Milostenia, cheia ce deschide poarta Raiului

Milostenia este gestul creștin de a face bine, din dragoste și compasiune pentru
cel aflat în nevoie. Ea este mai prețioasă decât un ”act de caritate”, după cum gestul
de ”a dărui” este mai valoros decât cel de ”a dona”. Valoarea stă în dăruirea de sine
către cei din jur, într-o vorbă bună sau o mână de ajutor oferită omului trist sau
împovărat, fără a aștepta nimic în schimb. Ajutorarea celui în nevoie nu ține cont de
luna cadourilor și alte ocazii speciale de a dărui, pentru că la rândul nostru noi suntem
iubiți și ajutați zi de zi.
  Cheia milei este dragostea creștină sădită în firea omului de însuși Creatorul
nostru: "Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și
Dumnezeu rămâne în el" (Sfânta Scriptură, I Ioan 4, 16). Iubirea de semeni este
binevoitoare, înțelegătoare și cel mai natural sentiment.
Nu există om care în trecerea lui prin această lume efemeră să nu fi dăruit ceva:
lucruri, bunătate, iertare, rugăciuni, un pahar de apă sau măcar o vorbă bună.
Tremurate sau nu, sporadice sau limitate, de bună voie sau de rușinea privitorilor, reci
sau însoțite măcar de o privire caldă, aceste acțiuni de întrajutorare se săvârșesc într-
un fel sau altul. Cu toții „împrumutăm“ pe Dumnezeu prin micile noastre acte de
omenie.
Dar este oare mila însușirea unui suflet slab, fiecare persoană existând numai în
măsura în care înseamnă ceva pentru societate așa cum era în Grecia antică ? Acolo
facerea de bine nu avea ca motiv dragostea față de om, ci pentru că era frumos a da,
un act civilizat, o politețe, un ideal literar sau filosofic, un respect, sau se înfăptuia din
motive politice pentru a câștiga poporul... Sau limităm mila doar la conaționali, ca în
Vechiul Testament ? Ori mila țâșnește dintr-o inimă fierbinte, plină de bunătate,
îndurerată, care suferă alături de cel îngenuncheat în lipsuri. Ce ne-a adus nouă
Legea Iubirii, Noul Testament ? Pe Hristos Care este Începătorul dragostei, Care a
vindecat bolnavii, a iertat păcatele, a împărțit pâine celor flămânzi în pustiu, etc.
Hristos ne-a mai învățat că înaintea lui Dumnezeu toți oamenii sunt egali, frați, cu
aceleași drepturi și datorii, fiind fii și fiice ale aceluiași Părinte ceresc. Fiind milostivi
ne asemănăm cu Dumnezeu Care este Tatăl milosteniei, El fiind Cel Care își arată
primul mila Sa față de noi și Care face să răsară soarele și peste cei drepți și peste
cei nedrepți...
Între creștinii primelor veacuri exista o frățietate nelimitată, trăind ca frații și surorile
în Domnul, având toate de obște, într-o mare familie. Astăzi acest duh de comunitate
și comuniune, asemenea primelor veacuri, există în mănăstiri. A încercat Sfântul Ioan
Hrisostom să refacă în Antiohia, acolo unde fusese preot, duhul din perioada
apostolică, combătând luxul, bogăția și inimile de piatră. A predicat toată viață despre
milostenie, fiind numit și „ambasadorul săracilor“. Astăzi, în frigul lăuntric al lumii
contemporane, cu siguranță nu mai poate fi vorba de modul de viață inițiat de
Apostoli, după învățătura Mântuitorului, având totul în comun.
