1.

Libertatea alegerii Vulturul si cocoşul – Sfântul Siluan Athonitul

Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depărtări
întinse: peste văi si munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum
trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva
oameni şi câteva dobitoace.

Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii“. Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut
cât de ţantos şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui si s-a gândit: „Înseamnă că e mulţumit cu soarta lui;
dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul l-a ascultat cu
atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu întelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu
cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi
fiecare a rămas mulţumit de soarta lui.

dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau
caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneste cu unul neduhovnicesc, legătura
amândurora e lucru plictisitor si anevoios.

2. – Domnul mi-a descoperit, spuse marele bătrân, faptul că în copilăria ta ai avut marea dorinţă de a afla scopul
vieţii noastre creştine şi că tu mereu ai întrebat numeroase persoane de mare ţinută duhovnicească despre acest
lucru.

Trebuie să spun aici că de la vârsta de 12 ani acest gând mă preocupase mereu. De fapt, cercetasem o mulţime
de preoti cu privire la aceasta, dar răspunsurile lor nu-mi dăduseră nici o satisfacţie. Acest lucru nu-i era necunoscut
bătrânului.

- Dar nimeni, continuă părintele Serafim, nu ţi-a dat un răspuns exact. Ei ţi-au spus: «Mergi la Biserică, roagă-te la
Dumnezeu, păstrează poruncile lui Dumnezeu, fă binele - acesta este scopul vieţii creştine. Unii au fost chiar
indignaţi de faptul că eşti preocupat de curiozităţi profane şi îţi spuneau: «Nu căuta lucruri care te depăşesc». Dar
aceştia nu vorbeau după cum se cuvenea. Iar acum, bietul Serafim îţi va explica în ce constă cu adevărat acest
scop. Rugăciunea, postul, privegherea,milostenia şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele
în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest
ţel. Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu .
Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă
doar mijloace pentru dobândirea Spiritului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne
oferă darurile Sfântului Duh.

3. Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată
că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri
frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau
departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus
capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi
acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am
şi aprins de dor după pacea Ta. Sfântul Augustin

4. ”Doamne,ajuta inimii mele sa Te doreasca, dorindu-Te sa Te caute,cautandu-Te sa Te gaseasca,gasindu-Te

sa Te iubeasca,iubindu-Te sa inceteze a mai pacatui ” Sf Augustin

5. Dar unde te-am gasit, ca sa invat sa Te cunosc? Caci nu te aflai în memoria mea înainte ca eu sa Te cunosc.
Unde Te-am gasit asadar, ca sa Te cunosc, daca nu în Tine însuti, deasupra mea ? Între mine si Tine nu exista nici
o distanta. Fie ca ne apropiem de Tine, fie ca ne departam, nu exista nici o distanta. Tu esti Adevarul, te afli
pretutindeni deasupra tuturor celor care îti cer sfatul si raspunzi în acelasi timp fiecaruia, potrivit cu întrebarile sale.
Tu dai raspunsuri limpezi, dar nu toti Te înteleg cu limpezime. Toti Te întreaba ceea ce doresc sa întrebe, dar
raspunsul nu este întotdeauna acela pe care vor sa-l auda. Cel mai bun slujitor al Tau este acela care nu se
asteapta sa auda de la Tine ceea ce doreste, ci mai degraba îsi potriveste vointa cu ceea ce aude de la Tine.
Sf Augustin

6. Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.
Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămîne decît ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa
divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pămîntesc şi omenirea îl
pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele” mi se pare şi mai obscur – apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de
credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseşte! – sunt
lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i
spun „Doamne” lui Cristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. ( Şi cui îi cer
să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred! . Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii
în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci
incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa cînd ne dăm seama
de ea o prefacem,în necredinta ,deoarece gandind credinta o scoatem din inefabil,candoare,Taina
preot Nicolae Steinhardt

7. Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Cristos să fim proşti. Ne cheamă – sa fim buni, blînzi, cinstiţi, smeriţi
cu inima, dar nu tîmpiţi. Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu
ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la 1Cor (14,33) stă,scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al
neorînduielii”. Iar rînduiala se opune mai presus de orice neîndemînării zăpăcite, slăbiciunii nehotârîte,
neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Léon Daudet,
dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe
urma prostiei decît a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemînă să
fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul
înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de
nefolosire a talentului. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns).

8. Cristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie,hotie........
Niciodată nu atenueaza,nu estompeaza,, nu îndulceşte şi nu recurge la eufemisme. Adevărul în toată
asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa de operaţie, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici
o cocoloşire. Pentru că numai avînd realitatea crudă în faţă ne putem cutremura şi o putem părăsi,
transfigurînd-o. Spovedania este un exemplu de limbaj precis.
Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui că ai minţit? Penitentul: Nu m-am purtat
prea corect. Duhovnicul: Adică ai furat?........

9. Cristos a venit în primul rînd ca să ne scandalizeze; să aducă foc şi dezbinare; să laude pe Maria care stă
degeaba şi s-o certe pe Marta care nu-şi vede capul de atîta muncă; să se ferească de neîntinaţii farisei şi să caute
dinadins tovărăşia hoţilor şi a tîrfelor; să nu piardă nici un prilej de a călca sfinţenia sîmbetei; să ne scuture, zgîlţîie,
ameţească, scoată din tâţîni, din prejudecăţile cele mai onorabile şi ancestrale, din raţionamentele cele mai
impecabile, din obiceiurile cele mai sancţionate de obşte, din adîncurile noastre cele mai stratificate; să ne ardă cu
sabia înroşită în foc. Pentru ca să ne poată trezi la ceva nou. La ceva cu totul nou, neaşteptat şi nebănuit: la libertate
şi milă. Scoţîndu-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne cheamă, ci la deplina libertate, la
condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Sfantul Augustin, răpindu-ne îngrijorării căreia îi cedase Marta, ne duce la
Bucurie. („Marta trebăluia, iar Maria benchetuia”). De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi
agitaţie la linişte şi la ospăţ. La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la
neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul
spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un atribut al spiritului liber.

10. Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două
gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv,
El îi iubeşte mult pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi-ţi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi
pune nădejdea în nevoinţele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult. Un nevoitor [ascet] mi-a spus: „Negreşit trebuie să fiu
miluit, pentru că în fiecare zi am făcut atâtea închinăciuni”; dar când a venit moartea, şi-a rupt de pe el cămaşa.
Astfel, nu pentru nevoinţele noastre, ci în dar, pentru bunătatea Sa, se milostiveşte de noi Domnul. Domnul vrea ca
sufletul să fie smerit şi să ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubeşte pe toţi, şi
noi trebuie săL imităm şi să-i iubim şi noi pe toţi; şi dacă nu putem, să o cerem, şi Domnul nu va zăbovi să ne ajute
cu harul Sau

11. Sfântul Antonie, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca
tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit
atunci şi un alt glas de la Dumnezeu:
– Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei
afla.
Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol.  „Aici” – i-a spus
îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.

– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti? – Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem
rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng
pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.

– Nu faci nimic altceva? – Nimic altceva.

Şi s-a minunat Marele Antonie.

12. Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea aminte de Dumnezeu naşte
rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în
dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat,
fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domn-ului, pe Care-L
cunoaşte sufletul ce se roagă. Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului Duh,
sufletul are mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi aduce dulceaţa sa. Poate deosebi
aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte
apoi harul după gust. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie în mândria lui că
poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” [„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în
înşelare. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta şi chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va merge la
duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui. Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul
Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el
Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, negreşit, vei cădea în înşelare.
Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar rugăciunea pe care o săvârşim numai din
obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru păcate, nu este plăcută Domnului.
13. ”Scopul educatiei copiilor este ca ei sa dobandeasca dragoste personala de Hristos si de Maica Domnului . Nu
trebuie sa le dam sfaturi ca sa devina doar oameni buni.De asemenea, trebuie sa-i ajutam sa ramana in Biserica , si
nu doar sa nu pacatuiasca. Faptul ca raman in Biserica este un lucru important si poate sa fie cauza a mantuirii,
chiar daca au facut unele greseli in viata lor. Copiii trebuie sa se inspire din dragostea noastra catre Hristos si catre
Dumnezeu“.

