Sfntul Ioan Gur de Aur - Virtutea de a fi om Aadar pentru c am dobndit acest dar att de mare el iertrii pcatelor, s facem

totul ca s nu batjocorim o binefacere ca aceasta. Dac i nainte de primirea cinstei acesteia, pcatele erau vrednice de pedeaps, cu att mai mult dup ce am primit aceast nespus binefacere. Cele ce spun acum nu le spun la ntmplare, ci pentru c vd pe muli cretini c duc dup botez o via mai pctoas dect cei nebotezai, c nu se vede nici un semn n viaa lor c sunt cretini. De aceea nici n ora, nici n biseric nu poi ti degrab cine-i credincios i cine-i necredincios, afar doar de ai sta n timpul mprtirii cu sfintele taine, ca s vezi cine iese afar i cine rmne s se mprteasc. i-ar trebui s cunoatem pe credincioi nu dup locul n care se gsesc, ci dup viaa lor. Marile dregtorii lumeti le recunoatem dup insignele purtate de oameni; calitatea noastr de cretini ns trebuie s-o cunoatem dup sufletul nostru. Cretinul trebuie s se arate cretin nu numai dup darul pe care-l aduce la altar, ci i dup viaa nou pe care o duce; trebuie s fie lumina lumii (Matei 5,14) i sarea pmntului (Matei 5,13). Dar cnd nici pe tine nu te luminezi, nici nu-i micorezi putreziciunea, de unde s tiu c eti cretin? C te-ai botezat? Dar tocmai botezul i mrete mai mult pedeapsa. C mreia cinstei aduce un adaos de pedeaps peste cei care nu voiesc s triasc la nlimea cinstei. Se cuvine ca un cretin s strluceasc nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci i prin cele ce aduce el lui Dumnezeu. Totul s-l arate cretin: mersul, privirea, mbrcmintea, glasul. V spun acestea, nu pentru a ne luda c suntem cretini, ci pentru a ne pune viaa n rnduial spre folosul celor ce ne vd. Aa ns, oricum a cuta s te cunosc, vd c faci cu totul alte fapte dect fapte de cretin. Dac a vrea s te cunosc dup locul n care i petreci timpul, te vd petrecndu-i toat ziua la hipodrom, la teatru, n frdelegi, la ntrunirile cele pierztoare de suflet din ora, n ntovriri cu oameni stricai. Dac a vrea s te cunosc dup expresia feei, te vd mereu pufnind n rs i molu ca o femeie stricat, care rde n gura mare. Dac a vrea s te cunosc dup haine, te vd c nu eti mbrcat cu mai mult cuviin dect comedianii. Dac a vrea s te cunosc dup cei ce te nsoesc, te vd nconjurat de parazii i de lichele. Dac a vrea s te cunosc dup vorbe, nu te aud rostind vreo vorb sntoas i la locul ei, care s ajute la mbuntirea vieii noastre. Dac a vrea s te cunosc dup mncrurile de la mas, apoi masa ta te acuz i mai mult. Spune-mi dar dup care fapte s te cunosc c eti cretin, cnd totul te arat necretin? Dar pentru ce spun: cretin? Nu pot ti bine nici dac eti om. Cnd te vd c arunci cu picioarele ca un mgar, c sari ca un taur, c nechezi dup femei ca un armsar, c eti lacom la mncare ca un urs, c-i ngrai trupul ca un catr, c eti ranchiunos ca o cmil, c rpeti ca un lup, c te mnii ca un arpe, c rneti ca o scorpie, c eti iret ca o vulpe, c ii n tine veninul rutii ca o aspid i viper, c lupi mpotriva frailor ti ca demonul cel ru, cum voi putea s te numr cu oamenii cnd nu vd n tine caracteristicile firii omeneti? Cutnd s fac deosebirea ntre un necredincios i un credincios, mi-e team c nu voi gsi nici deosebirea dintre un om i o fiar. Cum s te numesc? Fiar? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu ns ai adunat n tine toate cusururile i mergi chiar mai departe dect fiarele slbatice. S te numesc drac? Dar dracul nu slujete tiraniei stomacului, nici nu ndrgete banii. Spune-mi, te rog, pot s te mai numesc om cnd ai mai multe cusururi dect fiarele i dracii? Dac om nu pot s te numesc, cum pot s te mai numesc cretin? i marea grozvie este c suntem att de plini de pcate, c nu ne vedem sluenia sufletului nostru i nici nu ne dm seama de urenia lui. Cnd te duci la frizerie ca s-i tunzi prul, iei oglinda i te uii cu atenie la pieptntura prului, ntrebi pe cei de fa i chiar pe frizer dac i-e aranjat bine prul de pe frunte; chiar cnd eti btrn nu te ruinezi s-i piepteni i s-i aranjezi prul ca unul tnr; dar nu ne sinchisim deloc c sufletul nostru nu-i numai pocit, ci i slbtcit, ajungnd ca Scila (monstru marin cu zece capete i dousprezece picioare) sau Himera (monstru cu trei capete: de leu, de capr i de arpe) din miturile pgne. i avem totui i pentru suflet o oglind duhovniceasc, cu mult mai bun i mai de folos dect cealalt. Oglinda aceasta nu ne arat numai sluenia sufletului, ci, dac voim, ne arat i cum s ne schimbm sluenia ntr-o frumusee fr seamn. - Care-i oglinda aceea? 1

- Viaa brbailor virtuoi, istoria vieii lor fericite, citirea Sfintelor Scripturi, legile date de Dumnezeu. Dac ai vrea s te uii numai o dat la chipurile sfinilor acelora, vei vedea i urenia sufletului tu; i odat ce i-ai vzut-o nu mai ai nevoie de altceva ca s scapi de urenia lui. La asta ne i folosete oglinda: ne ajut s ne schimbm cu uurin nfiarea. Nimeni deci s nu mai aib chip de fiar. Dac robul nu intr n casa tatlui, cum vei putea tu s intri n pridvoarele acelea, cnd eti i fiar? Dar pentru ce spun fiar? Un om ca acesta este mai cumplit ca o fiar. C fiarele, dei slbatice prin firea lor, ajung de multe ori blnde dac sunt dresate de oameni. Dar tu, care schimbi slbticia fireasc a fiarelor i le faci blnde mpotriva firii lor, ce cuvnt de aprare mai poi avea cnd nsui schimbi blndeea ta fireasc ntr-o slbticie potrivnic firii tale? mblnzeti fiara, care-i slbatic prin firea ei, i tu, mpotriva firii tale, te slbticeti, dei eti blnd prin fire. Domesticeti pe leu, i-l faci asculttor, dar faci ca mnia s-i fie mai slbatic dect leul! Pentru mblnzirea leului i stau n fa dou piedici: lipsa de raiune a fiarei i slbticia lui mai cumplit dect a tuturor fiarelor; i totui birui firea leului, datorit prisosului de nelepciune dat ie de Dumnezeu. Pentru ce, omule, tu, care birui firea animalelor slbatice, pentru ce-i trdezi odat cu firea i frumuseea voinei? Dac i-a porunci s mblnzeti pe un alt om, n-ai socoti porunca peste puterile tale, dei ai putea s-mi spui c nu eti stpn pe voina altuia, nici nu-i st n putere totul; acum ns e vorba de fiara din tine, peste care eti deplin stpn. (OMILIA IV la Matei) Despre Rugaciunea lui Iisus si impactul acesteia asupra lumii secularizate de astazi Moto: "Rugaciunea lui Iisus face din inima fiecaruia o chilie monahala unde se afla "singur cu Singurul", in tacere. Nevoitorul invata sa taca. Dar tacerea crestina nu poate fi despartita de un cuvant mereu reinnoit. La un moment dat, cel tacut, isihastul, primeste harisma cuvantului de viata, care merge de la inima la inima, cuvantul-samanta". Olivier Clement Astazi, a vorbi despre rugaciune, intr-o lume in care avem atat de multe alte preocupari mult mai "palpabile si mai rentabile", constituie, de cele mai multe ori, un "nonsens" datorita gandirii noastre foarte pragmatice in urma careia asteptam, in cel mai scurt timp, lucruri si rezultate foarte "concrete" si foarte "eficiente"! Pentru foarte multi dintre noi cei asa-zisi credinciosi a ne ruga inseamna a depune un efort prea mare si pentru o lunga durata (de fapt ar trebui pentru toata viata) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reusim sa ne facem suficient timp! Ne comportam, in acest fel, in raport cu rugaciunea fiindca, foarte multi dintre noi, nu (re)cunoastem autenticul motiv si scop al vietuirii noastre pe acest pamant! In alta ordine de idei, nevoia de rugaciune a omului credincios este in afara de orice indoiala. Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia sa de rugaciune. Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica, totusi, o societate total necredincioasa, ci o societate in care majoritatea membrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale. "Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune, astazi, o dubla problema: aceea de a-si apara credinta impotriva influentelor nefaste a unui mediu slabit in credinta si aceea de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul rugaciunii. In timp ce omul de odinioara gasea in mediul social un factor prin care isi intarea credinta si practica rugaciunii, astazi acest mediu este un factor de racire, un factor impotriva caruia cel care vrea sa-si mentina credinta si rugaciunea trebuie sa se apere." - ne relateaza Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea sa "Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant". Astazi omul credincios trebuie sa caute intr-o mare masura el insusi motivatii care sa-i poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai acest lucru ar putea face credinta sa mai profunda si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, intr-o mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuseste sa-si intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru intarirea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de 2

continua plictiseala si permanenta monotonie, care sunt doua din cauzele slabirii credintei si a rugaciunii; cu alte cuvinte - spune tot Parintele Staniloae in aceeasi lucrare - el poate ajuta sa regaseasca un continut mai substantial, sa-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vietii, fara de care existenta umana este de o uniformitate monotona si lipsita de semnificatie. O trasatura caracteristica a acestei societati este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astazi nevoia de a se ruga poate mai mult decat in trecut, pentru ca prin rugaciune se salveaza de singuratatea care este atat de greu de suportat. "El gaseste in rugaciune mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Il are in rugaciune pe Dumnezeu insusi in dialog cu el prin toate lucrurile si el insusi il vede si il intelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roaga ia cunostinta de radacinile sale in realitatea personala, infinita a lui Dumnezeu si nu se lasa prada valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti inchise doar in orizontul pamantesc. Isi poate umple viata cu un continut infinit" - sustine acelasi parinte in aceeasi lucrare. In Ortodoxie se practica o forma de rugaciune permanenta, rugaciunea inimii sau a mintii pe altarul inimii ori a sensibilitatii pline de iubire si de mila in care se afla Hristos cu iubirea si cu mila Sa. Este adevarat ca in aceasta rugaciune pare ca cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastra: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Se pare, asadar, ca prin aceasta ne interesam doar de noi insine. Dar in masura in care ma consider pacatos, in mod sigur ma gandesc la toate pacatele pe care le-am savarsit fata de Dumnezeu si fata de fratii (semenii) mei, deci ma rog, in virtutea dorintei de realizare a comuniunii, si pentru relatii mai bune cu acestia sau pentru ca ei sa nu ramana pentru totdeauna afectati de nedreptatile mele fata de ei. In acest sens, Sfantul Isaac Sirul spune: "Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteste pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin vointa cea ascunsa a lui Dumnezeu. Si cel ce il apara pe cel nedreptatit il are pe Dumnezeu luptand pentru sine. Cel ce-si daruieste bratul sau spre ajutorul aproapelui primeste bratul lui Dumnezeu in ajutorul sau". Rugaciunea este, asadar, un factor de insanatosire si de intarire spirituala a fiintei mele, dar si o insanatosire si consolidare a coeziunii sociale intr-un plan mai profund. Cel ce se roaga ii are pe ceilalti in inima lui iar ei simt aceasta si vin spre el. Sfantul Serafim de Sarov a spus: "Impaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se impace cu tine". Reproducand aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis - Egumenul Manastirii Grigoriu din Sfantul Munte Athos adauga: "In traditia isihasta a Bisericii se observa ca pe masura ce Parintii care se impacau cu Dumnezeu si se afundau in pustie, multimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor". Rugaciunea lui Iisus se poate rosti oricand si oriunde, potrivindu-se la fel de bine si nevoitorului din pustie, si crestinului care vietuieste in tumultul cetatii. Caci amandoi poarta acelasi razboi nevazut, cu aceleasi "duhuri ale rautatii" si amandoi au trebuinta de aceeasi arma nebiruita: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie sa se "roage neincetat" deoarece au de atins aceeasi tinta: a mantuirii sufletului si a trupului. Problema care a framantat spiritualitatea rasariteana se rezuma la aceasta intrebare: Cum sa te rogi neincetat? Cum sa fii nu doar un om care participa in fiecare duminica sau mai des la Sf Liturghie, la Slujba Euharistica, ci, potrivit indemnului paulin citat mai sus sa fii un "om euharistic?" Nu doar un om care sfinteste timpul, rugandu-se la principalele "ceasuri" ale zilei ci un "om liturgic", capabil sa sfinteasca fiecare moment. Un raspuns potrivit ar fi sa faci totul avand sentimentul prezentei lui Dumnezeu, fiind cu recunostinta fata de El si cu dragoste si cu grija fata de aproapele. "in orice gand sau fapta prin care sufletul aduce inchinare lui Dumnezeu, el se afla cu Dumnezeu" - spune Sf Macarie cel Mare. Rugaciunea neincetata, potrivit Sf Maxim Marturisitorul, "este sa-ti silesti sufletul catre Dumnezeu, cu multa evlavie si cu multa dragoste, sa te incredintezi lui Dumnezeu in toate faptele si in tot ce ti se intampla". Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus ii explica acestuia ca rugaciunea launtrica este celebrarea insasi a vietii si a universului, entuziasmul care poarta toate lucrurile catre plenitudine si catre frumusete si ca este de datoria omului sa descatuseze acest suspin universal al Duhului. 3

Parintele Staniloae spunea, tot asa, ca trebuie sa primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toti laolalta sa i-l inapoiem, dupa ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevarate, toate sunt importante. Dar daca nu vrem sa ramanem in stadiul de bune intentii, ne trebuie o unealta prin care sa le putem pune in practica. Iar aceasta este rugaciunea lui Iisus. Si pentru aceasta trebuie sa pornim la drum caci orice destin crestin este un pelerinaj catre "locul inimii", unde Domnul ne asteapta, catre care ne atrage. Calatoriile nu fac decat sa exprime, sa inlesneasca, prin intalnirile prilejuite, prin inrauririle resimtite, aceasta calatorie launtrica. Cautam omul, oamenii care sa ne dea "cuvinte de viata", care sa ne trezeasca la ceea ce ne este cel mai apropiat si totusi atat de departe. Iata, Pelerinul a intalnit un astfel de om: "Am intrat in chilia lui, iar batranul mi-a spus: "Rugaciunea lui Iisus launtrica si neincetata este chemarea continua si neintrerupta a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima si cu mintea, avand simtamantul prezentei Sale, oriunde si oricand, chiar si in timpul somnului. Ea se exprima prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma. Cel care se obisnuieste cu aceasta chemare dobandeste o mare mangaiere si nevoia de a o rosti mereu. Dupa catva timp, nu mai poate trai fara aceasta rugaciune, care curge in el de la sine, pretutindeni, mereu" - conform relatarilor din cartea "Povestea unui Pelerin". "Doamne Iisuse Hristoase" sau "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", se spune odata cu inspiratia. "Miluieste-ma" sau "Miluieste-ma pe mine, pacatosul" o data cu expiratia. Aceasta se face odata cu lepadarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugaciunea neintrerupta. La unii mari Parinti Duhovnicesti rugaciunea lui Iisus devine "spontana", "neincetata". Chemarea Numelui Sau se identifica cu bataile inimii. Ritmul insusi al vietii, respiratia, bataia inimii, este ceea ce se roaga in ei sau, mai curand, in perspectiva inceputului si sfarsitului, se recunoaste ca fiind rugaciune. Dar, indeosebi in zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerita lepadare de sine, intr-o incredere deplina, prin har. "Atunci cand Duhul Se salasluieste in cineva, acesta nu se mai poate opri din rugaciune, caci Duhul nu inceteaza de a Se ruga in el. Fie ca doarme sau este treaz, rugaciunea nu se mai desparte de sufletul sau. In timp ce doarme, mananca, bea, munceste, mireasma rugaciunii se raspandeste din sufletul sau. De acum inainte nu se mai roaga in anumite momente, ci mereu. Miscarile mintii curatite sunt glasuri tacute care canta, in taina, o cantare Celui nevazut" - spune Sf Isaac Sirul. Iar pelerinul ne marturiseste: "M-am invatat atat de bine cu rugaciunea inimii, incat o lucram neincetat, iar, in cele din urma, am simtit ca mergea de la sine, fara nici o lucrare din partea mea; rugaciunea izvora in mintea si in inima mea nu numai cand eram treaz, ci si cand dormeam, si nu s-a mai intrerupt nici o clipa". "Actului rugaciunii ii urmeaza starea de rugaciune. Iar starea de rugaciune este adevarata fire a omului, adevarata fire a fiintelor si a lucrurilor. Lumea este rugaciune, celebrare, asa cum o arata atat de admirabil Psalmii si Cartea lui Iov. Dar aceasta rugaciune tacuta are nevoie de gura omului pentru a rasuna. Este ceea ce anumiti Parinti greci numesc "contemplarea firii": omul aduna ratiunile (logoi) lucrurilor, esentele lor spirituale, nu pentru a si le insusi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfa din partea creatiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvant, insufletite de Duhul vietii si al frumusetii tinzand catre Obarsia paterna, care le primeste, in distinctia lor. "Caci unirea, desfiintand separarea, nu dauneaza catusi de putin deosebirii" spune Sf. Maxim Marturisitorul". Toata aceasta relatare avandu-o din lucrarea "Rugaciunea lui Iisus" a lui Olivier Clement. Rugaciunea lui Iisus desteapta in inima o dragoste fara margini. "Ce este, oare, o inima iubitoare? Se intreaba Sf Isaac Sirul. Si iata cum raspunde: "Este o inima care arde de dragoste pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate fapturile. Iata de ce un astfel de om se roaga neincetat, chiar si pentru dusmanii adevarului, si pentru cei care-i fac rau, se roaga chiar si pentru serpi, insufletit de mila nesfarsita care ia nastere in inima celor care se unesc cu Dumnezeu!". Si tot el: "Ce este cunoasterea? - Simtul vietii nemuritoare. Si ce este viata nemuritoare? - Sa simti totul in Dumnezeu. Caci dragostea vine din intalnire. Cunoasterea legata de Dumnezeu unifica toate dorintele. Iar pentru inima care, o dobandeste, ea este numai dulceata revarsandu-se pe pamant. Caci nimic nu se poate asemui cu dulceata cunoasterii lui Dumnezeu", Care a semanat ale Sale in toate cele ce sunt, incat prin ele, ca prin niste deschizaturi sa Se arate mintii intr-o lumina a intelegerii, cucerind-o, luminand-o si 4

atragand-o spre Sine, dupa cum aflam scris in Filocalia. Totul culmineaza cu adevarata iubire de aproapele. Ma gandesc la acel frumos text al unui "nebun pentru Hristos" rus de la inceputul veacului XX: "Fara rugaciune, toate virtutile sunt ca niste copaci fara pamant; rugaciunea este pamantul care ingaduie tuturor virtutilor sa creasca. Ucenicul lui Hristos trebuie sa traiasca numai prin Hristos. Atunci cand il va iubi in asa masura pe Hristos, va iubi fara indoiala si toate fapturile lui Dumnezeu. Oamenii cred ca mai bine trebuie sa-i iubesti pe oameni si apoi pe Dumnezeu. Si eu am facut asa, dar nu ajuta la nimic. Dar cand, dimpotriva, am inceput sa-L iubesc pe Dumnezeu, in aceasta iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Si in aceasta iubire pentru Dumnezeu, vrasmasii mi-au devenit si ei prieteni, fapturi ale lui Dumnezeu" - dupa cum aflam in cartea a lui Olivier Clement. Drept maritorii nostri Parinti subliniaza faptul ca trebuie evitata proiectarea propriului tau psihism asupra celuilalt. Trebuie sa-l intelegi pe celalalt intr-o deplina lepadare de sine, pana cand ajungi si afli in el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cat de mult poate fi intunecat, deformat acest chip de catre puterile raului. Atunci poti vedea inima omului ca loc in care binele si raul, Dumnezeu si diavolul, duc o lupta neincetata. In aceasta lupta trebuie sa se intervina nu prin forta exterioara, care nu poate duce decat la acel "cosmar al binelui nefast, cu sila" de care vorbea Berdiaev, ci prin rugaciune. Poti interveni daca-ti pui toata increderea, daca te lepezi de orice dorinta interesata, daca, asemenea lui David, iti arunci armele si intri in lupta fara alta arma decat Numele Domnului. Si atunci Numele, devenit Prezenta, ne inspira cuvintele, tacerile, gesturile cu adevarat necesare. Celor care ajung in aceasta "stare de rugaciune", totul le este "inapoiat insutit": "Ei cunosc transfigurarea erosului, cautata cu atata disperare de adeptii freudo-marxismului! Percep cu o "plenitudine" extraordinara taina fiintelor si a lucrurilor, fata ascunsa a lumii. Primesc harismele paternitatii spirituale, darul vindecarii, darul proorociei. Aceasta paternitate - asemenea celei dumnezeiesti, pe care o reflecta - depaseste, integrand-o, dualitatea sexuala. Sfantul Serafim, reluand o straveche recomandare monahala, il sfatuia pe staretul Sarovului: "Fii ca o mama pentru calugarii tai" - Gasim relatat tot in lucrarea lui Olivier Clement. Andrei Scrima, in cartea sa "Despre Isihasm", citandu-l pe Sf Ioan Cassian, sustine ca "pot contempla divinitatea numai aceia care, cu ochi foarte puri, se inalta deasupra actiunilor si gandurilor joase si pamantesti, se retrag si urca impreuna cu El (cu Hristos) pe acel munte inalt al singuratatii, acolo unde Iisus Hristos, desfacand sufletele din tumultul pasiunilor si separandu-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceste intr-o credinta vie si le face sa urce pe cea mai inalta culme a virtutilor unde El isi arata mai apoi, neacoperita, slava si stralucirea chipului Sau celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla." Mintea, unita cu inima, accede la o forma innoita de intelegere, la o gandire plina de pace si de dragoste, purtata de rugaciune, caci de acum inainte aceasta nu se mai intrerupe in timpul gandirii. Practica invocarii Numelui lui Iisus nu are, contrar unor pareri, nimic antiintelectual: ea rastigneste si invie mintea. Inima eliberata fiind de inchipuiri ajunge sa produca in ea insasi tainice si sfinte ganduri, asa cum pe o mare linistita vezi pestii miscandu-se si delfinii dantuind. In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va mai da in Hristos. "Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva, o rugaciune in care nu stim de ce sa-i multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam nici ce sa-i cerem. Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este rugaciune" - afirma Parintele Dumitru Staniloae. Trebuie sa precizam, inca o data, ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in inima, adica in adancul inimii strans unite cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale. Uneori, celor induhovniciti li se dezvaluie tainele inceputurilor si ale sfarsitului omenirii si universului. Ei participa la trecerea istoriei catre imparatie, la nasterea Noului Ierusalim; isi afla locul in comuniunea "pacatosilor constienti", cei care se roaga pentru mantuirea tuturor. Daca Biserica a 5

condamnat apocatastaza origenista ca certitudine doctrinala si ca automatism cvasiciclic, ea a incredintat, in schimb, celor induhovniciti taina rugaciunii pentru mantuirea universala. "Rostind in rugaciunea lui Iisus "miluieste-ne", ne amintim ca nu te mantuiesti de unul singur, ci numai in masura in care devii o persoana in comuniune, care nu mai e despartita de nimic. Cel care invoca Numele devine prietenul Mirelui, se roaga ca toti sa fie uniti cu Mirele: "Acela trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez". Nu mai vorbeste de iad decat pentru el insusi, cu o smerenie fara margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lectie Sf Antonie, dezvaluindu-i ca se roaga ca toti sa fie mantuiti, el fiind singurul care merita sa fie osandit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea ca trebuie sa-ti privesti toti semenii ca pe niste sfinti si sa te consideri drept singurul pacatos, "spunandu-ti ca in ziua judecatii toti vor fi mantuiti, numai tu vei fi osandit" - Ne spune tot Olivier Clement. Si atunci, Domnul i-a spus staretului Siluan: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui". Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dumnezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in intalnirea cu Dumnezeu, Cel infinit. Parintele Staniloae in lucrarea deja citata ne spune ca "in intalnirea cu Dumnezeu, infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin cuvinte, omul sugereaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie infinita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta experienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite care provoaca pacatul. Cuvintele nu mai formeaza un obiect de reflexie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui Dumnezeu Care este de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul". Asadar, trecand noi prin gama aceasta de stari sufletesti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Liniste aducatoare de bucurie si reconfortare sufleteasca, impacare cu Dumnezeu si cu sine. Minunea rugaciunii nu consta atat in implinirea ei, in induplecarea lui Dumnezeu, ci in atingerea tainica ce se efectueaza intre sufletul nostru limitat si Duhul nemarginit al lui Dumnezeu. "Inima omului se afla intr-o stare prielnica primirii harului si binecuvantarilor lui Dumnezeu. Din aceasta atingere odraslesc o serie de transformari binefacatoare in fiinta noastra. Rugaciunea se face intre noi si Dumnezeu in viata noastra umana. In adancurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugaciune, o comuniune discreta si rodnica intre noi si Dumnezeu. Fara aceasta relatie personala cu Dumnezeu prin rugaciune, credinta ramane o convingere teoretica, cultul o lucrare de forma externa. Fara rugaciune, lucrarii noastre morale ii lipseste profunzimea religioasa, fara rugaciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifesta in toata plenitudinea ei, se deschide un abis intre Dumnezeu si om" - reliefeaza Parintele Ioan Bunea in cartea sa "Psihologia Rugaciunii". Tinand seama de faptul ca, prin rugaciune omul paseste inaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul sau, despre desavarsirea si despre mantuirea sa. Rugaciunea ramane suprema datorie a noastra, a tuturor crestinilor, vazand si constatand din cele enuntate aici importanta si actualitatea ei, fiind ieri, azi si in veci aceeasi; ea este semnul suprematiei morale si duhovnicesti in lume. Daca, prin absurd, ar fi sa inceteze, la un moment dat, rugaciunea pe pamant, nevinovatia ar ramane fara ocrotire, pacatul fara iertare, virtutea fara putinta desavarsirii si lumea ar intra in intunericul stricaciunii si al mortii care ar duce la noaptea vesnica a iadului. Nadejdea sporeste prin rugaciune: nadejdea Zilei din urma, neinserate, cand adierea Duhului va imprastia cenusa si va arata ca un "rug aprins" intru Hristos. Risipirea amagirii si zdrobirea mortii nu se vor savarsi fara mari incercari. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mantui. Rugaciunea este o minune care face minuni: Il coboara pe Dumnezeu si inalta sufletul catre El. Este o minune pe care o putem savarsi si de care ne putem impartasi zilnic, plecand genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului si inaltand mintea noastra spre Domnul. Urmeaza doar sa-i intelegem sensul si sa o cultivam spre si pentru desavarsirea noastra, caci ea este semnul omenitatii si al izbavirii noastre! 6

Nevoia de iertare Mntuitorul, n cei trei ani i jumtate ct a vestit pe pmnt mpria Sa, a nvat pe oameni n multe feluri: prin minuni, rspunznd la ntrebri, punnd ntrebri, prin cuvnt atunci cnd predica etc. ntre felurile de a nva, a folosit i parabola. Parabolele (scurte istorioare cu tlc duhovnicesc) sunt frecvente n pastoraia Mntuitorului. Cea din Evanghelia duminicii acesteia este un rspuns la ntrebarea Sf. Ap. Petru Doamne, de cte ori va grei fratele meu fa de mine i eu l voi ierta ? Oare pn la apte ori?. Astfel, ne este prezentat un stpn care iart slugii sale ce era datoare zece mii de talani (o sum foarte mare), care renun la a-l vinde pe el i familia sa pentru a-i recupera banii i apoi pe aceast slug, care nu poate ierta colegului su o sut de dinari (o sum infim fa de cea care i s-a iertat lui) i cum colegul su este dus la nchisoare. Omul care nu poate ierta are sufletul chinuit, schilodit. Iertarea este semn al nobleei, al generozitii, al bogiei spirituale. Are de unde. Cel ce nu iart i vdete srcia interioar i neputina. Slujitorul acesta care procedeaz aa devine nevrednic de ndurarea stpnului. Fiind iertat, se poart fa de datornicul su diametral opus. Dar nu suntem i noi cteodat n situaia aceasta? Se mai ntmpl c suntem. De cte ori din mila Stpnului n-am scpat din necazuri i ncurcturi, cu toate c eram vinovai? i de cte ori nu ne-am purtat cu asprime cu cei ce ne-au suprat? Am inut minte rul fcut i nu am iertat din toat inima. Nu se poate generaliza, ns fiecare se cunoate pe sine i poate s se analizeze cu atenie. S mediteze la viaa lui. Se pare c iertarea mai cu seam a vrjmailor este o virtute greu de pus n practic. tim c dac nu iertm celor ce ne-au greit nou, nici Tatl nostru cel ceresc nu ne va ierta. Cu toate acestea, de la a ti pn la a putea este distan mare. Este distana de la pmnt la cer. Nu putem fi ierttori i generoi fa de ceilali atunci cnd trim prin comparaie. n loc s ne raportm la Dumnezeu, ne raportm la oameni, la cei ce triesc n jurul nostru. Astfel, ne gsim foarte mulumii de ce avem sau ce suntem noi n comparaie cu cei mai sraci sau mai jos social dect noi; sau ne gsim invidioi fa de cei care sunt mai realizai dect noi. Pe acetia din urm, mai ales, greu i putem ierta. Greu i suferim. Spunea cineva, surprinznd bine micimile noastre sufleteti, vorbind la general nu-i aa c atunci cnd, aflnd c dumanul nostru are o reuit, i cumpr o main nou, i intr copilul la o facultate bun, sau intr ntr-un serviciu foarte bun parc ne cuprinde o tristee, parc ziua aceea e o zi neguroas; parc ne este sufletul greu?! Iar dac ne vine vestea c a avut un accident sau c a pierdut bani, sau c a pierdut un proces i-i merge ru, parc avem o zi bun, ne luminm, simim o uurare?! Cnd pierdem din ochi inta, cnd nu ne mai raportm la Dumnezeu i subordonm adevrul micilor noastre interese, intrm n hiul pcatului. Sistemul de valori se estompeaz, devine confuz. Este greu atunci s nelegem de ce trebuie s iertm i mai ales de ce pe dumanii care nu merit? Totui avem nevoie de iertare i trebuie s iertm pentru a tri frumos n viaa aceasta i pt a avea ndejde pentru viaa ce va s fie. Avem nevoie de iertare. Iertarea nseamn uurare, nseamn pace. Iertarea pcatelor nseamn refacerea comuniunii noastre cu Dumnezeu, iertarea pcatelor nseamn via venic. Nu putem? Ne rugm. Doamne, ajut-m s pot ierta. Doamne, ajut-m s fiu mai bun. D-mi putere s-l pot accepta i iubi. Nu-l pot suferi, dar vreau s fiu mai bun. Doamne, poate vrei s m ncerci prin el, dar ajut-m, d-mi din iubirea Ta, ca s pot trece aceast ncercare. Iubirea lui Dumnezeu este mai mare dect neputina noastr, iubirea lui Dumnezeu este mai tare dect pcatul, mai tare dect iadul, mai tare dect moartea. S ncercm s-i iertm i s-i iubim pe oameni prieteni sau neprieteni nu de frica iadului, ci de bucuria Raiului, care poate ncepe din lumea aceasta. Sf. Efrem Sirul, vorbind despre iertarea celor ce ne greesc, de care atrn i iertarea pcatelor noastre, zice aa: "Bine a zis Domnul: c sarcina Mea este uoar! C ce greutate i ce osteneal este a lsa noi fratelui nostru greelile cele uoare i de nimic vrednice, spre a ni se ierta i nou cele ale noastre..." i mai departe zice: "Nu am zis s-Mi aducei bani, sau api, sau post, sau priveghere, ca s zicei: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios i uor i scurt ne-a poruncit, zicnd: Tu iart fratelui tu greelile lui i Eu i iert pe ale tale! Tu ns nici greelile nu ieri, poate puini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumrai talani i druiesc ie. Tu nu mai ieri nimic druindu-i; iar Eu i dau ie vindecare i mprie i druiesc. i darul tu atunci l primesc cnd te mpaci cu cel 7

ce i vrjmete ie, cnd nu ai vrajb asupra cuiva ntru mnia ta. Cnd ai pace i dragoste ctre toi, atunci rugciunea ta este bine primit i prinosul tu bine plcut i casa ta este blagoslovit i tu eti fericit. Dac tu cu fratele tu nu te mpaci, cum ceri iertare de la Mine? Cuvintele Mele le calci i ceri iertare de la Mine? Eu, Stpnul tu i poruncesc i tu nu iei aminte? Apoi cum ndrzneti s aduci ctre Mine rugciune i jertf? Cci precum tu i ntorci faa de ctre fratele tu, aa i Eu despre rugciunea ta i de la darul tu voi ntoarce ochii Mei". Dumnezeiescul printe Isaac Sirianul, conglsuind cu Sfntul Efrem, arat c nu primete Dumnezeu rugciunea noastr, dac noi avem ur i nu vom ierta pe cei ce ne greesc nou, c iat ce zice: "Smn pe piatr este rugciunea celui ce are pomenire de ru asupra fratelui su". Aadar, frai cretini, s lum aminte cu toat frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfini prini, care se reazem pe cuvintele Mntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis n Sf Sa Evanghelie: De vei ierta oamenilor greelile lor, va ierta i vou Tatl vostru Cel ceresc, iar de nu vei ierta oamenilor greelile lor, nici Tatl vostru Cel ceresc nu va ierta vou greelile voastre. Iertarea salveaz familia de divor i distrugere, salveaz rudele de ceart i judeci, salveaz lumea de rzboaie, de ur i de moarte. ns nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii dect s iertm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defimat sau ne-au pgubit. Pentru un cuvnt de ocar, pentru un lucru de nimic, pentru o mic pagub, unii cretini triesc n ceart, i chiar njur, ani de zile. Ba ajung la judecat i la fapte de rzbunare, nct nici preotul din parohie, nici rudele, nici btrnii satului, nici boala i frica morii nu le nmoaie inima s se ierte, s se mpace unii cu alii. De aceea nu puini mor certai ntre ei, spre venica lor osnd. C dup moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mntuirea lui. Despre desvrirea cretin De voieti s fii desvrit, mergi, vinde-i averile tale i le d sracilor i vei avea comoar n cer. Dup aceea vino i urmeaz-Mi (Matei 19, 21) Idealul fiecrui cretin pe pmnt este mntuirea sufletului, adic dobndirea vieii venice. Pn la ntruparea i nvierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mntui, cci raiul era nchis i nu era revrsat peste lume harul Duhului Sfnt. De aceea toi drepii Vechiului Testament ateptau izbvirea sufletelor lor prin moartea i nvierea Fiului lui Dumnezeu. Mntuirea, dup nvtura Sfintei Evanghelii i a Bisericii Ortodoxe, se dobndete prin pzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse att n decalogul Legii Vechi, ct i n Noul Testament, numit i legea Harului. Orice cretin care dorete s se mntuiasc trebuie s svreasc aceste trei condiii: s aib credin dreapt n Dumnezeu; s aib harul Duhului Sfnt, care se d tuturor prin cele apte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfnta mprtanie, Nunta, Preoia, Maslul i s mplineasc poruncile cuprinse n Sfnta Evanghelie. Fr aceste trei condiii obligatorii, nu este mntuire. Una din ele dac lipsete, omul nu se poate mntui i i pierde sufletul su, "care este mai scump dect toat lumea". Calea sfaturilor evanghelice Aceasta este mntuirea pe calea poruncilor, comun i obligatorie tuturor oamenilor care cred n Dumnezeu i doresc s moteneasc viaa venic. Dar mai este i o alt cale de mntuire, mult mai grea, anume calea desvririi cretine, pe care au mers toi sfinii, apostolii, mucenicii, ierarhii i cuvioii. Pentru c nu este obligatorie, ci benevol, ea este numit n Sf Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe aceast cale merg de obicei clugrii, sihatrii, vduvele, cretinii care au o chemare special de la Dumnezeu i o evlavie deosebit pentru rug, post, nfrnare, metanii, lacrimi i srcie total de cele materiale. Aceasta este calea sfineniei, a ndumnezeirii i a unirii mistice cu Hristos. Un tnr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos i L-a ntrebat: nvtorule bun, ce bine s fac ca s motenesc viaa venic? Iar Domnul i-a rspuns: Dac voieti s intri n via, pzete poruncile! i i amintete cteva din Decalog: S nu ucizi, s nu fii desfrnat, s nu furi, s nu mrturiseti strmb, cinstete pe tatl tu i pe mama ta i s iubeti pe aproapele tu ca pe tine nsui. ns tnrul era un om credincios i corect. De aceea a rspuns lui Hristos: Toate acestea le-am pzit din copilria 8