Și astăzi putem fi oameni ! Când cel de lângă noi este în lipsuri să ne doară
necazul lui ca și cum ar fi al nostru. Dacă nu avem ce dărui, să așezăm măcar un
cuvânt bun la inima ce bate anevoios și răsuflă obosită de arșița acestei lumi umplută
cu slăbiciuni omenești. Milostenia, spun părinții, izvorâtă din dragoste și o inimă
sinceră, aplecată spre durerea celui ce suspină, este superioară postului, rugăciunii
cu lacrimi, fecioriei și oricărei virtuți. Mila noastră față de semeni spală mulțime de

1
păcate. Ea nu ține cont de naționalitate, religie, stare socială sau alte diferențe
omenești. Milostenia nu întreabă cine este cel ce se află în nevoie, ci vede în oricine
pe aproapele, altare ale dumnezeirii, deoarece există din dragoste, rădăcina vieții
spirituale. Spun Părinții Bisericii că Dumnezeu ne va judeca după mila pe care am
avut-o față de semeni și nu după jertfele noastre personale, multe arse pe altarul
egoismului, după cuvântul Domnului care zice „milă voiesc iar nu jertfă“(Matei 12, 7).
„Dăruind vom dobândi“ spunea „monahul de la Rohia“, vom dobândi cele
netrecătoare ce nu se vor lua de la noi. „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia
și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici
molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură.“ (Matei 6, 19-20).
Milostenia, fiică a iubirii, este mult prețuită și răsplătită de Mântuitorul Iisus Hristos
și acum, dar mai ales în Ziua Judecății. Cei ce practică milostenia, încă se mai
minunează de paradoxul mâinilor darnice, de faptul că dăruiesc cu o mână și primesc
înapoi cu două. Gustă bucurii sfinte și dulci aduse de pacea ce o aduce actul
milosteniei făcut în taină, discret și sincer. Această virtute nu așteaptă răsplată aici și
acum, ci există din multă iubire, din preaplinul unor inimi ce varsă în jur acest balsam
al sufletelor.
Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au
puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele.
Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din
Evanghelie (Marcu 12, 42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i
se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea
milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să
ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas
nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea.
Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Atunci când
avem bunăvoinţă, nu contează că suntem săraci. Iar când ne lipseşte bunăvoinţa, nu
ne ajută cu nimic faptul că suntem bogaţi. Bogaţii nemilostivi vor primi o pedeapsă
mai mare decât săracii nemilostivi, pentru că au bani mulţi şi cu toate acestea, nu îşi
înmoaie inima. Dacă mărimea milosteniei lor nu este după mărimea averii pe care o
au, nu vor scăpa de iad. Cu cât sunt mai bogaţi, cu atât sunt mai datori să-i ajute pe
cei săraci, fără să se teamă că averea lor se va împuţina. Şi cu adevărat, să ştiţi că
atunci când facem milostenie, averea noastră nu se împuţinează, ci sporeşte.
Cheltuim, dar avem mai mulţi bani. Dând milostenie, facem cea mai bună investiţie.
Spre exemplu, eşti comerciant şi vrei să-ţi vinzi marfa ca să câştigi bani? Să ştii că nu
este exclus ca marfa ta să se piardă şi atunci, nu numai că nu vei câştiga, dar vei
avea multă pagubă. Sau poate eşti agricultor şi nădăjduieşti la o recoltă bogată? Dar
planurile tale pot fi date peste cap de grindină sau de secetă. Toate cele lumeşti sunt
în orice clipă în primejdie de a se pierde. Numai cele pe care le oferim Domnului nu
sunt în primejdie nici de a fi furate, nici de a fi distruse, ci ele aduc la timpul potrivit
roade ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor.
2, 9). Dacă omul care primeşte ceva de la noi ne răsplăteşte binefacerea, cu atât mai
mult va face lucrul acesta Hristos, Care ne răsplăteşte chiar şi atunci când nu Îi dăm
nimic.
Câtă înţelepciune este cuprinsă în cuvintele lui Solomon: Cel ce are milă de
sărman împrumută Domnului (Sol. 19, 17)! Iată ce împrumut nemaivăzut! Dăm cuiva
şi primim înapoi de la altcineva. Mă vei întreba de ce nu a spus Solomon că cel care
dă milostenie săracului dă lui Dumnezeu, ci că Îl împrumută pe Dumnezeu? Ca să nu
crezi că ceea ce primeşti de la Domnul e un lucru lipsit de o mare importanţă.
