Jurnalul fericirii

Proiect realizat de Ionita Cristina

Stefan Ingrid
Dogaru Sergiu
Badea Amira
Dragnea George
Calin Mihaela

Jurnalul fericirii lui Nicolae Steinhardt este un minunat elogiu adus

creștinismului, în profunzimea și gravitatea lui, dar cu inteligenţă și
umor.

Steinhardt respinge asocierea creştinismului cu o cucernicie cuminte.

Sunt faimoase cuvintele lui prin care spune că „nicăieri şi niciodată nu
ne-a cerut Hristos să fim proşti“.
La ce te gândești prima dată când spui „fericire”? La o persoană
dragă? Sau la un loc frumos, la liniște sau măcar la răgazul de a nu te
mai îngrozi de ziua de mâine? Posibil. Dar la o închisoare? La un
rechizitoriu? La fericirea de a fi pierdut tot ce putea fi pierdut, dar de
a-ţi fi păstrat sufletul? La bucuria de a nu fi trădat pe nimeni ca să ai tu
zile mai bune și la nopţile pe care poţi să le dormi liniștit, căci te lasă
cugetul?

Steinhardt a fost nu doar scriitor, critic literar, eseist și publicist, ci și

jurist cu doctorat în drept constituţional. Evreu convertit la creștinism
în închisoarea de la Jilava, Steinhardt este o personalitate marcantă a
lumii creștine, dar și în afara ei. Iar, ca autor, nu se teme să
demonteze fără milă câteva idei pe care ne-am obișnuit să le luăm ca
atare și care ne-au făcut rău și nouă, și creștinismului.

De pildă, în Jurnal, Steinhardt respinge asocierea creștinismului cu o

cucernicie tâmpă și cuminte. Sunt faimoase cuvintele lui prin care
spune că „nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne
cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.“
Inima blândă? Da. Mintea? Nu. Mintea să fie aspră! Și să nu mai
confundăm sărăcia în duh cu sărăcia minţii.

Sau o altă eroare: ideea că faptul de a fi creștin se asociază nu doar cu

mintea mai puţină, ci și cu faţa mai lungă. Nimic mai fals – și titlul
cărţii anticipează acest aspect, opunându-se cu toată puterea ideii că
un creștin trebuie în primul rând să se abţină de la o mulţime de
bunuri și bucurii legitime, păstrând un ochi vigilent pentru ca și fratele
să urmeze aceeași cale a jertfirii de sine.

De unde vine ideea aceasta? Cel mai probabil din păgânism, unde
oamenii se fereau să fie fericiţi sau să declare că sunt astfel, ca să nu
stârnească mânia zeilor, care cu greu puteau fi apoi îmbunaţi printr-o
mulţime de jertfe. Ei bine, cu Dumnezeu e altfel: El nu ne pizmuiește
fericirea, ci ne-o pregătește și ne-o garantează. Și nu ne cere jertfe, ci
Se jertfește El Însuși pentru noi, pentru ca și noi să avem drept cu El la
ospăţ – e foarte interesant cum în evanghelii Iisus face din ospăţ și
bucurie o parabolă a Împărăţiei.

Nu ar trebui deci ca bucuria să fie o caracteristică principală a

creștinismului? Nu cumva Îl reprezentăm greșit pe Dumnezeu? Căci
cine și-ar mai dori să fie fiul unui Tată ai cărui copii sunt atât de triști?
Poate ar trebui să fim și noi ca Nicolae Steinhardt sau poate ca
bătrânul Haydn, care, întrebat odată de ce muzica lui religioasă este
veselă în loc să fie ceremonioasă și solemnă (așa cum se aștepta
îndeobște), a răspuns cam așa: „Pentru că ori de câte ori mă gândesc
la Dumnezeu, mă cuprinde veselia!”

https://youtu.be/RTgsS9m-uI8 partea 1 din ,,Jurnalul fericirii,,

Fragmente regasite in carte
“Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu
în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile
cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de
subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas…:
Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a
pregătit, ţi s-a şi dat.

Trag două concluzii:

Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi

paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi
când răsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce
cred — şi nu-s totdeauna nerozi — că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l
pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit
rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept,
atotputernic etc, e şi foarte deştept.

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu

prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e
expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât
să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească
fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi
paraplegie.
Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa
vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii,
alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc
aproapele.

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică

deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar
înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele
Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim.
4, 5: „tu fii treaz în toate…”, 7/7. 1, 8: „să fie… treaz la minte” şi mai
îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi
copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

…tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al

neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice
neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze.
Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice
şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să
ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei
decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-
ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne
porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul
înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat:
păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au
auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)
…

Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov:
„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea
speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost
creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii
şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din
maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă
aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu
că au fost creaţi de Dumnezeu“.

Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului.

Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu
înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere,
slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a
fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea
puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să
se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului
(Milă îmi este de mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea),
toate concesii ale divinităţii –, ci transformarea făpturii.
Alte volume