mea. Acestea sunt cteva din poruncile principale care asigur mntuirea tuturor celor ce merg pe aceast cale. i tnrul din Evanghelie le pzea cu sfinenie. Oare ci tineri de astzi mai mplinesc cu atta credin poruncile lui Dumnezeu? Ci dintre fiii i fiicele dumneavoastr v mai ascult, merg la biseric regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugciune seara i dimineaa, se pzesc de beie i desfru? Dar tnrul din Evanghelie nu era mulumit sufletete. El simea c sufletul su dorea ceva mai mult, adic o via mai nalt, unit deplin cu Hristos. De aceea ntreab: "Ce mi mai lipsete?" Pn aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum ncepe calea desvririi, a urcuului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uor de strbtut. i iat ce i-a rspuns Mntuitorul Hristos: Dac voieti s fii desvrit, du-te, vinde averea ta, d-o sracilor i vei avea comoar n cer; dup aceea, vino i urmeaz Mie. Dou lucruri i cerea Hristos tnrului care dorea desvrirea: s se lepede de cele materiale, prin mprirea averii la sraci i s urmeze lui Hristos, prsind casa, rudele i toate grijile pmnteti. Cine nu urc ambele trepte ale desvririi: lepdarea de cele trectoare, adic srcia de bun voie i urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desvririi. Dac numai una o facem i a doua nu, nu putem urma lui Hristos. Fr o natere duhovniceasc din nou, fr dezbrcarea de patimi i de grijile lumii, nu ne putem mbrca cu haina unei viei noi n Hristos. Ci oameni nu sunt sraci n lume, i chiar fr familie, dar nu urmeaz cu toat inima lui Hristos, pentru c nu se pot lepda de patimile cele ascunse: de gndul mndriei, al slavei dearte, al desfrnrii, al iubirii de bani, al lenevirii i mai ales al voinei proprii. Cine nu se leapd de voia proprie i de patimile ascunse din minte i inim, nu poate face voia lui Hristos i nu-L va putea purta n inima sa plin de idolii patimilor. Unii ca acetia nu pot urca pe scara desvririi cretine. Printre acetia se numr i tnrul bogat din Evanghelie, care, auzind c i se cere s-i dea averea la sraci pentru a urma lui Hristos, s-a ntors ntristat la casa sa. Pzirea poruncilor Legii, unit cu credina dreapt n Hristos, aduc mntuirea omului, dar nu-l fac desvrit. Acest lucru l arat marele Apostol Pavel cnd zice: "Nimic nu a desvrit Legea". Auzind pe Mntuitorul, zicnd: Eu am venit ca via s aib, i din belug s aib (Ioan 10, 10). De aici trebuie s nelegem c alta este treapta celor ce intr n via, adic se mntuiesc, i alta este treapta celor ce voiesc s aib i mai mult via, adic a celor desvrii. "Cei ce se mntuiesc, motenesc viaa cea venic, iar cei ce sunt desvrii, nu numai c se mntuiesc, dar motenesc vistieriile slavei celei dumnezeieti din ceruri". Prin clcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa i rscumprarea Mntuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a motenit cerul. De aceea, n Sfnta Evanghelie, Mntuitorul nu a zis: "Fericii cei sraci cu duhul, c a acelora este mpria raiului", ci "mpria Cerurilor", sau "Fericii cei izgonii pentru dreptate, c a acelora este mpria raiului", ci "mpria Cerurilor". Aa a binevoit Preabunul nostru Mntuitor i Dumnezeu, Care a venit n lume ca prin jertfa i rscumprarea Sa, s dea mai mult dect am pierdut la nceput prin zavistia diavolului. Cu adevrat aici s-a mplinit cuvntul care zice: Unde s-a nmulit pcatul, a prisosit darul. (Printele Cleopa) Desvrirea este nvierea sufletului mai nainte de nvierea trupului Sf Ioan Scrarul spunea c "desvrirea este nvierea sufletului mai nainte de nvierea trupului". Sf Nichita Stihatul spune c desvrirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la nceput a naturii omului, aa cum l-a creat Dumnezeu dup chipul i asemnarea Sa, i bun foarte, cum era el n rai nainte de cdere". Iar Sf Isaac, fiind ntrebat de unde cunoate cineva c a ajuns la msura desvririi, zice: "Cnd se va mica pomenirea lui Dumnezeu n mintea omului, ndat inima lui se pornete, spre dragostea lui, i ochii lui pogoar lacrimi cu ndestulare, c dragostea din pomenirea celor iubii aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodat nu este lipsit de lacrimi, fiindc de-a pururea i aduce aminte de Dumnezeu, nct i n somn vorbete de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucreaz unele ca acestea care este semn al desvririi oamenilor n viaa lor".

Felurile viselor: vise dumnezeiesti, vise firesti si vise dracesti Sfantul Diadoh al Foticeii considera visele firesti a fi "chipuri ale gandurilor", cele bune - "marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos", iar visele cele rele - "batjocuri ale dracilor". Potrivit lui, visele bune sunt trimise sufletului de catre Dumnezeu, din iubire, iar trasaturile lor esentiale sunt: "nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul deodata". Dumnezeu se apropie de suflet, prin ele, cu "toata blandetea", umplandu-l de bucurie duhovniceasca. Efectul lor este ca sufletul cauta sa prelungeasca bucuria si linistea adusa de un astfel de vis, chiar si dupa ce s-a trezit. Aceste vise dulci si aducatoare de bucurie si de mangaiere sufleteasca sunt specifice, in special celor inaintati in lucrarea celor sfinte. Celor desavarsiti, visele le aduc "o intristare dulce si lacrimi fara durere". Visele rele, provocate de diavoli, sunt tulburi. Cel rau, sub diferitele chipuri infricosatoare, hidoase, pe care le iau in vise, "spune lucruri mari si ameninta cumplit". O minte curata, in astfel de momente, recunoscand viclesugul diavolesc, trezeste trupul si imprastie aceste duhuri straine si viclene, ceea ce "ii infurie grozav". Vise tulburatoare si infricosatoare pot izvori si din firea noastra, de la natura noastra. Astfel de vise poate patimi si cel ce s-a culcat in pace, dupa rugaciune indelungata si dupa ce s-a pecetluit cu numele Sfintei Treimi. Acestea sunt totusi expresia faptului ca el nu este deplin liber de necuratii. La cei duhovnicesti, o astfel de expresie lipseste cu totul, ca unii ce s-au facut cetateni ai raiului inteligibil si nu niste simpli robi ai lumii acesteia, cu impletiturile si pacatele ei. Cuviosul Nichita Stithatul vorbeste despre vise simple sau firesti, despre vederi si despre descoperiri, in somn. Visele firesti, potrivit lui, pot fi recunoscute foarte usor prin varietatea si instabilitatea lor, ca unele ce "nu raman neschimbate in inchipuirea mintii, ci se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul in altul". Din astfel de vise, ne spune acest Parinte, nu vine nici un folos pentru cei ce si le nalucesc si, dupa trezire, se destrama. Visele acestea naturale specifice omului legat de cele materiale si de trup, care sunt inca robiti patimilor, iar prin patimile lor, se afla in slujba diavolului. Aceste vise trebuie dispretuite. Superioare viselor simple sunt vederile. Acestea sunt clare, ferme, nu se prefac dintr-una in alta, ci "raman intiparite in minte si neuitate timp indelungat". Scopul lor este infatisarea sfarsiturilor lucrurilor viitoare, aratarea celor ce vor urma. Prin continutul lor, vederile aduc mult folos sufletului care, cunoscand infricosatoarele sfarsituri ale celor prezente se smereste. Vederile sunt specifice acelora care si-au curatit sufletul de patimi si inainteaza, prin virtuti, spre desavarsire. Fata de acestea, trebuie sa fim cu luare aminte. Descoperirile sunt specifice sufletului curatit deplin de pacat si luminat de Duhul Sfant. Cele ce i se descopera in vis sufletului nepatimitor, sunt tainele dumnezeiesti si minunate, tainele ascunse ale dumnezeirii, raspunsurile cele mai bune si conform voii lui Dumnezeu la unele probleme ale noastre si ale semenilor si modul in care se pot schimba in bine, cu folos duhovnicesc, cele din lumea aceasta trecatoare. Atunci cand Duhul Sfant i se arata sufletului, cu scopul de a-i face descoperiri, "nu-i arata lucruri obisnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simturile, ci ii arata pe acelea pe care nu le-a vazut niciodata de la sine, nici nu si le-a inchipuit. Atunci mintea acelui om invata de la Duhul Sfant taine inalte si ascunse, pe care, dupa dumnezeiescul Pavel, nu poate sa le vada ochiul trupesc al omului, nici minte de om nu le poate nascoci de la sine". Descoperirile caracterizeaza pe cei desavarsiti, al caror suflet este unit deplin cu Dumnezeu si care se afla deplin sub lucrarea Duhului Sfant, Cel care ii conduce si le descopera cele spre folos. Acestia vad, in vis, "vederi sfinte", prin care "sfintii ingeri iau infatisarile unor vederi sfinte, cinstite si bune si se arata sufletului in inchipuirile somnului, spre inaltarea gandurilor lor, spre bucurie si veselie". 10

Ispita din somn si din vis Sf Ioan Scararul numeste somnul "un prieten viclean", care, dupa ce ne-am saturat, de multe ori pleaca, dar cand ne e foame si sete, ne razboieste cu tarie. Mai ales somnul si, prin el, lenea, se furiseaza cel dintai la incepatori, pentru a-i face sa trandaveasca. Somnul mult este "un sot nedrept", care rapeste jumatate din viata celui lenes, daca nu si mai mult, astfel incat de multe ori, chiar si atunci cand se trezeste, traieste in umbra himerelor si a fantasmelor visate; lumea aceasta secundara pune stapanire pe lumea constienta, modificandu-i structurile psihice. Asa cum arata intreaga literatura ascetica ortodoxa, cei imbunatatiti duhovniceste, veghetorii, cunoscand aceste capcane, care ne pot primejdui somnul si visele, le-au restrans pe acestea tot mai mult, incat prin trezvie, ei isi controleaza si conduc desavarsit nu doar viata constienta, ci si starile de somn, atat de putine si de restranse. Ispita diavolului, in vis, ca de altfel in orice alta forma a vietii noastre, are aceleasi cauze generale: caderea noastra, rautatea opusa si ingaduinta povatuitoare a lui Dumnezeu. Ispita aceasta este gradata, in functie de starea duhovniceasca a nevoitorului. Asfel, pentru cei incepatori in lucrarea ascetica, aflati pe treapta faptuitoare, diavolul se apropie prin zgomote articulate sau nearticulate, in timp ce pe cei progresati cauta sa-i ispiteasca prin naluciri, chipuri, lumini, foc, incercand, in acest mod, sa-i faca sa-si inchipuie ca sunt martorii unor evenimente extraordinare, ai unor vizite dumnezeiesti si ingeresti. Ei se prefac, potrivit Sf Ioan Scararul, in "ingeri de lumina si in chipuri de mucenici si ne arata pe aceia venind la noi, in visuri. Iar cand ne desteptam, ne scufunda in mandrie si bucurie". Desi nu stiu nimic despre cele viitoare, fiind totusi duhuri si vazand cele din launtrul vazduhului si cunoscand astfel ca cineva moare, prooroceste, prin visuri, celor neiscusiti duhovniceste aceste evenimente, cautand sa-i piarda, prin mandrie. Acestia sunt dracii slavei desarte si ai mandriei, care in visuri, se fac prooroci mincinosi si incearca sa anticipeze cele viitoare si sa ni le arate, daca nu am descoperit viclesugul, atunci cand se implinesc cele profetite, cauta sa ne faca sa ne mandrim, ca unii ce avem darul prestiintei. Ei cauta sa ne faca sa ne incredem in experientele ns, ca unii ce suntem vrednici de astfel de lucruri, caci, dupa cum ne arata Sf Ioan Scararul, "cand incepem sa credem in visul dracilor, ei isi bat joc de noi si cand suntem treji". Viclesugul lor e si mai mare, incat se fac a fi biruiti, pentru a-l determina pe ascet sa se increada in puterile sale, prin care lar fi invins. Chiar daca am fost ispititi si inselati in timpul noptii, in somn, nu trebuie sa ne gandim ziua la aceste naluciri. Astfel diavolii reusesc sa ne intineze in stare de veghe, cu cele din visuri. Cu cat inaintam mai mult in lucrarea virtutilor crestine, cu atat lupta lor impotriva noastra devine mai inversunata, in toate clipele vietii noastre. Vazand progresul nostru duhovnicesc, duhurile rele "scrasnesc din dinti si-si intind cu mai multa sarguinta mrejele mult-impletite ale rautatii lor in vazduhul mintii". Atunci, asupra sufletului ostenitorului nu navalesc doar cate un duh, ci impotriva lui se ridica "in chip aratat si nearatat, si cei din vazduh, intr-aripand incepatoriile si stapaniile si luand, prin imaginatia lor materiala, chipul unor vedenii straine si infricosatoare", incercand sa chinuie sufletul contemplativului. Daca acesta se va intinde si mai mult spre rugaciune, spre pomenirea numelui lui Dumnezeu, sufletul, luminat de prezenta si lucrarea Duhului Sfant ii va izgoni si ii va arde cu "focul dumnezeiesc". Atunci cand nu reusesc in acest fel, diavolul cauta sa se substituie si sa-si insinueze lucrarea sa ca fiind o forma a manifestarii harului. El "mangaie" sufletul nostru printr-o "simtire la aparenta placuta", o "adiere", cautand astfel sa se strecoare si sa risipeasca eforturile smerite ale ascetului. Sf Maxim Marturisitorul spune ca diavolul se poate atinge in somn de trup, starnind in suflet, patima curviei. Daca nu reuseste aceasta stratagema, el se arata mintii in chip de femeie si, atingand trupul, starneste dorinta. El nu poate sa miste insa trupul si sufletul spre patima, decat acolo unde nu exista priveghere si infranare. Sf Ioan Scararul vorbeste despre un drac care, "cand ne intindem in pat, venind la noi, ne sageteaza cu amintiri urate si murdare, pentru ca neridicandu-ne la rugaciune, din trandavie, si neinarmandu-ne impotriva lui, sa adormim in ganduri murdare si sa avem visuri murdare". Remediul impotriva tuturor acestor forme de ispita diavoleasca din vremea somnului si a viselor este rugaciunea. in acest sens, Ava Filimon ne da urmatorul sfat, primit de la batranii asceti: "Sa nu te lenevesti si sa nu te faci nepasator, ci inainte de a te culca, fa multe rugaciuni in inima ta si 11

impotriveste-te gandurilor, ca nu cumva sa fii dus de voile diavolului si sa te lepede Dumnezeu. Grijeste cu puterea ca sa adormi dupa psalmi si dupa aceasta meditatie in minte, si sa nu lasi cugetarea ta sa primeasca ganduri straine; ci in gandurile in care ai fost rugandu-te, in acelea sa te culci meditand, ca sa fie cu tine cand adormi si sa-ti graiasca tie cand te scoli". Arma cea mai buna, prin care suntem paziti de astfel de vizite amagitoare si infricosatoare, este rugaciunea catre Iisus, care biruie si indeparteaza pe vrajmasi. Cu cat rugaciunea va deveni o constanta a vietii noastre constiente, cu cat mintea si inima noastra se vor odihni tot mai mult in cuvintele Domnului, cu atat se va misca in ele si in somn. Daca totusi nu am dobandit trezvia si nu am reusit sa o extindem si la starile de somn si de vis si daca nu am dobandit darul deosebirii duhurilor si al gandurilor si pe cel al izgonirii celor rele si suntem totusi ispititi in somn, "fie cu amagiri mangaietoare, fie cu chipuri infricosatoare, sa ne insemnam cu semnul crucii, sa meditam la Dumnezeu si sa ne rugam Lui si vom fi izbaviti de astfel de naluciri. Amagirea in vis. "Mangaierea cea buna" si "mangaierea cea rea" Sfantul Grigorie Sinaitul patrunde si mai mult in mecanismele acestei lucrari a celui rau, descriind in detalii duhovnicesti deosebit de adanci inca o strategie pe care o foloseste diavolul impotriva noastra. Aceasta este "o cursa foarte vicleana si nascocitoare, greu de cunoscut si de patruns". Cauza ei generala o constituie mandria sau parerea de sine, pentru ca acolo unde intalneste el aceasta patima, poate patrunde mult mai usor, iar ravagiile pe care le face sunt cu adevarat devastatoare si pustiitoare de suflet. Asa cum o descrie Sfantul Grigorie, amagirea are trei forme: nalucirea, luarea in stapanire si iesirea din minti. O prima forma o constituie Amagirea prin lucrare, acolo unde diavolul reuseste sa o insinueze. Cauza acesteia o constituie iubirea de placere, efect al poftei. Acest dor fals si ipocrit de placere aprinde firea si, tulburand mintea si inima, luptand prin trup impotriva sufletului, naste "desfranarea necuratiilor negraite", prin care mintea isi iese din sine, intr-o "betie arzatoare" dupa placere. Aceasta forma de amagire, lucrata atat in stare de veghe, cat si de somn, incalzeste, prin "aprinderea pacatului", sufletul cu voluptatea si trezeste cu furie pofta spre impreunarea trupurilor. Impreuna-lucratorul si sustinatorul ei este pantecele. Aici "se aprinde si se intineaza starea mustului trupului". De aici se aprinde si sufletul care, atras in aceasta lucrare, se scufunda in placerea mereu repetata si in obisnuinta ei. Sufletul ajunge astfel sa consimta si de fapt sa devina robul madularelor aprinse ale trupului, preacurvind in ascuns. El crede insa ca aceasta "dulce patimire" este de la Dumnezeu si ca harul necunoscut si tainic este cel care incalzeste si misca trupul si sufletul. Chiar si atunci cand acest circuit perfid si acest lant al relelor este dus pana la capat, placerea provocata este "lipsita de orice calitate buna si de orice randuiala", o bucurie "dobitoceasca", impreunata cu parere de sine, tulburare, veselie josnica nesaturata. In loc sa tempereze si sa stinga pofta spre placere si satisfacerea ei, o aprinde si mai tare. Mintea unui astfel de om aiureaza si este capabila in clipe de acest fel "sa faci proorocii mincinoase, sustinand ca s-a impartasit de vederea unor sfinti si di cuvintele acelora, ca si cand acestea s-ar descoperi printr-o minte care e beat; pana la saturare de patima si a schimbat felul de a fi, indracindu-se". Pentru ca dracii mandriei sau ai slavei desarte sunt in vis profeti, ei prevestesc, aparent, fapte sau evenimente, provoaca false vedenii sau descoperiri chiar si extaz. Aprinsa de fire si impreunata cu cele dorite, chiar si numai la nivel de inchipuire, mintea este scoasa din sine si condusa spre aiureala, proorocii vedere falsa a lui Dumnezeu, a sfintilor si a ingerilor, presupusa auzire a cuvii telor lor, indracire.Pe langa aceasta forma de amagire prin lucrare, mai exista si o forma de amagire prin nalucire. Ea urmeaza mandriei si naste "frica de aratari ciudate la vreme de veghe de somn": spaima, tremurarea sufletelor, iar acesteia - iesirea din minti. Prin aceasta, diavolul cauta sa exploateze pacatele si patimele noastre, compatibile cu salasluirea si lucrarea Duhului Sfant in noi si astfel sa ne indeparteze de vietuirea curata, pe care sa o hulim ca fiind imposibila de atins si chiar si atinsa, ca fiind nefolositoare. Acolo unde viata crestina este desavarsita, duhurile cele rele nu se mai pot introduce, nici in formele vietii constiente, dar nici in cele ale somnului si ale visului, datorita incompatibilitatii lor cu lucrarea Duhului celui bun. Duhurile rautatii nu au curajul sa se apropie de cei in care lucreaza deplin Duhul Sfant, in stare de rugaciune curata, si, inspaimantati cumplit de harul 12

Duhului dumnezeiesc, incearca sa-i tulbure si sa-i sperie pe acestia numai prin "naluciri si zgomote infricosatoare si prin glasuri fara inteles", in stare de veghe, tocmai pentru a-i distrage de la lucrarea bine placuta lui Dumnezeu a privegherii si a rugaciunii, iar cand rugatorul da trupului odihna, in somn, duhurile rele stau permanent la panda, "aducandu-le visuri, mincinoase, necrutandu-le nici cea mai scurta odihna din ostenelile lor si le ia somnul de la gene, prin smucituri, facandu-le, prin aceste mestesuguri, viata mai ostenitoare si plina de durere". Prin astfel de amagire, diavolul ne infatiseaza lumini si foc, din afara sau chiar din launtrul nostru, chipuri - al lui Hristos, de ingeri sau de sfinti -cautand sa amageasca sufletul, pentru ca mintea sa se intipareasca de cele ce le vede si zabovind in ele, sa le primeasca. Toate aceste viclesuguri sunt, pana la urma, semne ale ineficientei lor si, din razbunare, inainte de a fi infranti, ei tulbura simtirea sufletului si rapesc somnul de la gene. Dar, mai ales acum, cel duhovnicesc risipeste aceste naluciri si ii indeparteaza pe lucratorii lor, prin rugaciuni, prin semnul Sfintei Cruci si prin chemarea lui Iisus. Daca ultimele cauze ale amagirii, fie prin nalucire, fie prin lucrare sunt, dupa cum am vazut, mandria, invidia diavolilor si ingaduinta povatuitoare din partea lui Dumnezeu, deci vietuirea pacatoasa, tamaduirea sau izbavirea de acestea si de amagirea diavoleasca o constituie intoarcerea crestinului spre viata virtuoasa, spre vietuirea cea curata si intru smerenie. Ispita diavolului nu se opreste doar la cele exterioare, la infatisari si amagiri straine, ci incearca sa tulbure si interiorul nostru, sufletul nostru. Diadoh al Foticeii, vorbind despre vizita sau prezenta din vis, face referire la o "mangaiere buna", si o "mangaiere amagitoare", pe care le poate experia sufletul in starile sale de vis. Mangaierea cea buna este efect al rugaciunii si rasplata a dragostei lui Dumnezeu. Ea este lucrata de Duhul adevarului, Duhul Sfant, si conduce sufletele spre dragostea de Dumnezeu. Traind bogatia acestei "iubiri nebune", infinite, le umple de bucurie. Duhul adevarului atrage sufletul si trupul in "adancul dragostei aceleia negraite". Sufletul rapit in aceste momente "nu mai cugeta la nimic, decat la aceea spre ce e miscat". El se indulceste atunci de "dulceata negraita" si este coplesit de o "bucurie adanca", fara seaman si echivalent intre experientele si realitatile lumii acesteia. Mangaierea aceasta buna insoteste atat starile de veghe, cat si atunci cand "e pe cale sa fie prins de somn", daca sufletul va fi aflat in "pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu" si "lipit de El cu toata iubirea". Mangaierea cea rea, amagitoare, vine de la duhul inselaciunii, de la cel rau. Lovind sufletul cu "vantul inselaciunii", el cauta sa fure, prin somnul trupului, trezvia mintii si sa o indeparteze de meditarea la Dumnezeu. Acest duh strain "invaluie sufletul intr-o adiere amagitoare". Bucuria pe care incearca el sa o strecoare in suflet, pentru a-l insela si a-l face sa creada ca este de la Dumnezeu, este "lipsita de calitate si de intimitate". Dulceata adusa de el este "moale si umeda". In legatura cu aceasta amagire, Sfantul Ioan Scararul vorbeste despre "scurgerea din somn", mentionand intre cauzele acesteia, multimea bucatelor si pre; multa odihna - lenevirea, mandria, dispretuirea aproapelui, pizma dracilor. Lucrarea acestui duh al inselaciunii poate fi descoperita si deosebita din mani festarile si efectele ei. Descriindu-i vicleana manifestare, Sfantul Simeon Metafrastul ne arata ca acest duh inselator se tradeaza pe el insusi prin faptul ca "nu poate pricinui dragostea catre Dumnezeu sau catre aproapele, nici blandete, nii smerenie, nici bucurie, nici pace, nici linistirea gandurilor, nici ura de lume, nici odihna duhovniceasca, nici dorul celor ceresti; si nu poate linisti nici patimile, nici placerile, lucruri care toate sunt in chip vadit roadele harului (...). Mai degrab acela sadeste ingamfare si cuget mandru despre destoinicia si puterea proprie". Oricat de mult s-ar chinui sa faca aceasta diavolul nu poate sa aduca adevaratele roade ale harului: blandetea, ingaduinta, smerenia, ura fata de lume si nici sa faca placerile patimilor sa inceteze. Potrivit spiritualitatii ortodoxe, putem recunoaste daca lucrarea sau exigentele pe care le traim sunt bune sau rele, dupa efectele lor. Simeon Metafrastul considera ca sufletul care a dobandit puterea de discernamant, intuieste si deosebeste dintr-odata, printr-o "simtire intelegatoare", prin "simtirea si lucrarea intelegatoare", care sunt lucrarile si darurile Duhului Sfant si care ale duhului celui potrivnic. Lucrarea de discernere sau de deosebire a duhurilor, din manifestarile lor, lupta impotriva acestora, pana la biruirea si izgonirea lor deplina, este o lucrare grea si de durata, extinzandu-se pe timpul intregii vieti si este masura a curatiei depline a crestinului, a eliberarii sale chiar si de amintirea celor rele si pacatoase, a dobandirii nepatimirii, insa nu in sensul lipsei ispitei, ci in biruirea ei. 13

Darul discernamantului duhovnicesc este darul cu care Dumnezeu binecuvinteaza viata nepatimitoare a contemplativului. Drumul pana acolo este greu si sinuos si niciodata nu putem avea cu adevarat convingerea si certitudinea ca l-am parcurs deplin, ca in fata vanturilor si valurilor lumii, tot mai puternice pe masura ce inaintam, ne vom pastra impasibilitatea. Din acest motiv si tocmai datorita acestei nesigurante, Sfantul Grigorie Sinaitul recomanda numai celor puternici si desavarsiti sa lupte impotriva acestor ispite vrajmase. Noi, cei neputinciosi si incepatori, sa ne folosim, cu evlavie si cu frica, de fuga si sa nu pornim la razboi inainte de vreme, pentru a nu fi biruiti. Cel duhovnicesc poate recunoaste, insa, aceasta amagire si inselare din partea diavolilor, dupa semnele ei, fie ca se manifesta in stare de veghe sau de somn. Parintii duhovnicesti ai spiritualitatii ortodoxe ne vorbesc despre semnele specifice sau calitatile pe care trebuie sa le intruneasca subiectul unor astfel de experiente. Intre caracteristicile de forma ale acestor experiente sunt mentionate: 1) nu au o forma asemanatoare formelor, realitatilor sau experientelor obisnuite, firesti, din lume; 2) sunt rare si au un scop crestin deosebit de important; 3) presupun o curatie deplina de patimi din partea celui ce se face traitorul lor. Dintre scriitorii filocalici, SfSimeon Noul Teolog spune ca astfel de experiente, incluzand si vederile sau descoperirile din vise, sunt proprii celor: 1) a caror minte s-a eliberat cu totul de pacat, de inchipuirea sau amintirea lui, facandu-se salas curat al harului; 2) a caror cugetare se misca doar in cele dumnezeiesti si se odihneste in Dumnezeu; 3) care au dobandit, in viata fiind, nepatimirea, adica nu mai sunt tulburati de griji, framantari, ispite, ci viata lor este mai presus de lume si de viata aceasta, "fara griji, netulburata, linistita, curata, plina de mila, de intelepciune, de cunostinta cereasca si de roadele bune, cultivate de Duhul". Cuviosul Nichita Stithatul spune ca nu toti au vederi adevarate in somn, ci numai cei care "sunt curati cu mintea si limpezi in simturile sufletului si care alearga spre contemplarea naturala; numai aceia care nu au nici o preocupare de lucrurile vietii si nici o grija pentru viata de aici; aceia ale caror indelungat flamanziri i-au adus la infranarea corespunzatoare si ale caror sudori si ostenei dupa Dumnezeu au aflat, in locul cel sfant al lui Dumnezeu, cunostinta lucrurilor si odihna intelepciunii celei inalte; aceia a caror viata ingereasca e ascunsa in Dumnezeu si a caror inaintare s-a suit de la sfanta liniste la treapta proorocilor Bisericii lui Dumnezeu". Cei care nu intrunesc aceste conditii obligatorii sunt falsi profeti, iar visele care nu au insusirile mentionate sunt amagiri dracesti. Lucrarea celui rau, ascunsa chiar si sub forma binelui, nu poate aduce sufletului decat "impietrirea inimii cea lipsita de umilinta, iar in unii, impreunata cu lacrimi intunecate, inaltarea semeata, imbuibarea pantecelui, multa vorbire, trandavia, inchipuirea de sine si lauda pentru lucrare, caldura cea fara dulceata, ingreunarea sufletului, molesirea madularelor, dulceata umeda, starnirea salbatica a trupului, nalucirea chipurilor care imping spre impreunarea trupurilor". In cei cazuti prada unor astfel de amagiri, "nu este liniste si nu le infloreste fata, ci sunt totdeauna uscati si arsi de vapaia impatimirii de placere". Spre deosebire de roadele acestea, piezatoare de suflet, roada Duhului Sfan este iubirea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, blandetea, bunatatea, credinta infranarea.. Lucrarea Duhului Sfant aduce adevarata bucurie a sufletului, o bucurie curati si sfanta, care conduce spre iubirea deplina si dorinta de progres tot mai deplin ir aceasta bogatie duhovniceasca a vietii. Semnele si roadele acestei lucrari sunt: infranarea, rabdarea, tacerea, lacrimile, smerenia, dragostea si, mai presus de toate, ascunderea lor. Sintetizand invataturile si exprimarile Parintilor duhovnicesti ai Filocaliei privind manifestarile Duhului Sfant si ale duhurilor contrare, Cuviosul Maxim Cavsocalivitul le descrie astfel: "Cand vine la om harul Preasfantului Duh, ii aduna mintea si-l face sa fie cu luare aminte si smerit, ii aduce aminte de moarte, de pacatele lui, de judecata viitoare si de osanda vesnica; ii face sufletul de se frange usor, de plange si se tanguieste, ii face si ochii linistiti si plini de lacrimi. Si cu cat se apropie mai mult de suflet, cu atat il mangaie mai tare prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos si prin nemarginita Lui iubire de oameni si-i prilejuieste mintii vederi inalte si adevarate si anume: 1) cu privire la puterea necuprinsa a Lui, Care, cu un singur cuvant a adus toate din nefiinta la fiinta; 14