Dumnezeu ştie că suntem lacomi şi vrem să dobândim din ce în ce mai multe bunuri.

2
Cel care are bani nu vrea în nici un chip să împrumute săracului fără să primească o
asigurare că banii îi vor fi daţi înapoi. Aşadar, acestuia nu îi pasă de semenul său, ci
urmăreşte numai câştigul. Săracul nu poate să pună chezăşie pământ sau altceva,
pentru că nu are; nu poate găsi pe nimeni care să se pună zălog pentru el, deoarece
nimeni nu are încredere în el. Aşadar, văzând Dumnezeu pe de o parte că săracul
este în primejdie din pricina sărăciei sale, şi pe de altă parte că bogatul este în
primejdie din pricina lipsei sale de omenie, S-a pus El însuşi chezăşie pentru sărac
dinaintea bogatului. De aceea spune Sfânta Scriptură: Cel ce are milă de sărman
împrumută Domnului.
Aşadar, fără să facem milostenie, nu ne putem mântui.De aceea, nu trece
nepăsător pe lângă oamenii săraci, nu îi ocoli şi să nu-ţi fie ruşine să-i ajuţi. Lui
Hristos nu Îi este ruşine să primească milostenia ta, pe care o faci prin oamenii săraci,
iar ţie îţi este ruşine să-ţi întinzi mâna şi să dai câţiva bănuţi. Nu este aceasta o ruşine
şi mai mare? Dacă şi pentru un pahar de apă rece pe care îl dai, Dumnezeu te va
răsplăti (Mat. 10, 42), gândeşte-te ce răsplată vei primi dacă vei fi generos cu săracii.
Ştiu că ai mai auzit de multe ori aceste cuvinte şi alte asemenea. Dar de câte ori le-ai
pus în lucrare? De câte ori ai făcut binele? Între atâtea vânzări, cumpărări şi schimburi
pe care le-ai făcut, de câte ori ţi-ai cumpărat mântuirea prin milostenie? Nu este o
nebunie ca atunci când cumperi un ogor, să îl vrei pe cel mai roditor, iar atunci când
trebuie să cumperi cerul, adică să dobândeşti un ogor al tău în ţara veşnică a lui
Dumnezeu, tu să alegi pământul, care într-o zi nu va mai exista? Ei, atunci nu zidi în
această lume palate, care peste o vreme vor cădea şi se vor face una cu pământul.
Înainte ca acestea să fie distruse, tu însuţi vei muri şi vei merge la iad. De aceea,
zideşte palate în ceruri, unde nu ai nevoie de zidari şi de muncitori. Acolo, palatele
sunt ridicate de săracii pe care îi ajuţi pe pământ. Acestea nu numai că nu se dărâmă
niciodată, dar atrag asupra ta bunăvoinţa lui Dumnezeu, te curăţă de păcate şi se
poate uneori să te izbăvească chiar de la moarte.
Trebuie să spunem că Dumnezeu nu este mulţumit cu milostenia noastră atunci
când banii pe care îi dăm provin din furt, înşelăciune, cămătărie sau orice alt fel de
mijloace murdare. Domnul primeşte numai ceea ce dăm din roadele muncii noastre
cinstite. Orice altă jertfă este murdară dinaintea lui Dumnezeu. Pentru că nu poţi răpi
de la unul ca să dai celuilalt, nu poţi unuia să-i faci rău ca altuia să-i faci bine.
Milostenie înseamnă să facem bine, nu să-i distrugem pe semenii noştri. Cel care
distruge un om ca să facă bine altui om nu face milostenie, ci săvârşeşte păcatul greu
al nedreptăţirii.
Cine umblă după avere are mereu nevoie de bani. Cel care nu se interesează să
dobândească avere are mereu ce îi trebuie. Pentru că adevărata avere o dobândeşti
nu atunci când te îmbogăţeşti, ci atunci când nu vrei să te îmbogăţeşti. Iată ce vreau
să spun prin aceasta: există oameni care răpesc de la toţi, după cum există bogaţi
care dăruiesc tuturor. Primii se îmbogăţesc adunând, ceilalţi se îmbogăţesc dând.
