se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri.
Raportarea la normele biblice îl determină pe copil să-şi****zolve unele probleme de ordin
moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile religioase nu mai este receptată ca o simplă
obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga). Copilul devine mai responsabil
de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat
pentru a face acest lucru. Există şi ****ul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de
incertitudine şi confuzie. Într****2 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă
are loc închegarea caracterului, precum şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere
forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe imprevizibile. Sunt necesare tactul şi mai
ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum copiii sunt capabili de performanţă, de
aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie.
Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei
religioase. O dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează

44
spre făurirea unei cariere, spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În
perioada adolescenţei are loc o schimbare radicală faţă de copilărie. Apar tot acum unele
forme de interiorizare, de raţionalizare. Acu****ânărul îşi pune întrebări legate de rostul
vieţii, de menirea lui; apar întrebările legate de existenţă, de existenţa lui Dumnezeu, de
nemurire; în acelaşi timp tânărul ia hotărâri esenţiale pentru viaţă. Din persp****ivă
intelectuală, unii adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă probleme de ordin doctrinal şi
liturgic, dar „sunt mai puţin stabili decât adulţii”.
În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret
pe baza unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia
interlocutorului, evitându-se tentele ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca “adolescentul
să fie invitat la o reflecţie asupra lui însuşi… reflecţia catehetică s-ar dori a
fi****uridisciplinară”. Discursurile moraliste şi critici**** nu duc la atingerea scopurilor
propuse, “formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi
realizată prin prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de curs
cu convingerea că adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau nefolositoare. Toate
acestea îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor”. Fără să ne dăm seama, de multe
ori educaţia pentru valoare se transformă în educaţie pentru libertinaj. De aceea, considerăm
că e un imperativ ca profesorul de religie, precum şi preotul, să cunoască în termeni realişti
elementele demoralizatoare ale unor compartimente educaţionale. Tot acum apare
nonconfor¬mismul şi dorinţa de independenţă.
Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în
cazurile în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie
să-şi impună autoritatea într-un mod mai discret are mult de câştigat. Autoritatea se cere a fi
impusă mai degrabă ca o formă de protecţie şi nu ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză
neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă refuză impunerea autorităţii într-un mod
excesiv.
Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa
religioasă”, „acum e momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă credinţa.
Religia devine o formă de viaţă, a cărei expresie d****vârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu
încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părinteşti, întruchipează atunci val****ea supremă
în care se contopesc toate celelalte”.
Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie.
Societatea contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea
caută modele, iar alţii le caută în rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în
rândul unor magnaţi şi, mai rar, printre sportivi. Dar sentimentele inferioare (satisfacţii de
ordin financiar, alimentar, erotic) nu dăinuiesc; ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate. Ca
dovadă, faptul că în urma lipsei educaţiei religioase şi a unor relaţii familiale şubrede fiii unor
mari bogătaşi îşi părăsesc căminele, încep să se droghez****unii recurg chiar la sinucidere.
Educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau
pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să acţioneze mai
conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa dimensiunii
transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate
de oameni care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii.
Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu
caracter orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este
bine să-i prezentăm realităţile religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând
discuţiile şi temele complicate sau controversate. La pubertate este recomandabilă prezentarea
unor noţiuni de morală creştină, noţiunile esenţiale de doctrină. La această vârstă el****oate
aprofunda şi experim****umite virtuţi creştine: „credinţa creşte cu vremea… dar creşte pe

45
măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile”. Credinţa este prima virtute cu care
pornim la drum, atât cei mici, cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le predam
elemente de filozofie creştină, de psihologia religiei, de doctrină, de artă creştină. Fără
îndoială – indiferent de vârsta elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în educaţie este
exemplul personal. Biserica are în istoria sa nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl
prezintă pe Hristos în toată măreţia Sa. Apoi urmează şirul apostolilor, sfinţilor, martirilor etc.
Îndatorirea şi mijloacele de a lucra la desăvârşirea credinţei le-a aşezat Mântuitorul în Biserica
Sa. Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă sentimentele lor de a exista ca nişte membre
lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte din lucrarea generală
mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De la acest temei
porneşte lucrarea Bisericii spre ridicarea tuturor membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)

46
9.Profesorul de religie. Consilierea

A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:

Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o

predă. Copiii văd religia prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se
proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine.
Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om
cu personalitate. Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă
strădanie spre a-şi contura personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură
generală, dublată decultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă
vie, imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în
materia pe care o predă, având totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i
permită o comunicare optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul
de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din
domeniile ajutătoare. Mai ales, el nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci
un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii propovăduitorului creştin,
din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor
Părinţi.
Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire
neţărmurită, smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie
trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin
şi neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credinţa neabătută, unită cu
celelalte virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci
profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus
Hristos şi al Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos.
Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte
izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată
şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea
interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin
cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El
trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci
catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare.
Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice de
factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi
secvenţelor educaţionale propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în
funcţie de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi în funcţie de cultura de specialitate (formaţia
teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt cultura generală,
cultura de specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna are
şi deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a
doua este marcată prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp,

47
odată cu unele neîmpliniri scade şi optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment critic,
care dacă este dublat de speranţă, se poate converti în realism, pragmatism şi revizuiri, iar
dacă acest moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la renunţări. Etapa a treia e
marcată de realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se constituie
într-o etapă a competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă să apară o
formă de plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi desăvârşeşte
anumite abilităţi, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la
competenţă si profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am
putea spune că se împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară colaborarea cu
colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul. Important este să
conştientizăm faptul că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună pregătire teoretică şi
didactică, înseamnă a ne pregăti mereu, şi mai presus de toate a cere ajutorul şi
binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.

B. Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și

atitudini:

1. Consilierea educaţională:
Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura
informativă a procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei profesor-
elev, elevul trecând drept partener în derularea actului didactic. Învăţământul românesc
trebuie să aibă ca scop nu doar formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea de
persoane cu putere de adaptare la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind o
instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor sociale şi psihologice ale
elevilor. Observăm o creştere a eşecului şi abandonului şcolar; aceşti indicatori atenţionează
asupra faptului că şcoala este obligată să observe mai atent problemele legate de consiliere şi
orientare. Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care profesorul poate să
lucreze nu doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi
motivaţională, atitudinală şi socială. Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi
urmează scopul primordial de proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor
comunităţii, dând societăţii persoane competente pentru viaţa privată, profesională şi publică.
În acest sens, se cere o concretizare a spectrului consilierii. Definirea consilierii impune
accentuarea anumitor caracteristici care o diferenţiază vizavi de asistenţa psihologică. După
A. Băban, o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează.
Consilierea vizează persoane normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să
facă faţă mai eficient sarcinilor vieţii cotidiene. O a doua caracteristică definitorie pentru
consiliere este aceea de asistenţă pe care o oferă utilizarea unui model educaţional şi al
dezvoltării, nu unul clinic curativ. Sarcina consilierului este de a învaţa pe elevii să-şi
valorizeze propriul potenţial. A treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru
prevenirea problemelor ce pot afecta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei.
Astfel spus, procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a tulburărilor
emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme.
Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea psihologică optimă a elevului
şi a grupului de elevi.

2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească:

Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională, vocaţională, de
dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere
termenul de consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o realizează