2) cu privire la puterea nemarginita, care singura carmuieste si are grija de toate; 3) cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi si la noianul nestrabatut al fiintei dumnezeisti si celelalte. Atunci mintea omului parca e rapita de acea lumina si luminata de lumina cunostintei dumnezeiesti. Inima i se face senina si blanda si da la iveala roadele Duhului Sfant: bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, compatimirea, iubirea, smerenia si celelalte. Sufletul lui primeste o bucurie de negrait". Semnele amagirii si roadele duhului viclean sunt contrare celor aducatoare de pace, de iubire si de bucurie ale Sfantului Duh. Astfel, cand se apropie de om duhul cel rau, "ii zapaceste mintea si o salbaticeste; ii face inima aspra si o intuneca; ii pricinuieste frica, temere si mandrie; ii inaspreste ochii, ii tulbura creierul, ii infioara tot trupul; ii isca, prin nalucire, in fata ochilor o lumina care nu straluceste si nu e curata, ci rosie; ii scoate mintea din frau si o indraceste; il misca sa spuna cu gura cuvinte necuviincioase si hulitoare. Cel ce vede acest duh al amagirii de mai multe ori, se manie si se umple de furie. El nu cunoaste deloc smerenia, nici plansul si lacrima adevarata, ci totdeauna se lauda cu bunatatile lui; e plin de slava desarta si de infumurare si fara temere de Dumnezeu si totdeauna e stapanit de patimi. Iar la urma de tot iese cu totul din minti si vine la pierzania deplina". In vis, diavolul nu ia doar forma de chipuri, fiinte si lucruri, ci se infatiseaza sufletului adeseori ca o lumina. Lumina puterii vrajmase este "in chipul focului si scoate fum si-i asemenea focului supus simturilor", aducand sufletului curat dezgust si scarba. Lumina cea buna, insa, este "foarte placuta si curata si cand se arata sfinteste si umple sufletul de bucurie si de seninatate si-1 face bland si de oameni iubitor". Insasi cu privire la aceste aratari, recomadarile Parintilor filocalici sunt sceptice si neincrezatoare, ei sfatuindu-l pe crestin nici sa le primeasca, dar nici sa le inlature, ci sa caute si sa ceara parerea cuiva care l-ar putea invata si lumina despre aceasta, "nu precum a cunoscut numai din dumnezeiasca Scriptura, ci precum a patimit in chip fericit dumnezeiasca iluminare". Atunci cand, insa, nu gaseste o astfel de persoana, este spre folosul sau spiritual "sa alerge la Dumnezeu cu smerenie, socotindu-se pe sine, cu toata sinceritatea inimii, nevrednic si declarandu-se mai prejos de o astfel de vreftnicie si vedere". Cunoscand viclenia diavolului, Diadoh al Foticeii recomanda celor ce se nevoiesc sa nu primeasca nici un fel de aratare, fie ca ea este lumina, figura in chip de foc, glas sau chip. Motivatia pe care o da el acestei recomandari este aceea ca o astfel de experienta este cel mai adesea o inselaciune a vrajmasului, prin care ia amagit pe multi si i-a indepartat de la adevar. Mai mult chiar, atat timp cat petrecem in acest trup stricacios si in aceasta lume trecatoare, suntem atat de departe de Dumnezeu, incat nu putem sa-L vedem nu doar pe El, ci nici macar nu putem cunoaste cu adevarat tainele Sale si din minunile ceresti. Sfantul Grigorie Sinaitul intareste aceasta recomandare, cerandu-ne sa nu primim niciodata nimic din ceea ce mintea si simtirile ar primi din afara sau dinauntru, fie ca este chipul unui inger, al unui sfant sau chiar al Mantuitorului Hristos. Acelasi Sfant Parinte ne spune ca "Dumnezeu nu se supara pe cel ce ia ar la sine cu de-amanuntul de teama amagirii, chiar daca acesta n-ar primi nici ce trimite El, fara multa intrebare si cercare". Avertizandu-ne ca "esti dator sa cerci si sa deosebesti si apoi sa crezi" ne sfatuieste: "... nu te increde repede si cu usurinta in astfel de aratari, ci greoi si tine binele cu multa cercare, iar raul, leapada-l". Acelasi Diadoh ai Foticeii ne da pilda cu o sluga chemata de stapanul a lipsit mult timp de acasa, noaptea, la poarta curtii, dar care, nerecunoscand-i glasul stapanului ei, nu-i deschide poarta, de teama ca nu cumva sa se insele fie amagita. Si mai transant decat toti este Sfantul Ioan Scararul care considera ca cel care crede visurilor este asemenea celui care "alearga dupa umbra sa si incerca sa o prinda". Intrucat niciodata nu avem certitudinea autencititatii experientelor noastre Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol ne recomanda sa ramanem neincrezatori greoi in privinta lor, chiar daca sunt bune. Daca totusi Parintii duhovnicesti ne recomanda sa credem unele vise, acestea sunt visele care ne vestesc judecata si osanda vesnica, dar si pe acestea, doar atunci cand duc la pocainta si smerenie. Daca pricinuiesc sufletului deznadejde, este semn ca si acestea sunt de la diavol. Am mentionat faptul ca, pe langa origini firesti sau cauze diavolesti, vise, cu totul exceptionale, pot avea origine dumnezeiasca. Istoria Bisericii intemeiate de Mantuitorul Iisus Hristos demonstreaza clar faptul ca, in prin "crestinismul sta pe baza Revelatiei divine, care s-a produs in mare parte prin viziuni 15

si in istoria lui s-au produs adeseori viziuni autentice". Veacurile crestine ulterioare inregistreaza deosebit de numeroase cazi astfel de experiente, in unele perioade parca mai multe decat in altele, fie ca vorba de vise profetice, de vedenii sau descoperiri. Dintotdeauna au existat sau exista persoane cu daruri duhovnicesti deosebite: deosebirea duhurilor, citirea in inima semenilor, inainte vedere, clarviziune, proorocire etc. Chiar si stiinta este pusa in fata faptului de a recunoaste valoarea predictica sau de premonitie a unor vise si sa vorbeasca despre vise "precognitive" sau "prevestitoare". Din acest motiv, acuzele aduse la adresa Rasaritului ortodox, ca ar fi antivizionar, sunt cu totul neindreptatite. Criteriul de interpretare al acestor realitati, incluzand si visele, pe care il apara spirituallitatea ortodoxa, prin parintii sai duhovnicesti - maestri duhovnicesti si "persoane daruite" cu astfel de daruri, nu doar simpli teoreticieni ai lor -, este acela ca nu trebuie sa primim si sa credem oricarui vis, chiar daca ar avea aparent toate calitatile extraordinare la care am facut referire in paginile precedente, pentru ca pot fi lucrari si capcane ale diavolului, prin care acesta cauta sa ne distraga si sa ne indeparteze de la viata crestina autentica si sa ne piarda, insa nici nu trebuie respinse toate in bloc, ca unele ce sunt toate rele, ci sa stam in ascultare fata de un duhovnic incercat. Sfantul Isaac Sirul ne sfatuieste sa nu cautam vederile inainte de vreme, inainte de a ne fi curatit de pacate si inainte de a fi dobandit puterea de a deosebi duhovniceste, pentru a nu lua drept vedere ceea ce este o pierzatoare inchipuire si a nu lua umbra si minciuna drept lumina si adevar. Sfintii Varsanufie si Ioan ne spun fara echivoc: "Cat despre visuri, nu lua seama la ele, caci sunt dracesti si mincinoase. Si facand aceasta, nu crede ca faci vreo minune". Chiar daca s-ar repeta ele si nu doar de trei ori, nu trebuie sa le primim, caci "ceea ce s-a aratat cuiva vreodata prin minciuna, poate sa faca aceasta si de trei ori si de multe ori". Potrivit acestor Parinti filocalici, un semn dupa care putem totusi recunoaste clar ca un vis este de la Dumnezeu, este vederea in vis a semnului sfintei cruci, dar si mai sigur decat acest semn e intrebarea Parintilor celor cu viata duhovniceasca. Prin urmare, nici sa le respingem pe toate, caftind rele si diavolesti, dar nici sa le primim pe toate, jara discernamant, ca si cum ar fi toate bune si dumnezeiesti, ci sa le cercetam foarte bine, pentru a nu cadea victima ispitelor si curselor dracesti, iar atunci cand nu avem suficienta putere de discernere sau de deosebire asupra lor, cand nu putem recunoaste clar si sigur de unde vin si ce vor, sa intrebam un duhovnic incercat, care are acest dar al deosebirii gandurilor si a duhuruilor, dupa lucrarea lor. Sau, pentru si mai multa certitudine, chiar si atunci cand credem ca suntem siguri total asupra cauzelor si semnificatiilor viselor noastre, sau mai degraba, mai ales chiar atunci, sa cerem mai mult decat oricand sfatul parintelui nostru duhovnicesc. Doar in acest fel, vom reusi sa ne pazim de cursele si capcanele ucigatoare de suflet si distrugatoare de viata duhovniceasca, ale diavolului, iar eforturile noastre atat de grele nu vor fi risipite si distruse, ci, dimpotriva, fiecare astfel de experienta ni se va face un progres spre dobandirea puterii de deosebire clara intre lucrarea cea buna a Duhului Sfant si cea a duhului vrajmas, inselator si amagitor. Iar el, auzind acestea, s-a intristat, fiindca era foarte bogat". "Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nustiu-ce decat altul. Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor. Dar in fata vietii vecinice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul, vezi ca este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mandria e o naste in noi si care ne face tari de cerbice, si nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Si atuncea - fericiti cei saraci cu duhul. Cine sunt cei saraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit si vad ca, fie ca sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob mortii, nimic nu am. Si vede cu groaza moartea care-i 16

sta inainte, si ca nu poate intra in Imparatia Cerurilor, si ca nu poate dobandi viata vecinica. Si de ce e fericit acela? Fiindca acela este duhul care poate sa primeasca cuvant de la Dumnezeu: 'Veniti catre Mine, cei impovarati, ca Eu va voi odihni pe voi'. Acestia, cei saraci, sunt oamenii pe care-i poti imbogati. Bogatasii spun: Stai ca am! - 'Si pacatul lor ramane'." Atunci cand au intrebat Apostolii, uimiti: 'Dar cine se va putea mantui?', Hristos a spus: 'Ceea ce este cu neputinta pentru om este cu putinta lui Dumnezeu'. Si catre aceasta putinta nadajduieste neputinta noastra. Si neputinta noastra nu putem decat s-o punem in rugaciune: 'Doamne miluieste, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu ma lasa in ce sunt!'. Dar atuncea cand imi voi da seama, cat de cat, de saracia mea adevarata, in fata bogatiilor duhovnicesti, atunci acest 'Doamne!' deveni un strigat puternic care va inclina urechea lui Dumnezeu, si iata fagaduinta: 'A ta este deja - deocamdata potential, zic eu, acuma, dar deja Imparatia cerurilor'. De ce zic 'potential', si de ce zic 'deja'? Pai uite ca a inceput calea. Ce face saracul cand vede ca n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre? 'Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-ansa. Lumineaza haina sufletului meu.'. Si atuncea incepe o rugaciune ca puternica, o rugaciune cu lacrami, in care plangerile noastre, ca strigatul cel al. soaptei talharului de pe cruce, inclina urechea lui Dumnezeu spre mangaiere. Si o tainica mangaiere se naste in sufletul nostru. Apai nu-i asta a doua fericire? 'Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia'. Si iata ca am ajuns pe o alta treapta, ca am inceput sa dobandim o tainica mangaiere, dar o mangaiere din ce in ce mai simtita, care duce la o dorinta ca si a lui Petru pe Muntele Schimbarii la Fata, 'sa ramanem aicea, sa facem trei corturi.'. Vrei sa ramai in harul lui Dumnezeu, nu vrei sa te mai intorci in ale lumii asteia, vrei sa cultivi de-acum incolo toate cele dumnezeiesti. Aicea, de multe ori, multe suflete trecand prin clipa asta parasesc lumea si devin calugari si calugarite, pustnici, si se indeparteaza de lume. Nu toti au nevoie de aceasta, nu toti sunt chemati la aceasta; dar calea asta trebuie s-o strabatem toti, lepadarea asta a lumii. Atuncea nu te mai intereseaza lumea asta, nici sa primesti fala de la oameni, ca toti mor - si eu mor; nu te mai supara daca primesti jignire sau injosire de la oameni, fiindca si ei mor, si eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum ma vede?. Pocainta: Sa nu va lasati nici unul din voi opriti nicaieri in drum. Mai ales sa nu ne lasam opriti la stagiul de moralitate. Cu moralitate si cu stagiile astea primitive devenim buni, mai indragiti de ceilalti, devenim o societate dreapta, si asa mai departe. Si va spun ca: toate un cer si un pamant! Parafrazez cuvantul poetului, fiindca Mantuitorul a spus: 'Cerul si pamantul vor trece'. 'Toate un cer si un pamant', si toate pier! Inca nu am facut nimic. Sufletele noastre flamanzesc si insetoseaza de desavarsirea lui Dumnezeu. Si e nevoie pentru fiecare dintre noi sa gasim macar inceputul acelei cai, macar acea saracie in duh, ca sa putem dintr-o inima indurerata sa simtim adevarul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovnicesti, si sa pornim calatoria noastra. Daca la orice treapta pierdem viziunea saraciei noastre si ne imbatam de ce avem, acolo ne-am oprit, si oprindu-ne, si de acolo cadem, si se va lua de la noi si ceea ce inca nu avem, si ceea ce credem ca avem". (Din:"Despre pocainta" - Pr Rafail Noica, "Cultura Duhului", Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002)

Nu te ntrista pentru c nu vezi n tine nimic bun, chiar nici nu cuta nimic bun n tine. Binele omenesc este urciune n faa lui Dumnezeu. Bucur-te de neputina i de slbiciunea ta. Adevratul bine este Dumnezeu, El este nelepciunea, El este i puterea. Roag-te ca El s-i umple inima, ca El ca o lumin adevrat, s-i lumineze mintea, ca El s fie puterea ce lucreaz n tine, ca El s domneasc n tine. Iar tot ce este al tu va rmne pentru totdeauna neputincios i slab. S te rogi aa: fac-se voia Ta n mine, Doamne, fie puterea Ta n mine, care biruiete toate i nfricoeaz toate. Toat viaa ta s fie ca o nzuin ctre Dumnezeu. n timpul ispitelor i al bolii, n orice stare sar afla sufletul tu, printr-un singur cuvnt ndreapt-i gndurile ctre Dumnezeu. Trebuie s treci prin toate neputinele fireti i s tinzi ctre Dumnezeu. (Maica Arsenia) 17

Dac, aa cum mrturisim n Crez, Hristos este Dumnezeu adevrat, Mntuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au fcut, cum putem s ne reducem credina pe care o avem la o problem de naionalitate, de loc, de epoc? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab Hristos, pentru mine, este totul. Fiina mai presus de cosmos. Se spune adesea n Sfnta Scriptur c Hristos a murit pentru lumea ntreag, pentru pcatele ei. Din moment ce limitm Persoana lui Hristos, din momentul ce l coborm n planul naionalitilor, pierdem totul i cdem n infern. Atunci drumul este deschis urii ntre naiuni, nenelegeri ntre clasele sociale. Citii pe Sfntul Siluan. n lume, pentru el, fiecare i are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importan. ntre a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sf Siluan. Pentru c acela care l iubete pe Hristos, care traiete i poart n sine simmintele care erau n Iisus Hristos, sufer i se roag pentru lumea ntreag. Iat adevratul cretinism. Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost rstignit numai pentru credincioi, ci pentru oamenii, de la Adam pn la ultimul om nscut din femeie. A urma pe Hristos nseamn a suferi pentru a vindeca i a mntui ntreaga umanitate. Nu exist cale de mijloc. A iubi pe aproapele nostru ca pe noi nine, a tri pentru poruncile lui Hristor ne va conduce n Grdina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea ntreag. Iubete pe aproapele ca pe tine nsui. Mi-a fost dat s neleg aceast porunc sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a crui rdcin este Adam. Eu nu sunt dect o frunzuli pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este strin; este temelia mea. i aparin. A te ruga pentru lumea ntreag, nseamn a te ruga pentru acest arbore n totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze. S-L urmezi pe Hristos nseamn s te deschizi contiinei Lui, Care poart n El ntreaga lume, arborele n totalitatea sa fr a omite vreo frunz. Dac vom dobndi aceast contiin, ne vom ruga pentru toi ca pentru noi nine. Dac Hristos ia chip n noi, devenim purttori ai lui Dumnezeu i a ntregii umaniti, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, ntr-adevr, chipul Absolutului. n mod personal ne plngem pcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleai care stpnesc lumea. Astfel, ceea ce trim nu este diferit de viaa cosmic. Puin cte puin, n mod normal, ncepem s trim starea noastr ca o oglindire a strii umanitii ntregi. ncepem s ne trim viaa ntr-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocina noastr, nu trim doar o dram personal, ci trim n noi nine tragedia umanitii ntregi, drama istoriei sale de la nceputul veacurilor. n Hristos, contiina se elibereaz, viaa noastr devine nelimitat. n porunca iubete pe aproapele tu ca pe tine nsui, trebuie s nelegem ca pe tine nsui n felul urmtor: n orice om, n ntregul Adam, m recunosc pe mine. mpria lui Dumnezeu, scrie Sfntul Siluan, nseamn a purta n inima noastr universul ntreg i pe nsui Dumnezeu, Creatorul lui. (Arhimandritul Sofronie) Mestesugul linistirii Nu se poate pocai cineva, fara linistire; nici nu poate atinge in vreun fel oarecare curatia, fara retragere; si nu se poate invrednici de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui pana ce se afla in convorbire cu oamenii si ii vede pe ei. De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de greselile lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui - care este capatul de drum si tinta celor ce petrec dupa Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu urmaresc cu toata sarguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa seretraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului. Inceputul lor in viata de linistire este plansul, ocararea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face in chip cat mai curat, iau asupra lor privegherile, starea in picioare, infranarea si osteneala trupeasca, al caror sfarsit deobste este raul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite intru frangerea inimii. Caci precum in cei ce tind spre curatie si o dobandesc prin fapte, sfarsitul este pacea din partea gandurilor, asa in aceia sfarsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor. Iar de aici incepe mintea, in chip firesc, sa patrunda in firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple intelesul dumnezeiesc al puterii, al intelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte cate sunt in Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata in tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de fire, se bucura de frumusetile mai presus de lume si se face incapere a iubirii lui 18

Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se veseleste, alergand spre capatul din urma al virtutilor, spre dragostea Facatorului a toate! Nu mai patimeste si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici, desi are de suferit unele lunecari si porniri pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se reculeaga, departind de la ea orice descurajare. Mintea acestora, inaripindu-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara spre cele dumnezeiesti, indeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atata cat ii este cu putinta. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici infatisare, nici altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de pace dinspre ganduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea se pastreaza si neimprastierea mintii si se daruieste si mantuirea sufletului. Caci sta de veghe cumpatarea si se roaga in Hristos Iisus, Domnul nostru. Sezand in chilia ta, mintea ta sa aiba indraznire catre Dumnezeu intru smerenie: smerenia pricinuita de nevrednicia si de nimicnicia ta; indraznirea, pentru dragostea nemicsorata a lui Dumnezeu si pentru netinerea minte a raului de catre El. Si sufletul e ridicat la cinste inaintea lui Dumnezeu, cand, macar ca se recunoaste pacatos, totusi indrazneste in iubirea de oameni a lui Dumnezeu si se socoteste atarnat de El. De aceea porunceste si Sfantul Pavel, zicand: "Sa ne apropiem cu indraznire de tronul harului". Caci indraznirea catre Dumnezeu este un fel de ochi al rugaciunii, sau o aripa, sau o atarnare minunata. Nu are indraznire cineva, cand socoteste ca ar fi bun - sa nu fie!, fugi de acest gand - ci cand zboara spre nadejdea dumnezeiasca, inaripat de gandul negraitei iubiri a lui Dumnezeu si al uitarii raului de catre El. Roaga-te, deci, cu indrazneala in cuget smerit, hranit de nadejdi bune in Dumnezeu, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a zis. Trebuie sa cauti pururea cu grija cele ce potolesc trupul si izbavesc mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mancarea masurata, bautura usoara, somnul scurt, starea in picioare dupa putere, plecarea genunchilor pe cat se poate, intr-o infatisare de smerenie, haina neluata in seama, cuvant putin, cat e de trebuinta, culcarea pe jos, si toate celelalte cate imblanzesc in parte trupul. Iar deodata cu acestea trebuie sa te indeletnicesti cu toate cate trezesc mintea si ajuta la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi si a sfintilor talcuitori ai ei, dar si aceasta cu masura; psalmodierea cu patrunderea intelesului; cugetarea la cele spuse in Scripturi si la minunile vazute in zidire; rugaciunea cu gura pana ce sfantul har al Duhului o va misca in chip simtit din inima; caci atunci e alta sarbatoare si timpul altei praznuiri, negraita din gura, ci lucrata in inima prin Duhul. Iar pana atunci indeletniceste-te cu cele spuse asa: pleaca-ti genunchiul de cate ori poti si roaga-te, sezand asa; ingreunandu-te de rugaciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urma iarasi revino la rugaciune. Si ingreunandu-te iarasi de ea, ridica-te la putina cantare; si apoi revino din nou la rugaciune. Si iarasi ingreunandu-te, intoarce-te la indeletnicirea mai inainte pomenita, cu masura; si apoi iarasi daruieste-te rugaciunii. Foloseste-te putin si de un lucru de mana, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfintii Parinti. Dar pururea, in toata lucrarea ta cea dupa Dumnezeu, de dimineata pana diminea ta, sa stea la locul de frunte rugaciunea. Toate celelalte indeletniciri sa fie folosite, cum s-a zis, din pricina ingreunarii la rugaciune. Iar cand vine mila in sunet si harul Duhului face sa tasneasca din inima rugaciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea sa se indeletniceasca numai cu rugaciunea si cu vederea, desfacandu-se pe sine de toate si desfatandu-se numai cu rugaciunea si cu vederea in raiul dragostei dumnezeiesti. Rugaciunea e slujba adusa lui Dumnezeu si deci sarbatoare. Sunt trei notiuni legate intre ele. E sarbatoare, pentru ca e oprire de la lucrurile lumii si ocupare cu cele dumnezeiesti, care e propriu-zis o odihna in ele si bucurie si lumina. Dar cea mai deplina sarbatoare e rugaciunea care se face in inima si e lucrata acolo de Duhul Sfant. Caci atunci nu mai e nici grija rostirii cuvintelor randuite, iar experienta lui Dumnezeu e mai puternica. Rugaciunea are stapanire asupra tuturor faptelor bune; ea naste lacrima pocaintei; ajuta cu putere la pacea din partea gandurilor, indemnand ca singur Dumnezeu sa fie socotit pacea desavarsita; ea e maica dragostei de Dumnezeu; singura ea curateste puterea cugetatoare a sufletului, in tiparind in ea pe Dumnezeu, Cel ce pricinuieste si curatia ingerilor; indrepteaza puterea poftitoare a sunetului spre Dumnezeu intru curatie, caci 19

alipindu-se de Dumnezeu si stand de vorba cu El, care e prin fire Binele si Frumosul nesfarsit si mai presus de fire, leaga toata pofta de El; iar mania, intr-atata o imblanzeste, incat omul cade si se roaga lui Dumnezeu, iar sunetul se smereste prin caderea la El; caci nimenea, rugandu-se, nu poarta un cuget nesmerit si manios. De aceea, scurt vorbind, cuvioasa rugaciune curateste si indrepteaza toate puterile sufletului si toate lucrarile faptuitoare si intelegatoare; si mai ales isi alipeste vederea de Dumnezeu si, ca urmare, de dragostea dumnezeiasca, intr-o petrecere si vietuire linistita, potrivit cu cele spuse mai inainte. Iar gandul tau, intorcandu-se inauntru tau, sa cugete si sa priveasca la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugandu-se netulburat de rasuflarea pe nas. Si sa ramana cat mai mult acolo. Caci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe si necontenite, desfiinteaza robia mintii, pricinuieste pacea intelegatoare a sunetului, prilejuieste rugaciunea si lucreaza impreuna cu Dumnezeu la aflarea rugaciunii inimii prin harul Duhului de viata facator, in Hristos Iisus, Domnul nostru. Trebuie sa stii, vazatorule, care vezi lucrurile de taina si te desfatezi de Dumnezeu e prin fire Binele mai presus de fire. Nu e un Bine supus unor legi ale naturii. Ci e desavarsit liber de acestea si deci neingustat de nici o lege. E bun propriu-zis, adica e bun pentru ca vrea, dar in acelasi timp aceasta tine de firea Lui. Libertatea si firea sunt la El unul si acelasi lucru; libertatea aceasta nu poate fi si rea, pentru ca n-ar mai fi o libertate deplina. Raul exercita totdeauna o sila asupra celui rau. Tot ce e creat esupus unor legi, in ultima analiza macar legii dumnezeiesti. Pentru ca nimic din cele create, nu-si este propria lege a existentei sale. Numai in comuniune cu Dumnezeu faptura rationala e complet libera. Pofta acestei fapturi e indreptata spre bine, dar Binele adevarat si deplin e Dumnezeu. Luminarea dumnezeiasca ramane rezervata numai treptei duhovnicesti celei mai inalte. Dar si celor ajunsi la ea li se recomanda o anumita rezerva in acceptarea ei. Am avea deci mai intai un apofatism ca simtire a lui Dumnezeu care nu e vazut, si apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta inseamna ca rugaciunea in inima e o rugaciune patrunsa de o mare simtire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacate, parca ii strange celui ce se roaga inima si stoarce din ea lacrimi. Gandul adunat in inima intensifica aceasta simtire de durere a inimii, caci prin el subiectul lui e chinuit intens de pacatele sale. Netulburat de nimic altceva, acela cugeta cu toata simtirea numai la pacatele sale. Dar cugetarea la pacatele sale trebuie sa fie asociata si cu dragostea de Dumnezeu cel milostiv, cu induiosarea provocata de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simtirii inimii, a inmuierii ei, la prefacerea ei in izvor de lacrimi. Precum Dumnezeu si omul sunt doi, tot asa si ele sunt doua, fie ca gen, fie ca specie, plansul si lacrimile. Caci una se deosebeste mult de cealalta, macar ca amandoua sunt bune si daruite de Dumnezeu si ne castiga bunavointa lui Dumnezeu si mostenirea harazita de ea. Plansul are ca izvor frica de Dumnezeu si intristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiasca si pe Dumnezeu. Cel dintai nu veseleste firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult si mai presus de fire. Cel dintai este al incepatorilor, cele de al doilea, ale celor ajunsi la desavarsire prin har. Aici se face deosebire intre plans, sau tanguire, care e produs mai mult de gandul la pacate, si intre lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de Dumnezeu. Dar acestea doua nu sunt totusi total separate. In lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu nu se uita de pacatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar in plansul pentru pacate nu lipseste total increderea in mila iertatoare a lui Dumnezeu. Inainte s-a vorbit totusi de introducerea unui gand in inima. Dar acela a fost gandul la pacate, sau la mila lui Dumnezeu. Gandurile care nu trebuie introduse in inima sunt gandurile la lucrurile din afara, trebuincioase hranei, placerilor, ganduri de slava, gandurile grijilor. Acestea tin mintea in afara. Gandul la pacate si la Dumnezeu o ajuta sa intre si sa ramana inauntru, in inima, si langa Dumnezeu. Cinci sunt lucrarile linistii: rugaciunea, sau pomenirea neincetata a lui Iisus, introdusa prin respiratie in inima, fara nici un fel de gand, ceea ce se izbuteste prin infranarea deobste a pantecelui, a somnului si a celorlalte simturi, inauntru chiliei, cu ajutorul smereniei. Apoi putina cantare si citire din Dumnezeiestile Evanghelii si din Sf Parinti si din capetele despre rugaciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie si Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte si la cele asemenea; in sfarsit, putin lucru de mana. Si iarasi trebuie sa se faca intoarcerea la rugaciune, chiar daca lucrul 20

acesta cere o oarecare silire, pana ce mintea se va obisnui sa lepede imprastierea de la sine prin gandul la Domnul si prin neincetata consimtire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor incepatori care voiesc sa se linisteasca. Deci, unul ca acesta trebuie sa nu iasa des din chilie, sa se fereasca de orice convorbire si privire, afara de cazul unei mari trebuinte. Dar, si atunci, sa o faca cu luare aminte, cu paza si cat mai rar. Pentru ca nu numai incepatorilor, ci si celor ce-au inaintat, unele ca acestea le pricinuiesc imprastiere. Rugaciunea aceasta facuta cu luare aminte, fara gandul la ceva, prin cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" inalta mintea in chip nematerial si cu totul negrait spre insusi Domnul cel pomenit, iar prin: "miluieste-ma pe mine", o face sa se intoarca la ea insasi, nesuferind sa nu se roage pentru sine. Dar cel ce a inaintat in dragoste, se indreapta prin experienta numai spre Domnul, pentru ca a luat incredintare despre lucrul al doilea (despre iertare). De aceea, Parintii nu ne predau totdeauna rugaciunea intreaga, ci unul intreaga, cum e Gura de Aur, altul pe "Domnul Iisus", ca Pavel, care a adaugat: "in Duhul Sfant" (1 Cor. 12, 3), vorbind de rugaciunea din timpul cand inima primeste lucrarea Duhului Sfant, prin care se si roaga; aceasta e rugaciunea celor ce au inaintat, desi inca nu pana la desavarsire, care este iluminarea. Iar Sfantul Ioan Scararul zice: "Loveste pe vrajmas cu numele lui Iisus" si: "Pomenirea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta", si nu mai adauga nimic. Dar e ingaduit si incepatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori sa se roage in minte cu o parte a ei. Sa nu schimbe insa des felul rugaciunii, ca sa nu patimeasca o imprastiere prin aceasta. Staruind in metoda amintita a rugaciunii curate, chiar daca nu in chip curat, din pricina inchipuirilor cu care este obisnuit si a gandurilor ce i se fac piedica, cel ce se nevoieste ajunge la obisnuinta de a se ruga nesilit, de a starui cu mintea in inima si de a nu o introduce in chip silit prin inspirarea aerului, ca pe urma sa sara indata de acolo, ci sa staruiasca acolo si sa se roage de la sine. Aceasta e si se numeste rugaciunea inimii. Ei ii premerge o anumita caldura in inima, care izgoneste gandurile ce impiedica rugaciunea curata amintita sa se implineasca in chip desavarsit. Si, asa staruind mintea se roaga neimpiedicat in inima. Iar intr-o astfel de caldura si rugaciune, dragostea fata de Domnul Iisus cel pomenit se naste in inima in asa fel incat incep sa curga din ea din belsug si lacrimile dulci din dorul lui Iisus cel pomenit. Deci pentru a se invrednici cineva de acestea si de toate cele de dupa ele, pe care nu e vremea sa le spunem acum, trebuie sa se sarguiasca, cum s-a zis, sa aiba frica lui Dumnezeu inaintea ochilor, impreuna cu pomenirea lui Iisus inauntru inimii si nu simplu in afara. In felul acesta se departeaza usor nu numai de la faptele cele rele, ci si de la gandurile patimilor si sporeste pana acolo incat se umple de incredintarea dragostei lui Dumnezeu fata de sine. Dar, sa nu caute el insusi sa vada aratarea Lui, ca sa nu primeasca pe cel ce, fiind intuneric, se preface a fi lumina. Iar cand, fara sa caute mintea vede o lumina, sa nu o primeasca, dar nici sa nu o lepede, ci sa intrebe pe cel ce are putere sa invete, si sa afle astfel adevarul. Si daca afla pe cineva care sa-l invete, nu numai dupa cum a cunoscut din Dumnezeiasca Scriptura, ci fiindca a patimit in chip fericit si el insusi iluminarea, sa dea multumire lui Dumnezeu. Daca nu, e mai bine sa nu o primeasca, ci sa alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de vedere, precum am invatat si in privinta aceasta cu fapta de la Parinti, chiar daca in unele scrieri ale lor arata semnele luminii amagitoare si neamagitoare. Dar precum toate cele spuse inainte le-ai auzit prin glas viu, asa si despre aceasta vei auzi la vreme potrivita. Caci acum nu e vremea potrivita. Acum trebuie sa afli, mai degraba, impreuna cu altele si inainte de altele, aceasta: ca precum cel ce voieste sa invete a sageta, nu intinde arcul fara un semn, asa cel ce vrea sa invete a se linisti, sa aiba ca semn blandetea necontenita a inimii, netulburand si netulburandu-se niciodata pentru nimic, afara de cazul cand e vorba de dreapta credinta, iar aceasta o poate face usor, departandu-se de la toate si tacand cat mai mult. Si daca se intampla vreodata sa nu faca asa, sa se caiasca indata si sa se ocarasca pe sine, iar pentru viitor sa ia aminte, ca sa cheme in liniste si in constiinta curata pe Iisus, punandu-L ca inceput, cum am zis inainte. Iar inaintand pe cale, sa aiba harul dumnezeiesc odihnindu-se in suflet si nu numai asa, ci si odihnindu-i sufletul in chip desavarsit de dracii si de patimile care-l suparau inainte, si veselindu-i-l cu o veselie negraita. Caci, chiar daca il supara iarasi, nu-l mai inraiuresc, fiindca nu mai e in tovarasia lor si nu mai doreste placerea de la ei. Fiindca toata dorinta unuia ca acesta s-a 21

indreptat spre Domnul, cel ce i-a dat harul Sau. Mai este el razboit prin ingaduinta, dar nu prin parasire. Pentru ce? Ca sa nu se inalte mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca, razboit, sa tina in el necontenit smerenia, singura prin care, nu numai ca invinge pe vrajmasii falosi, ci se si invredniceste de daruri mereu mai mari. Fie ca sa ne invrednicim si noi de acestea din partea lui Hristos, Care s-a smerit pe Sine pentru noi si Care daruieste celor smeriti harul Sau cu imbelsugare, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin! Convertirea lui Petre Tutea sau "De pe calea omului pe calea lui Dumnezeu" Petre Tutea a implinit astazi 88 de ani (6 octombrie 1996). Nu da importanta evenimentului, insa vin cativa tineri care incearca sa-i ofere o bucurie pe care el nu o are. Varsta nu-l bucura; varstele lumii da, insa nu a lui, care se simte din ce in ce mai depasit de ritmurile unei vieti pe care n-o mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezenta contemplativ-meditativa. Dar cat de mult avea sa insemne aceasta prezenta... - In tinerete ati fost director de studii in Ministerul Economiei Nationale si puteti spune ca aveati atunci o meserie. Astazi, la 88 de ani, ce meserie credeti ca aveti in cetatea romaneasca? Doar nu sunteti un pensionar... - Daca exista o stiinta a natiunii, eu sunt de meserie roman! - Rezumand, viata v-a fost impartita in doua perioade distincte: una de stanga, cand scriati articole induiosatoare si descriati soarta celor sarmani si prosti, si una de dreapta, a nazuintelor nationale, cand v-ati apropiat si de credinta. - Uite, cu prostii m-ara lamurit. Eram odata cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre prosti. Prostii, zic, reprezinta ideea de repetitie goala: o iau totdeauna de la inceput. Sunt invariabili ca orice lucru neinzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu imi spune: Prostii sunt foarte variabili. Eu am un prieten si de cate ori il intalnesc e mult mai prost decat il stiam. - Cum ati facut trecerea de la ateism la credinta? - Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul asta, insa exista doua cai: calea omului si calea Domnului. Cea a omului e batatorita de filozofie, stiinte si tehnica. Pe calea Domnului, omul este insotit de rugaciune. Iar eu am mers multa vreme doar pe calea omului. - De fapt, ca prima consecinta a acestei treceri, ati descoperit adevarata libertate... - Evident. Singura zona in care actioneaza libertatea absoluta a lui Dumnezeu este ritualul crestin din Biserica. Acolo nu exista teroare, forta coercitiva, ci eliberare absoluta a omului de legile pamantului, carnii si spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decat pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care puncteaza istoria. - Ati avut momente cand prezenta lui Dumnezeu in viata dumneavoastra a fost evidenta? - Ar fi o mare indrazneala sa afirm prezenta lui Dumnezeu in viata mea, dar si o mare bucurie sa spun ca am simtit aceasta prezenta. - Daca politic trecerea de la stanga la dreapta a fost posibila fara prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credinta cred ca a avut un plus de tragedie. - Sigur. Mi-am dat seama ca singura definitie completa a omului este data de teologie: omul este fiinta religioasa. Filozofia si stiintele sunt ancore in calea omului. Singura credinta este descoperitoarea caii adevarate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul ca nu am realizat in mine un mare teolog. In afara de teologie, se face onanie de prestigiu. - Initial, ati plecat de la convingerea ca efortul cunoasterii e un efort strict individual. Nu aveati, atunci, nevoia unei invecinari transcendente. - Nu te poti cunoaste singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevar, cand spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Insa mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plasmuieste, dar e incapabil sa primeasca. - Credinta e un mod pur de a gandi? 22

