Tot ceea ce poate satisface nevoile şi dorinţele sufletului omenesc, pentru lumea aceasta şi pentru

cea viitoare, se găseşte în Isus Hristos.

Ioan 17:18 Cum M'ai trimes Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimes şi Eu pe ei în lume.
23 Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvîrşit una, ca să cunoască
lumea că Tu M'ai trimes, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

2 Corinteni 3:3 Voi sînteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori
ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră,
ci pe nişte table cari sînt inimi de carne.

Creştinii care adună întunecime şi tristeţe în sufletele lor şi care murmură şi se plâng dau celorlalţi o
falsă înfăţişare a lui Dumnezeu şi a vieţii creştine. Ei lasă impresia că Dumnezeu nu are plăcere să
vadă pe copiii Săi fericiţi şi prin aceasta dau o mărturie falsă despre Tatăl nostru ceresc.

Satana tresaltă de bucurie atunci când poate duce pe copiii lui Dumnezeu la necredinţă şi
descurajare. El găseşte plăcere în a ne vedea că am ajuns să nu ne mai încredem în Dumnezeu şi să
ne îndoim de bunăvoinţa şi puterea Lui de a ne mântui. Celui rău îi face plăcere atunci când noi
ajungem să credem că Dumnezeu ne vrea răul prin acţiunile providenţei în favoarea noastră. Este
lucrarea lui Satana aceea de a înfăţişa pe Dumnezeu ca lipsit de orice milă şi înţelegere pentru noi,
oamenii. El răstălmăceşte adevărul cu privire la Dumnezeu. El umple imaginaţia cu idei false despre
Dumnezeu, şi astfel în loc să cugetăm la adevărul despre Tatăl nostru ceresc, noi înşine ocupăm prea
adesea mintea noastră cu ideile false ale lui Satana şi dezonorăm pe Dumnezeu prin neîncredere în El
şi murmurare împotriva Sa. Satana caută întotdeauna să facă din viaţa religioasă o viaţă plină de
tristeţe. El doreşte ca ea să pară apăsătoare şi foarte grea. Atunci când creştinul, în propria sa viaţă,
trăieşte o astfel de religie, el susţine prin necredinţa sa minciunile lui Satana.

Nu este un lucru înţelept acela de a strânge toate amintirile neplăcute ale trecutului, cu nedreptăţile
şi dezamăgirile lui, de a vorbi despre ele şi a ne lamenta din pricina lor până când ajungem copleşiţi
de descurajare. Un creştin descurajat este plin numai de întuneric, excluzând din sufletul său lumina
lui Dumnezeu şi aruncând o umbră asupra cărării altora.

Apostolul Pavel scrie: "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va
da fără plată, împreună cu El toate lucrurile?" (Romani 8,32). Cu toate acestea, cât de mulţi sunt
aceia care, dacă nu prin cuvintele lor, atunci prin faptele lor spun că "Domnul n-a spus lucrurile
acestea pentru mine. Poate că El iubeşte pe altcineva, dar nu mă iubeşte pe mine"!

Religia lui Hristos nu stinge lumina bucuriei; nu scade amabilitatea şi nici nu întunecă faţa luminoasă
şi zâmbitoare.

Trebuie să ne iubim şi să ne respectăm unii pe alţii, în ciuda greşelilor şi imperfecţiunilor pe care nu

putem să nu le observăm. Atunci va fi cultivată umilinţa şi neîncrederea în sine şi se va da pe faţă o
răbdătoare delicateţe faţă de greşelile altora. Aceasta va nimici în noi orice egoism şi ne va face să
avem o inimă largă şi generoasă.
Unii sunt totdeauna cuprinşi de teamă şi de griji închipuite. Ei sunt zilnic înconjuraţi de dovezile iubirii
lui Dumnezeu şi în fiecare zi se bucură de bunătăţile providenţei Sale; dar ei nu iau seama la toate
aceste binecuvântări. Mintea lor se ocupă continuu de ceva neplăcut, de care se tem că li s-ar putea
întâmpla, sau de unele dificultăţi care în adevăr pot exista, dar care, deşi foarte mici, le orbesc ochii
ca să nu vadă mulţimea lucrurilor pentru care ar trebui să fie mulţumitori lui Dumnezeu. Greutăţile
pe care unii ca aceştia le întâmpină, în loc să-i apropie de Dumnezeu, singurul Izvor al ajutorului
pentru ei, îi îndepărtează de El, pentru că trezesc în ei nelinişte şi murmurare.

Ne putem aştepta la noi greutăţi în lupta viitoare a credinţei şi vieţii, dar putem privi la cele din
trecut, ca şi la cele ce vor veni şi să spunem: "Până aici ne-a ajutat Dumnezeu". "Şi puterea ta să ţină
cât zilele tale" (Deuteronomul 33,25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne-a fost dată
ca să le suportăm. De aceea, să punem mâna la lucru, oriunde este ceva de făcut, având
încredinţarea că, orice ar veni, ne va fi dată puterea necesară, proporţională cu încercările prin care
trecem.