48
preotul în relaţia cu enoriaşii săi. Totuşi, consilierea duhovnicească are un spectru mult mai
larg.
O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie, care,
împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege
unele realităţi duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor
probleme. Zi de zi, elevii au parte de conflicte unii cu alţii, în familie şi în societate. Modul în
care rezolvăm anumite conflicte sau situaţii delicate este influenţat de ceea ce simţim faţă de
noi înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care ne raportăm, de felul
cum vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor profesori de religie nu oferă suficiente
cursuri care să furnizeze suport informaţional şi formativ relevant pentru consiliere. La
disciplina religie, mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma
elevii atât sub aspect educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe altul se
impune cunoaşterea unor strategii, a unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se
impune să ne cunoaştem pe noi înşine. Dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi a rămas celebru
peste veacuri deoarece el are valenţe duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi mai ales
ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenţia că ne cunoaştem foarte bine, dar în realitate ne
cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că asistăm la o superficializare a cunoaşterii
de sine. În lumina doctrinei creştine, cunoaşterea este un act teandric, un act de împreună
lucrare (Dumnezeu-om), un act interferenţial (transcendent-imanent). Din perspectivă
ontologică, cunoaşterea de sine are valenţele infinitului, ale veşniciei. Percepând cunoaşterea
de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea adevărului, deducem că acest fapt
ţine şi de domeniul revelaţiei. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa” (Ioan 14).
Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii pentru
problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a cunoaşterii
şi aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi de faptul
că toate relele pe care le suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în şi prin Iisus
Hristos are puterea, prin credinţă, de a găsi soluţii la problemele şi conflictele cu care se
confruntă.
Cunoaşterea noastră înşine, precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se face
prin lucrarea Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa
patimilor şi a nejunsurilor noastre şi, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm
împotriva acestora. Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează viaţa, există şi legile
duhovniceşti, iar „nerecunoaşterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp
ce cunoaşterea lor constituie sănătatea duhovnicească”. Cine are sănătate duhovnicească
priveşte fenomenele şi aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur
duhovniceşte raportează totul la Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul
său şi îi este greu să se separe de patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă, atunci când harul lui
Dumnezeu începe să lucreze asupra lui, omul poate să distingă între ce este pătimaş şi
păcătos, recunoscându-şi greşelile şi căutând soluţii pentru îndreptare. Acesta este motivul
pentru care elevii trebuie să fie consiliaţi că singurul lucru de care trebuie să se teamă este
moartea spirituală, adică păcatul. Luptând împotriva păcatului putem accede spre fericire, atât
pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa veşnică.

3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:

1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv pentru reuşita
actului pedagogic; măcar din când în când este indicat ca profesorul şi elevii să se găsească de
aceeaşi parte a catedrei: în timp ce elevii învaţă anumite lucruri despre materia profesorului,
profesorul să înveţe ceva despre elevii săi);

49
2) Informarea (o bună informare asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută foarte
mult în alegerea strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin discuţii
directe cu elevii, prin discuţii cu alţi colegi profesori despre problemele elevilor, prin teste şi
chestionare anonime);

3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să înţelegem

starea celui în cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de comportament
sau a unei atitudini; orice problemă mai gravă sau mai puţin gravă a unui elev trebuie privită
şi prin prisma mediului familial şi social din care provine elevul);

4) Dialogul (a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l asculţi
pe acesta, înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog degajat şi deschis poate
inspira încredere, ba mai mult, elevul îl va considera pe profesor ca fiind o persoană în care
poate avea încredere, o persoană la care poate apela la nevoie);

5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii de

consiliere; totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne ascultă; manifestând
încredere în activitatea noastră, nu vom dramatiza situaţia şi atunci există şanse de reuşită);

6) Păstrarea calmului (dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există riscul ca
persoana consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite discuţii sau va
minţi în unele privinţe; orice discuţie trebuie purtată cu calm şi bunăvoinţă; se recomandă să
se pornească de la identificarea şi anticiparea cauzelor care le creează probleme elevilor
noştri);

7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm să ajutăm
un elev ca acesta să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm cuvintele Mântuitorului care
spune: Fără Mine nu puteţi face nimic – Ioan 15).

4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti:

Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci
urmăreşte şi dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de
religie poate influenţa elevii privind felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma
calitatea de creştin.
Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe aspecte:
1) Viaţa duhovnicească;

2) Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi
realmente de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează
să-i înveţe pe copiii lor să trăiască precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru
viaţa de aici, dar le închid poarta spre veşnicie. Buna educaţie dată copiilor vizează nu doar
pregătirea lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de dincolo.

3) Mărturisirea credinţei: Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează poporul
lui Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după rânduiala
proprie fiecăruia în locul şi la timpul lor, sunt obligaţi să înveţe şi să mijlocească credinţa
comună care leagă mădularele între ele pentru ca astfel să ajungem toţi la unirea credinţei şi la
cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4).

50
4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să
participe sistematic la împărtăşirea cu Sfintele Taine.

5) Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să
citească sistematic din Sfânta Scriptură.
6) Practicarea postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi
rugăciunea ajută atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte
formarea personalităţii, modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se
răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul nou să învieze cu El şi să trăiască pentru Dumnezeu
(Romani 6).