- Intrebat fiind cum intelege gandirea, in forma pura sau in exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamant pentru a fi sesizate senzorial si de prosti! - Puritatea imprumuta ceva si din frumusete. - Da. Bulgakov a fost intrebat de ce il iubeste pe Dumnezeu. Pentru ca a raspuns: Dumnezeu este o frumusete crestina, a fost acuzat de erezie. - In credinta, care este "erezia" dumneavoastra? - Erezia mea e sistemul clasic. Mai precis: aspiratia catre sistem. Cand gandesc un sistem, ma pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sunt arhetipuri, modele nepieritoare si perfecte. Cand gandesc, nu gandesc cuvintele purtatoare de concepte, ca idei, ci gandesc in idei. Acum, am redefinit radical sistemul. Lam increstinat! "Erezia" ar consta deci intr-un preaplin de idei... Da. - Ati trait si alte ispite in viata. Printre acestea, tensiunea dintre politic si economic v-a preocupat multa vreme. - Pai, am fost in Ministerul Economiei Nationale... Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Stii cum vad eu diferenta dintre omul politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos, omul economic, negustorul, o rata care se uita la el. - Perioada stangista din tinerete - am putea s-o trecem si pe ea printre "erezii"? - Stiu eu? in vremea mea circula o vorba: daca cineva pana la treizeci de ani nu e democrat si de stanga, nu are inima; daca peste treizeci de ani nu e conservator si de dreapta, e tampit! - Cum va apare imaginea lumii de astazi, la 88 de ani? - Eh... Societatea noastra de astazi este, evident, un turn al lui Babel. Oamenii traiesc in turnul lui Babel pentru ca sunt oameni. Omenescul nu e firesc. El reprezinta o mutatie biologica, urmare a caderii in pacat. Si cu toate acestea, crestin vorbind, intre Kant si Adam nu e nici o deosebire... De! E regretabil ca timpul trece. Eficacitatea timpului doare. Cand simti ca timpul e eficace, te ia maiculita dracului! Simt un vid interior. Cred ca sunt pierdut. Drama este ca acum ma simt numai om... Pana acum am pendulat, ideatic, intre supraom si neom. - Drama de a fi om e de fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culmineaza in moarte... - Nu ma tem de moarte. Ma tem de insingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile si victoriile acestei tari, ma simt ca un par in mijlocul furtunii. Singura nadejde este ca, om cum sunt, Dumnezeu ma iubeste si asa... Tutea trecea in revista acea umanitate peregrina cu calmul si bucuria cu care parintele isi numara copiii. Se perindau nenumarate intrebari, disperari sau comoditati, insa nici o intrebare nu a fost luata ca atare, nici o disperare nu a fost sporita si nici o comoditate incurajata. Pus in fata unei varietati naucitoare, Tutea gasea repede un limbaj care, general, invatator, consolator, patrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti. Fara un program fix, haotica in aparenta, viata cu Tutea era o permanenta asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru ca mai avea ceva de adaugat, de spus in plus, intru o si mai mare intarire. Isihia si tacerea in rugaciune "Adevarul dumnezeiesc nu sta in cuvinte, ci in tacere, in linistea inimii, in care ramai printr-o indelunga suferinta." (Cartea unui sarac cu duhul) "Iisus Hristos, Cuvantul care a rasarit din tacere." (Santul Ignatie al Antiohiei). O apoftegma din Pateric povesteste despre vizita episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din pustie. Doritori sa-l impresioneze pe inaltul oaspete "fratii care se adunasera i-au cerut avvei Pamvo: Spune-i papei un cuvant de zidire. Batranul le-a zis: Daca nu-l zideste tacerea mea nu-i va folosi nici cuvantul meu." Este o istorioara emblematica intrucat ne arata marea importanta pe care traditia vietuirii pustnicesti o acorda isihiei, linistirii si tacerii. "Dintre toate virtutile Dumnezeu a ales isihia", spune o alta apoftegma. "Asa cum o apa maloasa nu se limpezeste daca o tulburi mereu, nu poti deveni monah 23

fara isihie", precizeaza Sfantul Nil din Ancira. Isihia are o semnificatie care depaseste cu mult un simplu mutism. Ea poate fi inteleasa in mai multe feluri, dupa adancimea launtrica a fiecaruia. La origine, cuvantul hesyhast desemna un eremit in general, un monah din singuratate, diferit de monahii unei comunitati cenobitice. Acesta este intelesul pe care-l intalnim la Evagrie Ponticul (346399), Nil si Palladie la inceputul secolului al V-lea si la Parintii pustiei Chiril din Scitopolis, Ioan Moshus, Varsanufie, in canoanele lui Justinian si, mai tarziu, la autori ca Sf Grigorie Sinaitul (12551346). E sensul exterior care trimite, in termeni spatiali, la relatia pe care o are un om cu semenii lui. Mai specific, tot la nivelul spatial si exterior, dar si cu o dimensiune launtrica si duhovniceasca, isihia poate trimite si la starea pe care o are monahul in chilia sa, fie eremit, fie cenobit: "Isihia (linistea) este a sta in chilie cu frica si cunostinta lui Dumnezeu, ferindu-te si de pomenirea de rau si de cugetarea inalta, spune avva Ruf unui frate. Acest fel de liniste, fiind nascatoare de toate faptele bune, pazeste pe calugar de sagetile vrajmasului cele infocate, nelasandu-l sa se raneasca de ele. Asa, frate, pe aceasta castig-o aducadu-ti aminte de clipa mortii tale, caci nu stii in ce ceas vine furul; deci dar, trezeste-te pentru sufletul tau!". Aici isihia e asociata cu un alt cuvant important in traditia pustiei: nepsis, cumpatare duhovniceasca, veghe sau trezvie. Isihast este, prin urmare, cel care implineste cuvantul awei Moise: "Du-te, sezi in chilia ta si chilia te va invata pe tine toate." El tine in minte sfatul dat de avva Arsenie unui frate care-i spusese: "Ma supara gandurile zicandu-mi: nu poti sa postesti, nici sa lucrezi, deci macar cerceteaza pe cei bolnavi, caci si acest lucru este dragoste. Iar batranul, stiind semanaturile dracilor, i-a zis lui: Mergi, mananca, bea, dormi si nu lucra, numai de chilie nu te departa. Caci cuviosul stia ca rabdarea in chilie duce pe calugar la randuiala lui." Nimeni n-a formulat mai bine ca sfantul Antonie cel Mare legatura dintre isihie si chilie, in celebra apoftegma: "Precum pestii zabovind la uscat mor, asa si calugarii, zabovind afara din chilie sau petrecand cu mirenii se slabanogesc in taria linistirii lor." Monahul care ramane in chilie este asemenea corzii unui instrument bine acordat. Isihia il tine intr-o stare de tensiune vie, dar fara neliniste sau exces. Daca ramane mult afara sufletul, i se moleseste si se delasa. Chilia, cadrul exterior al isihiei, este in primul rand atelierul rugaciunii neincetate. Principala activitate a monahului care ramane linistit si tacut in chilia lui este amintirea neintrerupta a lui Dumnezeu in duh de pocainta si de strapungere a inimii. Unui batran care dorea sa inceapa o forma ostentativa de viata ascetica, avva Ammona i-a zis: "Mai vartos sezi in chilia ta si mananca putin in fiecare zi si ai totdeauna cuvantul vamesului in inima ta. Si asa poti sa te mantuiesti." Cuvintele vamesului - "Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine, pacatosul!" - sunt foarte apropiate de formula Rugaciunii lui Iisus care apare din secolul al VI-lea, mai ales la Varsanufie din Gaza (+spre 540) si in viata avvei Filimon. Ioan din Gaza a scos bine in relief legatura dintre izolarea in chilia monastica si chemarea Numelui. Referindu-se la insotitorul sau, eremitul Varsanufie, spune: "Chilia lui, in care s-a ingropat de viu, ca intr-un mormant, pentru Numele lui Hsus, este loc de odihna, unde nu calca demonul, nici capetenia lui, diavolul. Caci s-a facut un loc sfant, pentru ca e locasul lui Dumnezeu." Pentru isihast, chilia e o casa de rugaciune, un sanctuar, un loc de intalnire al omului cu Dumnezeu. Cum spune o apoftegma anonima: "Chilia monahului cuptorul din Babilon in care cei trei tineri L-au intalnit pe Fiul lui Dumnezeu; este stalpul de nor din care Dumnezeu ii vorbea lui Moise". Pentru parintele Matta El-Maskine, eremit copt contemporan si egumen al manastirii Sfantul Macarie din pustia scita, chilia nu-i altceva decat centrul "prezentei" lui Dumnezeu. Unui vizitator care l-a intrebat daca are de gand sa plece in pelerinaj in Tara Sfanta, i-a raspuns: "Sfantul Ierusalim este aici, inauntrul si imprejurul acestor grote. A mea este chiar cea in care Mantuitorul meu, Iisus Hristos, a fost inmormantat dupa moartea Sa si din care a inviat. Aici, in aceasta grota, este Ierusalimul si toate sfintele lui bogatii". Astfel, sensul isihiei devine din ce in ce mai interiorizat. Prin spiritualitatea chiliei ea trimite nu numai la o conditie exterioara si fizica, ci si la o stare sufleteasca, desemnand atitudinea celui care, in inima sa, se tine in fata lui Dumnezeu. Cum spune Sf Teofan Zavoratul (1815-1894) "lucrul cel mai important este de a sta in fata lui Dumtiezeu cu mintea in inima si de a ramane astfel neincetat, zi si noapte, pana la sfarsitul vietii." Este exact ceea ce inseamna linistea si tacerea chiliei pentru isihast. Intr-o perspectiva si mai 24

interiorizata, isihia inseamna "revenire in sine". Este definitia clasica propusa in toata plenitudinea de Sfantul Ioan Scararul (+650): "Cel ce se linisteste se sarguieste sa inchida netrupescul in casa trupeasca, ceea ce e un lucru preaminunat". Isihastul, in sensul adevarat al termenului, nu este cel care vietuieste trupeste in pustie, ci acela care calatoreste launtric in propria-i inima. Nu este cel care s-a separat fizic de altii inchizandu-si usa chiliei, ci acela care "s-a reintors inauntrul-sau" inchizand usa mintii. "Si-a venit in sine" spune Sf Ev Luca despre fiul risipitor. Este exact ceea ce face isihastul. Isihastul raspunde cuvantului lui Hristos: "Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru" (Luca 17,21). El cauta mereu sa-si "pazeasca inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata". Daca isihastul este intr-adevar un solitar traitor in pustie, singuratatea nu este un loc geografic, ci o stare sufleteasca. Adevarata pustie e in adancul inimii. Sf Vasile cel Mare a descris foarte bine aceasta "revenire in sine": "Cand mintea nu se risipeste in lucrurile din afara si nu se mai imprastie in lume prin simturi, se intoarce in sine si se inalta cu gandul la Dumnezeu." La randul sau, Sf Isaac Sirul cere: "Fii in pace in inima ta si cerul si pamantul vor fi in pace cu tine. Straduieste-te sa intri in vistieria dinauntrul tau si vei vedea comoara cea cereasca; caci una sunt si aceeasi si, intrand in una, le contempli pe amandoua. Scara imparatiei lui Dumnezeu este in tine, ascunsa in sufletul tau. Adanceste-te in tine insuti, departe de pacat, si vei gasi scara pe care vei putea sa te inalti." Acest rapid parcurs al diferitelor sensuri ale isihiei ne-a aratat limpede nivelurile diferite ale intelesului, din afara spre inauntru, care traverseaza termenul. O apoftegma a Parintilor pustiei deosebeste trei niveluri: "Avva Arsenie, fiind inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: Doamne, indrepteaza-ma, ca sa stiu cum ma voi mantui. Si i-a venit lui glas zicandu-i: Arsenie, fugi de oameni si te vei mantui. Acesta, dupa ce s-a dus la viata calugareasca, iarasi s-a rugat zicand acelasi cuvant. Si a auzit glas zicand: Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii!" Sa fugi de oameni, sa taci, sa traiesti in reculegere. Acestea sunt cele trei trepte ale isihiei. Prima e de natura spatiala: este vorba de despartirea exterioara, fizica de oameni. A doua, si ea exterioara: "sa taci", sa te abtii de la vorbire. Dar nici una, nici cealalta nu sunt suficiente pentru a face dintr-un om un isihast. Caci poti trai in singuratate fizica si sa nu vorbesti dar sa fii, launtric, nelinistit si agitat. Pentru a ajunge la adevarata linistire launtrica trebuie sa treci de la a doua la a treia treapta, de la isihia exterioara la cea launtrica, de la simpla absenta a cuvintelor la ceea ce numeste Sfantul Ambrozie al Milanului (+397) negotiosum silentium, tacerea activa si creatoare. Rezumand aceasta importanta invatatura duhovniceasca. Sf Ioan Scararul scrie: "inchide trupului tau usa chiliei si cuvantului usa limbii, si duhului rau usa dinauntru." Distingerea acestor trepte ale isihiei este importanta in special pentru relatia isihastului cu societatea. Un om poate fugi in pustia vizibila si geografica, dar inima sa-i ramana in lume: si invers, cineva poate continua sa traiasca trupeste in cetate si sa fie un adevarat isihast in inima lui. Pentru crestin este importanta starea duhovniceasca, nu cea spatiala. E adevarat ca pentru unii autori ai Rasaritului crestin, mai ales pentru Sf Isaac Sirul, isihia launtrica e imposibila fara singuratatea exterioara. Dar nu este un punct de vedere unanim. In apoftegmele lor, Parintii pustiei povestesc nu o data despre laici cu o viata activa in mijlocul lumii, cu o traire comparabila cu cea a eremitilor si anahoretilor: un medic din Alexandria, de exemplu, este considerat la fel de imbunatatit duhovniceste ca si Sfantul Antonie cel Mare. Sfantul Grigorie Sinaitul nu l-a tuns in monahism pe ucenicul sau Isidor, ci l-a trimis din Muntele Athos la Tessalonic pentru a sluji ca model si calauza unui grup de laici. N-ar fi procedat astfel daca ar fi considerat ca vocatia de "isihast urban" este o contradictie de termeni. Pentru Sf Grigorie Palama (1296-1359) este evident ca porunca Sf Ap Pavel, "Rugati-va neincetat" e adresata tuturor crestinilor, fara exceptie. Aici trebuie sa amintim ca expresiile "viata activa" si "viata contemplativa" au, pentru parintii asceti greci ca Evagrie Ponticul sau Sf Maxim Marturisitorul, un sens aparte. "Viata activa nu este, pentru ei, viata de slujire in lume - predica, invatatura, asistenta sociala - ci lupta launtrica pentru invingerea patimilor si dobandirea virtutilor. In acest sens, se poate spune ca numerosi pustnici si consacrati care traiesc intr-o izolare severa duc o "viata activa". Dar se poate spune si ca exista barbati si femei, daruiti in intregime slujirii in lume, care tin rugaciunea inimii si duc o "viata contemplativa". 25

Sf Simeon Noul Teolog credea ca plenitudinea "vederii" lui Dumnezeu e cu putinta atat in "mijlocul oraselor" cat si "in munti si chilii". Pentru el, oamenii casatoriti, in ciuda obligatiilor lumesti: copii, grijile inerente si responsabilitatea menajului, se pot ridica pana la culmile contemplatiei. Faptul ca avea soacra nu l-a impiedicat pe Sf Ap Petru sa fie chemat de Domnul sa-L urmeze pe Tabor ca sa-I contemple slava si Schimbarea la Fata. Vedem iarasi ca nu situatia exterioara e criteriul, ci realitatea launtrica. Acelasi lucru este valabil si pentru cuvant si tacere. Asa cum e posibil sa traiesti in cetate si sa fii isihast, poti prin meseria ta sa vorbesti mult si sa fii totusi tacut launtric. Cum spune avva Pimen: "E un om care se pare ca tace, dar inima lui osandeste pe altii. Unul ca acesta totdeauna graieste. Si este altul care de dimineata pana seara graieste si tacere tine, adica fara folos nimic nu graieste." Asa au fost, in secolul al XIX-lea, Sf Serafim de Sarov si staretii Leonida si Ambrozie de la Optina. Obligati de slujirea lor sa primeasca valul neintrerupt de vizitatori - pana la mai multe sute pe zi - nu-si pierdeau totusi isihia launtrica. De fapt, datorita ei aveau puterea de a-i indruma pe altii. Pentru ca tasneau din aceasta tacere interioara, cuvintele lor aveau puterea sa atinga si sa strapunga inimile. Deosebirea dintre tacerea din afara si cea launtrica a fost definita cu claritate de Ioan din Gaza, in Scrisorile sale. Intr-o zi, un frate traitor in obste, gasind ca ascultarea lui de tamplar al manastirii ii pricinuia multe tulburari si necazuri, l-a intrebat daca n-ar fi mai bine sa plece in singuratate pentru "a se nevoi in tacerea de care au vorbit Parintii." Batranul i-a raspuns: "Cat despre tacerea de care vorbesc Parintii, nu stii ce este, cum nu stiu multi. Caci tacerea aceasta nu inseamna a tacea cu gura. Pentru ca exista un om care graieste zeci de mii de cuvinte folositoare si i se socoteste ca tacere. Si e altul care graieste un singur cuvant desert si i se socoteste ca si cand ar fi calcat in picioare toate invataturile Mantuitorului. Caci El insusi a zis: ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua Judecatii." Pazirea inimii, revenirea in sine, tacerea launtrica presupun trecerea de la multiplicitate la unitate, de la diversitate la simplitate si saracie duhovniceasca. Cum spune Evagrie Ponticul, mintea trebuie sa se goleasca. Reluand un aforism al acestuia, Sf Ioan Scararul precizeaza: "Isihia inseamna izgonirea oricarui gand." Scopul isihiei acesta este: sa realizezi treptat o liniste launtrica, sa-ti golesti mintea de orice imagine vizuala sau conceptuala, pentru a putea contempla, in toata curatia, imparatia lui Dumnezeu. In acest sens e isihastul cel care a trecut de la praxis la theoria, de la viata activa la cea contemplativa. Dupa ce il opune pe isihast celui ce inca se lupta cu patimile, pratikos, Sf Grigorie Sinaitul vorbeste despre "isihastii care doar se roaga lui Dumnezeu in inima lor si se pazesc de orice gand." Deci isihastul nu este atat cel ce se abtine de la intalnirea si vorbirea cu altul, cat cel care, in rugaciunea lui, renunta la orice cuvant, imagine sau rationament discursiv si se "ridica deasupra simturilor intr-o tacere curata." Desi se numeste "saracie cu duhul", aceasa tacere curata este departe de a fi o simpla lipsa sau privatiune. Daca isihastul cauta intr-adevar sa-si curateasca mintea cat mai mult posibil de orice imagine, orice concept omenesc, prin aceasta "anihilare de sine" urmareste de fapt ceva ziditor: sa se umple de sentimentul si plinatatea prezentei dumnezeiesti. Cum spune Sfantul Grigorie Sinaitul: "La ce bun sa te risipesti in cuvinte? Rugaciunea este cea care lucreaza toate in tot omul." Rugaciunea este Dumnezeu: nu este in primul rand ceea ce fac eu, ci ceea ce face Dumnezeu in mine - "nu eu, ci Hristos traieste in mine". Calea isihastului este dezvaluita limpede de cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul cu privire la Mesia: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez" (In. 3, 30). Isihastul isi inceteaza propria lucrare nu din trandavie, ci pentru a intra in lucrarea iui Dumnezeu. Tacerea lui nu este un vid negativ, o pauza intre doua cuvinte, un scurt repaus inainte de a relua vorbirea, ci cu totul pozitiva: o atitudine vie de atentie, de vigilenta si, inainte de toate, de ascultare. Isihastul este, prin excelenta, cel care asculta. Cel ce se deschide prezentei Celuilalt: "Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10). Dupa Sf Ioan Scararul. "isihastul este cel ce striga cu tarie: Gata este inima mea, Dumnezeule.. Isihast este cel care zice: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. Retragandu-se in sine, isihastul patrunde in camara de taina a inimii si stand in fata lui Dumnezeu asculta cuvantul fara de cuvinte al Creatorului sau. 26

"Cand te rogi - sfatuieste un scriitor ortodox finlandez - tu, tu insuti, trebuie sa taci (...) lasa rugaciunea sa vorbeasca". Sau, mai exact, lasati-L numai pe Dumnezeu sa vorbeasca. "Omul ar trebui sa ramana mereu tacut si sa-L lase pe Dumnezeu sa vorbeasca". Iata ce incearca sa implineasca isihastul. Isihia inseamna deci trecerea de la rugaciunea mea la rugaciunea lui Dumnezeu care lucreza in mine sau, vorbind ca Sf Teofan Zavoratul, trecerea de la rugaciunea "ostenitoare" si "ardenta" la cea "spontana" si "izvoratoare". Adevarata tacere launtrica sau isihie este, in sensul cel mai profund, totuna cu rugaciunea neintrerupta a Duhului Sfant in noi. Cum scrie Sf Isaac Sirul: "Caci cand Duhul Se salasluieste, zice, in careva dintre oameni, acesta nu inceieaza din rugaciune. Fiindca Duhul insusi se roaga pururea. Atunci, nici cand doarme acela, nici cand e in stare de veghe, nu se intrerupe rugaciunea din sufletul lui. Ci fie ca mananca, fie ca bea, fie ca doarme, fie ca lucreaza ceva, si pana si in somnul adanc rasar bunele miresme si adierile rugaciunii in inima lui, fara osteneala." De altfel, Sf Isaac Sirul compara intrarea in rugaciunea spontana cu un om care, rasucind cheia in broasca si patrunzand in incapere, toti slujitorii lui tac fiind stapanul cu ei. "Caci miscarile limbii si ale inimii sunt chei in rugaciune. Iar cele de dupa aceea sunt intrare in vistierii. Aici trebuie sa inceteze toata gura si limba si inima, vistiernica a gandurilor, si mintea, carmuitoare a simturilor, si cugetarea, pasare repede zburatoare si plina de indraznire, si orice mestesug al lor. Cei ce cer sa ramana aici! Pentru ca e de fata Stapanul." Isihia, ca intrare in chiar viata si lucrarea lui Dumnezeu, este o stare pe care omul nu o poate realiza decat in parte si nedesavarsit, in timpul acestei vieti, fiind o realitate eshatologica ce nu poate fi atinsa deplin decat in imparatia ce va sa vina. Cum spune tot Sf Isaac Sirul: "Tacerea este taina veacului viitor." In principiu si in linii generale, isihia inseamna rugaciune launtrica si inglobeaza diferite moduri mai specifice de rugaciune. Practic insa, cei mai multi autori ortodocsi din ultimele veacuri inteleg prin isihie o cale duhovniceasca particulara: invocarea Numelui lui Iisus. Cateodata, chiar daca mai putin justificat, cuvantul isihie este folosit, intrun sens si mai restrans, pentru a evoca tehnicile corporale si respiratorii ce pot insoti Rugaciunea lui Iisus. Aceasta asociere a isihiei cu Numele lui Iisus si, se pare, cu respiratia, se gaseste deja in mod explicit la Sfantul Ioan Scararul: "Linistirea (isihia) este neintrerupta inchinare lui Dumnezeu si stare in fata Lui. Pomenirea lui Iisus sa se uneasca cu rasuflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistirii." Care este legatura dintre Rugaciunea lui Iisus si isihie? Cum poate invocarea Numelui sa conduca la tacerea launtrica despre care am vorbit? Rugaciunea e "alungarea oricarui gand", o intoarcere de la multiplicitate la unitate. Oricine se straduieste in mod serios sa se roage launtric, sa se tina in fata lui Dumnezeu cu atentie si reculegere, isi da imediat seama de dezintegrarea sa, de incapacitatea sa de a se concentra in momentul prezent, kairos. Gandurile umbla si se agita in capul sau ca niste muste bazaitoare (Sf Teofan Zavoratul) sau ca niste maimute ce sar din creanga in creanga (Ramakrasna). Aceasta neputinta de concentrare, de a fi aici si acum cu intreaga fiinta, este una dintre cele mai tragice urmari ale caderii. Ce putem face? Traditia ascetica a Rasaritului crestin deosebeste doua metode principale de lupta impotriva gandurilor: Prima, directa, consta in "contrazicerea" gandurilor (logismoi) care ne napadesc, infruntandu-le si incercand sa le inlaturam cu efortul propriei noastre vointe. Dar aceasta metoda poate duce la rezultatul opus, caci, respinse cu violenta, gandurile au tendinta de a reveni cu o forta mai mare. Cine nu e stapan pe sine cu siguranta e mai bine sa foloseasca cea de a doua metoda, care este indirecta. In loc sa combatem direct gandurile ce ne coplesesc si sa le alungam cu puterile vointei noastre, putem incerca sa ne indreptam atentia in alta parte. Din negativa, strategia devine pozitiva: scopul imediat nu mai este golirea mintii de ceea ce este rau, ci umplerea ei cu ceea ce este bine. "Sa nu i te impotrivesti (gandului). Caci aceasta o doresc ei (vrajmasii) si nu vor inceta (sa te razboiasca). Ci alearga la Dumnezeu impotriva lor, aruncand inaintea Lui neputinta ta. Si El va putea, nu numai sa-i departeze, ci chiar sa le ia puterea de a lucra.", ne invata Sf Varsanufie si Ioan. Este evident ca un simplu efort de vointa nu este suficient pentru a opri fluxul de imagini si ganduri care ne inunda launtric. Apoi, asa cum nu ne putem opri respiratia prin autosugestie, nu ne putem 27

opri nici gandurile. "Mintea cugetatoare nu poate sa ramana fara ocupatie", subliniaza Marcu Monahul (sec.V-VI). Atunci cum putem dobandi saracia cu duhul si tacerea launtrica? Daca ne este imposibil sa ne eliberam mintea de agitatia ce o caracterizeaza, putem, in schimb, sa-i simplificam si sa-i unificam lucrarea prin repetarea unei rugaciuni scurte. Fluxul imaginilor si al gandurilor va persista desigur, dar, putin cate putin, vom deveni capabili sa ne detasam. Chemarea repetata ne va ajuta sa "lasam sa treaca" gandurile ce se nasc din constientul si inconstientul nostru. Aceasta "lasare" pare sa corespunda cu ceea ce avea in vedere Evagrie Ponticul, atunci cand vorbea de rugaciune ca "parasire a gandurilor": nu un razboi salbatic, nici o represiune furioasa, ci o blanda dar tenace detasare. Aceasta este psihologia ascetica ce sustine Rugaciunea lui Iisus. Chemarea Numelui ne ajuta sa ne concentram intreaga persoana intr-un singur punct. "Adunati-va mintea imprastiata pomenindu-L pe Iisus Hristos", sfatuieste Sf Filotie Sinaitul. In aceasta lumina, Rugaciunea lui Iisus apare ca o aplicare a metodei indirecte de lupta cu gandurile. In loc sa incercam sa alungam inchipuirile viciate si usuratice printr-o confruntare directa, ne intoarcem mintea si-L privim pe Domnul nostru Iisus Hristos. In loc sa ne incredem in puterile noastre, ne lasam in grija harului ce ne vine prin Numele dumnezeiesc. Chemarea repetata a Numelui ne ajuta sa "lasam sa treaca" gandurile si sa ne desprindem de neincetata vorbarie a lor (logismoi). Ne adunam si ne unim mintea care ramane lucratoare, hranind-o cu un singur gand, intr-un post duhovnicesc deodata bogat si extrem de simplu. Sf Teofan Zavoratul scria: "Pentru a opri aceasta hoinareala, trebuie sa va legati mintea de un singur gand sau de singurul gand la Cel Unic." Pentru Sf Diadoh al Foticeii (sec.V): "Cand am astupat iesirile cu amintirea de Dumnezeu, mintea cere neaparat o lucrare cu care sa-si ocupe vrednicia. Da-i atunci Doamne Iisuse ca singura ocupatie ce poate raspunde pe deplin scopului ei." lata cum poate Rugaciunea lui Iisus sa aduca isihia in inima. De aici decurg doua consecinte importante. Mai intai, ca sa-si atinga scopul, chemarea Numelui trebuie sa fie ritmata si regulata. La un isihast experimentat, dar nu si la un incepator care trebuie sa ramana prudent, chemarea sa fie pe cat posibil continua si fara intrerupere. Elementele exterioare ca mataniile de lana sau respiratia pot fi de folos in stabilirea acestui ritm regulat. Apoi, in timpul rostirii rugaciunii, mintea trebuie sa fie cat mai lipsita de imagini. Pentru aceasta este mai bine sa se practice rugaciunea intr-un loc linistit si, daca este posibil, in intuneric sau cu ochii inchisi mai degraba decat privind o icoana luminata de lumanari sau candela. Sf Siluan Athonitul (1866-1938), cand spunea rugaciunea, avea obiceiul sa-si inchida ceasul desteptator intr-un dulap ca sa nu-i auda ticaitul, apoi isi tragea vechiul lui fes calugaresc din lana groasa peste ochi si urechi. Gandurile si imaginile apar inevitabil in timpul rugaciunii, dar nu trebuie sa le incurajam in mod deliberat. Rugaciunea lui Iisus nu este o forma de meditatie discursiva asupra vietii lui Hristos. Cei care cheama Numele Domnului Iisus Hristos trebuie sa aiba in inima lor convingerea intensa si inflacarata ca se afla in prezenta nemijlocita a Mantuitorului, sa aiba sentimentul ca se afla personal in fata lor si in ei, ca le asculta chemarea si ca le raspunde. Este foarte important ca aceasta constienta a prezentei lui Dumnezeu sa ramana libera de orice reprezentare mintala si sa se rezume la o simpla convingere sau sentiment. Cum spune Sfantul Grigorie de Nyssa (+395), "Mirele se apropie, dar nu apare". Isihia presupune deci o izolare de lume, exterioara si/sau launtrica. Exterioara, prin fuga in pustie. Launtrica, prin "revenirea in sine" si "alungarea gandurilor". Un Parinte al pustiei, Avva Alonie, a zis: "de nu va zice omul intru inima sa ca eu singur si Dumnezeu suntem in lume, nu va avea odihna"." Deci "singur cu Cel Singur". Dar nu este oare un pur egoism sa lepezi valoarea spirituala a creatiei materiale, sa fugi de responsabilitatile fata de semeni? Cand isihastul isi inchide ochii si urechile pentru lume ca Sf Siluan, ce slujire pozitiva si practica aduce aproapelui sau? Este o problema ce poate fi abordata din doua unghiuri de vedere. Mai intai: poate fi acuzat si isihasmul de deformarile "quietismului" occidental din secolul al XVIII-lea? Pana acum, cu buna stiinta n-am tradus isihia prin linistire tocmai datorita sensului dubios al cuvantului "quietism". Are oare isihastul o pozitie similara quietistului? Apoi, care este de fapt pozitia isihastului fata de ceea ce il inconjoara fizic sau uman? Cu ce este de folos celorlalti? 28

Ce este quietismul? Dupa Dictionarul Bisericii Crestine, editat la Oxford, "principiul sau fundamental este condamnarea oricarui efort omenesc. Omul care urmareste desavarsirea trebuie sa ajunga la o completa pasivitate si la anihilarea vointei. Trebuie sa se abandoneze cu totul lui Dumnezeu, pana la a nu se mai ingriji nici de cer, nici de iad, nici chiar de propria mantuire...Sufletul refuza cu buna stiinta nu numai orice forma de meditatie discursiva, dar si orice act caracterizat ca dorinta de virtute, de iubire pentru Hristos sau adorare a Persoanelor divine si se odihneste pur si simplu in prezenta lui Dumnezeu, in credinta pura... Cand atinge culmea desavarsirii, omul nu mai poate pacatui". Daca aceasta este intr-adevar definitia quietismului, isihasmul este tot ce-i poate fi mai strain. Isihia nu este pasivitate, ci trezvie (nepsis), "nu lipsa luptei, ci absenta incertitudinii si a confuziei". Chiar daca isihastul a dobandit treapta contemplarii (theoria), el ramane obligat sa se angajeze in fapte (praxis), sa se straduiasca sa dobandeasca virtutile si sa lepede patimile. Praxisul si theoria, viata activa si viata contemplativa, nu trebuie sa fie privite ca 2 stadii succesive - una incetand cand incepe cealalta - ci, mai degraba, ca 2 trepte ale experientei duhovnicesti ce se intrepatrund si sunt simultan prezente in viata de rugaciune. Fiecare e chemat sa lupte pe planul praxisului pana la sfarsitul vietii. E ceea ce ne invata Sf Antonie cel Mare in aforismele sale: "Aceasta este cea mai mare lucrare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa se astepte la ispite pana la rasuflarea cea mai de pe urma." Si inca: "Cel ce ramane in pustie si se linisteste de trei razboaie este slobod: de auzire, de graire si de vedere: si singurul razboi care-i ramane e cel din inima sa." E adevarat ca isihastul, ca si quietistul, nu apeleaza la meditatia discursiva in rugaciune. Dar faptul ca isihia presupune o "lasare" si o "alungare" a gandurilor si imaginilor nu inseamna ca e o atitudine de "completa pasivitate" si nici o absenta a oricarui "act caracterizat ca iubire de Hristos". Lepadarea gandurilor rele si triviale in timpul Rugaciunii lui Iisus si inlocuirea lor prin singurul gand la Numele Domnului nu are nimic pasiv. Este o maniera pozitiva de controlare a gandurilor. Chemarea Numelui, desi este in mod evident o "odihna in prezenta lui Dumnezeu, in credinta pura", nu implica mai putin o iubire activa a Mantuitorului si un dor mistuitor de impartasire mai deplina de viata dumnezeiasca. Cititorul Filocaliei nu poate sa nu fie frapat de caldura evlaviei pe care o manifesta autorii isihasti, prin prietenia nemijlocita si personala fata de "Iisus al lor", cum marturiseste mai ales Isihie din Batos. Pe de alta parte, contrar quietistilor, isihastul nu pretinde a fi fara de pacat sau de neispitit. Nepatimirea (apatheia) despre care vorbesc textele ascetice nu este o stare de indiferenta pasiva sau insensibila si, cu atat mai putin, o stare in care pacatul nu mai este posibil. "Nepatimirea nu inseamna sa nu mai simti patimile, ci sa nu le mai primesti", scrie Sf Isaac Sirul. Cum spunea Sf Antonie cel Mare, omul trebuie "sa se astepte la ispite pana la suflarea cea de pe urma", iar ispitirea presupune intotdeauna putinta de a cadea in pacat. Avva Avraam conchide: "patimile sunt vii, caci ele sunt numai legate de catre sfinti." Cand un batran pretinde "sunt mort pentru lume", vecinul sau ii sopteste: "nu fi atat de sigur, frate, pana nu vei fi parasit acest trup. Tu poti spune: sunt mort, dar satana nu e mort". Pentru autorii greci, plecand de la Evagrie Ponticul, apatheia este strans legata de iubire, altfel spus, nepatimirea are un continut pozitiv si dinamic. Fundamental, este o stare de libertate spirituala in care omul poate inainta spre Dumnezeu cu un dor nepotolit. Nu este o "simpla mortificare a patimilor trupesti, ci o energie reinnoita si mai buna". Cu alte cuvinte, este o stare sufleteasca in care iubirea inflacarata de Dumnezeu si de aproapele nu lasa nici un loc patimilor egoiste si animalice. Pentru a sublinia mai bine caracterul dinamic al nepatimirii, Sfantul Diadoh al Foticeii nu ezita sa vorbeasca de "focul nepatimirii". Toate acestea arata prapastia care desparte isihasmul de quietism. Cea de a doua intrebare: daca isihasmul nu este quietism, cel putin nu in sensul dubios si eretic, in ce masura este negativ in viziunea sa despre lumea materiala si antisocial in atitudinea fata de altul? In Pateric aflam istoria a trei prieteni care au devenit monahi. "Cel dintai sia ales sa fie impaciuitor, adica sa se sileasca sa impace pe cei ce ii va vedea ca sunt invrajbiti. Cel de al doilea si-a ales sa cerceteze bolnavii si sa le slujeasca lor. Iar cel de al treilea si-a ales fara-degrija, adica viata linistita si a mers si s-a linistit in pustie. Dupa un timp, primii doi se simt obositi si descurajati. In ciuda straduintei lor staruitoare n-au ajuns sa fie la inaltimea a ceea ce li se cerea. Aproape deznadajduiti, se hotarasc sa mearga la fratele din pustie si sa-i spuna necazurile lor iar el 29

sa le spuna despre lucrarea sa. Pustnicul a ramas mai intai tacut apoi, sculandu-se, a mers la balta si luand apa cu un vas, a turnat si a umplut un pahar si l-a adus la dansii si le-a zis lor: cautati, fratilor, si vedeti bine cum este aceasta apa. Si era apa tulbure, pentru ca atunci o luase din balta. Si punand-o sa stea putin, s-a asezat si s-a limpezit apa precum cristalul. Iarasi le-a aratat-o zicand: cautati acum, fratilor, si vedeti apa aceea care era tulbure, cum s-a limpezit. Iar ei, cautand, se minunau, ca isi vedeau intr-insa, ca in oglinda fetele lor. Apoi le-a zis: vedeti, fratilor, si intelegand sa cunoasteti ca, precum ati vazut apa aceasta cum era intai tulbure si intunecata, iar acum limpede si luminata, asa este si cel ce traieste in lume cu oamenii: de tulburarea galcevilor lumesti e tulburat si intunecat si nusi vede pacatele si rautatile sale. Iar daca se deosebeste pe sine si iese din galceava, atunci i se limpezeste inima, mintea si toate simturile lui. Astfel, isi vede si isi cunoaste pacatele si rautatile sale." Asa se termina istorisirea. Nu ni se mai spune ce invatatura au tras cei doi din parabola pustnicului. Poate s-au intors in lume si si-au reluat munca, dar cu putina isihie a pustiei in ei? Daca au facut acest lucru inseamna ca au inteles din cuvantul anahoretului ca slujirea sociala nu este suficienta in sine. Daca nu exista un loc de pace in mijlocul furtunii, daca omul, prins in multele lui activitati, nu pastreaza o camaruta de taina in inima sa, unde sa stea singur in fata lui Dumnezeu, viata isi va pierde orice sens duhovnicesc si se va destrama. Fara indoiala, cititorul secolului al XX-lea va fi inclinat sa scoata din aceasta istorioara urmatorul sens: fiecare om trebuie, intr-o oarecare masura, sa fie pustnic in inima lui. Dar oare acesta este sensul original? Desigur, nu. Intentia autorului era, dupa cum se vede limpede, sa faca apologia vietii pustnicesti in sensul literal si geografic al cuvantului. De unde apare iarasi intrebarea referitoare la aparentul egoism si negativism al acestui gen de rugaciune contemplativa. Care este deci adevarata relatie a isihastului cu societatea? Mai intai, trebuie sa vedem ca, atat in secolul al XIV-lea cat si in momentul renasterii isihasmului din secolul al XVIII-lea si in ortodoxia contemporana, principalele vetre de rugaciune isihasta au fost micile schituri, adica sihastriile, ce adaposteau doar o mana de frati, traind ca o mica familie monastica strans unita si ascunsa de lume. Multi autori isihasti prefera schitul unei manastiri, de obste (cenobium) perfect organizate, viata intr-o mare comunitate fiind adesea considerata prea tulburatoare pentru practica intensiva a rugaciunii inimii. Desi situatia exterioara a schitului apare ca ideala, foarte putini autori au mers pana la a o considera ca singura posibila. Pentru ca, iarasi, criteriul nu este unul exterior omului ci starea sa launtrica. Unele imprejurari pot fi mai favorabile decat altele pentru tacerea launtrica, dar nu exista nici o situatie care sa faca trecerea absolut imposibila. Sf Grigorie Sinaitul, cum am vazut, si-a trimis ucenicul in lume, iar multi dintre cei mai apropiati de el la Muntele Athos au devenit patriarhi si episcopi, indrumatori si administratori ai Bisericii. Sf Grigorie Palama, care invata ca rugaciunea neintrerupta e posibila pentru orice crestin, sia sfarsit viata ca arhiepiscop al celui de al doilea mare oras al Imperiului bizantin. Sf Nicolae Cabasila (+1397), laic, functionar si curtean, prieten cu multi pustnici isihasti, declara cu tarie: "o astfel de cautare (a legii Duhului) nepunand nici o piedica in ducerea la indeplinire a muncii si indeletnicirilor noastre; comandantul poate comanda mai departe, plugarul isi poate ara pamantul, iar muncitorul sa-si vada in pace de lucrarile sale. Toate acestea din pricina ca nu ni se cere sa traim singuri la marginea lumii, nici sa ne hranim cu mancari neobisnuite, nici sa ne schimbam imbracamintea ori sa ne primejduim vreunul din noi sanatatea, sau sa facem vreo bravura ce intrece puterile noastre, ci doar, ramanand acasa, asa cum suntem si, nepierzand nimic din avutul nostru, sa petrecem cugetand intr-una la Legea Domnului". In acelasi sens, Sfantul Simeon Noul Teolog subliniaza ca "viata cea mai inalta" este starea la care Dumnezeu il cheama pe fiecare personal: "Multi au fericit viata pustniceasca, altii pe cea de obste sau in chinovie. Altii sa stea in fruntea poporului, sa indemne, sa invete si sa ridice biserici, hranindu-se din acestea in chip felurit trupeste si sufleteste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai buna decat pe alta. Nici n-as spune ca una e vrednica de lauda, iar alta de ocara. Ci in toata privinta si in toate lucrurile si faptele, cu totul fericita este viata cea pentru Dumnezeu si dupa Dumnezeu." 30