14. Nicolae Steinhardt

Am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iartă de păcat,
îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile
minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate
a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care –
pînă la proba contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate
pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita
satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iartă ca să ierte), o
face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te
osîndesc…
E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. Ii e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi
milostiveşte fară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Cananeancei, care a
dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă
complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)
E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o
insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare
de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate
afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar
cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă
de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“?) .
Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale”
însuşiri: libertateaşi încrederea (credinţa).

15. SCRISOAREA LUI DUMNEZEU CATRE OM

M-am uitat la tine în această dimineață. Așteptam să-mi spui două-trei cuvinte, mulțumindu-mi pentru cele bune ce ți
s-au întâmplat ieri sau cerându-mi părerea pentru cele ce urma să le faci azi. Am observat că erai mult prea ocupat
să-ți cauți haine potrivite pentru a merge la serviciu. Am continuat să aștept în timp ce tu alergai prin casă.

Speram să-ți găsești câteva clipe pentru a te opri să-mi spui: „Bună dimineața!", dar erai prea ocupat.
Pentru a vedea că-ți sunt alături am aprins cerul pentru tine și l-am umplut de culori și cântec de păsări … Păcat că
n-ai observat nici atunci prezența mea.Te-am privit mergând grăbit spre serviciu și-am continuat să aștept liniștit
toată ziua. Presupunând că ai fost ocupat cu atâtea probleme, nu ai timp să-mi spui două vorbe.Când te-ai întors de
la muncă ți-am observat oboseala și ți-am trimis o ploaie măruntă care să-ți alunge stresul. Am crezut că făcându-ți
această plăcere o să-ți aduci aminte de Mine. În schimb, supărat, m-ai înjurat.

Doream atât de mult să-Mi vorbești … Oricum, ziua era lungă.Ai pornit televizorul și în timp ce-ți urmăreai programul
preferat, eu am așteptat. Ai cinat apoi cu ai tăi și nu ți-ai adus aminte de Mine.Văzânde-te atât de obosit, am înțeles
tăcerea ta și ți-am aprins splendoarea cerului pentru a te odihni, dar nu te-am lăsat în beznă, am lăsat veghetori o
mulțime de stele… Era așa de frumos… Păcat că n-ai observat.Dar nu era important, poate că nu ți-ai dat seama că
sunt aici pentru tine.

Am mai multă răbdare decât poți să-ți imaginezi. Vreau să ți-o arăt pentru a le arăta și tu altora.Te iubesc atât de
mult, încât aștept în fiecare zi o rugăciune de la tine.Acum ești pe punctul de a te trezi din nou… Nu-mi rămâne
decât să te iubesc și să sper că măcar azi îmi vei acorda puțin din timpul tău".

Al tău Tată, DUMNEZEU!

16. Psalmul 22
1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.
3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui.
4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.
5. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.
6. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este
adăpându-mă ca un puternic.
7. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.

17. “ Si Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima voastră.”
Numai atunci si numai cand iL cauti pe Dumnezeu,inseamna ca L-ai si gasit.