Primii seamănă pe pământ, ceilalţi seamănă în cer. Şi cu cât este mai bun cerul faţă
de pământ, cu atât mai bună este averea celui care strânge în cer faţă de a celui care
strânge pe pământ. De aceea, Domnul ne porunceşte: Nu vă adunaţi comori pe
pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă
comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le
fură (Mat. 6, 19-20). Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu
se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o
strică (Luca 12, 33). Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în
schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt… Fiţi milostivi,
precum şi Tatăl vostru este milostiv… Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o

3
măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf… (Luca 6, 35-38).
Aşadar, pentru ca şi noi să fim miluiţi de către Domnul, să fim milostivi cu semenii
noştri. Pentru ziua Judecăţii, să adunăm averi în cer, averi care vor putea să stingă
focul iadului şi să ne dăruiască lumina dumnezeiască, adică viaţa şi fericirea veşnică,
căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat (Tobit 12, 9).
Ascultam pe bătrâni când am pășit pragul mănăstirii că învățau: „Să dai, să dai din
ce ai, să dai și vei vedea minuni, să dai, chiar de e puțin. Cu puținul pe care îl ai și îl
dăruiești adesea, vei câștiga Raiul“...Așa darnici erau bătrânii încât fiecare dar îl
simțeai că pornea din adâncurile sufletului. Bunătatea cu care oferi un lucru, căldura
ce însoțește un cuvânt, îmbrățișarea sinceră adresată celui singur și abătut de valurile
vieții, pot fi nu doar suporturi emoționale, ci chiar acte prin care Dumnezeu vrea să
lucreze. De ce nu vrem să fim vase prin care astăzi Hristos vrea să mângâie pe
semeni ?!
Sf. Ioan Hrisostom ne învață că valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de
gândul cu care dăm: „Știi când milostenia este adevărată și plăcută lui Dumnezeu?
Când o faci cu blândețe, nu cu asprime; când o faci cu inimă deschisă, nu bombănind
în sinea ta; când nu îți pare rău că dai, ci te bucuri, căci Dumnezeu iubește pe cel
care dă cu voie bună“.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune că săracii sunt „portarii împărăției cerurilor“, iar
Sfântul Vasile cel Mare amintește că dacă fiecare ar lua ceea ce este de folos pentru
necesitatea personală și ar lăsa ceea ce este în plus celor în nevoi, nimeni nu ar mai
fi bogat și nimeni sărac...Căci „pâinea pe care tu o păstrezi, aparține celui înfometat.
Hainele pe care tu le ții în dulap, aparțin celui gol; celui desculț, papucii care zac la
tine, celui în nevoi banii pe care tu i-ai îngropat“, spune același sfânt părinte.
Milostenia, uleiul candelei vieții noastre, ține aprinsă flacăra iubirii și ne luminează
sufletele, iar Hristos își va recunoaște la lumina acestor candele Chipul Lui în noi.
„Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu,
moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și
Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați
primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am
fost și ați venit la Mine. Atunci drepții vor răspunde, zicând : Doamne, când Te-am
văzut flămând și Te-am hrănit ? Sau însetat și Ți-am dat să bei ? Sau când Te-am
văzut străin și Te-am primit ? Sau gol și Te-am îmbrăcat ? Sau când Te-am văzut
bolnav sau în temniță și am venit la Tine ? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei :
Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați
făcut“(Matei 25, 34-40).
De aceea, să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de
folos. Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte
şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti
un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să
ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt
primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.
De aceea, să fim milostivi cu fraţii noştri, ca să fie şi Dumnezeu milostiv cu noi.
Milostenia este cea mai mare şi cea mai bineplăcută lui Dumnezeu jertfă. De aceea,
şi Apostolul ne sfătuieşte: Facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel
de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16). Amin.