Isihasmul e o cale deschisa tuturor: singurul lucru necesar e tacerea launtrica, nu cea exterioara. Si, desi aceasta tacere launtrica presupune "alungarea" oricarei imagini in rugaciune, efectul final al acestei negatii e afirmarea cu o noua vitalitate a valorii oricarui lucru si a oricarei persoane in Dumnezeu. Calea negativa e deodata o cale supra-afirmativa. Dovada, Spovedania unui pelerin rus. Taranul anonim care e eroul acestei povestiri descopera ca repetarea neincetata a Rugaciunii lui Iisus ii transforma relatia cu creatia materiala, facand toate lucrurile transparente, transformandu-le intr-o sfanta taina a Prezentei lui Dumnezeu. "Cand ma rugam din adancul inimii, totul in jurul meu imi parea minunat: copacii, iarba, pasarile, pamantul, aerul, lumina, toate pareau a-mi spune ca exista pentru om, ca sunt marturia iubirii lui Dumnezeu pentru om, ca totul se roaga si totul canta marire lui Dumnezeu. Asa am ajuns sa inteleg ceea ce Filocalia numeste cunoasterea graiului fapturilor.Simteam o dragoste mistuitoare pentru Iisus si pentru intreaga creatie." Si relatiile cu semenii i-au fost transformate prin chemarea Numelui: "Mi-am reluat iarasi peregrinarile. Dar acum nu mai eram singur ca inainte, plin de teama. Chemarea Numelui lui Iisus imi facea drumul o bucurie. Toata lumea era buna cu mine de parca toti ma iubeau... Cand imi facea cate cineva rau, n-aveam decat sa ma gandesc la cat de dulce e Rugaciunea lui Iisus si imediat dispareau supararea si mania si le uitam cu totul." O alta dovada ca isihia este afirmativa in relatia cu lumea este si locul central pe care-l acorda isihastii Schimbarii la Fata. Nimic mai frapant in aceasta privinta ca descrierea facuta de Mitropolitul Antonie Bloom icoanelor lui Andrei Rubliov pe care le contemplase la Moscova. "Icoana lui Andrei Rubliov ni-L infatiseaza pe Hristos in stralucirea orbitoare a vesmantului alb, care ilumineaza tot ceea ce il inconjoara. Lumina radiaza peste ucenici, peste munti si pietre si peste fiecare firisor de iarba, in aceasta lumina, care este Slava lui Dumnezeu, Lumina necreata nedespartita de Dumnezeu, orice lucru dobandeste o intensitate de a fi pe care nu putea s-o aiba altfel, atingand o plenitudine de realitate pe care numai in Dumnezeu poate s-o dobandeasca. In cealalta icoana, cea a lui Teofan Grecul, vesmintele lui Hristos sunt argintii cu umbre albastre. Ansamblul da o impresie de intensitate mai mica. Dar treptat, descoperim ca razele de lumina ce emana din Prezenta dumnezeiasca dau lucrurilor transparenta, un relief. De parca le-ar face sa infloreasca si le-ar patrunde pentru a le atinge o parte de taina care face ca, din chiar inima lor, ca si din inima intregii creatii, sa se reflecte si sa se intoarca stralucind aceeasi lumina; de parca dumnezeiasca Lumina, dand viata capacitatilor si potentelor tuturor lucrurilor, le da, prin aceasta, libertatea sa tinda spre Ea. Este clipa in care se savarseste eshatologia si, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, Dumnezeu este totul in toate." Iata dublul efect al slavei Schimbarii la Fata: permite fiecarui lucru si fiecarei persoane sa se arate in toata particularitatea sa, in esenta sa unica si nereductibila, si, in acelasi timp, face orice lucru si fiecare persoana transparente, capabile sa reveleze dumnezeiasca Prezenta dincolo si inauntrul lor. Cum spune Georges Herbert in Elixirul "Cine priveste un geam isi poate opri privirea pe el sau, daca vrea, poate privi cerul prin el." Acelasi dublu efect il produce isihia. Rugaciunea in tacerea launtrica nu neaga, ci pune lumea in valoare. Ea permite isihastului sa priveasca dincolo de lume spre Hristos cel nevazut; ea ii permite in acelasi timp reintoarcerea in lume pentru a o vedea cu un ochi nou. A calatori, s-a spus adesea, inseamna sa te intorci de unde ai plecat si sa-ti descoperi casa de parca ai vedea-o pentru prima data. La fel este si in pelerinajul rugaciunii. Isihastul poate, mult mai mult decat omul patimas sau materialist, sa aprecieze valoarea fiecarui lucru, pentru ca vede totul in Dumnezeu si pe Dumnezeu in toate. Nu intamplator, in controversa despre energiile necreate dintre Varlaam si Sfantul Grigorie Palamas (sec.XVIII), partizanii isihasmului erau plini de grija sa apere potentialitatile spirituale ale creatiei materiale si, in special, ale trupului fizic al omului. Acesta este, pe scurt, raspunsul catre cei ce vad in isihasm o atitudine negativa si dualista cu privire la lume. Isihastul neaga pentru a afirma mai bine; se retrage ca sa revina mai prezent. Intr-o fraza care rezuma foarte bine relatia dintre isihast si societate, dintre rugaciunea launtrica si lucrarea din afara, Evagrie Ponticul scrie: "Monahul e cel care, despartindu-se de toti, e in unire cu toti." Isihastul implineste un act de despartire. Retragandu-se exterior in singuratate, launtric alunga orice gand. Si totusi, efectul acestei despartiri il uneste mai strans cu oamenii, il face profund mai sensibil la nevoile celorlalti, cu o constiinta mai vie 31

a posibilitatilor lor. E un lucru ce apare izbitor la marii stareti. Fiinte ca Sfantul Antonie cel Mare si Sfantul Serafim de la Sarov au trait decenii intregi intr-o tacere si izolare fizica totala care, in mod paradoxal, le-a permis sa dobandeasca o clarviziune si o compasiune exceptionale. Tocmai pentru ca au invatat sa fie singuri au putut, instinctiv, sa se identifice cu altul, sa discearna nemijlocit particularitatile profunde ale fiecarui om. Si daca, uneori, unora dintre cei ce-i cautau le adresau doar doua sau trei cuvinte, acestea erau singurul lucru de care acestia aveau nevoie in acel moment critic din existenta lor. Sfantul Isaac Sirul spune ca e mai bine sa dobandesti curatia inimii decat sa convertesti neamuri intregi. Nu pentru ca apostolatul ar fi de dispretuit, ci vrea doar sa spuna ca atata timp cat un om nu atinge un anumit grad de tacere launtrica, este putin probabil ca va reusi sa converteasca pe cineva. Este ceea ce exprima, intr-o maniera mai putin paradoxala, ucenicul Sfantului Antonie cel Mare, avva Ammona: "Fiindca se nevoiau mai intai mult cu linistirea, aveau puterea lui Dumnezeu salasluindu-se in ei. Atunci, Dumnezeu ii trimitea printre oameni." Si chiar daca numerosi pustnici nu s-au intors niciodata in lume ca apostoli sau stareti, ci au continuat, total necunoscuti de altii, sa se nevoiasca in tacerea launtrica toata viata, nu inseamna ca asceza lor ascunsa este fara de folos sau ca si-au risipit viata. Ei isi slujesc semenii cu rugaciunea. Nu cu ceea ce fac, ci prin ceea ce sunt. Nu in mod vazut, ci in mod existential. Ei pot spune ca Macarie din Alexandria: "Eu pazesc zidurile pentru Hristos!". episcop Kallistos Ware nvetmntarea preotului Stiharul i mnecuele sunt comune costumului liturgic al tuturor celor trei trepte ierarhice. n loc de orar, preotul i arhiereul pun epitrahilul, adic un vetmnt pus pe dup gt sau mprejurul grumazului. De fapt, epitrahilul este un orar pus pe dup gt, ambele capete atrnnd egal n fa, peste umeri, unite fiind din distan n distan prin nite butoni sau altfel, ca n trecut i cum se vede uneori chiar astzi; de cele mai multe ori, ambele laturi sunt cusute sau unite una lng alta sau formeaz o singur bucat cu o deschiztur n partea de sus, spre a putea fi introdus pe dup gt. n timpurile mai noi s-a generalizat ns obiceiul ca epitrahilul s fie croit dintr-o singur bucat de stof preioas, de acelai fel cu felonul i mnecuele, garnisindu-se pe toate laturile cu galon, iar n partea de jos cu dou rnduri de franjuri de fir, dintre care unul ceva mai sus i anume sub semnul unei cruci mari cu piedestal, aplicat tot din galon de fir. Culoarea epitrahilului a fost n vechime i chiar ctre finele evului mediu, alb, ea a tuturor vetmintelor sacerdotale n general, iar dup aceea, pn astzi, s-a confecionat din stofe de culori i desene diferite. Epitrahilul este un vetmnt liturgic absolut indispensabil preotului i arhiereului la orice serviciu religios, orict de mic Din cele de mai sus se nelege uor c originea epitrahilului este aceeai ca i a orarului. Prima meniune scris despre el o face pseudo-Gherman, la nceputul veacului al VIII-lea. Schimbarea orarului n epitrahil la preot i arhiereu, prin trecerea lui i peste umrul drept, spre a-l purta astfel pe dup gt, iar nu numai pe umrul stng ca diaconul, este marcarea puterii n plus, acordat prin hirotonie ultimelor dou trepte ierarhice, de a svri Sfintele Taine i celelalte ierurgii. Transformarea orarului n epitrahil mai indic pentru preot i faptul c el nu este scutit cu desvrire de darul servirii, care este n principiu al diaconului, deoarece n lipsa acestuia va avea de ndeplinit i obligaiile diaconiei. Epitrahilul este un vetmnt liturgic absolut indispensabil preotului i arhiereului la orice serviciu religios, orict de mic. La unele din acestea, preotul l nsoete i de felon, iar arhiereul de omofor, aa precum este stabilit rnduiala bisericeasc pentru fiecare, n evhologhiu. Obligativitatea purtrii epitrahilului la orice serviciu sau molifta este att de strict, nct Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, recomand ca, n mprejurri de for major, cnd nu s-ar gsi un epitrahil la ndemn, s se pun n chip de epitrahil brul, o alt pnztur sau chiar o bucat de funie, dup ce au fost binecuvntate n scopul acestei ntrebuinri, iar dup aceea s fie pstrate ntr-un loc deosebit sau folosite n scopuri sfinte. n practica mnstireasc ns, s-a luat obiceiul ca la rugciunile miezonopticii, care se fac n tinda bisericii, precum i la slujba ceasurilor i a pavecerniei, s nu se pun epitrahil. 32

 Binecuvntat este Dumnezeu Cel ce vrs harul Su peste preoii Si, ca mirul pe cap... Simbolismul epitrahilului urmeaz direciile indicate de Gherman, patriarhul Constantinopolului, i de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului. Pornind pe de o parte de la faptul ca epitrahilul este purtat pe dup grumaz, i se atribuie semnificaia jugului (sarcinii) cel bun al preoiei lui Hristos, nsemnnd anume ca preotul s ndeplineasc cu smerenie i cu cucernicie sarcinile preoiei, supunndu-se Mntuitorului, ntruct preotul svrete Sfintele Taine n numele lui Hristos, ca mpreun-lucrtor al Lui, Care este izvorul Tainelor. Un alt aspect al acestui simbolism l aflm la Sfntul Gherman al Constantinopolului, dup care "epitrahilul nsemneaz treangul cu care Hristos, fiind legat de gt din ordinul arhiereului, era tras nainte pe cnd mergea la Patim. Partea dreapt a epitrahilului nchipuiete trestia, pe care I-au dat-o lui Hristos n mna dreapt, btndu-i joc de El, iar partea stng nsemneaz purtarea crucii pe umerii Si". n sfrit, sensul cel mai corespunztor deriv din nsi ntrebuinarea epitrahilului i anume c el simbolizeaz harul cobort de sus asupra preotului i puterea dobndit astfel de a-l comunica credincioilor prin Sfintele Taine i alte ierurgii, de unde a i intrat n practica obiceiul de a-l pune pe capul cretinilor la anumite servicii, aa precum odinioar Sfinii Apostoli i puneau minile pe capetele lor. Acest sens este, de altfel, n concordanta cu rugciunea ce se rostete de preot i de arhiereu la punerea epitrahilului: "Binecuvntat este Dumnezeu Cel ce vrsa harul Su peste preoii Si, ca mirul pe cap, ce se coboar pe barb, pe barba lui Aaron, ce se pogoar pe marginea vetmintelor lui". Dup unele interpretri, franjurile care garnisesc partea de jos a epitrahilului, ca anexe la ultimele dou galoane transversale, ar nchipui sufletele credincioilor, a cror mntuire este lsat n rspunderea preoilor. Aa precum face la mbrcarea oricruia din celelalte vetminte liturgice, preotul i arhiereul binecuvnteaz epitrahilul, srutnd apoi semnul crucii din partea lui de sus, mai nainte de a-l aeza pe dup grumaz, cu recitarea rugciunii respective din liturghier. Binecuvntnd apoi i srutnd brul sau cingtoarea, care este o fie sau un cordon ngust, preotul i episcopul i fixeaz cu el stiharul i epitrahilul, n jurul mijlocului. De obicei, capetele brului se termin cu nite ireturi pentru a se ncheia la spate. n acest caz, pe partea din fa brul are aplicat o cruce din galon ori broderie. Pn nu de mult, se practica i forma de bru cu capete ce se ncheiau n fa printr-o poft. La nceput, brul era, desigur, de culoare alb, ca toate celelalte vetminte, iar n veacurile din urm el se face din aceeai stof i n aceeai culoare cu felonul, epitrahilul i mnecuele. Dei cingtoarea nu intr n numrul vetmintelor din inuta de ora a lumii greco-romane, totui, n viaa obinuit, ea se ntrebuina n toate prile n care se purtau haine lungi i largi. Folosirea brului a izvort, cu alte cuvinte, din necesitatea practic de a se asigura prin el comoditatea n micri, n cursul lucrrilor. Este firesc, deci, ca cingtoarea s fie tot att de veche ntre vetmintele liturgice ca i stiharul, de care se gsete legat la originea ei. Nu este, prin urmare, cazul s se cread neaprat c brul a intrat n rndul vetmintelor sacerdotale cretine direct din Vechiul Testament, unde era purtat de preoi i arhierei; ca distincie, la acetia din urm era lucrat din aceeai stof ca i efodul, adic n fire de aur i mtase de diferite culori. Il vom vedea pe Dumnezeu aa cum este, de arh. Sofronie Saharov Cei care merg la biseric n mod constant s-au obinuit s aud aproape la fiecare predic, sub o form sau alta, o mare durere a preoilor notri - muli dintre noi, cretinii ortodoci din lumea bun, lumea civilizat, nu ne cunoatem credina. Nici nu ne intereseaz prea tare s o cunoatem. De multe ori dac ni se nate o ntrebare legat de Dumnezeu, Ziditorul nostru, o ncadrm la categoria leisure- hai sa ne trecem timpul, i o rezolvm ca atare. Cu plsmuiri ale minii noastre, informaii trunchiate de prin reviste, de prin vecini, parte superstiii, parte explicaii semidocte crora le acordm greutatea unui rspuns adevrat i nchidem problema. Poate toi ortodocii tiu Tatl Nostru, dar n mod sigur o majoritate covritoare nu tiu Crezul. Spun muli Hristos a nviat dar nu credem n nvierea Lui - aa cum a fost - i ntr-a noastr i mai puin. Ne plsmuim o nviere metaforic, metafizic, artificial aa cum suntem noi, cretini anesteziai sufletete. i altele, i altele... 33

Nu tratm cu seriozitate setea noastr sufleteasc de a l inelege pe Dumnezeu. Din fericire, Dumnezeu cel Necuprins i de neneles, ne scoate din cnd n cnd n cale oameni sau lucrri care, cutremurndu-ne, ne umplu de bucurie dezvluindu-ne un rspuns la cte o ntrebare care fierbea n inim i n minte i pe care n-am apucat s-o pngrim cu tiina noastr, cu opiniile noastre, cu bnuielile i ereziile noastre naive dar tot otrvitoare. Printele Sofronie - un convertit, un cretin ortodox convertit (o specie destul de rspndit printre intelectualii de azi) - este una din marile bucurii pe care le-a druit lumii acesteia Dumnezeu. Bucurie i surs de rspunsuri pentru ntrebri ascunse, inhibate, uitate, strmbate sau dimpotriv, vii i arztoare. Cei care iubesc Biserica l cunosc pe printele Sofronie ca fiind ucenicul Sfntului Siluan. Nimeni altul n-a fost druit ca printele Sofronie s-l perceap pe stareul athonit ca fiind un vas ales al lui Dumnezeu. Un om nobil cum numai un cretin adevrat poate s fie nobil. Cei care nu iubesc Biserica, ar putea nva s o iubeasc dac ar rscoli puin interesanta saga a familiei Noica. Constantin Noica i fiul su au o istorie care merit nvat. Dnd la o parte cteva cortine mai mult sau mai puin ceoase din povestea discret i elegant mediatizat, undeva acolo, strlucesc dou fclii- Sfntul Siluan i printele Sofronie, duhovnicul printelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica. Printele Noica- alt reprezentant al categoriei intelectualilor cretin ortodoci iniial deprtai de Biseric, apoi rentori cu toat fora i bucuria spre ea, a gsit n stareul su- printele Sofronie- punctul de sprijin ca s-i poat ridica ochii spre Hristos. Parintele Noica traduce n romnete mai toate lucrrile printelui Sofronie. Filtrat prin nelegerea lui, nvtura ucenicului Sfntului Siluan are exact culoarea i gustul de care au nevoie mai ales cei care privesc ncruntai ca nite copii spre Biserica Ortodox, spre afirmaiile i promisiunile att de paradoxale ale Mntuitorului, jucndu-se n continuarencpnai- cu nite jucrii pe care le simt de fum - tiina, raiunea sau chiar ruti duhovniceti inoculate n perioada comunist. Cartea este un manual practic. Fr speculaii, printele vorbete clar i explicit, fr deviaii i metafore de experienele lui duhovniceti. Experienele mele nu dintr-o dat s-au nsuit de ctre contiina mea.Zeci de ani au trecut pn ca ele s ajung contiina mea dogmatic. Inhibant cuvnt- dogm...Poate de asta nici nu ne rezolvm ntrebrile, fiindu-ne groaz s deschidem o carte de dogmatic ortodox. Cartea printelui ne scap de blocajul acesta. nti trim, apoi l ntlnim pe printele Sofronie care ne arat c ce am trit este o experien duhovniceasc, c i alii au mai trit aa ceva, c asta e o normalitate care se ncadreaz perfect n iubirea nemrginit a Domnului. Abia apoi realizm c de fapt ncepem s ne formm principii dogmatice, c toate astea au fost spuse de Sfinii Prini luminai de Duhul Sfnt, c dogmele ortodoxe sunt de fapt Via i c se cheam totui dogme fiindc trebuiau s poarte un nume care s poat fi manevrat i de atei, neortodoci, filosofi, intelectuali, semi-intelectuali, numai i numai n ndejdea ntoarcerii lor ctre Adevr. Este o carte minunat. Spre deosebire de celelalte scrieri ale printelui, unde se vede clar lucrarea unei mini strlucite, profund analitice, a unei inimi druite total Domnului, aici printele i ngduie o revrsare de iubire pentru Hristos nct nimic altceva nu mai ncape. Citate din Evanghelie nti redate integral apoi reconstruite cu bucurie cu frnturi din propriile triri combinate cu alte sintagme i fragmente din alte Evanghelii sau Apostoli. Nu pentru a explica ci pentru a mprti cu cititorul o continu mirare Se poate, totul e adevrat, am trit eu asta. Niciodat nu voiu putea ntruchipa n cuvinte bogia caracteristic acelor zile cnd Domnul, neinnd seama de protestele mele, ma luat n puternicele Sale mini i parc cu mnie ma aruncat n nermurirea lumii de El Zidite... ntlnirea cu Dumnezeul Cel Viu....nfricotor lucru e s cazi n minile Dumnezeului Celui Viu Contientizarea c suntem n permanent mprtire cu o Fiin. ntrebri pe care nici nu ndrznim s ni le punem. Despre Sfnta Treime, de ce Trei, de ce Unul. Nu ndrznim fiindc ne temem c nenelegnd o s ne pierdem i puina credin care ne viaz. La Sfinii Prini nu apelm ntotdeauna, ne e team c nici pe ei n-o s-i nelegem. Pentru noi l-a trimis Domnul pe printele Sofronie. i pe printele Noica s ni-l fac mai neles, ntr-o traducere cu un limbaj voit sau incontient cu tent arhaic. Printele Noica recunoate c dei, parafraznd, dac ar cdea de la etaj, ar zice Doamne miluiete n limba romn, totui nu se simte romn get-beget. Mai 34

romn ca noi, dezrdcinai, care trim pe pmnt romnesc dar ne jenm i ne brfim neamul. Nu c chiar am crede ce spunem. Dar ne-am nvat aa, cu crteala, i ne pierdem boieria. Doar n parte am cercat fericita izbnd a libertii duhovniceti... despre libertate adevrat, obligatorie i posibil, despre rugciune i perseveren n rugciune, despre cltinri n cutrile necltirii. Cine nu s-a cltinat, cine n-a czut n genunchi nfrnt i umilit? Cine a tiut s se bucure de starea asta i s mulumeasc cu viaa lui, nu fiindc a citit el undeva c aa se face ci fiindc sufletul lui a neles Cum am rmas n via, nu neleg.. i ngduie printele Sofronie o atitudine extremist ortodoxiubire adevrat i arztoare, mrturisit fr reineri, cu riscul de a brusca rigiditatea civilizat a omului societii noastre durerea dragostei ctre Dumnezeu, pentru scurte clipe poate prea aemenea durerii inimii strpunse de un fier nroit n foc. ns este amestecat cu o dulcea de nedescris i cu o dragoste cu adevrat atotcuprinztoare Reiese c durerea, luat numai ca atare i bucuria fr durere ar fi mortale pentru organismul nostru alctuit din trup i suflet. n analiza mea final, dup zeci de ani de rugciune de pocin... Ne ntlnim cu cu un intelectual veritabil, o minte enciclopedic, tioas ca briciul, care nu se ruineaz de pocin. Ce fel de om este? Ce este aceea pocin? Pentru Cine i n faa Cui plnge un om ca el? Fr s se jeneze c va fi artat cu degetul ca mistic i deplasat...Aadar m predau cu ncredere la tot cititorul, n ndejdea c el va nclina s m pomeneasc n rugciunile sale ctre Tatl nostru, Carele este n ceruri. S ne rugm pentru printele Sofronie i s-l pomenim cu ncrederea c ne va ndrepta i pe noi pe drumul pe care l vom vedea pe Dumnezeu aa cum este, nu n ghicitur, nu n oglind ci fa n fa, nu spre osnd ci spre bucurie venic, cum ne nva Apostolul iubirii, Sfntul Ioan. Vederea pacatului propriu Veni-va vremea aceea cumplita, sosi-va acel ceas infricosat in care toate pacatele mele vor sta la aratare inaintea lui Dumnezeu-Judecatorul, inaintea ingerilor Lui, inaintea intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu din acel ceas cumplit, ma umplu de spaima. Sub inraurirea acestei presimtiri vii si puternice, cu cutremur ma grabesc a ma afunda in cercetarea de sine, sarguiesc a vedea pacatele insemnate in cartea constiintei mele, pe care le-am savarsit cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul. Cartile ce n-au mai fost demult citite, cartile invechite in dulapuri sunt pline de praf, roase de molii. Cel care ia o asemenea carte o citeste cu multa osteneala. Asa e si constiinta mea. Necercetata de mult timp, cu greutate s-a lasat deschisa. Deschizand-o, nu am aflat multumirea asteptata. Doar pacatele insemnate se pot citi cu indeajunsa inlesnire; semnele marunte, care sunt o multime, s-au sters aproape, si nu mai pot deslusi acum intelesul lor. Dumnezeu, numai Dumnezeu poate sa dea iarasi culoare literelor sterse si sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana. Numai Dumnezeu poate darui omului vederea pacatelor sale si vederea pacatului sau - a caderii sale, in care se afla radacina, samanta, vlastarul, impreunarea tuturor pacatelor omenesti. Chemand in ajutor mila si puterea Dumnezeirii, chemandu-le in ajutor prin rugaciunea fierbinte, unita cu postirea cea cu buna intelegere, unita cu plansul si tanguirea inimii, deschid iarasi cartea constiintei, iarasi ma uit la multimea si felul pacatelor mele; ma uit - ce mi-au nascut pacatele pe care le-am facut? Vad: "Faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine, inmultitu-sau mai mult decat perii capului meu". Care este urmarea acestei pacatosenii? "Ajunsu-m-au faradelegile mele si n-am putut sa vad; inima mea m-a parasit". Urmarile vietii pacatoase sunt orbirea mintii, impietrirea, nesimtirea inimii. Mintea pacatosului inrait nu vede nici binele, nici raul; inima lui nu mai e in stare de a primi simtiri duhovnicesti. Daca acest om, parasind viata pacatoasa, se va intoarce catre nevointele bunei-cinstiri, inima lui, de parca i-ar fi straina, nu-si va alatura simtirea nazuintei lui catre Dumnezeu. Atunci cand nevoitorului, prin lucrarea harului Dumnezeiesc, i se descopera multimea pacatelor lui, este cu neputinta ca el sa nu cada in cea mai mare nedumerire, sa nu se afunde intr-o adanca tristete. "Inima mea s-a tulburat" de o asemenea priveliste, "parasitu-ma taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari", adica lucrarea mea s-a umplut de piedici ridicate de deprinderea pacatului, care atrage in chip silnic spre noi pacate; "inmultitu-s-a si au putrezit ranile mele de la fata nebuniei mele", adica patimile 35

pacatoase s-au invechit si m-au vatamat cumplit din pricina vietii mele imprastiate; "nu este vindecare in trupul meu", adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea faptura, biruita si bolnava de pacat. Prin recunoasterea pacatelor mele, prin pocainta pentru ele, prin marturisirea lor, prin parerea de rau pentru ele - arunc toata nenumarata lor multime in noianul milostivirii lui Dumnezeu. Ca sa ma pazesc de pacat pe viitor, voi lua aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza impotriva mea pacatul, cum se apropie de mine, ce imi graieste. El se apropie de mine ca un fur; fata lui este acoperita; "muiatu-s-au cuvintele lui mai mult decat untdelemnul"; imi graieste minciuni, ma imbie la nelegiuiri. Otrava e in gura lui; limba lui este un bold aducator de moarte. "Desfata-te!" sopteste el incet si lingusitor, "de ce sa-ti fie oprita desfatarea? Desfata-te! Ce pacat este in asta?" - si ma imbie, raufacatorul, la incalcarea poruncilor Atotsfantului Domn. Nu ar trebui sa iau de fel aminte la vorbele lui; eu stiu ca e un fur si un ucigas. Dar nu stiu ce neputinta neinteleasa, neputinta a vointei, ma biruie! Imi plec urechea spre cuvintele pacatului, imi tind privirile spre rodul cel oprit. Daca rodul oprit nu sta inaintea ochilor mei, el apare zugravit pe neasteptate in inchipuirea mea, in culori vii, zugravit ca de o mana de vrajitor. Simtirile inimii sunt atrase de catre privelistea cea ispititoare, ce se aseamana unei desfranate. Infatisarea ei este fermecatoare; sufla din ea ispita; este impodobita cu vesminte pretioase, stralucitoare; cu grija este ascunsa lucrarea ei aducatoare de moarte. Pacatul cauta jertfa din partea inimii, atunci cand nu poate aduce ca jertfa trupul, din pricina ca lipseste obiectul patimii. Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacatos, lucreaza prin simtirea pacatoasa a inimii si a trupului; lucreaza prin simturile trupesti, lucreaza prin inchipuire. La ce invatatura ma duce aceasta cercetare de sine? La aceea ca in mine, in toata fiinta mea, traieste stricaciunea pacatului, care incuviinteaza si ajuta pacatul care ma lupta dinafara. Sunt asemenea unui ocnas incatusat cu lanturi grele: oricine are ingaduinta sa o faca, il inhata pe ocnas si il taraste unde vrea, fiindca ocnasul, incatusat fiind de lanturi, nu are putinta de a se apara. Patruns-a, candva, pacatul in raiul cel inalt. Acolo i-a imbiat pe stramosii mei cu rodul oprit. Acolo si-a savarsit amagirea; acolo i-a lovit cu moartea cea vesnica pe cei amagiti. Si mie, urmasului acelora, imi innoieste neincetat aceeasi imbiere; si pe mine, urmasul acelora, se straduieste neincetat sa ma amageasca si sa ma piarda. Adam si Eva au fost, imediat dupa cadere, izgoniti din rai si aruncati pe taramul amaraciunilor; eu m-am nascut pe acest taram al plansului si al nenorocirilor! Dar aceasta nu ma indreptateste: aici mi-a fost adus raiul de catre Rascumparatorul, aici a fost sadit in inima mea. Prin pacat, am gonit raiul din inima mea. Acum, in ea este un amestec de bine si rau, o lupta cumplita intre bine si rau, o invalmaseala de nenumarate patimi, un chin - pregustare a vesnicului chin din iad. In mine insumi vad marturia faptului ca sunt fiu al lui Adam: pastrez aplecarea lui spre rau; ma invoiesc cu imbierile amagitorului, chiar daca stiu neindoielnic ca mi se infatiseaza o amagire, mi se gateste moartea. In zadar i-as invinui pe stramosi pentru pacatul caruia m-am facut partas; eu am fost slobozit din robia pacatului de catre Rascumparatorul si de acum cad in pacate nu de sila, ci de buna voie. Stramosii au savarsit in rai, odata, incalcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu, iar eu, aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos, calc neincetat toate Dumnezeiestile porunci ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu. Odata se tulbura sufletul meu de manie si ranchiuna! In inchipuirea mea scapara pumnalul deasupra capului vrajmasului meu si inima mea se imbata de satiul razbunarii savarsite in vis. Alta data, mi se inchipuie gramezi de aur imprastiate! In urma lor se zugravesc palate marete, gradini, toate cele ce tin de rasfat, de patima dulcetii si de trufie, care se dobandesc cu aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina idolului sau - mijlocul prin care se infaptuiesc toate dorintele cele stricacioase. Alta data ma las inselat de cinstiri si de putere! Ma las atras, ma indeletnicesc cu visuri de carmuire a oamenilor si a tarilor, de dobandire a unor foloase stricacioase din acestea si de slava stricacioasa pentru sine. Alta data imi stau in fata, aievea parca, mese cu mancaruri aburinde si binemirositoare. Ma indulcesc in chip caraghios si totodata jalnic cu amagirile care mi se infatiseaza. Alta data, pe neasteptate, ma vad pe mine insumi drept, sau, mai bine-zis, inima mea se fatarniceste, silindu-se a se impauna cu paruta ei dreptate, se linguseste pe sine, se ingrijeste cum sa atraga lauda oamenilor! 36