7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi consiliaţi

spre înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se angaja în viaţa parohiei, de a
participa şi sprijini activităţile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar fi bine ca
tinerii să-şi cunoască bine preotul paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o
apropiere a tinerilor de parohie şi de activităţile acesteia se impune realizarea unor activităţi
comune ale preotului şi profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de către
unii specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări
comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi
învăţat, de multe ori el poate fi şi dezvăţat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de
comportament sau o anumită atitudine a elevilor, se impune ca prin acţiunile noastre să-i
determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească un rost în tot ceea ce fac. O
intervenţie pragmatică propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor şi a
simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le
sunt împlinirile şi lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în centrul atenţiei,
de a fi vedetă, este mai mare decât dorinţa de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată
era să devină o mamă bună, o soţie respectată, o creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste
idealuri sunt de domeniul trecutului. Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a
societăţii contemporane, afirmă că în zilele noastre ideea de sacrificiu de sine a fost
delegitimizată; oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi pentru a atinge idealuri
morale şi pentru a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea
vieţii într-o succesiune de probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele
tehnologizării; eul moral nu poate supravieţui fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru
care preotul şi profesorul de religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de consiliere
şi îndrumare a elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o
viaţă responsabilă, mai plină de sens. Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la
inima tinerilor, chiar dacă uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf.
Apostol Pavel în acest sens: Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc
pe unii (1 Corinteni 9)

51
10. Interdisciplinaritatea si contextualizarea ei

Interdisciplinaritatea și contextualizarea ei la ora de religie:

Ca exemple de activităţi de învăţare, Programa analitică prevede şi încadrarea evenimentelor

din Istoria Bisericii în cadrul Istoriei Universale. În cazul acesta activităţile de învăţare la
religie interferează cu cele de la istorie. Referitor la problema reformei, profesorul de religie
va prezenta reforma ca o schismă produsă în sânul Bisericii precum şi urmările acesteia.
Profesorul de istorie prezintă reforma ca un salt benefic în cadrul istoriei şi civilizaţiei
europene. În cazul în care profesorul de religie va constata că elevii au o atitudine duplicitară
în raport cu cele două puncte de vedere, în prima fază va relua în discuţie problematica
reformei apreciind că într-adevăr în plan cultural şi economic reforma a fost un proces cu
urmări pozitive, dar în acelaşi timp va prezenta urmările reformei în plan religios, conflictele
de ordin doctrinar care s-au ivit, precum şi faptul că reforma a constituit terenul fragmentării
religioase medievale, precum şi fondul apariţiei cultelor neoprotestante de mai târziu. Aceste
efecte le simţim până azi: dezbinarea religioasă, disputele interconfesionale etc.
Problematizarea acestor teme poate continua prin a învăţa elevii că menirea noastră este aceea
de a nădăjdui şi lupta pentru refacerea unităţii creştine, după cuvintele Mântuitorului, “Ca toţi
să fie una”. În a doua fază profesorul de religie poate să propună factorilor responsabili cu
Programa analitică pentru cele două discipline, soluţii în vederea revizuirii şi îmbunătăţirii
activităţilor de învăţare specifice.
Profesorul de religie poate propune în cadrul curriculum-ului la decizia şcolii discipline
opţionale. Opţionale specifice religiei ar putea fi: Istoria religiilor, Arta creştină, Muzică
Bisericească, Elemente de iconografie etc. Un opţional se poate propune: a) la nivelul
disciplinei: Pictura religioasă în ţările române în secolele XVI – XVII; b) la nivelul ariei
curriculare, unde se va viza o temă interdisciplinară: Misiuni creştine în afara Europei în evul
mediu (religie, geografie, istorie); c) la nivelul mai multor arii curriculare, pornind de la un
obiectiv transdisciplinar: Spovedanie, psihanaliză, consiliere (religie, psihologie, consiliere,
biologie).
Astfel, un opțional la “Istoria religiilor” poate avea ca Obiective de referinţă: lărgirea
orizontului cunoaşterii civilizaţiei şi istoriei universale; localizarea geografică a zonelor
acoperite de una sau alta dintre religiile lumii; identificarea unor valori sociale şi morale
promovate de diferite religii; realizarea unor comparaţii între diferite sisteme religioase;
localizarea unor obiective turistice cu semnificaţii religioase; să identifice influenţa religiei
asupra unor culturi şi civilizaţii.
Un opțional cum ar fi “Biserica şi problemele tineretului” poate avea printre obiectivele de
referință: descrierea cauzelor anumitor boli trupeşti şi sufleteşti deopotrivă; înţelegerea
consecinţelor datorate unor acte iresponsabile (avort, clonare, eutanasie etc.).