18. Vorba care ma tulbura,ma emotioneaza si ma infierbanta .................“ Dumnezeu s-a facut om ca sa-l faca pe om
dumnezeu ” Sf Atanasie

19. luna mai 1995............, marturia Gloriei Polo dupa ce s-a trezit din moarte clinica

” M-am trezit într-un tunel ce cobora... La început era puţină lumină, şi pe pereţi am văzut ca un fel de galerii laterale
în care se aflau mulţi oameni: tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, care plângeau sau urlau îngrozitor şi scrâşneau din
dinţi... Iar eu, tot mai îngrozită, continuam să cobor încercând să ies de acolo, în timp ce lumina se pierdea
din ce în ce mai mult. Am început să rătăcesc prin acel tunel într-un întuneric de nedescris, care nu se
poate compara cu nimic pe Pământ.
Acel întuneric generează durere, groază, ruşine şi miroase oribil. E un întuneric viu, da, viu. Acolo nimic nu e mort
sau nemişcat.
La sfârşitul coborârii mele, am ajuns într-un loc plan. Eram disperată, cu o voinţă de fier să ies de
acolo, dar care acum nu-mi servea la nimic. Acolo eram şi probabil că acolo aveam să rămân! Am văzut
pământul deschizându-se ca o gură enormă: era viu! Viu!! Mi-am simţit fiinţa goală, impresionant de
goală, şi sub mine un abis incredibil de înspăimântător, oribil; iar ceea ce te îngheţa de spaimă, era faptul
că de aici nu se mai simţea nici măcar un pic din Iubirea Lui Dumnezeu, nici măcar o picătură cât de
mică de speranţă. Acea prăpastie avea ceva care mă trăgea înăuntru. Eu strigam ca o nebună, terorizată,
simţind cu groază că nu voi putea evita acea coborâre şi că voi aluneca iremediabil înăuntru... Ştiam că,
odată intrată, nu voi rămâne acolo, ci voi continua să cobor, fără să mai pot urca vreodată. Aceasta era
moartea spirituală a sufletului meu.
Moartea spirituală a sufletului: eram iremediabil pierdută pentru totdeauna. Dar în acest moment
de groază atât de mare, tocmai când era gata să cad, Sfântul Arhanghel Mihail m-a prins de picioare...
Trupul meu apucase să intre în abis, dar picioarele rămăseseră prinse afară... A fost un moment îngrozitor
de dureros. Când am intrat acolo, lumina care mai rămăsese în spiritul meu i-a înfuriat pe demoni; toate
fiinţele acelea oribile care locuiesc acolo s-au repezit spre mine. Erau ca nişte larve, ca nişte lipitori care
încercau să astupe lumina. Imaginaţi-vă groaza mea văzându-mă acoperită de asemenea orori... Strigam
ca o nebună; acele lipitori mă ardeau ! Fraţilor, acolo este un întuneric viu, este o ură care te arde, te
devorează, te lasă gol. Nu există cuvinte să descrie acea oroare ”

20. Psalmul 148

1. Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele înalte.
2. Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui.
3. Lăudaţi-L pe El soarele şi luna, lăudaţi-L pe El toate stelele şi lumina.
4. Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri,
5. Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit.
 6. Pusu-le-ai pe ele în veac şi în veacul veacului; lege le-a pus şi nu o vor trece.
7. Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile;
8. Focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui;
9. Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;
10. Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare;
11. Împăraţii pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului;
12. Tinerii şi fecioarele, bătrânii cu tinerii,
13. Să laude numele Domnului, că numai numele Lui s-a înălţat. Lauda Lui pe pământ şi în cer.
14. Şi va înălţa puterea poporului Lui. Cântare tuturor cuvioşilor Lui, fiilor lui Israel, poporului ce se apropie de El.