Patimile se lupta care mai de care sa puna stapanire pe mine, neincetat ma arunca de la una la cealalta, ma rascolesc, ma tulbura. Si nu-mi vad starea mea cea jalnica ! Asupra mintii mele atarna un val nepatruns de intunecime; asupra inimii zace piatra cea grea a nesimtirii. Oare isi va veni in fire mintea mea, oare va vrea sa se indrepte catre bine? I se impotriveste inima deprinsa cu desfatarea pacatoasa, i se impotriveste si trupul meu, ce a agonisit dorinte dobitocesti. Am ajuns, chiar, sa uit ca trupul meu, facut fiind pentru vesnicie, este in stare de doriri si miscari Dumnezeiesti, ca nazuintele dobitocesti sunt pentru el o neputinta pe care i-a adus-o caderea. Feluritele parti care alcatuiesc fiinta mea - mintea, sufletul si trupul - sunt retezate, despartite, lucreaza alandala, se impotrivesc una celeilalte; si numai cand lucreaza pacatul se afla intr-o intelegere de scurta vreme, potrivnica lui Dumnezeu. Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului! Iar eu sunt multumit cu starea mea! Sunt multumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu simte ca este mort, precum nu o simte nici trupul despartit de suflet prin moarte. Daca mi-as fi simtit omorarea, as fi petrecut in pocainta necurmata! Daca mi-as fi simtit omorarea, m-as fi ingrijit de invierea mea! Cu totul sunt prins de grijile omenesti, putin imi pasa de nevoia sufletului meu! Osandesc cu inversunare cele mai mici greseli ale aproapelui, fiind eu insumi plin de pacat, orbit de el, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, neinstare de nici o miscare duhovniceasca. Nu am mostenit pocainta, pentru ca inca nu imi vad pacatul meu. Pacatul nu pot sa mi-l vad atata vreme cat ma indulcesc de pacat si imi ingadui gustarea lui - fie si numai cu gandurile si cu incuviintarea inimii. Pacatul poate sa si-l vada numai acela care cu vointa hotarata s-a desfacut de orice prietenie cu pacatul, care s-a sculat priveghind si pazind portile sale cu sabia scoasa din teaca - cu cuvantul lui Dumnezeu; cel care goneste si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice chip s-ar apropia de el. Celui care savarseste aceasta mare fapta, invrajbindu-se cu pacatul, smulgand de la el cu sila mintea, inima si trupul - aceluia Dumnezeu ii da un mare dar: vederea pacatului sau. Fericit sufletul ce a vazut pacatul incuibat in sine! Fericit sufletul care a vazut in sine caderea protoparintilor, invechirea vechiului Adam! Aceasta vedere a pacatului sau este o vedere duhovniceasca, vedere a mintii vindecate de orbire prin Dumnezeiescul har. Sfanta Biserica de Rasarit ne invata sa cerem de la Dumnezeu cu post si cu metanii vederea pacatelor noastre. Fericit sufletul care neincetat invata Legea lui Dumnezeu! In aceasta, el poate sa vada chipul si frumusetea Omului Nou; punandu-se alaturi de acesta, el poate sa-si vada si sa-si indrepte neajunsurile. Fericit sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei omorandu-se pe sine in ce priveste pornirile pacatoase! In aceasta tarina el va afla nepretuita comoara a mantuirii. Daca ai dobandit tarina pocaintei, afunda-te in plansul de copil inaintea lui Dumnezeu. Nu cere, daca poti sa nu ceri nimic de la Dumnezeu; incredinteaza-te cu lepadare de sine voii Lui. Sa pricepi, sa simti ca tu esti zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. Incredinteaza-te fara sa stai pe ganduri voii Ziditorului, adu-i doar plansul copilaresc, adu-i o inima tacuta, gata a urma voii Lui si a se pecetlui cu voia Lui. Iar daca din pricina ca esti necopt nu te poti afunda, in tacere si plans inaintea lui Dumnezeu - adu inaintea Lui o rugaciune smerita, rugaciune pentru iertarea pacatelor si vindecarea de patimile pacatoase, de aceste cumplite neputinte duhovnicesti care iau fiinta din pacatele savarsite de buna voie si repetate vreme indelungata. Fericit este sufletul care s-a cunoscut pe sine ca este in intregime nevrednic de Dumnezeu, care s-a vazut pe sine sarac, ca unul ce este nenorocit si pacatos! Acesta este pe calea mantuirii, in el nu se afla amagire de sine. Dimpotriva, cel ce se socoteste pe sine pregatit pentru primirea harului, cel ce se socoteste pe sine vrednic de Dumnezeu, cel ce asteapta venirea Lui cea de taina, cel ce spune ca e pregatit sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul, acela se amageste pe sine, acela se linguseste pe sine; acela a atins culmea inalta a trufiei, din care se cade in prapastia cea intunecata a pierzaniei. Acolo cad toti cei ce s-au mandrit inaintea lui Dumnezeu, cei ce cuteaza fara rusine sa se socoata vrednici de Dumnezeu, si din aceasta stare de parere de sine si amagire de sine graiesc lui Dumnezeu: "vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta". Auzit-a proorocul cel tanar, Samuel, pe Domnul care il chema si, nesocotindu-se pe sine vrednic de impreuna-vorbirea cu Domnul, s-a infatisat inaintea batranului sau indrumator, cerand povata de la el cum sa se poarte. Auzit-a Samuel 37

a doua oara acelasi glas care il chema si iarasi s-a infatisat indrumatorului. Indrumatorul a inteles ca glasul Celui care chema era glasul lui Dumnezeu: i-a poruncit tanarului ca atunci cand va auzi aceeasi chemare, sa raspunda Celui Care graia: "Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta!". Acelasi lucru indrazneste sa-l spuna visatorul cel trufas si robit de patima desfatarii, fara a fi chemat de nimeni, imbatat de parerea cea din slava deasrta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri, magulindu-si prin ele inima sa trufasa, amagindu-se prin ele pe sine dimpreuna cu urmatorii sai cei lesne increzatori. In locul cel aratat de noi din cartea scriitorului apusean, infierbantarea, parerea de sine si amagirea de sine apar in culori atat de vii si de aprinse, ca nu ne pare de prisos a infatisa cititorului insusi textul cu pricina: "Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta. Eu sunt robul Tau! Da-mi pricepere ca sa cunosc invataturile Tale. Pleaca inima mea spre cuvintele gurii Tale si sa se pogoare ca roua cuvantul Tau. Oarecand fiii lui Israel ziceau catre Moise: "Vorbeste-ne si te vom asculta; sa nu ne vorbeasca Dumnezeu, ca nu cumva sa murim". Nu astfel, Doamne, nu astfel ma rog eu! Ci mai vartos, impreuna cu Proorocul Samuel cu smerenie si cu ravna ma rog: "Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta". Nu Moise sa-mi vorbeasca si nici altul dintre prooroci: ci dimpotriva, vorbeste-mi Tu, Doamne Dumnezeul meu, Cel Ce daruiesti insuflare si luminare tuturor proorocilor. Tu singur, fara ei, ma poti invata in chip desavarsit; iar acestia, fara Tine, nu pot nimic. Cuvintele lor pot rasuna, dar nu impartasesc Duhul! Ei vorbesc frumos, dar daca Tu taci, ele nu inflacareaza inima! Ei infatiseaza litera, dar Tu descoperi intelesul! Ei vorbesc tainele, dar Tu dezvalui cuprinsul lor! Ei vestesc poruncile Tale, dar Tu dai putere spre plinirea lor! Ei arata calea, dar Tu dai puterea de a merge pe ea! Ei lucreaza doar din afara, dar Tu povatuiesti si luminezi inimile! Ei uda numai deasupra, dar Tu dai puterea de rodire! Ei cheama prin cuvinte, dar Tu dai auzului pricepere! Drept aceea, nu Moise sa-mi vorbeasca, ci Tu, Doamne Dumnezeul Meu, Adevarul Cel Vesnic, ca nu cumva sa mor si sa raman fara roada, daca voi fi invatat doar din afara, iar inlauntru nu voi fi inflacarat, ca nu cumva sami fie mie spre osandire cuvantul auzit, dar neimplinit, cunoscut, dar neimbratisat cu dragoste, crezut, dar nepazit. Asadar, vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta: Tu ai cuvintele vietii vesnice". Cutezanta acestui trufas, si acestei desarte cuvantari insufla groaza si adanca tristete sufletului crescut in invatatura Bisericii Ortodoxe. Aici, pocainta este indepartata! Aici, este indepartata strapungerea duhului! Aici este o nazuinta hotarata spre cea mai apropiata si mai stransa unire cu Dumnezeu! Aceasta este, indeobste, dispozitia sufleteasca a scriitorilor ascetici apuseni. Unul dintre acestia, dandu-si pe fata gresita intelegere a vredniciei Maicii lui Dumnezeu, isi incheie discursul exaltat in urmatorul chip: "Ei bine! Sa ne aruncam in bratele Maicii Domnului!". Aceasta dispozitie este potrivnica celei pe care o insufla Biserica de Rasarit fiilor sai! "De n-am avea pe sfintii Tai rugatori", vorbeste intr-una din cantarile sale, "si bunatatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am indrazni, Mantuitorule, a te lauda pe Tine, pre carele Te slavoslovesc neincetat ingerii?" (Tropar de la Pavecernita Mare). In alta cantare, ea spune: "Catre Nascatoarea de Dumnezeu acum cu osardie sa alergam noi, pacatosii si smeritii, si sa cadem cu pocainta, strigand dintru adancul sufletului: Stapana, ajuta-ne, milostivindu-Te spre noi, sarguieste ca pierim de multimea pacatelor, nu intoarce pe pre robii Tai deserti, ca pe Tine singura nadejde Te-am castigat" (Paraclisul Maicii Domnului). Starea de amagire de sine si inselare diavoleasca este de neinteles, pentru cei care nu au fost deprinsi cu nevointa duhovniceasca potrivit cu predania Bisericii Ortodoxe: ei socotesc aceasta stare nenorocita ca fiind cat se poate de potrivita si plina de har. Cel ce s-a ostenit sa traduca "Urmarea lui Hristos" din limba latina in limba rusa, a adaugat la sfarsitul cartii povetele sale catre cititor. Aratand in capitolul al doilea al celei de-a treia carti acest tablou al amagirii de sine si parerii de sine, el il sfatuieste pe acesta ca inaintea fiecarei dati cand citeste cu evlavie din carte, sa se aduca pe sine in starea infatisata in acel capitol. Este vadit ca printr-o asemenea stare, omului i se da libertatea de a talcui Sfanta Scriptura dupa bunul sau plac, inlaturandu-se datoria de a urma talcuirii facute de catre Sfintii Parinti si primite de catre Biserica. Aceasta este o dogma a protestantismului. Fiule al Bisericii de Rasarit, cea Una Sfanta si Adevarata! In lupta ta cea nevazuta calauzeste-te dupa povetele Sfintilor Parinti ai Bisericii tale: ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit prin lucrarea vadita a Sfantului 38

Duh sa te feresti de orice vedenie, de orice glas din afara sau dinlauntrul tau ca de o pricina vadita pentru amagirea de sine (Preacuviosul Grigorie Sinaitul, "Despre inselare si celelalte") Pazeste-ti mintea lipsita de inchipuiri; goneste toate visarile si parerile care se apropie de ea, prin care caderea a masluit adevarul. Imbracat in pocainta, stai cu frica si evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate sa curateasca pacatele tale si sa te innoiasca prin Prea Sfantul Sau Duh. Venind, Duhul te va povatui "la tot adevarul". Simtirea plansului si a pocaintei este singurul lucru de trebuinta sufletului care se apropie de Domnul cu hotararea de a primi de la El iertarea greselilor sale. Aceasta este partea cea buna! Daca ai ales-o, sa nu se ia de la tine! Nu schimba aceasta comoara pe simtiri desarte, mincinoase, silite, parute harice; nu te pierde pe tine insuti lingusindu-te. "Daca vreunii dintre Parinti - spune Preacuviosul Isaac Sirul - au scris despre faptul ca este o curatie a sufletului, ca este o sanatate a lui, ca este despatimire, ca este vedere duhovniceasca, sa stii ca ei nu au scris despre acestea ca noi sa le cautam mai inainte de vreme si cu asteptare. Se spune in Scriptura: Imparatia Cerurilor nu va veni la aratare. Cei in care traieste asteptarea, au dobandit trufie si cadere. Cautarea cu asteptare a inaltelor daruri Dumnezeiesti nu este primita de catre Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn al iubirii catre Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletului" Toti sfintii se recunosteau pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu: prin aceasta si-au aratat vrednicia lor, care consta in smerenie. Toti cei suferinzi de amagirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu: prin aceasta si-au dat pe fata trufia si inselarea draceasca de care era cuprins sufletul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se infatisau in chip de ingeri si au urmat acestora; altora li sau aratat demonii in chipul lor adevarat, prefacandu-se biruiti de rugaciunea lor, si prin aceasta i-au adus la cugetare semeata; altii si-au starnit inchipuirea, si-au infierbantat sangele, au dat nastere in sine unor miscari ale nervilor, au luat aceasta drept desfatare harica si au cazut in amagire de sine, in desavarsita intunecare, s-au adaugat prin duhul lor la ceata duhurilor cazute. Daca simti nevoia sa vorbesti cu tine insuti, adu-ti nu lingusire, ci defaimare de sine. In starea noastra de cadere ne sunt folositoare docotoriile amare. Cei ce se lingusesc pe sine si-au primit deja plata lor aici pe pamant - si aceasta plata este amagirea de sine, lauda si iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei nu au ce astepta in vesnicie, afara de osanda. "Pacatul meu inaintea mea este pururea", vorbeste despre sine Sfantul David, care necontenit isi cerceta pacatul. "Faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi griji pentru pacatul meu". Sfantul David se indeletnicea cu osandirea de sine, cu vadirea pacatului sau, chiar si atunci cand pacatul fusese deja iertat si darul Sfantului Duh ii fusese deja intors. Mai mult: el si-a dat pacatul in vileag, si l-a marturisit in auzul lumii intregi (Ps. 50). Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit, si mai cu seama pustnicii, atunci cand atingeau inaltimile nevointelor duhovnicesti, toate aceste nevointe se impreunau in ei in pocainta. Pocainta le cuprindea intreaga viata, intreaga lucrare: ea era urmarea vederii propriilor pacate. L-au intrebat pe oarecare dintre Parintii cei mari: in ce sta lucrarea monahului insingurat? El a raspuns: "Sufletul tau sta omorat inaintea privirilor tale, si tu mai intrebi care trebuie sa fie lucrarea ta?" (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 21). Plansul este adevarata lucrare a adevaratului nevoitor al lui Hristos. Plansul este lucrarea acestuia de cand a pornit la nevointa si pana la savarsirea ei. Vederea pacatului nostru si pocainta pe care o naste aceasta sunt lucrari care nu au sfarsit pe pamant; vederea pacatului nostru starneste pocainta; prin pocainta se dobandeste curatirea; ochiul mintii, curatindu-se treptat, incepe sa vada in intreaga fire omeneasca neajunsuri si vatamari pe care nu le baga nicicum de seama mai inainte. Rugaciune Doamne! Da-ne sa ne vedem pacatele noastre, asa incat mintea noastra, atrasa cu desavarsire de luarea-aminte fata de pacatele noastre, sa inceteze a mai vedea greselile aproapelui si sa-i vada pe toti, intr-acest chip, buni. Da inimii noastre sa paraseasca grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, sa isi uneasca toate grijile numai in grija pentru dobandirea curatiei si sfinteniei poruncite si gatite noua de Tine. Da-ne noua, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, sa o albim iarasi: ea a fost deja spalata prin apele botezului, iar acum, dupa pangarire, aceste haine au nevoie sa fie spalate prin apele lacrimilor. 39

Da-ne sa vedem in lumina harului Tau neputintele cele de multe feluri care traiesc in noi, innabusind in inima miscarile duhovnicesti, aducand in ea miscarile sangelui si trupului care sunt potrivnice imparatiei lui Dumnezeu. Da-ne marele dar al pocaintei, inaintea caruia merge si pe care il naste marele dar al vederii pacatelor noastre. Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de haurile amagirii de sine, care apare in suflet din pricina pacatoseniei sale neluate in seama si neintelese, si se naste din lucrarile patimii dulcetii si slavei desarte care traiesc in el neluate in seama si neintelese. Pazeste-ne pe noi cu aceste mari daruri in calea noastra catre Tine, si da-ne noua sa ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-si recunosc pacatosenia si lepezi pe cei ce se socot drepti, ca sa Te slavoslovim in veci, intru vesnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevarat, Rascumparatorul celor robiti si Mantuitorul celor pierduti. Amin! Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov Sfaturi catre un pustnic tanar, pentru fapta cea buna - Sfantul Efrem Sirul Domnul, dupa ce a venit in lume pentru mantuirea oamenilor, ne-a poruncit noua a ne iubi unii pe altii, iar lucrul dragostei este si a ne mangaia unii pe altii in frica lui Dumnezeu. Deci, de vreme ce a cerut cucernicia ta a auzi cuvant de la micsoratatea mea, m-am dat pe sinemi pentru ascultare si pentru ajutorul darului lui Hristos. Si acum, pentru aceleasi pricini ti-am insemnat intru aceasta aducatoare aminte scrisoare. Deci, de vei afla ceva trebuincios, pune-l in mintea ta, ca aducand tu roada Domnului, sa am si eu plata pentru sfatuire. Insa sa nu ceri de la noi, cei ce ne aflam intre frati, mestesug de cuvinte, pe care nu le-am invatat, nici impodobirea cuvintelor, pe care nu le stim, si pe care ti le-am scris simplu si adevarat si intru dragoste, cu dragoste primeste-le, si creste-le pe dansele la tine, ca cel ce esti mai vrednic decat noi. Si ca pe niste seminte si pricini luand de la noi, in latimea mintii tale, mai mult adu roada. Si cele putine si cu neputinta de noi vestite, cu putere pune-le inaintea celor ce sunt cu tine, o, prea iubitorule de invatatura, ca sa pazeasca ei sfatuirile adancului nestiintei noastre, care nici nu suntem obisnuiti a scrie spre aratarea cuvintelor, nici nu ne-am iscusit in mestesugul cuvintelor, ci dragostea indemnandu-ne pe noi, a vesti si tie si tuturor celor ce sunt cu tine. Si precum noi de demult ne-am silit cand tu ai cerut sa te deprinzi pentru fapta buna, si ne-am dat pe noi insine, prin darul, mai inainte iscusinta de cuvinte adevarate, asa si tu, cu sarguinta, celorlalti vei sluji dupa darul cel de la Domnul dat tie spre a nu se mai batjocori fratii de amagire. Sfatuirea cea dintai Daca sezi in pustie deosebi, nevointa si sporirea sihastrilor celor desavarsiti urmeaz-o, iar daca in viata de obste petreci, canoanele vietii de obste nu le defaima. Ca amandoua, pazite fiind in fiecare randuiala cu curata stiinta, bineplacute lui Dumnezeu vor fi. Deci, deosebi sezand, nu strica chipurile cele bune ale sihastrilor celor ce bine au calatorit mai inainte, ci chip de folos da-te pe tine tuturor, socotind de-a pururea zisa Apostolului: Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos; toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva, ca nu cumva prin indreptari sa te clateasca pe tine vrajmasul din starea ta. In viata de obste sezand, sa nu te abati din canonul cel apostolesc si legiuit, ca trecerile cu vederea cele ce se par ca sunt mici, nu orice vatamare pricinuiesc. Deci, bun lucru este, si foarte bun, a nu cugeta inalt, nici lucrand lucrurile iubirii de sine sub pacat sa te afli. Cu cuviinta este a iesi la adunare impreuna cu fratii cei de un suflet, la priveghere, la lucrul mainilor, la orice slujba, care lucru este semn prea mare de smerita cugetare. La fel si la masa, afara de boala trupeasca, si a nu se stapani de voia sa, care lucru este al ingamfarii celei desarte. Deci, se cuvine fiecare a sfarsi lucrul pe care l-a inceput sa-l zideasca cu toata smerita cugetare si rabdare. Iar a fi nestatornic cu obiceiurile si a inconjura cu gandul din loc in loc si din lucru in lucru, necopt face rodul, desi va aduce vreun rod unul ca acesta. Insa nu in fiecare loc aceleasi ispite le aduce vrajmasul impotriva fratelui, ci intr-un loc alege sa cinsteasca, prin indreptari, petrecerea cea prea uscata si viata cea prea aspra, iar in alt loc face a fugi de locurile cele folositoare, pentru ca nu este, zice, putin pogoramant la cei mai neputinciosi, tulbura lucrurile, rasturnare aducand asupra fratelui, si pe cel ce 40

sade in viata de obste il face sa-si inchipuiasca pustia, fiindca multa liniste este in acel loc, iar pe cel ce sade in pustie, ca de niste uscate si fara de mangaiere locuri, a fugi il sfatuieste. Si acestea mai adeseori le porneste, ca pretutindenea nestatornic si batjocorit sa faca pe frate, si nici o fapta buna sa nu duca la sfarsit. Ca, precum daca cineva ar incepe sa zideasca turn si, lenevindu-se spre zidire, ar zice: "Foisor mai bine sa fac", si dupa ce ar incepe a sapa temeliile ar zice iarasi: "Mai bine este a zidi chilie", si aceasta o va lasa neterminata, fara de folos se afla scopul lui; asa si monahul care nu rabda intr-un loc cu pricepere duhovniceasca, nu poate a da rod desavarsit. Deci, in viata de obste sezand, urmeaza pravilei intru toata cucernicia si frica lui Dumnezeu, macar de doua ori in zi de se da mancare, impartaseste-te din bucate cu multumire. Si orice fac cei mai cucernici din frati, fa cu curata stiinta si vei spori bine intru Domnul, iar de va veni in indoiala gandul ca si cum multe sunt cele ce sunt puse pe masa, ci sa socotim aceasta, ca nu prin porunca noastra s-a facut gatirea. Iar daca iarasi proaste si putine ar fi cele puse inainte, si ar incepe a tanji gandul pentru aceasta, socoteste ca Domnul, din slava intrupandu-Se, nu a judecat lucru nevrednic a se impartasi din paine de orz. Deci, se cuvine intru pricepere duhovniceasca a intampina pe potrivnicul prin fiecare mestesugire, spre a i se strica amagirile lui, prin puterea cea purtatoare de cruce. Pentru ca infranarea cea peste masura, precum mi se pare, nu este laudata, si infranarea cea cuviincioasa a o defaima nu este lucru de folos. Ca precum departarea la multa vreme de bucatele cele randuite, slabanogire si neputinta spre slujba pricinuieste; asa si a sili grumazul cu mancari, sub osandire. Ca zice: Vai celor ce va saturati acum, ca veti flamanzi, ci si in dulcetile cele de sub pantece cade cel neinfranat. Deci, se cuvine cu cucernicie si cu cuviinta a ocarmui trupul. In pustie sezand, sa ai de-a pururea cuviincioasele fapte bune, dreapta credinta si smerenia cugetului, privegherea si neingrozirea, neraspandirea si neiubirea de argint, sanatatea sfinteniei si rabdarea in dureri, mangaierea catre toti si spre pogoramant adeverire, neimprastierea mintii celei cuviincioase lui Dumnezeu, care lucru este micsorare a patimilor si gonire a dracilor, netemerea de boala trupeasca, sau de venirea mortii, ci asa de cu veselie a astepta iesirea, ca si cum voiesti din izgonire sa te chemi inapoi catre imparatia cerurilor, dupa cel ce a zis: Doresc a ma dezlega si impreuna cu Hristos a fi. Cel ce sta in viata de obste, de acestea trebuie sa se tina: A fi ascultator dupa Dumnezeu fara de toata impotriva cuvantare, impreuna patimitor si nemaret in desert, neiubitor de stapanire si a fi necinstit, in privegheri si in rugaciuni puternic, in nevointa si in lucrul mainilor rabdator. A fugi, a tacea si a se linisti. A fugi de eretici si de oamenii cei facatori de stricaciune si a tacea de cele oprite si care nu plac lui Dumnezeu, si a se linisti de galcevi si de lucruri lumesti. A nu inconjura din chilie in chilie, a nu pune impiedicare inaintea fratelui sau sminteala, a nu raspunde fara de socoteala, a nu se robi de manie si de iutime, a nu se impodobi cu haine, a nu isi netezi trupul spre infrumusetare, a nu avea ochiul neinfranat. Sa nu se sarguiasca ca un maiestru a se arata, ca sa nu cada in slava desarta, care este pricinuitoare de dulceata si de manie si de scarba, ci mai vartos a se face pe sine prost si de nici o treaba mai de multe ori. A-si pazi trupul de pacat, ca sa nu minta Ziditorului, ca darul ne-a adus pe noi Domnului si nu mai avem stapanire asupra trupului nostru. Ca ori de ne stramtoram, ori de ni se da razboi, a trage darul catre voia sa nu este cu putinta, ca, precum daca, cineva rugandu-se lui Dumnezeu si ar aduce dar Domnului pe care, luandu-l preotul, l-ar pune in biserica, de s-ar fi si cait, dupa aceasta, cel ce a adus darul, nu mai are stapanire a lua darul inapoi. Iar daca si pe ascuns s-ar fi ispitit sa-l fure, nu ca cel ce a luat al sau va fi fara de vina, ci ca un fur de cele sfinte se va munci. Asa si cei ce si-au afierosit sufletele lor lui Dumnezeu, nu isi mai stapanesc trupul lor. Fericiti sunt cei ce au pazit calea aceasta si dreptatea au cinstit ca, bucurandu-se si laudand pe Dumnezeu, in imparatia cerurilor vor intra. Pe care, faca-se ca noi toti sa o dobandim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava in vecii vecilor. Amin! Sfatuirea a doua Se cuvine a lua aminte de reaua sfatuire, ca precum doi oarecare ce sunt imbracati stralucit, calatorind impreuna prin targ, si unul neluand aminte la sine, poticnindu-se ar cadea in noroi si haina cea stralucita cu totul ar prapadi-o, il porneste pe acesta zavistia ca si pe aproapele sa-l arunce in noroi, ca nu el singur sa fie murdar, tot asa si aici, cei ce au cazut din fapta buna se nevoiesc sa 41

impiedice si pe ceilalti, ca nu ei singuri sa fie in pacat. Graiesc smerit si raspund dulce, ca dintru intreaga intelepciune smulgand, in pacate pe supusi sa-i implante. Si nu se rusineaza lucrand cele rele, ei indeamna si pe aproapele si zic: "Ce te ingretosezi de noi? Pacatosi suntem, ne osandesti pe noi? Cutare si cutare, cei ce se asculta, au nu pe acestea le lucreaza? Au nu stii ca lucrul acesta cazator-sculator este?" Si nu se rusineaza acestea graind ei. Pentru ce? Ca ei, cazand, nu voiesc sa se mai scoale, ci, si spre sminteala celor multi si spre cadere si stricaciune, sa se faca. Si, precum rama in undita, asa ii pune la cale pe ei diavolul. Uneori incep si pe Sfintii Prooroci a-i prihani, ca sa amageasca sufletele cele neintarite. O, inima razvratita a unor oameni ca acestia! O, gura plina de rautate si de viclesug! O, gatlej, mormant deschis, gata a strica pe cei ce cad in el! Cu dreptate s-au dat la patimi de necinste, fiindca cunostinta lui Dumnezeu au lepadat-o. Drept aceea, si se vor impinge afara de la Dumnezeu pentru multimea paganatatilor lor, ca nici de Dumnezeu nu s-au temut, nici evlavia crestinilor nu au ales-o, amagind sufletele tinerilor. Pentru aceasta, pazeste-te de dansii, iubite, sa nu te arda de tot pe tine cu cuvintele lor cele moi. Fugi de intalnirea lor ca nu, amagindu-te tu de fiare, sa cazi pe sabia cea cu doua ascutisuri, dupa sfatuirea lui Solomon. Tot omul ce se grijeste de mantuirea aproapelui, vazandu-l pe el alunecat si cazut, se sarguieste ca sa-l scoale, si pe cel ce sta il intareste ca sa nu cada, iar acestia, ca niste pierzatori, pe cei ce stau se sarguiesc sa-i surpe, iar pe cei cazuti si care zac jos, ii junghie prin deznadejde, in loc ca sa zica: "Iubite, ia aminte de tine, ca nimic nu este mai presus de frica lui Dumnezeu, nimic nu este mai cinstit decat viata cea imbunatatita. Gresit-ai, nu mai adauga, ci si pentru cele mai dinainte pacate ale tale, roaga-te. Acum impreuna suntem, si dupa putin ne despartim unii de altii. Si de vom vatama pe aproapele o sa ne prihaneasca pe noi, suspinand si zicand: "O, cum m-a vatamat intalnirea acestui om! Mai bine mi-ar fi fost de nu as mai fi venit intru cunostinta lui! Ca a smintit sufletul meu. De cate rautati imi este mie pricina unirea lui!" Iar de vom folosi pe aproapele pentru lucruri bune, pomenindune pe noi, va zice: "Doamne, ajuta acestui frate, ca mi-a ajutat mie, pentru Numele Tau, si a intarit sufletul meu in frica Ta. Si vrand eu sa pier, m-a mantuit prin darul Tau". Iar acestia, cele impotriva cugetand, inselatori de suflete sunt, ca nu numai acestea fac, ci si impreuna bine voiesc cu cei ce le lucreaza. Cand vor vedea iarasi pe cineva departandu-se de lucrul cel necurat, pricinuiri necuvioase gramadesc, zicand: "Cutare, rece la fire este". Si sunt mustrati si de aceasta, ca nu din asezamant bun aduc pe unele ca acestea. Daca cu adevarat ar fi fost aceasta dupa scopul acelora, nu se cuvenea sa zica Apostolul: Cel ce se nevoieste, de toate se infraneaza, ci se cadea sa zica: "Tot cel ce se nevoieste, fiind cu firea fierbinte, de toate se infraneaza, fara numai poate ca unii ar fi avut trebuinta de infranare, iar altii nu". Deci, cine din cei ce iubesc pe Domnul nu necinsteste aceasta desarta nebunie? Ca pe cine nu lupta vrajmasul si nu il necajeste, ori parte barbateasca, ori femeiasca? Deci, de nevoie este infranarea, insa cu gand cucernic, si sa luam aminte de noi insine, ca nu necinste multa sa ne aducem noua insine, si in aceasta viata fiind, si dupa iesirea din viata. Ca cel ce astazi este cu bun chip, maine fara de chip, caci cu multa neputinta este inconjurat trupul acesta. Drept aceea, cei ce au dorit viata cea imbunatatita, nu numai pentru varsta lor cea inflorita, prin care au ales intreaga intelepciune, vor fi laudati, ci si in batranete prea de minune vor fi. Fiindca samanta cea buna, nu numai cand inverzeste pe camp veseleste pe privitori, ci si cand holdele sunt albe catre seceris, si spicul plecat il au spre pamant cautand, fiindca foarte veseleste pe cei ce il vad. Deci, odor prea mare este viata cea imbunatatita. Drept aceea, ia aminte sa nu te tragi de oameni iubitori de dulceti, care, in multe feluri inversunandu-se, isi pangaresc trupurile lor, dupa cel ce zice: Cele ce se fac pe ascuns de dansii, rusine este a le si grai. Ci si paremistul, mustrand nelegiuita fapta, zice: Acest fel este calea femeii celei preacurve, care dupa ce ar lucra se jura, ca nimic necuvios nu a facut. Asa si acestia, de obiceiul pacatelor fiind trasi, cele prea de rusine lucrand, nu baga de seama, ca si cum nici un rau nu au lucrat, avand toata sarguinta lor catre pofta cea diavoleasca, si mai ales si Sf Scripturi in randuiala de ras le iau; a caror osanda dreapta este. Acestia si prin crasme isi au petrecerile, band vinul spre betie. Drept aceea, si evlavia, si intreaga intelepciune e urata de dansii, ci si decat taranii care petrec in cea de pe urma rautate, mai fara de rusine, acestia mai mult sunt. De plans si de jale vrednica este aceasta, ca pe fapta buna cea 42

stralucita si prea slavita in atata netrebnicie am pogorat-o. Ci Dumnezeu, Cel mare si iubitor de oameni, Cel bogat in mila si puternic in lucruri, sa sprijineasca neputinta noastra si sa sfarme pe satana sub picioarele noastre si sa ne dea noua tarie si pricepere duhovniceasca, ca cealalta vreme a noastra vietuind-o, sa aflam de la Dansul dar in ziua cea mare si infricosata a judecatii. Ca Lui I se cuvine marturisirea, stapanirea, tinerea intru toate neamurile si in vecii vecilor. Amin! Pentru aceea, fa-te intelept ca sarpele si nevinovat ca porumbelul, caci in mijlocul lupilor petreci. Intelege cele ce iti zic, iubite: Sa nu iti fie frica a muri pentru Hristos, macar sugrumare de ar veni asupra ta, macar sabie, macar in groapa de te-ar arunca pe tine, ori in curgerea raului, ori in adancul marii, sa nu iti vinzi intreaga intelepciune pentru frica omeneasca, care dupa putin, in praf se risipeste. Sa nu defaimi porunca lui Dumnezeu, ca macar desi nu sunt de fata cei ce mustra, dar nimic nu se tainuieste de Domnul, izbanditorul lui Abel. Deci, ori in viata de obste de petreci, ori in pustie, curatenia si intreaga intelepciune nu o defaima, ca: Fiti sfinti, ca Eu Sfant sunt, a zis Domnul, si: Cel ce se smereste pe sine, se va inalta; iar smerit acela este, care cu lucru pe fapta buna o impodobeste. Cel ce se tine de acestea, cu adevarat smerit dupa voia Domnului va fi. Putine pentru aceasta voiesc a pune inaintea ta, ca din acestea sa cunosti din parte puterea ei, dupa darul lui Dumnezeu. Cel smerit nu se mareste in desert, nu se mandreste a sluji Domnului, pentru frica Lui. Cel smerit nu isi pune voia sa, graind impotriva adevarului, ci se pleaca adevarului. Cel smerit nu pizmuieste pentru sporirea aproapelui, nici se bucura de cel ce a cazut, ci se bucura mai ales cu cei ce se bucura si plange cu cei ce plang. Cel smerit, cand este lipsit si nu are cele de nevoie, se smereste, si in buna norocire si in slava, mandru nu se arata, ci in aceeasi fapta buna a statut totdeauna. Cel smerit nu cleveteste pe frate catre frate, care lucru este satanicesc, ci facator de pace este, nerasplatind rau pentru rau. Cel smerit nu numai pe cei mai mari decat sine ii cinsteste, ci si pe cei mai mici. Cel smerit cu toata puterea pe necucernicie o goneste. Cel smerit nu se biruieste de manie, nu ocaraste, nici striga, ci de toate se departeaza pentru evlavie. Cel smerit nu se obisnuieste rau, nici se leneveste, macar si in miezul noptii de s-ar chema la lucru, ca ascultator al poruncilor Domnului pe sine s-a pus inainte. Cel smerit nu stie amaraciune, nici viclenie, ci in simplitate si nerautate slujeste Domnului, in sfintenie, in pace si in bucurie duhovniceasca. Cel smerit nu se imbata de vin, nici se indeletniceste in lacomia pantecelui, temandu-se de porunca Domnului. Cel smerit de va auzi cuvant de certare, nu carteste, nici macar palma de ar lua, nu ii cade cu greu, ca ucenic este al Celui ce cruce a rabdat pentru noi. Cel smerit iubirea de sine o uraste, pentru aceea niciodata nu are incepatorie, nu se schimba din asezarea sa, ci ca un calator in corabie se ocarmuieste pe sine in corabie, adica in aceasta viata. Cel smerit iubeste a auzi cuvinte duhovnicesti, si mintea sa nu o departeaza de la poruncile Celui Preainalt, ca s-a lepadat de sine in adevar, pentru nadejdea cea intru Domnul nostru Iisus Hristos. Fericiti sunt unii ca acestia, caci catre dansii zice Domnul: Nu va voi mai chema pe voi robi, ci prieteni si frati. Lui I se cuvine slava in veci. Amin! Sfatuirea a treia Iar pentru gandurile cele din minte, care ai grait mie, nu am uitat, fiindca si eu insumi de aceleasi patimi ma supar si nu ascund neputinta mea. Deci, se cuvine noua neincetat a ne ruga, ca sa ne izbaveasca pe noi Domnul de bantuiala dracilor. Ca nu numai, cand suntem noi in liniste si singuratate, ne necajesc, ci si cand ne-am aduna noi in Casa Domnului foarte iute se scoala asupra noastra si trupurile barbatilor urat si necinstit a le vedea ne fac si pana la insasi necurata fapta ne face sa ne inchipuim pe noi, balaurul. Si amestecate, oarecare ganduri semanand ca sa raspandeasca pe fratele, sa nu ia aminte cu minte curata la Preacuratele Taine ale Mantuitorului nostru Dumnezeu. Dar cu toate acestea, prin strajuirea ochilor si prin luarea aminte a mintii, il va birui pe acesta cel infranat, ajutandu-i darul lui Dumnezeu. Deci, se cuvine cu toata strajuirea a pazi inima noastra si simtirile, ca in mare razboi suntem in lumea aceasta si vrajmasul se innebuneste, dar nu se cuvine a ne lepada de nevointa. Insa trupeste vom birui nalucirile lui, si il vom lasa pe el sa crape, ca stie Domnul pe cel ce ne necajeste pe noi, cate arsuri a adus inimilor noastre, prin ganduri. Ca nu vede Domnul ca un om; ca omul vede in fata, iar Dumnezeu in inima. Insa a celor ce se lupta este a nu primi pumni, iar cel ce este in pace dinspre patimi, cum se va lupta impotriva lor? De mult pe sine 43