Cum contextualizăm (aplicăm) programa școlară la disciplina religie:

După cum se ştie programele şcolare sunt “documente reglatoare, componente ale
Curriculumu-lui Naţional”. În nota de prezentare a programei şcolare pentru ciclul inferior al
liceului şi pentru şcolile de arte şi meserii, obiectivul general al disciplinei religie constă în
formarea personalităţii elevilor în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea

52
cunoştinţelor religioase în structura de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de
credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Finalităţile predării religiei vizează formarea unor
caractere moral-creştine care să faciliteze o nouă concepţie asupra relaţiei Dumnezeu-om, om-
semeni, şi totodată o atitudine morală şi responsabilă faţă de propria persoană.
Important este ca profesorul de religie să-şi adapteze discursul şi activităţile didactice în
funcţie de caracteristicile clasei, în funcţie de evenimentele şi sărbătorile religioase, în funcţie
de puterea de înţelegere a elevilor, şi de ce nu în funcţie de interesele şi preocupările elevilor.
Astfel riscăm ca ora de religie să fie mai mult teoretică, iar finalităţile acestei ore să nu fie
cele scontate.
Conţinuturile didactice ale programei şcolare în vigoare pentru disciplina religie sunt, în
general, bine structurate. Totuşi unele teme dau impresia că ar fi indicate pentru elevii care
urmează o şcoală teologică. Atunci când aplicăm programa şcolară să nu uităm că elevii din
şcolile laice nu sunt seminarişti. Pentru îmbunătăţirea programei şcolare considerăm că se
impune cooptarea în Comisia Naţională pentru disciplina Religie a mai multor profesori care
predau religia în învăţământul preuniversitar.
Activitatea complexă de predare – învăţăre nu poate fi deprinsă prin învăţarea unor principii
teoretice care urmează să fie aplicate mai târziu în practică. Este timpul să înţelegem că
“experienţa în şcoli este necesară pentru a şti ce idei merită transpuse în practică, care pot fi
tanspuse şi în ce condiţii sunt necesare”. Numai în şcoală se poate învăţa ce înseamnă a fi
profesor.
Orice temă din programă se impune a fi adaptată în funcţie de situaţiile concrete, spre
exemplu la clasa a IX-a, printre altele, avem tema Cinstirea Sfinţilor. Observăm că unii dintre
elevii noştri nu sunt întotdeauna interesaţi de cinstirea sfinţilor, dar toţi aceşti elevi sunt
interesaţi de propria reuşită, de mijloacele prin care poţi reuşi în viaţă. În această situaţie tema
mai sus amintită poate fi nuanţată şi formulată astfel: Sfântul ca model de reuşită şi de
împlinire (spirituală, socială, profesională etc). În acest mod tema poate stârni curiozitate şi
chiar interes din partea elevilor.
La clasa a XII-a în cadrul conţinuturilor apare şi tema Rugăciunile pentru cei adormiţi în
Domnul. Această temă poate stârni mai mult sau mai puţin curiozitatea în rândul elevilor. Cu
siguranţă orice elev este interesat să-i meargă bine în viaţă, să aibă parte de succese. În această
situaţie tema poate fi adaptată sub următoarea formă Rugăciunile pentru cei adormiţi în
Domnul, ca formă de respect pentru înaintaşi şi garanţie a binecuvântării lui Dumnezeu pentru
noi. Pe această cale elevii vor învăţa că rugăciunile pentru cei morţi constituie atât o obligaţie
a noastră cât şi o formă de respect şi de “milostenie” pentru suflele înaintaşilor, iar faptele
noastre nu vor rămâne nerăsplătite. Cu siguranţă vom stârni motivaţia elevilor. Sfântul Chiril
al Ierusalimului se întreba: “îşi va propune vreodată un om să slujească lui Dumnezeu, dacă
nu crede că Dumnezeu îl răsplăteşte”.
Conţinuturile la clasa a X-a încep cu tema argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui
Dumnezeu. În urma inspecţiilor avute în şcoli precum şi a discuţiilor cu profesorii de religie
am constat că această temă este foarte greu de adaptat la nivelul elevilor, există şi riscul ca
această temă să fie luată şi predată după manualele de dogmatică. În acest caz riscăm să nu
reuşim atingerea obiectivelor şi finalităţilor propuse.
Iată motivul pentru care se impune să fim mereu atenţi la felul în care predăm anumite
adevăruri de credinţă, să redescoperim interferenţa între a cunoaşte şi a înţelege. Cine
cunoaşte un fenomen (teoretic) nu neapărat îl şi înţelege. Cine ajunge să înţeleagă un
fenomen, acela până la urmă îl va cunoaşte. Credinţa nu poate fi neapărat învăţătă, în schimb
poate fi trăită. Scopul primordial al predării religiei, constă în a restaura demnitatea elevilor,
în a le forma şi cizela caracterul, în a-i ajuta să se redescopere, în a-i ajuta să-şi evalueze şi să-
şi desăvârşească relaţia lor cu Dumnezeu şi cu semenii.