21. Ce sunt amintirile ....?????

Amintirile sunt călătorii reversibile ale sufletului. Ne putem reîntoarce în locuri pline de emoţii sau revedea chipuri
dragi nouă atunci când ne este dor. Şi dorul poate străbate timpul şi spaţiul într-un mod unic. Retrăim clipe de neuitat
şi înţelegem că amintirile şi-au găsit un loc în sufletul nostru şi vor rămâne mereu acolo chiar dacă în ele se ascund
nu doar bucurii, ci şi tristeţi. Fiecare amintire păstrează în ea o persoana,o emoţie, o imagine, o stare. Clipe care au
rămas în loc doar pentru că au o semnificaţie deosebită pentru sufletul nostru. Cine nu are amintiri poate fi
considerat sărac şi trebuie să ne construim amintiri pentru că ele vor fi casa noastră mai târziu.
Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre. Iar aceste petale duc cu ele parfumul unor amintiri.
Nu toate amintirile zâmbesc, unele lăcrimează, dar le păstrăm într-un album al sufletului şi le respectăm locul în viaţa
noastră. Le lăsăm să-şi spună povestea şi o reascultăm doar pentru că are un mesaj important. Ne aşezăm lângă
ele şi le privim zâmbetul, dar şi lacrimile.
Copilăria este una dintre amintirile care devin terapie. Asta pentru că ea reprezintă timp independent, lipsa
grijilor şi acea inocenţă care poate vindeca neajunsurile noastre din prezent. Timpul se măsoară prin iubire şi
cunoaştere. Tot ce am cunoscut şi iubit vreodată se întipăreşte în noi. Stări, chipuri, locuri care şi-au pus amprenta
într-un fel anume asupra noastră revin prin amintire. Tot ce a locuit în sufletul şi  privirea noastră, în gândurile care
ne-au străbătut, au scris file importante din cartea vieţii noastre pe care uneori dorim să le răsfoim iar şi retrăim acele
emoţii. Nu putem uita aceste clipe şi imagini, mai ales chipurile celor care au însemnat ceva pentru noi. Şi ne
reîntoarcem la ele prin amintire. Din păcate, ne amintim şi momente mai puţin frumoase din viaţa noastră. Amintirile
care poartă cu ele lacrimi sunt cele care ne întristează sau chiar produc sângerări ale unor răni mai vechi. Sunt
imagini care ne-au marcat, clipe pline de durere care au adus suferinţi şi nori pe cerul existenţei noastre. Greşeli
făcute inconştient, dar greşeli din care avem de învăţat. Ele ne învaţă că nu se poate fără nori, că trebuie să
acceptăm şi file mai triste ale trecutului nostru şi să privim spre clipele senine preţuindu-le mai mult. Să profităm
mai mult de timp şi să-l transformăm în amintiri memorabile, să petrecem cât mai mult lângă oamenii dragi, să ne
preţuim sănătatea şi familia şi să luptăm mereu pentru a da un sens aparte vieţii noastre. Ne amintim cu drag ori ne
amintim cu tristeţe, locuim totuşi printre amintiri şi fără ele sufletul nostru ar fi sărac. Deseori amintirile ne dor, dar
trebuie să le aşezăm la locul lor şi să înţelegem că fiecare pagină din cartea vieţii noastre are o anumită semnificaţie.
Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi. Jean Paul

Fotografiile sunt mărturii ale unor amintiri, timp care a stat în loc doar pentru a surprinde zâmbete, emoţii şi imagini
de neuitat. Ele reuşesc să ne readucă zâmbetul pe chip, chiar dacă deseori e nostalgic, să ne mângâie dorurile şi
suferinţele, să ne reamintească în ce mod am trecut prin timp şi alături de cine, cum am atins clipe emoţionante, cine
a fost alături de noi în acele clipe şi locurile frumoase prin care am trecut. Fotografiile sunt amintiri pe care le putem
strânge la piept.
Amintirile sunt o haină magică ce nu se uzează din pricina folosirii Robert Louis Stevenson

Amintirile adăpostesc lacrimi sau zâmbete, emoţii, doruri şi sentimente profunde. Fără ele viaţa noastră nu ar mai
avea farmec. Ele ne sunt adăpost, mângâiere şi alinare. Ele ne sunt şi zâmbet şi lacrimă, şi nostalgie şi putere. În ele
ne cuibărim adesea şi ne găsim puterea de a merge mai departe. Niciodată nu e prea târziu atâta timp cât te mai poţi
reîntâlni cu tine, cel de odinioară.