rob s-a vandut dulcetilor si cu toata dragostea biruri plateste tiranului. Ca, unde este vrajba, acolo este si razboi, si unde este razboi, acolo este si nevointa, si unde este nevointa, acolo si cununi. Iar daca cineva ar fi voit sa se slobozeasca de amara robie, razboi sa ridice impotriva diavolului. Pe acest razboi, biruindu-l sfintii, bunatatilor celor din ceruri s-au invrednicit. Dar poate trecand cineva, va zice: "Daca, cu adevarat, unde este vrajba impotriva patimilor, acolo si razboiul are fire sa se faca, cum vedem pe iubitorii de dulceti, foarte dandu-li-se razboi de netrebnicile patimi si nelasandu-i sa se pocaiasca?" Nu socotesc eu, iubite, cum ca acest razboi este pentru fapta buna, si pentru starea impotriva tiranului, ci a robiei de patima si a iubirii de dulceti este patima. Pentru aceea nici s-au despartit impotriva vrajmasului cu voirea, fiindca cei ce dau razboi, nici o unire sau sarguinta nu au intre ei, precum zice lui Saul cel de alt neam: Dati-mi un barbat si singuri ne vom lupta, si de ma va ucide pe mine, vom fi voua robi, iar daca eu il voi ucide pe el, voi veti fi noua robi. Deci, fiindca acestia acum s-au vandut pe ei robi voilor vrajmasului si dulcetilor, cum se vor chema cele ale lor razboi? Iar daca si li se da razboi, nu ca si cum de fapta buna s-ar tine, ci dupa cuviinta pentru lipsa celui ce schimba schimbari ale faradelegii, de unde se mai prapastuiesc si pe sine, cei ce toata indeletnicirea in unele ca acestea o au, si indeletniciti se fac si plati dau, ca sa implineasca voia celui ce i-a amagit pe dansii. Drept aceea, dobandind pe cel rau, nici o despartire sau infranare sau departare de la cel rau nu le este lor. Iar razboiul sfintilor si nevointa, nu-i asa. Ca, dandu-li-se razboi, impotriva dau razboi, si arzandu-se se infraneaza, si necajiti fiind rabda, si despre insasi materia aceasta de fata se intorc, pentru frica Domnului. Iar acelora li se da razboi nu ca unora ce cugeta cele impotriva tiranului, ci ca pe obisnuitele dajdii sa le plateasca si nu se leapada de slujbele poftelor celor rele. Ca de care se biruieste cineva, aceluia si ii este rob. Iar dintre nevoitori, daca cineva si ar aluneca, indata se scoala. Ca cei ce sunt tinuti de barbari si sub mana tiraneasca sunt supusi, nu toti se indulcesc cu robia celor ce i-au robit, ci cati voiesc a jefui si a ucide pe cei ce ii intampina, acestia singuri, bucurandu-se, petrec fara de legaturi si de strajuire, stapaniti fiind de patimi. Drept aceea si aparatori ai barbarilor si iscoade se fac impotriva celor de o semintie, ca se unesc cu obiceiul rautatii. Iar cati se intristeaza pentru pierzarea si prapadenia celor de un neam, pieirea sufletelor lor plangand-o, acestia se sarguiesc a fugi, neimpacandu-se cu nelegiuita petrecere, si vreme pandesc ca sa-si apuce slobozenia aceea, de care oarecand se indulceau, si nici o dragoste nu aduc celor potrivnici. Pentru aceea, mantuindu-se din mainile acelora, impotriva luptatori vor fi ai paganilor, ajutatori facandu-se ai bunei credinte. Drept aceea, vreme a pocaintei este aceasta de acum. Deci, cati voiesc de ocara aceea a se izbavi si de amara robie a se slobozi, le trebuie lor sa se puna impotriva voilor tiranului si sa bata razboi cu dansul pentru dragostea Ziditorului. Ca atunci vor lua cercarea nevointei celei imbunatatite, cei ce izvorasc sudorile faptei bune, cand nu cu buzele numai vor zice catre dansul, ci si cu asezamantul inimii: "Cunoscut sa-ti fie tie, diavole, ca noi nu vom asculta glasul tau si nu vom mai sluji dulcetilor tale". Si se cuvine in nevointa glasuri de rugaciuni a trimite sus la Dumnezeu, impreuna cu cei ce zic: Ca nu este rusine celor ce nadajduiesc spre Tine si acum urmam Tie cu toata inima, si ne temem de Tine si cautam fata Ta. Sa nu ne rusinezi pe noi, ci fa cu noi dupa blandetea Ta si dupa multimea milei Tale. Scoate-ne pe noi dupa minunile Tale, si da slava numelui Tau, Doamne, si sa se infrunteze toti cei ce arata robilor Tai rele, si sase rusineze de toata stapanirea, si taria lor sa se sfarame, si sa cunoasca ca Tu esti, Doamne, Dumnezeu insuti si prea slavit in toata lumea (Daniel). Macar desi prea mandru facandu-se, tiranul va aprinde cuptorul dulcetilor de sapte ori, dar indrazneasca cei ce nadajduiesc spre Domnul, caci cuptorul dupa putin se va preface in roua, si de tiranul de care de demult se temeau ei, el de umbra lor se va cutremura, pentru ajutorul care din inaltime s-a facut lor. Deci, fericiti cei ce sfintenia o pazesc intru smerita cugetare si in mila, ca de adanca pace se vor indulci madularele lor, si sufletul lor intru Duhul Sfant se va bucura. Si nimenea sa nadajduiasca ca va castiga slavire, aratandu-se pe sine ascultator voilor vrajmasului. Ca insusi tiranul, ca pe niste luati in sulite, ii va folosi pe dansii, tra-gandu-i pe ei la tot lucrul paganatatii. Si trupurile lor in sodomicesti fapte stricandu-le si urat pangarindu-le, ca cei ce cercare de femeie, zice, nu au luat, ii face pe dansii sa zica ca sunt feciorelnici, fiind intinati cu tot trupul. Si in acestea ii face vrajmasul sa se laude ca niste liberi de pacat, de picatura cea de fiere si 44

de strugurul cel amar, umplandu-i pe dansii. O, ce greu razboi! O, ce cumplit! Prin cate chipuri ne face pe noi, oamenii, prea raul vanator, sa intaratam pe Domnul! Fericiti cei ce nu au cazut in mreaja lui, si daca au cazut, dar au rupt mrejele lui si s-au eliberat, fugind de la dansul, ca un peste din navod salvandu-se. Ca pestele, in ape fiind, daca este prins si va rupe mreaja, si pe sine in adanc se va slobozi, se salveaza, iar, dupa ce s-ar fi tras la uscat, a-si ajuta luisi, nu poate. Asa si noi, in cata vreme suntem in viata aceasta, stapanire avem de la Dumnezeu a rupe de la noi legaturile voilor vrajmasului si a arunca povara pacatelor prin pocainta si a ne mantui, intru imparatia cerurilor. Iar daca ne va apuca pe noi porunca cea infricosata si sufletul nostru va iesi din trup si se va duce trupul in mormant, nu mai putem a ne ajuta noua, precum nici pestele dupa ce s-a tras din apa si s-a pus in vas. Deci, ia sa ne sarguim, iubitilor, a fugi de cursele vrajmasului prin lucruri bune, mai inainte de a veni ziua cea mare si vestita, in care se vor descoperi cele care am lucrat in ascuns si in intuneric. Drept aceea, sa nu asteptam pana cand va veni moartea, ca sa nu ne rusinam la invierea mortilor, cand se vor imbraca sfintii cu haina stralucita, pe care si-au gatit-o prin lucruri bune. Daca atunci ne vom vedea pe noi insine goi, nu numai de slava ce va straluci, ci si innegriti si plini de putoare fiind, oare ce rusine ne va apuca pe noi? Sa defaimam lucrul poftei rele si nimic sa-l socotim. Sa biruim micul acesta pentru buna credinta si sa nu ne aratam in cel prea mic neiscusiti. Sa ne nevoim dar a nu cadea sub atat de mare primejdie, ca noi prin lenevirea noastra cu totul ne stapanim de patimi, vrand a vietui fara de osteneala si fara de cearta, fara a se intampla ceva, in noi insine inchipuind. Si unul zice: "Eu din pruncie in manastire am locuinta si pentru aceasta cumplit se pun asupra mea patimile". Ci sa asculte unul ca acesta, ca multi din sfinti, din tanara varsta, cu nevointa cea buna nevoindu-se, dulcetile le-au calcat. Iar altul, iarasi zice: "in lume am crescut si de multe rautati m-am impartasit, de unde obiceiul ma impinge pe mine spre pofte". Auda si acesta, ca multi din sfinti, care, decat cei rai, mai rea viata au avut, iar mai pe urma, obiceiul rau schimbandu-si, prea buni s-au aratat lui Dumnezeu, bine placand, fiindca s-au supus din suflet celui ce a zis: Nu ravni celor ce viclenesc, nici urma celor ce fac faradelegea, caci ca iarba degrab se vor usca si ca o verdeata de buruiana degrab vor cadea. Vicleanul ne inseala pe noi, catre toate cele vatamatoare pornindu-ne, ca sa ne aduca pe noi spre defaimarea fricii lui Dumnezeu. Ci noi, cu mai puternice intelegeri sa lepadam veninul lui, darul Domnului nostru Iisus Hristos ajutandu-ne, Caruia I se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin! Sfatuirea a patra Zis-a oarecare din sfinti: "Cugeta cele bune, ca sa nu cugeti cele rele, fiindca mintea a fi desarta, nu sufera". Deci, sa dam mintea noastra in cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu si in rugaciuni si in intelegere buna. Caci desarta cugetare lucruri ale desartaciuni odrasleste, iar cugetarea buna, rod bun da. Sa avem in minte si aceasta, ca multi tirani au stapanit tari si cetati, si lauda lor s-a stins si sau facut ca si cum nu ar fi fost. Cati imparati au imparatit peste multe neamuri, ridicandu-si lor chipuri si statui, gandind prin aceasta sa fie pomeniti dupa iesirea din viata. Si dupa ei au venit altii si au surpat chipurile lor si au sfaramat statuile lor si fetele lor stergandu-le, chipul lor l-au tiparit. Ci si lucrurile lor de altii s-au stricat. Iar altii, morminte stralucite si-au gatit lor, parandu-li-se prin aceasta ca isi intaresc lorusi nume vesnic, zugravindu-si deasupra mormantului al lor chip. A venit alt neam, s-a dat ocarmuirea sub stapanirea altuia, si acestia, sicriul voind a-l curati dupa cuviinta, ca niste pietricele oasele lor le-au mutat. Si ce a folosit lor sicriul cel de mult pret, cel in chipul piramidelor? Deci, toate lucrurile desertaciunii in nimic au incetat, iar cei ce se imbogatesc in Dumnezeu si in Dansul s-au slavit, nu asa. Ca viata vesnica si slava neincetata si-au gatit lorusi, ca precum lumina soarelui, si a lunii, si a dantului stelelor, pana acum nu s-a innegrit, nici s-a prefacut in vechime de la zidirea lor pana acum, si tot neamul trupului si al sangelui, ca niste grau copt ce se secera de vreme se strange, iar lumina soarelui, si a lunii, si a stelelor, tot intr-un chip intinereste si se innoieste si se straluceste pentru hotarul Ziditorului, pe care l-a hotarat lor sa stapaneasca ziua si noaptea, asa si celor ce il iubesc pe El le-a hotarat imparatia cerurilor si bucuria cea neincetata. Si precum in aceasta nemincinos este, asa si in aceea adevarat este. Si acestea vor trece cand va voi Ziditorul, iar slava sfintilor nu va avea sfarsit. Deci, sa ne sarguim a face roduri de pocainta, ca nu, incuindu-ne afara de 45

bucuria aceea, sa ne trimitem in pamant intunecat si impaclit, in pamantul intunericului celui vesnic. Intra in camara ta si inchide usile, astupa inca si ferestrele si sezi inauntru, si vei vedea ce fel de chinuire are intunericul, unde fara de durere si fara de munca sezi, macar ca in stapanirea ta sta, cand vei voi sa deschizi si sa iesi. Deci, care durere ti se pare tie ca are intunericul cel mai dinafara, unde este plangerea si scrasnirea dintilor? Uita-te inauntrul hogeagului hornului tau, cel infuningenat, si ridica-ti ochii tai la rasaritul soarelui, si vezi deosebirea, si fugi de lucrurile intunericului. Rautatea este intuneric, iar fapta buna lumina. Rautatea fiind urmata, innegreste pe lucratorii ei, iar fapta buna facandu-se, straluciti face pe ispravitorii ei. Nu socoti, iubite, ca tu singur te necajesti afara de toti, ca tot capul este intru durere, si toata inima intru scarba. Ca precum nu este cu putinta a scapa cineva de aerul acesta, pe pamant fiind, asa cu neputinta este omului a nu fi ispitit de necazuri si de dureri, in viata fiind. Si cei ce imprejurul celor pamantesti se invartesc, intru acestea si se vor necaji, iar cei ce alunga cele neduhovnicesti si in cele duhovnicesti se ostenesc, acestia fericiti vor fi, ca rodul lor mult este intru Domnul. Sa ai rabdare desavarsita in lucrul in care ai fost chemat. Intareste-ti ancorele si funiile, ca nu cate putin sa se impinga corabioara ta in noian, si atunci cercarea te va invata pe tine de ce fel de pace te impartaseai cand erai in liman. Lumea se aseamana noianului, iar viata cea pustniceasca, umanului. Nu iubi a te preumbla, ci mai vartos prin rabdare castiga-ti cele de ducere. Si zic si aceasta: Dupa ce inconjuram toata lumea, mai pe urma au nu chilia ne asteapta pe noi, de voim a ne mantui? Si daca in viata de obste nu ingaduim, si deosebi nu ne linistim, apoi unde va fi lacasul nostru? Asemenea e acest lucru celui ce zice ca nici fierbinteala soarelui nu o poate suferi, nici umbra a o purta, si unde de aceea vom sta? Frica imi e sa nu ne primeasca pe noi cuptorul acela! Deci, sa nu fim nepurtatori de grija, urand osteneala. Daca suntem legati ai Mantuitorului nostru Dumnezeu, sa nu ne rusinam de lantul necazurilor, ci cu bucurie sa-l rabdam, asteptand venirea Lui cea din ceruri, ca pe noi sa ne numere impreuna cu ceata sfintilor. Ca cei ce s-au impartasit de patimile Lui, partasi vor fi si mangaierii. Iar daca si de osteneala lucrului se ingreuiaza cineva, cati bolnavi de maini si de picioare sunt in lume, barbati bogati, si de multi slujiti, care nici noaptea, nici ziua nu au odihna de nevoia durerilor chinuindu-se, si ca de un lant oarecare si legatura sunt incurcati. Deci, sa ne castigam durere de buna voie si rabdare de noi insine aleasa pentru frica lui Dumnezeu, si sa nu ne lenevim de rabdare, de smerita cugetare, de infranare, de impreuna patimire. Iar impreuna patimire zic, nu ca spre rautate sa ajuti aproapelui, ci ca la cele duhovnicesti sa ajuti fratelui, a avea umilinta si lacrimi, macar desi nu este de fata lacrima cea aratata, ci sfarmarea inimii petreaca, fiindca si intre lacrimi este deosebire. Insa fericit este cel ce vede ca intr-o oglinda pe Domnul in sufletul sau si isi varsa inima sa cu plangere inaintea bunatatii Lui, ca rugaciunea lui se va auzi. Iti incredintez tie alt amanet intru Domnul, ca unui om al lui Dumnezeu si care voiesti sa te mantuiesti. Deci, de la masa sculandu-te, nu inconjura chiliile, ci linisteste-te in chilia ta, ca pe multi a amagit diavolul cu vinul. Drept aceea, de la masa sculandu-te, a te afla in alta chilie este semn de nefrica lui Dumnezeu si de razvratire. Ca, din acest fel de sederi, impreuna se pricinuiesc caderile sufletelor, si mai ales, cand se linisteste toiagul proiestosului. Ca cei ce nu voiesc cu dumnezeiasca frica sa-si infraneze mintea lor, au trebuinta de frica omeneasca, ca prin aceasta sa se departeze de cele nefolositoare, in ce chip robul se intelepteste prin asprimea stapanului. Deci, ia aminte de tine si nu defaima, ca in vin filosofand, nici vei folosi, nici te vei folosi. De ai invatat toata Dumnezeiasca Scriptura pe de rost, cauta nu cumva sa te ridice pe tine gandul in aceasta, fiindca toata Scriptura cea de Dumnezeu insuflata invata de smerita cugetare, iar cel ce cugeta sau lucreaza cele impotriva acelora pe care le-a invatat, calcator de lege pe sine s-a facut. Daca duhul mandriei sau al iubirii de stapanire sau al bogatiei te-ar supara pe tine, sa nu te rapesti impreuna, ci mai vartos stai vitejeste impotriva razboiului vicleanului si inselatorului duh. Gandeste la zidirile cele de demult si la chipurile cele invechite si la stalpii cei de rugina cu totul mancati si adu-ti aminte si vezi unde sunt cei ce le-au zidit, ori mesterii cei ce au lucrat pe cele mai inainte zise, si saguieste-te a placea Domnului, ca sa te invrednicesti imparatiei cerurilor. Caci tot trupul ca iarba, si toata slava omului ca floarea ierbii. Ce este mai mare sau mai slavit decat imparatia, pe care cei ce au poftit-o au nimerit-o, si pentru primejdiile cele puse imprejurul ei, slava au defaimat-o si lorusi si-au vrajmasuit, alegandu-si moartea 46

mai bine decat sa traiasca, caci pe Dumnezeu nu L-au cautat, nici au nadajduit spre mantuirea Lui. Iar cei ce s-au invrednicit imparatiei cerurilor, de nici una dintre acestea se va ispiti, in pace si in bucurie in ceruri impreuna cu ingerii petrecand, fara de durere, si de scarba, si suspin, cu bucurie si cu veselie laudand si prea inaltand si marind pe imparatul cerurilor si Domnul a tot pamantul. Caruia I se cuvine lauda si slava si marirea in vecii vecilor. Amin! Sfantul Efrem Sirul Depresia Inca de la inceputul secolului al XX-lea s-au facut multe incercari de a explica depresia. In practica clinica, se pare ca explicatiile lui Freud se potrivesc la 80% din pacientii intalniti. Freud a identificat depresia ca pe o furie indreptata spre interior. In cadrul terapiei individuale sau de grup, pacientii sunt de obicei socati atunci cand terapeutul le prezinta aceasta observatie, deoarece ei sunt obisnuiti sa creada ca astfel de tulburari psihologice sunt ezoterice si complexe. De fapt, majoritatea pacientilor vor incerca sa isi vindece depresia cu ajutorul produselor chimice psihoactive, cum ar fi alcoolul sau orice medicamente pe care le pot obtine, considerand ca depresia este o problema cu radacini adanci pe care nu o pot rezolva prin propriile eforturi si intelegere. In aceste zile in care se pune mare pret pe satisfactia imediata, majoritatea pacientilor sunt dezamagiti atunci cand medicamentele psihoactive nu inlatura imediat senzatia de depresie. Destul de interesant este faptul ca una din nemultumirile cel mai des formulate de pacientii deprimati este aceea ca medicamentul care li s-a prescris nu actioneaza suficient de repede. Repet, aceasta nemultumire nu este neobisnuita pentru o generatie de indivizi care asteapta sa scape de durere imediat. De fapt, pentru a avea eficacitate maxima, majoritatea medicamentelor antidepresive au nevoie de mai multe zile, adesea pana la zece zile sau trei saptamani. Sperantele desarte si realitatile terapiei medicamentoase nu fac decat sa sporeasca depresia pacientului. Intr-o societate in cautare de satisfactii, o alta solutie - oficiala sau neoficiala - pentru depresie este hedonismul. Pacientilor li se sugereaza adesea sa isi cumpere ceva nou: o masina, o casa, o ambarcatiune. Alte solutii propuse ar fi: sa manance la restaurant, sa caute sa se distreze si sa isi sporeasca activitatea sexuala. Aceste tratamente, care sunt in concordanta cu tendinta omului modern de a considera numai solutiile pe termen scurt, sunt, in cele din urma, sortite esecului. Asemenea medicamentelor, ele trateaza numai anumite simptome, fara a se adresa cauzelor ascunse ale depresiei. Consider ca este esential sa vedem de unde vine depresia si sa o tratam din punct de vedere etiologic, ceea ce inseamna sa aflam de unde vine si cum se manifesta si sa o legam de o cauza. Un exemplu clasic de depresie cauzata de furia indreptata spre interior este cazul unei fete de nouasprezece ani care a fost internata in spitalul unde lucrez si eu, intr-o stare extrem de grava, aproape catatonica. Trauma ei era rezultatul unui conflict brusc, neasteptat cu tatal sau si al respingerii ei de catre acesta. Timp de mai multe zile, pacienta nu a putut sa vorbeasca si nici chiar sa mearga. Am observat ca, in timp ce statea in scaunul cu rotile, ea avea privirea atintita spre piept. Cand am intrebat-o ce cauta de se uita acolo, jos, mi-a raspuns ca "priveste ura" (fata de tatal sau). Tratamentul ei, care a reusit, a constat in sprijinul acordat pentru a elimina aceasta furie "de gheata" si pentru a o face sa renunte la aceasta ura se rasfrangea si asupra ei. Pentru acest tip de depresie, cel mai eficient tratament este cel in care distragem atentia pacientului de la caracterul depresiv al bolii, concentrandu-i-o asupra furiei pe care o simte. Aceasta furie trebuie analizata, inteleasa si exprimata intr-o forma adaptata (separata de ura de sine), controlata si, desigur, in cele din urma, eliminata. Este posibil ca eliminarea acestei furii sa presupuna o restructurare totala a vietii emotionale a pacientului, modificari ale mediului familial, modificari ale modului in care pacientul percepe relatiile interumane si altele asemanatoare. Aceasta terapie poate dura si poate presupune mai multe luni, chiar ani, de indrumare atenta. Ea ajunge totusi la radacinile sindromului depresiv, acordandu-le atentie mai mare decat tratarii sindromului. 47

Vom sublinia ca numai un procent redus de simptome depresive sunt rezultatul unor dezechilibre biochimice, inclinatii mentale si atitudini negative, disperare existentiala si abuz de medicamente. As dori sa adaug observatiilor mele actuale o explicatie suplimentara pentru acei credinciosi care, in scrisorile lor catre mine, mi-au cerut informatii mai detaliate despre asa-numitele "auto-tratamente" sau "tratamente la domiciliu" care se fac in cazul anumitor tulburari psihice. As dori sa accentuez faptul ca astfel de tratamente nu sunt nici etice, nici profesionale si depasesc sfera preocuparilor mele profesionale. Fara indoiala ca unele persoane au presupus ca, in calitate de psiholog ortodox, cred ca ortodocsii ar trebui sa evite tratamentul psihiatric si psihologic, in general - un punct de vedere impartasit de multi ortodocsi - si ca voi prescrie tratamente alternative. Asa cum arhiepiscopul Hrisostom a subliniat in numeroasele sale scrieri, Biserica Ortodoxa nu se alatura sub nici o forma celor care sustin ca stiintele psihologice nu au nici o valoare. Abordand sanatatea mentala a crestinilor ortodocsi, acesta, asemenea mie, si-a propus totdeauna sa prezinte aceste stiinte din perspectiva credinciosului, in incercarea de a reface legatura dintre problemele spirituale si cele psihologice, pe care psihologia seculara le ignora sau nu le accentueaza suficient de mult. Rolul acestei incercari este unul descriptiv, si nu prescriptiv. Acest aspect am dorit sa-l evidentiez foarte clar in tot ceea ce am scris despre ortodoxie si psihologie. Acum cativa ani, am inceput sa scriu despre cauzele depresiei din punctul de vedere al psihologiei. Arhiepiscopul (pe atunci, arhimandritul) Hrisostom a completat scrierile mele cu cateva studii de-ale sale. Impreuna am ajuns la concluzia, in aceasta prima etapa de studiu a depresiei, ca majoritatea cazurilor de depresie pot fi descrise corect de conceptul freudian clasic al furiei indreptate spre interior. Si, asa cum arhiepiscopul a subliniat in unele din scrierile sale, nu este nevoie sa imbratisezi punctul de vedere freudian asupra omului pentru a recunoaste ca multe din observatiile sale clinice sunt competente si utile. Din punct de vedere statistic, totusi, aproximativ 20% din cazurile pe care le intalnim in practica clinica indica in mod clar alte cauze. Sa analizam acum cateva dintre aceste cauze alternative ale depresiei psihice. O cauza foarte des intalnita este obiceiul dobandit de a privi numai aspectele negative ale vietii sau numai anumite ipostaze ale acesteia. Acesta este un obicei capatat fie printr-o abordare neadecvata a problemelor, fie prin imitare - chiar si copiii continua adesea tiparul de raspuns negativ al parintilor sau rudelor lor. In timpul embargoului pe petrol din anii '70, un pacient a venit la clinica plangandu-se de modul in care el si tara sa erau exploatati de lacomia celorlalti. Pacientul a devenit atat de preocupat de ceea ce spunea incat a atins o stare depresiva de agitatie continua. Tratamentul nostru a pus accentul pe incercarea individului de a constientiza posibilele efecte pozitive ale embargoului, cum ar fi indepartarea consumului excesiv de petrol si conservarea acestuia, reducerea poluarii si a dependentei nationale de sursele de energie straine. A fost nevoie de o perioada mare de timp pentru a rezolva integral aceasta problema, dar modul in care el a inceput sa priveasca problema, cu un echilibru intre aspectele pozitive si cele negative, a condus la aplicarea generala a acestui echilibru la celelalte probleme. Trebuie remarcat faptul ca printre numeroasele pacate mentionate de Parintii Sfintii Bisericii ca fiind contraproductive in viata spirituala se numara pacatul negativitatii. Parintii ne cheama permanent sa acordam atentie marilor pericole care pandesc omenirea, care, asa cum ne spune Antonie cel Mare, este plina de capcanele Necuratului. In acelasi timp, ei ne spun ca nu trebuie sa subestimam niciodata fortele pozitive si folositoare care exista. Din nou, viata Sfantului Antonie cel Mare ne ofera dovada acestei lectii. Ni se spune ca orice armata de demoni indreptata impotriva noastra paleste in fata cetelor de ingeri care ne ajuta in viata duhovniceasca. Acest echilibru al punctelor de vedere spirituale reprezinta tocmai ceea ce incearca sa obtina un bun terapeut, atunci cand trateaza depresia cauzata de un negativism excesiv. O alta cauza importanta a depresiei pe care o regasim in cazurile clinice este cea a sacrificiului de sine excesiv. Aceasta se poate vedea, de exemplu, la multi parinti care isi dedica tot timpul si toate resursele copiilor sau gospodariei, neglijandu-si in totalitate propriile nevoi si dorinte. Se intalneste 48

mai ales la mame, femeile ajungand ca, de teama cheltuielilor necesare consultatiilor, sa isi ignore complet sanatatea, intr-o asemenea masura incat se ajunge la rezultate tragice. Odata, sotia unui miner a venit la cabinetul nostru cu o depresie cauzata de o astfel de situatie. Ea obisnuia sa economiseasca cativa dolari la fiecare salariu pentru a-si cumpara o bluza noua. Dar, de fiecare data cand avea banii necesari, se intampla ca unul din copiii sai sa vina acasa cu o haina rupta sau cu pantofii stricati. Ea era perfect constienta ca frecventa unor astfel de evenimente indica neglijenta copiilor fata de lucrurile personale, pentru care nu aveau nici un fel de respect. Atitudinea copiilor a impins-o pe mama la depresie. De fapt, ea acceptase preconstient ideea contemporana ca trebuie sa ofere copiilor tot sprijinul ei material si sa raspunda tuturor capriciilor acestora, chiar daca acest lucru insemna "sa isi ia de la gura" pentru a le inlocui hainele rupte cu nepasare, in loc sa le ceara copiilor sa isi coasa hainele sau sa astepte pana la salariul urmator. Femeia avea nevoie de tratament, iar acesta a dat roade. Desigur ca noi i-am cerut sa le insufle copiilor respectul pentru lucrurile materiale, in mod destul de ironic, una din consecintele cele mai grave ale materialismului il constituie distrugerea lucrurilor. Unii ajung sa creada ca orice poate fi inlocuit, de unde si lipsa de respect fata de obiectele materiale. Femeia nu trebuia sa inlocuiasca lucrurile copiilor cu "banii ei din pusculita". In acelasi timp, pe masura ce femeia a inceput sa practice acest tip de control, ea a descoperit o forma noua a sacrificiului de sine, mai eficienta si mai moderata, si anume aceea atitudine echilibrata de a nu fi indeplinit copiilor lor orice moft si orice capriciu. Si despre cel de-al doilea tip de depresie vorbesc Sfintii Parinti, care au atras atentia asupra faptului ca o viata caracterizata printr-un sacrificiu de sine excesiv, fie ca este vorba de o nevointa nechibzuita, fie de dedicarea intregului timp activitatilor de asistenta sociala, provoaca deziluzii spirituale care au efecte negative profunde. Exista intr-adevar oameni altruisti care pot trai intru totul pentru altii, la fel cum exista si asceti de o rezistenta uimitoare. Dar acesti oameni sunt dotati spiritual. Faptele lor nu sunt ale noastre. Cel care intreprinde astfel de eforturi din incapatanare va cadea prada depresiei si bolilor psihice. O viata care si-a gasit echilibrul intre grija atenta fata de transformarea eului si actele de iubire fata de semeni, totul intr-un context moderat, este chiar viata echilibrata pe care o recomanda Parintii ortodocsi. Disperarea existentiala este o cauza a depresiei, pe care colegii nostri din stiintele psihologice nu ar accepta-o imediat. Si nici nu o vom gasi mentionata ca o categorie clinica in manualul de diagnoze psihiatrice. Poate ca formularea este prea filosofica pentru nosologia clinica. Totusi, aceasta reprezinta o cauza reala a depresiei, astfel ca ea trebuie studiata cu atentie. Analizam depresia cauzata de disperarea existentiala la doua grupe de varsta. In primul rand, este vorba despre oamenii foarte inteligenti pana in 20 sau 25 de ani care au fost crescuti fara o credinta religioasa sau au fost invatati sa respinga astfel de credinte. Ei par cei mai expusi disperarii existentiale. In al doilea rand, este vorba despre indivizii trecuti cu putin de varsta mijlocie care au inceput sa se confrunte cu o fireasca slabire fizica, astfel ca ei nu mai sunt capabili sa tina pasul cu distractiile vietii moderne. De obicei, membrii grupurilor de adolescenti sunt capabili sa vada dincolo de fatada societatii moderne si de lucrurile lipsite de semnificatie ale acesteia. Dar ei nu sunt ancorati intr-un sistem de credinte care sa ofere existentei lor un sens fundamental, si pot cadea cu usurinta prada unor depresii greu de tratat. Atunci cand descriu ceea ce simt, ei se concentreaza asupra unor cuvinte precum "disperare", "lipsa de semnificatie", "uitare" "nihilism" sau "singuratate in univers". in general, este inutil sa ii incurajam pe acesti indivizi sa se implice mai mult in activitatile firesti ale varstei lor. In fata unui astfel de sfat, ei adesea isi acuza terapeutul ca adopta atitudinea parinteasca sau amenintatoare a celor care cred in: "lasa ca o sa cresti tu si o sa vezi". Adolescentii pot fi ajutati sa invinga aceasta disperare daca li se ofera ceva de care sa se poata atasa. Pentru aceasta, trebuie, in primul rand, sa ii ajutam sa se detaseze de "caile stiintifice" moderne (care sunt adesea un surogat spiritual pentru acesti tineri), dominate de cinism, materialism 49

si indoiala. Ei trebuie sa isi deplaseze centrul atentiei de la empirismul naiv pentru care "ceea ce nu se poate masura nu exista" la perceptia transcendentala a universului. Si grupul de pacienti mai in varsta prezinta sentimente asemanatoare de disperare, dar, in acest caz, apar si nemultumirile legate de o viata "irosita" sau pe care, acum, cand o vad in perspectiva, ar fi dorit sa o traiasca altfel. Asemenea pacientilor mai tineri, si acestia pot fi ajutati prin elaborarea unei filosofii de viata mai cuprinzatoare. Dar si acesti pacienti au nevoie de ajutor pentru a-si invinge o anumita paralizie care ii impiedica sa isi modifice viata, conceptie care isi are radacinile in credinta ca "este prea tarziu sa mai schimbi ceva". Destul de interesant, in cazul acestui tip de depresie, pacientii mai in varsta par sa aiba un avantaj fata de cei mai tineri in obtinerea unui rezultat pozitiv. Adesea tinerii au deja formate niste tipare logice care nu lasa sa treaca alte puncte de vedere. Ei fie isi lasa "mintea" sa urmeze cursul terapiei, fie devin atat de nerabdatori sa obtina o solutie imediata la disperarea lor, incat se autodistrug daca nu intrevad o vindecare apropiata. Pacientii mai in varsta par mai toleranti fata de timpul necesar gasirii unor solutii de durata, mai ales daca li se atrage atentia ca "nu s-au imbolnavit peste noapte", astfel ca "nu se pot vindeca peste noapte". Ceea ce ar trebui sa le fie foarte clar crestinilor este faptul ca disperarea existentiala reprezinta exact acea stare in care ne regasim atunci cand suntem privati de intelegerea naturii lui Dumnezeu. Un Dumnezeu copilaresc, antropomorf, nu poate satisface dorinta spirituala a unui om cu gandire inteligenta. Religia sociala, care are rolul de a sprijini si de a consolida relatiile sociale simple, cedeaza in cele din urma in fata ipocriziei, superficialitatii si caracterului nepotrivit al multor relatii sociale. Intalnirea cu Dumnezeul transcendent si intelegerea Lui, Care reprezinta insasi integritatea si autenticitatea eului uman, Care exista dincolo de orice fiinta, a Carui existenta se afla dincolo de orice afirmatie intelectuala, Care exista si Care nu exista, in totalitatea transcendentei Lui, iata realitatea vietii. Atunci cand aceasta realitate nu exista, apare disperarea existentiala. Lipsa comuniunii cu Dumnezeul Care salasluieste in fiinta umana, pe care universul nu il poate cuprinde, El, Cel incomensurabil, s-a aflat la originea omenirii, sfidand nasterea si moartea, duce la acea disperare care sfasie insasi textura sufletului. Intr-adevar, cum s-ar putea invata rabdarea, smerenia si nepatimirea de la o societate care cere satisfacerea imediata a placerilor, dezvoltarea eului (ca sa folosim un eufemism pentru mandrie) si proslavirea celor mai inspaimantatoare patimi? Iar daca, asa cum drept ne invata Parintii, virtuti precum rabdarea, smerenia si nepatimirea reprezinta insasi esenta sufletului uman, cum altfel s-ar putea simti o fiinta umana daca nu ca capriciu existential intr-o lume care rupe in mod sistematic legatura dintre chipul lui Dumnezeu din om si dezvoltarea sa "naturala" in umbra acelui chip? Si cum sa nu cada prada disperarii? Intr-adevar, afirmatiile unora dintre noi care sustinem ca viata ortodoxa traditionala duce nu numai la integritate spirituala, dar si fizica si mentala, desi sunt considerate de unii hiperbolice, sunt sustinute de disperarea intalnita in societatea contemporana. Nu am exagerat prea mult puterea ortodoxiei, daca ne gandim ca am redus din puterea distructiva a unei societati private de valorile si practicile ortodoxiei. Odata revizuite cauzele psihologice (functionale) ale depresiei, am dori sa facem cateva comentarii asupra tipului de depresie care pare sa aiba o etiologie biologica. Arn dori sa mai revedem acum si cateva tratamente medicale si psihoterapeutice pentru aceasta afectiune. Boala depresiva maniacala pare uneori sa fie de natura genetica, desi exista cazuri izolate in care tulburarea se produce in conditiile in care alti membri ai familiei sau genitori nu prezinta nici un simptom. Cauzele specifice ale bolii sunt inca necunoscute, desi, asa cum am remarcat, se pare ca exista o legatura biologica. Boala este cel mai adesea observata de clinicieni la pacientii adulti, iar simptomele cel mai des evocate se refera la perioade lungi de depresie (care dureaza uneori saptamani sau luni), urmate de perioade de comportament "hiper" maniac, in care pacientul este incapabil sa se relaxeze. 50