53
Atunci când prezentăm o secvenţă didactică nu trebuie avute în vedere doar strategiile de care
ne vom folosi, ci se cere ca lecţia să fie gândită ca un eveniment inţiatic, indiferent de tema
abordată. Orice lecţie de religie se poate constitui într-o analogie la istoria mântuirii, istorie
care, teologic vorbind este recapitulată în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii. Aşa cum “parohia,
pentru ca să devină o comunitate disciplinată, sănătoasă şi sfântă trebuie să aibă în centrul
vieţii ei Liturghia Euharistică şi credincioşii sunt îndemnaţi să participe la jertfa euharistică”,
tot aşa şi lecţia de religie se cade a fi un mijloc de îndrumare a elevilor, pentru a se apropia cât
mai des de Sfintele Taine.
Elevii pot fi îndemnaţi, pe parcursul activităţilor didactice, să participe la viaţa liturgică a
parohiei şi conştientizaţi de faptul că toţi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, “anamneza
liturgică reînoind neîncetat identitatea noastră de mădulare ale trupului lui Hristos”.
Conştientizarea fraternităţii liturgice a avut un rol fundamental în spaţiul ortodox şi sta la baza
tuturor formelor de comunitate şi comuniune creştină. Scopul ultim al moralităţi personale şi
sociale este acela ca Hristos - în Care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2,9) -
să ia chip în tot şi în toate (Galateni 4,19). Este menirea noastră să purcedem la atingerea
acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale şi sociale”. În acest
fel elevii pot fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se
raporteze mereu la principiile creştine. Soloviov, învăţa şi îndemna ca “înainte de a te hotărâ
la un pas cu o oarecare importanţă pentru viaţa personală şi socială, să-ţi chemi în suflet
chipul moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau - cu alte
cuvinte - l-ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi
conştientizarea aparteneţei elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată.
Strategiile, mijloacele şi procedeele didactice specifice pentru predarea unei anumite teme din
programa şcolară sunt diverse; alegerea lor ţine de profesor. Pentru ca activităţile didactice şi
misionare să fie reuşite este nevoie mai întâi de ajutorul lui Dumnezeu. În lucrarea Educaţia
religioasă. ...
.Învăţături pentru copii şi tineri, Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, le adresa profesorilor
de religie următorul îndemn: “Nu uitaţi să chemaţi mereu binecuvântarea lui Dumnezeu
asupra muncii voastre de educaţie şi, având această binecuvântare, efortul, grija şi munca vă
vor fi încununate de dobândirea unor copii ascultători”.
Concluzionăm prin a susţine că orice programă şcolară este perfectibilă, dar importante sunt
strategiile şi mijloacele didactice folosite precum şi modul în care profesorul îşi adaptează
conţinuturile pentru ca discursul didactic să devină unul accesibil şi interesant. Aceste
argumente ne îndreptăţesc să afirmăm că deprinderea predării Religiei este un drum anevoios,
complex şi interesant pe parcursul căruia învăţăm mereu.

Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea
transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale
al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea
de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.
Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai
importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi
urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o
observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh
şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a
felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică
cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de
evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia

54
creştină sau despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe
parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării
părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că
Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere
părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a elevului: despre felul în care îşi face
temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă părinţii. Acest
tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai
responsabil, iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale
educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de
realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi
cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste
activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.

55