In timpul fazei depresive, pacientul poate avea dorinte de sinucidere, poate dormi mult, manifestand un interes scazut pentru mancare sau alte activitati normale. Adesea este vorba despre un dezinteres fata de familie, serviciu, pasiuni sau alte preocupari ocazionale. Pe de alta parte, in timpul perioadei maniacale, pacientul incearca sentimente de mare euforie si de multumire exagerata. Pacientii descriu senzatia de "zbor inalt", iar comportamentul lor este adesea perceput de ceilalti ca fiind exagerat, zgomotos, dominant sau chiar tampit. Iata cum se descrie un pacient in timpul unei faze maniacale: "Motorul meu este ambalat la maxim, iar uneori nu pot sa il opresc". Aceasta ezitare de a iesi din starea euforica este asemenea unui viciu, iar cel care sufera de aceasta afectiune recunoaste ca odata ce corpul incepe "sa se consume" in activitati curente, se instaleaza depresia. Insomnia si chiar iluzia grandorii pot aparea la pacientul maniac. Ca tratament chimic pentru depresie maniaca se utilizeaza la scara larga carbonatul de litiu. Psihofarmacologii presupun ca acest medicament inlocuieste un element care lipseste din biochimia creierului, desi nu exista date precise despre o astfel de interventie. Una dintre problemele interventiilor chimice, atat in cazul acestei tulburari, cat si in cazul altor afectiuni psihologice, o constituie faptul ca medicamentele antidepresive au efecte secundare. Prima generatie de medicamente antidepresive (asa-numitii inhibitori MAP) nu pot fi luati odata cu alimentele fermentate, inclusiv branzeturile. Trigliceridele, care reprezinta familia de medicamente cel mai des folosita in prezent pentru tulburarile depresive, pot provoca oboseala, somnolenta excesiva, tulburari de mictiune si afectiuni cutanate. Dischinezia tardiva, caracterizata adesea prin miscari frecvente ale limbii, specifice, de lingere sau prin miscari circulare de frecare a degetelor, poate fi cauzata de folosirea indelungata a acestei familii de medicamente. Si organele vitale pot fi afectate de utilizarea indelungata a carbonatului de litiu, care necesita supravegherea regulata a nivelului acestuia in sange. Desi medicamentele pe care le-am prezentat dau adesea rezultate foarte bune, fara a produce totdeauna efecte secundare, este evident ca, in cazul in care se produc efecte secundare, acestea pot fi foarte neplacute. Terapia cu socuri electrice este uneori utilizata ca ultima alternativa in cazurile grave de depresie maniaca. Majoritatea psihologilor si psihiatrilor isi manifesta rezerva fata de aceasta metoda de tratament, care poate sa duca la pierderea ,ernporara a memoriei si la complicatii mult mai grave. Doua sunt domeniile de consiliere aplicate pacientului crestin. in primul rand, deoarece depresia maniaca pare sa fie de natura organica, si nu pur psihologica, interventia chimica este uneori necesara, mai ales in cazurile grave. Numai ca cel care ia medicamente trebuie sa consulte medicul, care va prescrie medicamentele la intervale regulate de timp. Efectele secundare ale acestor medicamente trebuie tinute sub observatie atenta. In al doilea rand, exista terapii mai conservatoare pentru depresia maniaca. In toate situatiile, dar mai ales in cazurile grave, in care sinuciderea pare sa fie o amenintare reala, tratamentele psihoterapeutice sunt oarecum folositoare. Pacientul poate fi incurajat sa constientizeze oscilatiile de comportament si sa incerce sa le tina, intr-o oarecare masura, sub control. In plus, se pare ca gravitatea depresiilor succesive depinde foarte mult de presiunea la care este supus corpul de catre perioadele maniacale care le precede. Astfel, un pacient poate fi deprins sa aiba un comportament moderat in timpul unor astfel de perioade, reducand gravitatea atacurilor depresive care urmeaza. Prin eforturile pacientului se poate restabili un anumit simt al echilibrului. In Biserica Ortodoxa, noi propovaduim invatatura ca sanatatea psihica si mentala se afla in echilibru cu sanatatea spirituala. In plus, aceste trei elemente interactioneaza in mod foarte armonios. Chiar daca o boala, cum este depresia maniacala, are radacini biologice, activitatea mintii si exercitiul spiritual pot readuce la viata fortele curative ale corpului insusi. Chiar si in cazul interventiei chimice, o atitudine corespunzatoare si o dispozitie spirituala corecta pot reface echilibrul chimic din creier, pe care agentii artificiali nu il restabilesc decat in mod superficial. Rugaciunea, participarea la sfanta Liturghie si impartasirea frecventa pot da mintii si sufletului acea putere care sa actioneze direct asupra corpului omenesc. in plus, citirea literaturii spirituale poate reda speranta si atitudinea pozitiva 51

fata de lume, care lipsesc maniacului depresiv in timpul crizelor de depresie. O viata spirituala disciplinata si sobra poate si ea sa mai tempereze exagerarea pacientului in timpul fazelor maniacale de oscilatie comportamentala. Chiar daca pare ilogic sa afirmam ca mintea si sufletul pot afecta trupul, putem remarca ca stiinta moderna incepe sa inteleaga ca asa stau lucrurile, in plus, este posibil ca bolile care sunt de natura biologica si care afecteaza procesele psihologice ale indivizilor sa fie rezultatul unei probleme trupesti sau sufletesti. Lipsa credintei, impreuna cu o gandire ancorata in materialism si cu viziunea seculara a omului (ca sa nu mai spunem nimic despre tolerarea excesiva a patimilor) pot tulbura relatiile homeostatice sau de echilibru dintre trup, minte si suflet. Astfel, mintea si sufletul, care functioneaza ca un tot armonios, vor avea de suferit, dar si trupul poate suferi. La randul sau, tulburarea psihologica rezultata perpetueaza starea de dezechilibru general a individului, instalandu-se maladia scapata de sub control. Asadar, este cat se poate de logic sa afirmam, asa cum au facut-o Parintii Bisericii, ca sanatatea se reface odata cu restabilirea echilibrului. Aceasta se poate obtine prin interventie chimica, prin corectarea slabiciunilor din procesul de gandire, dar cel mai eficient prin refacerea perceptiei spirituale, care reprezinta mecanismul de control al acelui echilibru. Stiinta ortodoxa a spiritualitatii, stiinta fizica a rnedicinei si stiinta mentala a psihologiei nu sunt incompatibile, ci lucreaza mana in mana. Niciunde nu este mai evident acest lucru decat in tratarea depresiei, o boala spirituala, medicala si psihologica. dr. Thomas Brecht Sunt uimitoare statisticile referitoare la numarul de americani care sufera de vreo forma de depresie, fie ca este vorba de o forma usoara sau de una grava. Ca preot, ma confrunt in mod constant cu crestini care se plang de depresie cronica. De fapt, o treime din scrisorile care imi sunt adresate abordeaza aceasta problema. Asa cum a aratat dr. Brecht, majoritatea cazurilor clinice de depresie pornesc de la o ura prost directionata. Psihologii, in mod corect, trateaza aceasta ura din punctul de vedere al modului in care aceasta influenteaza fiinta umana, adica al efectelor negative pe care ura indreptata asupra sinelui le are asupra vietii psihologice a individului. Ceea ce este drept. Exista, desigur, si o alta dimensiune a depresiei pe care psihologii nu o recunosc sau, daca o recunosc, au tendinta de a o trata ca pe un efect secundar, chiar lipsit de importanta. Aceasta este dimensiunea spirituala. Omul este un organism complex. Psihologicul si spiritualul interactioneaza totdeauna. Astfel, atunci cand ura autodirectionata provoaca un rau asupra psihicului, acesta are un efect paralizant asupra facultatii spirituale a omului si asupra sufletului acestuia. De aceea indivizii deprimati vorbesc in permanenta despre ura puternica fata de Dumnezeu. Deoarece sufletul este patruns de harul dumnezeiesc, este firesc ca ura fata de sine sa duca la ura fata de Dumnezeu sau fata de lucrurile spirituale. Iata un aspect important al acestei boli care nu poate fi ignorat, deoarece ura indreptata catre ceea ce este spiritual, chiar daca nu atrage pedeapsa sau "razbunare", duce in mod sigur la departarea de sensibilitatea dragostei de Dumnezeu, care incearca continuu sa aline bietul suflet tulburat. Acolo unde predomina ura si negativismul, aceasta dragoste nu poate lucra. Indiferent de cazul de depresie, as sfatui terapeutul competent si pacientul sensibil sa ia cunostinta de aceasta dimensiune spirituala a depresiei. Daca putem vedea, verifica si indeparta aceasta ura de Dumnezeu si de lucrurile duhovnicesti, avem deschis drumul catre pacient, pentru a-l ajuta sa se confrunte cu si sa respinga ura psihologica de sine care il paralizeaza. A vorbi despre aceasta necesitate nu este o exagerare. Faptul ca ea este ignorata de psihologia atee reprezinta, intr-adevar, o tragedie. arhiep. Hrisostom de Etna 52

Despre plans si lacrimi In Dictionarul de greaca veche, termenul penthos (tristete pentru mort, jale) apare avand doua sensuri: primul sens este acela de doliu, imbracaminte in negru, iar cel de-al doilea rea intamplare, nenorocire. Hesychius, in lexiconul sau, gaseste ca sinonime pentru penthos urmatoarele variante: symphora, threnos, lype (necaz, jelire, intristare), insa Sfintii Parinti gasesc ca niciunul dintre acestea nu exprima indeajuns esenta penthos-ului. Prin sinonimia de mai sus, sunt posibile trei sensuri si anume: doliu pentru parinti sau prieteni, durerea priciunuita de un anumit accident, lamentatia dupa un zeu mort. In legatura cu respingerea primului sens, se aduce marturia Sfantului Ioan Gura de Aur, care "nu inceteaza sa repete lectia invatata de la Sf. Ap. Pavel: sa nu-i plangem pe morti numai pentru ca sunt morti! Lucrul e pe cat lipsit de minte pe atat de inutil, chiar si vorbind dintr-un punt de vedere filosofic". Stoicii nu se inselau atunci cand insirau moartea printre lucrurile indiferente. De vreme ce Hristos a biruit moartea, crestinii nu mai trebuie sa se intristeze ca aceia care nu au nici o nadejde. Plansul de care vorbesc Sfintii Parinti nu are nimic in comun cu acest doliu. Pentru cel de-al doilea sens se aduce si marturia Sfantului Varsanufie, cel ale carui scrieri, alaturi de cele ale Sfantului Ioan, alcatuiesc volumul XI al Filocaliei, care spune ca nu trebuie sa ne intristam deloc pentru un lucru al lumii acesteia, ci numai pentru pacat. Nici "doliul sfant" -cel de-al treilea sens -se pare ca nu e agreat de spiritualitatea ortodoxa, el fiind condamnat explicit in "Constitutiile Apostolice". Doliul pentru Hristos nu e crestinesc, iar penthos-ul ascetic nu va fi pus in legatura cu moartea lui Hristos. Un alt sinonim care este dat penthos-ului este katanyxis. Katanyxis este o infiorare, o emotie care sadeste in adancul sufletului un sentiment, o atitudine sau o hotarare. Asadar, intre katanyxis si penthos nu putem pune semnul unei sinonimii totale, intre ele existand aceasta relatie: prima (numele unei actiuni) desemneaza zguduirea datorata unei cauze exterioare, cealalta numeste reactia psihologica. In practica insa, strapungerea si doliul -sau lacrimile -merg pana intr-atat impreuna incat au ajuns, prin metonimie, sinonime. Dupa Sf Andrei Criteanul, penthosul poate fi legat de trup iar metanoia de suflet. Dar expresia "strapungerea inimii" (katanyxis kardias) pe care o folosesc uneori imnografii exprima bine faptul ca din inima, obarsia si centrul fiintei noastre, tasnesc lacrimile si prin ele sufletul si trupul se reunesc "in inima". Aceste lacrimi joaca un rol central in viata duhovniceasca si reprezinta criteriul central al discernamantului. Astfel, pentru Isaac Sirul, lacrimile sunt "hotarul dintre trupesc si duhovnicesc". Pentru ca plansul (asa cum e el vazut de catre Sf. Grigorie de Nyssa) este o dispozitie trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si constiinta a binelui pierdut, putem vorbi despre penthos ca doliu pentru mantuirea pierduta (fie prin noi insine, fie prin altii). Plangeti neincetat! E cuvantul de ordine al ascezei rasaritene incepand de la Parintii pustiei. Ca si rugaciunea, lacrimile trebuie sa fie neincetate pana in clipa in care parasim aceasta lume pentru a ne intalni cu Mirele Hristos. Toti trebuie sa plangem neincetat, dar mai cu seama cei care au ales viata singuratica. Lacrimile apar drept semnul distinctiv al anahoretilor. Prin ele acestia au transfigurat cosmosul facand din desert un nou paradis, cum se canta cu ocazia sarbatorilor sfintilor asceti: "Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat-o, si cu suspinurile cele din adanc spre insutite osteneli ai facut-o roditoare si te-ai facut luminator lumii stralucind cu minunile, cuvioase...,parintele nostru, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre". Cel mai important temei scripturistic pentru plans il gasim in corpusul Fericirilor (fericirea a doua), acest indemn spre plangere avand autoritatea rostirii lui de catre Insusi Mantuitorul Iisus Hristos. Avem, asadar, in Predica de pe Munte, indemnul cel mai sigur spre plangere, dar nu spre orice fel de plangere caci, Sf Ioan Gura de Aur, talcuind aceasta fericire in Omiliile sale, spune ca acest cuvant nu se adreseaza acelora care plang pentru fel de fel de pricini, ci acelora care plang pentru pacatele lor. Sf Ioan Gura de Aur respinge, deci, orice alt fel de plans in afara de cel izvorat din intristarea dupa Dumnezeu si intristarea pentru pacate. Ca si Sf Vasile cel Mare, care in Cateheza sa adresata tinerilor, se foloseste din belsug de citate din operele filosofilor pagani pentru a arata frumusetea crestinismului si a le valorifica pozitiv, asa si Sfantul Ioan Gura de Aur, in excursul exegetic intreprins pentru fericirea a doua, reliefeaza ca fiind pozitive starile sufletesti ale celor care plang moartea 53

copiilor sau a sotiei sau a unei rude -caci ei se departeaza de cele ale lumii din cauza plansului si durerii care pun stapanire desavarsita asupra lor. Se foloseste, asadar, de aceasta imagine ca sa arate apoi ca mai multa filosofie decat aceasta vor arata cei ce-si plang pacatele lor, asa cum trebuie sa le planga. Dumnezeu, in multa Sa iubire de oameni, nu-si margineste rasplata Sa asupra celor care isi plang pacatele lor asa cum se cuvine, la iertarea pacatelor si la izbavirea de muncile cele vesnice ale iadului ci le da si multa mangaiere atat in viata de aici cat si in cea de dincolo. In vietile multora dintre Sf Bisericii gasim pe langa acest fericit plans pentru pacatele proprii si plansul pentru pacatele altora. Putem aduce aici exemplul Sfantul Ignatie Briancianinov care plange pentru aproapele sau cu un plans sfasietor, neobosit iar Sfantul Ioan Gura de Aur aminteste in Omiliile sale de cuvantul fericitului Iov care spune ca: "eu am plans pentru orice neputincios si am suspinat cand am vazut un om in nevoie". Si Sfantul Siluan Athonitul ne da marturie de o astfel de atitutine cand marturiseste ca atunci cand vede deznadejdea ce se cuibareste in sufletele celor care nu se pocaiesc, i se face mila de ei si plange. Regreta faptul ca acestia nu-L cunosc pe Dumnezeu caci "daca fiecare suflet L-ar cunoaste pe Domnul, ar cunoaste cat de mult ne iubeste si atunci nimeni nu ar mai deznadajdui de mantuirea sa, nici nu ar mai murmura". Valorificarea subtila si complexa afectivitatii , a plansului si intristarii, a suferintei si a lacrimilor prefacute in izvor de bucurie si seninatate interioara e proprie numai crestinismului, fiind una dintre trasaturile care disting cel mai limpede spiritualitatea crestina rasariteana de restul traditiilor religioase si spirituale ale umanitatii. Plansul, alaturi de rugaciune -care pentru Sf. Ioan Scararul este "maica si fiica lacrimilor", este pentru ascetica si mistica ortodoxa adevarata oglinda a omului, a cosmosului si a lui Dumnezeu. Plansul adevarat este o isprava paradoxala a mintii: e metanoia, adica saltul mintii dincolo de sine, in alt plan al intelegerii. Lacrima topeste abuzul oricarei solidificari -ea insasi fiind sare dizolvata in apa, adica mineralitate adusa in stare solubila -si acest lucru este cunoscut si de Sf. Ioan Scararul cand spune ca: "Precum focul topeste trestia, asa lacrima topeste toata intinaciunea vazuta si gandita." Lacrima topeste si spala si, "precum ploaia intrand in pamant", ea fertilizeaza; iar in alta intruchipare a ei, lacrima stinge: "Precum apa, adaugandu-se cate putin in foc, schimba vapaia cu desavarsire, asa si lacrima plansului adevarat stinge toata vapaia maniei si iutimii". Plansul, lacrimile, apartin unui mod de a fi al omului dar si al creatiei necuvantatoare; diferenta facand-o faptul ca atunci cand creatia plange, o face in mod inconstient. Tot incercand sa definim plansul, aducem si marturia catorva dintre Sfintii reprezentativi pentru spiritualitatea ortodoxa, ca a unora care nu au fost preocupati de studiul scolastic al plangerii, ci de profunda experiere a acesteia. Astfel, cuvantul de mai sus, rostit de catre Sf. Grigorie de Nyssa (plansul -dispozitie trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si constiinta a binelui pierdut) este intarit si de cel al Sf. Ignatie Briancianinov care, in "Plangerile unui monah" scrie urmatoarele: "Lacrimile mele nu cad pe daramaturi si nici pe mormane de cenusa; nu plang dupa un templu facut de mana omeneasca (...). Plang mistuirea in flacari a unui templu nevazut, nezidit de mana omeneasca, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevazuta, o inalta slujire dumnezeiasca. Plang surparea unui oras tainic, menit sa fie salas si adapost de ganduri si simtaminte binecuvantate". Asadar, binele pierdut se ascunde aici sub masca templului nevazut, a orasului tainic. Sf. Ignatie dezvolta in lucrarea amintita mai sus, o veritabila si preafrumoasa Teologie a lacrimilor. Plangerea sa este una "de pocainta si de iubire", este plangerea mostenita de la Adam -cel care "a inceput a cauta plansul, gandind ca va afla in el ogoire dupa pierderea desfatarilor raiului", e un mijloc de redobandire a vietii vesnice. Modelul suprem invocat de Sf Ignatie Briancianinov e Insusi Mantuitorul Iisus Hristos care "a lacrimat cu lacrimile Sale intrutotsfinte, pentru Lazar cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a varsat dumnezeiestile Sale lacrimi pentru orasul in care furnica multime mare de oameni, pentru poporul care nu si-a dat seama de venirea lui Dumnezeu". Sf Ignatie plange pentru aproapele sau cazut cu un plans sfasietor, neobosit, dar plange si pentru ca "departe de mine este Mangaietorul"; totusi, plansul sau nu e unul deznadajduit pentru ca "din lacrimile celui ce plange mijeste speranta mantuirii". Cele mai subtile analize ale plansului si ale tuturor varietatilor lui ni le-a dat, insa, Ioan Scararul in Treapta a VII-a a scrierii sale. El zice: "Precum consuma focul trestia, asa curata lacrima orice pata vazuta si spirituala" si iarasi: plansul constituie 54

boldul cel de aur al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii. Lacrimile alunga rasul. "Fii ca un imparat in inima ta, sezand pe tronul inalt al smereniei tale si poruncind rasului: "Du-te", si se duce, si plansului cel dulce: "Vino", si vine, si slugii noastre, tiranului trup: "Fa aceasta", si face. Daca cineva a imbracat plansul ca pe o haina de nunta fericita si plina de har, acela a cunoscut rasul duhovnicesc al sufletului". Plansul pe treptele cele mai inalte nu mai e un plans al ochilor trupesti. "Desfiinteaza pacatul, si e de prisos lacrima indurerata a ochilor trupesti. In Adam nu a fost lacrima inainte de cadere, precum nici dupa Inviere nu va mai fi, odata ce a fost desfiintat pacatul". Pentru Sf Ioan Scararul, legile ascezei sunt deja o participare la Patima lui Hristos:"Izvorul apelor lacrimilor se naste din lemn, adica din rastignirea trupului cu patimile si poftele lui". Pocainta si lacrimi Tema lacrimilor a fost tratata in general si de catre Sf Parinti si de catre alti exegeti, in stransa legatura cu pocainta. Cei mai mari dintre Sf Parinti considerau pocainta ca unica lor grija. Fiind consacrati acesteia, ii dadeau din ce in ce mai multa importanta in viata lor, caci pocainta nu numai ca te curateste de pacat, ci si stimuleaza atintirea privirii asupra propriei persoane. Atunci cand petele nenumarate, lasate de pacat pe vesmantul sufletului, sunt spalate prin pocainta, dintr-o data se vor descoperi si altele, mai putin grele dar nu fara importanta, si care pana atunci au ramas neobservate pentru ca lipsea o privire atenta si patrunzatoare, in final pocainta il va face, pe cel ce i s-a consacrat, sa urce pana la orizonturile duhovnicesti cele mai greu de inteles: pocainta il va face sa descopere propria stare de cadere, si a intregii omeniri; propria sa suferinta care este suferinta lumii intregi cazuta sub jugul stapanului lumii acesteia; pocainta il va ajuta sa descopere lucrarea minunata a mantuirii sale si alte taine ce pot fi patrunse numai prin traire. Sf Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocainta insotita de lacrimi. O batista se afla intotdeauna pe genunchii sai; fara incetare, lacrimile cadeau pe acea batista, in timp ce Sfantul isi concentra mintea la rugaciunea de pocainta, iar cu mainile lucra. Cei care au dobandit o adevarata intelegere a pocaintei, adica o intelegere duhovniceasca, includ in aceasta toate nevointele ascetice, si considera ca si pierduta ziua in care nu s-au plans pe ei insisi, chiar daca in ziua aceea au facut multe alte fapte bune. Totusi, cei ce s-au curatit prin lacrimi lor continua sa se considere necurati. Pocainta adevarata si lacrimile duhovnicesti sunt imposibile atata vreme cat subzista legaturile patimase. Trebuie ca inima sa fie detasata de toate si nimic sa n-o tulbure. Numai atunci se poate face sa urce la Dumnezeu tanguirea noastra, si sa ne afundam in plans ca intr-un adanc al existentei. Nici cultura, nici inteligenta, nici nobletea, nici frumusetea nu-l reinnoieste pe om, ci numai pocainta adevarata, rusinea si regretul pentru tot pacatul savarsit in trecut. Sf Ierarh Nectarie al Eghinei -un foarte iubit sfant al zilelor noastre -scrie despre pocainta urmatoarele: "Dupa cuvantul Sf Ioan Damaschin, pocainta este intoarcerea de la viata impotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o intoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt parerea de rau si schimbarea mintii, in vreme ce insusirile mintii sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor". Focul pacatelor se stinge nu cu multa apa, ci cu putine lacrimi. Focul pacatului este mare si se stinge cu putine lacrimi, pentru ca lacrima stinge focul pacatelor si alunga duhoarea lor. Ideea ca pocainta este strans legata de lacrimi ne este intarita si de catre marturia Cuv. Efrem Sirul care, in "Cuvinte si Invataturi" ne pune in fata urmatoarele cuvinte: "Doctorul asteapta sa vada lacrimile tale. Apropie-te! Sa nu te temi! Arata-i Lui rana, aducandu-i si doctoria, lacrimi si suspine, ca iata s-a deschis usa pocaintei! Sarguieste-te, pacatosule, mai inainte de a se inchide." De asemenea, P. Staniloae -steaua cea cu dumnezeiasca mergere a Teologiei romanesti -afirma ca nu e gresit ca lacrimile sa fie considerate ca stand intr-o legatura speciala cu pocainta. Ele (lacrimile) nu trebuie sa lipseasca nici din pocainta incepatoare, desi e mare deosebire intre lacrimile fricii de la inceput si lacrimile iubirii, de pe treptele superioare. Acestea sunt pentru literatura duhovniceasca, cele doua limite ale existentei: caderea si ridicarea. Numai ingerilor -spune 55

Sf Ioan Scararul -le este propriu sa nu cada. Oamenilor le este propriu sa cada si sa se ridice iarasi de cate ori s-ar intampla aceasta. Aflat intre aceste limite, intre cadere si ridicare, crestinul are ca mijloc haric deosebit de important pocainta, prin care se redobandeste starea de har. Curatia sau nepatimirea crestina se dobandeste prin Taina Sfantului Botez, iar apoi prin actualizarea acestuia prin "botezul lacrimilor" sau pocainta. Pocainta este impacarea cu Dumnezeu prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de buna voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca. Pocainta este un mijloc de restaurare a legaturii cu Dumnezeu si cu aproapele. Pentru acest motiv, ea este considerata "al doilea Botez" si precede Taina Sfintei Impartasanii, a comuniunii depline cu Hristos. Pocainta este Taina Impacarii cu Dumnezeu si cu semenii, fiindca aduce in sufletele credinciosilor acea armonie care vine de la Dumnezeu. Sf Ioan Scararul considera ca "botezul lacrimilor" este foarte pretios si il leaga de Taina Botezului celui dintai, pentru ca ne iarta pacatele personale de dupa acesta. El numeste pocainta aducerea aminte (reimprospatare) a Botezului si impacarea cu Dumnezeu prin lacrimi. Pocainta este "har peste har", "a doua nastere din Dumnezeu" si "usa milei", prin care intram la Dumnezeu. Metanoia sau pocainta este angajarea si lupta noastra impotriva pacatului si patimilor care, dupa expresia Sf. Maxim Marturisitorul, produc "sfasierea firii" si o ruineaza. Parintii filocalici subliniaza valoarea pocaintei in lucrarea de restaurare a adevaratei vieti, cea harica. Pocainta este "intristarea cea dupa Dumnezeu", care "lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau", dupa cuvantul Apostolului. Lacrimile, plansul si suspinarea sunt semne ale intristarii inimii, prin care inima este ranita ca de o sageata si astfel izvoraste lacrimi. Buretele plin cu apa, atunci cand este strans, sloboade din sine apa. Asa si inima plina de intristare, cand este stramtorata de o intristare si mai mare, izvoraste lacrimi, prin care se usureaza de intristare, caci plansul si lacrimile usureaza intristarea, si asa cum racoreste ploaia vazduhul, si ele racoresc sufletul tanguitor si necajit. Constientizarea pacatoseniei proprii conduce pe om la exersarea unui sentiment de pocainta autentic si neincetat. In cugetarea Sf Isaac Sirul, vederea pacatelor proprii e mai importanta decat harisma invierii mortilor. Cel ce suspina un ceas, considera Sfantul Isaac, e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea sa, dupa cum cel ce s-a vazut pe sine si pacatele sale e mai bun decat cel ce a vazut ingeri. In Sf Scriptura intalnim nenumarate pilde de pocainta si de intoarcere cu lacrimi la Parintele Ceresc. Dam exemplul desfranatei care a spalat cu lacrimile sale picioarele lui Hristos, stergandu-le cu parul capului sau si sarutandu-le. De asemenea, fiul risipitor, care s-a intors la tatal sau marturisind ca nu este vrednic a fi numit fiul lui zicand: "Parinte, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau: fa-ma ca pe unul din argatii tai!" este de crezut ca aceasta marturisire smerita a fost insotita de lacrimi. Si Apostolul Iacob rosteste urmatorul indemn catre cei pacatosi: "Curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile voi, cei indoielnici. Patrundeti-va de durere. Intristati-va si va jeliti. Rasul intoarca-se in plans si bucuria voastra in intristare. Smeriti-va inaintea Domnului si El va va inalta". In Vechiul Testament avem marturia Prorocului David care graieste: "Izvoare de apa s-au pogorat din ochii mei, pentru ca n-am pazit legea Ta", si iarasi: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o. Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului". Iar Prorocul Ieremia, in numele intregului sau popor care pacatuise, plange inaintea Domnului zicand: "Vai noua, ca am pacatuit! Pentru aceasta s-a tulburat inima noastra si ochii nostri s-au intunecat". Ca pocainta e insotita de lacrimi ne arata si tanguirea stramosului Adam care suspina dupa Dumnezeu, Cel iubit al sau, chinuit de gandul: "Am intristat pe Dumnezeu pe care Il iubesc", neparandu-i atat de rau de rai si de frumusetea acestuia ci de faptul ca a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Sf. Siluan Athonitul -sfant cu o bogata experienta duhovniceasca, recunoscut de catre P. Iustin Popovici drept cel mai autentic monah al secolului XX -ne infatiseaza faptul ca Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia: "Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul nu avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre 56

Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-l pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine: Miluiestema, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!". Tot Sf Siluan Athonitul pune in gura parintelui Adam plangerea aceasta aratand profunzimea sentimentului de pocainta ce il cuprinsese pe Adam dupa savarsirea pacatului: "Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe care Il iubesc". Analogia intre apa scaldatorii baptismale si apa lacrimilor s-a impus totdeauna autorilor duhovnicesti, pe urmele carora Triodul ne invata ca prin curatirea de pacatele savarsite dupa Botez, lacrimile ne fac sa regasim curatia pe care o are neofitul iesind din apa botezului, si spala haina de lumina pe care acesta a imbracat-o atunci "Cu tina mi-am amestecat mintea eu, ticalosul. Ci spala-ma, Stapane, in baia lacrimilor mele, ma rog Tie, alba ca zapada facand haina trupului meu!" Strapungerea, ca si cainta e o restaurare a harului botezului. Dar mai exact decat acesta, ea este un adevarat "al doilea botez", un "botez al lacrimilor" indispensabil mantuirii. Crestinismul nu cunoaste lacrimi fara nadejde. Asadar nu se poate spune despre crestinism ca e exclusiv religia lacrimilor, si ca ea sileste pe om numai sa-si planga pacatele. El -crestinismul - bucuros de viata, el e religia luminii si a bucuriei sufletesti. Crestinul nu se leapada de nici o bucurie curata pamanteasca, dar pe toate le sfinteste cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Inima lui raspunde curatelor bucurii ale iubirii, ale prieteniei; gaseste placere in frumusetile fapturii, in lucrarile de arta, care sunt oglindiri ale vesnicelor bucurii netrecatoare din viata viitoare. Iar lacrimile pocaintei, care nu pot fi inlaturate din calea pamanteana a crestinului, il duc la fericirea vesnica". Incheiem cu urmatorul indemn rostit de catre Pr. Prof. D Staniloae: "Noi, insa, scuturandu-ne de toate prin frica de Dumnezeu, sa ne castigam lacrimile curate si neviclene ale gandului la moarte, caci nu este in ele inselare sau inchipuire de sine, ci ele aduc mai degraba curatirea si propasirea in iubirea de Dumnezeu, spalarea pacatelor si eliberarea de patimi". Suferinta - Parintele Serafim Rose Cu un an in urma sau cam atunci, am avut o lunga discutie cu un tanar american in timpul unei calatorii cu trenul. M-a intalnit aparent din intamplare (fireste, nu exista intamplare in viata) si mi-a spus ca invata rusa. Era un om care cauta sa cunoasca realitatea religioasa si fusese pe la toate asanumitele grupuri crestine, dar peste tot nu gasise decat ipocrizie si escrocherie si fusese pe punctul de a renunta cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat ca in Rusia oamenii sufera pentru credinta lor. Acolo unde este suferinta, s-a gandit el, acolo, probabil, trebuie sa existe ceva real si nu escrocheria de care avem parte in America. De aceea studia rusa, ca sa mearga in Rusia si sa intalneasca acolo adevarati crestini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit sa aud asta, pentru ca nu vazuse niciodata inainte un preot ortodox si nici nu asistase la vreo slujba ortodoxa. Am avut o lunga discutie despre religie si am vazut ca ideea lui era cat se poate de justificata: si anume, ca suferinta poate produce ceva autentic, in timp ce viata noastra mult prea indulgenta conduce la escrocherie. In secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfantul Grigorie de Nazianz (numit si "Teologul") descria religia noastra ca "Ortodoxie patimitoare" - si asa a fost de la inceputuri, de-a lungul intregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel rastignit au suferit persecutie si chinuri. Aproape toti Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind rastignit cu capul in jos, iar Andrei pe o cruce in forma de X. In primele trei secole de crestinism, credinciosii se ascundeau in catacombe si indurau suferinte inspaimantatoare. In catacombe, slujbele Bisericii - pe care le celebram astazi intr-o forma putin schimbata - erau savarsite intr-o atmosfera de asteptare permanenta a mortii. Dupa perioada catacombelor a urmat lupta pentru pastrarea curatiei credintei, cand multi invatatori incercau sa substituie invataturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. In secolele urmatoare, tarile ortodoxe au fost invadate de arabi, turci si alte popoare necrestine, iar in cele din urma - in zilele noastre - au suferit prigoana comunista. Comunismul, care a luptat impotriva religiei asa cum nu se mai intamplase niciodata inainte, a atacat mai intai tarile ortodoxe din estul Europei. 57

Dupa cum se poate vedea, credinta noastra este cu adevarat o credinta patimitoare; si in aceasta suferinta se petrece ceva care ajuta inima sa primeasca revelatia lui Dumnezeu. Ce are sa ne spuna astazi ortodoxia patimitoare a Rusiei - religia patimitoare pe care vroia sa o cunoasca tanarul pomenit mai sus? In Rusia s-a descoperit adevarul in inimile iubitoare? Dupa logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o sansa pentru asa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mana de fier mai bine de saizeci de ani si inca de la inceput scopul lui a fost sa "dezradacineze" religia. Pentru o vreme, la sfarsitul anilor '30, aproape isi atinsese telul, lasand foarte putine biserici deschise. Daca nu ar fi avut loc invazia lui Hitler si daca asta nu ar fi cerut poporului rus sa devina patriot si sa aiba si alta speranta in viata in afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul impinsa in subterane. Astazi situatia este ceva mai buna, dar exista inca o mare presiune asupra credinciosilor. A mai existat o persecutie in anii '60, sub Hrusciov, care a avut ca rezultat inchiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile ramase inca deschise. Astazi, in afara de orasele vizitate de turisti (in Moscova sau Leningrad veti vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), exista orase mari in provincie cu biserici putine sau deloc. Astfel, daca un credincios vrea sa-si boteze copilul trebuie uneori sa calatoreasca sute de mile. Acum as vrea sa va spun cateva cuvinte despre cum se reveleaza Dumnezeu crestinilor care patimesc si acum in Rusia. Probabil ca toti ati auzit de Alexander Soljenitin, un mare romancier si ganditor rus care a fost exilat din tara in 1975 pentru ca spunea adevarul despre Rusia, asa cum il vedea el. Are aproape aceeasi varsta ca si regimul comunist, asa ca nu poate fi acuzat de a fi dobandit prejudecati din copilarie. El a dus o viata tipica pentru Uniunea Sovietica. Nascut la un an dupa Revolutie, si-a pierdut tatal in primul razboi mondial, a studiat matematica pentru a putea obtine o slujba practica, a luptat ca soldat in al doilea razboi mondial si a mers cu armata sovietica pana in Germania. In 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre "mustata" (adica despre Stalin) in scrisori private si a primit opt ani intr-un camp de concentrare. La sfarsitul condamnarii, in 1953, a fost exilat (ceea ce nu insemna chiar inchisoarea, dar nici nu avea libertatea sa mearga oriunde ar fi vrut) intr-un oras din sudul Kazahstanului, la marginea desertului. Acolo s-a imbolnavit de cancer si a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat intr-o clinica specializata (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul cancerosilor). In acest loc de exil a predat matematica si fizica si pe ascuns scria romane si povestiri. Dupa moartea lui Stalin a urmat o perioada temporara de "dezghet" sau "imblanzire", in care a fost eliberat din exil si i s-a permis sa publice o carte in Rusia in 1961. S-a dovedit atunci ca era mai disident decat ii convenea guvernului comunist si nu i s-a mai permis sa scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au inceput sa fie publicate in afara Rusiei. Aceasta situatie i-a creat o celebritate foarte incomoda pentru autoritatile sovietice, mai ales in 1970, cand i s-a decernat premiul Nobel si nu i s-a permis sa mearga el insusi sa-l primeasca. In 1975 a fost in cele din urma exilat cu forta in Germania de Vest, dandu-i-se doar cateva zile la dispozitie. Soljenitin traieste acum in Vermont, unde continua sa scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, si anume, despre semnificatia experimentului ateist in Rusia. El a abordat acest experiment nu in primul rand din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectiva mai profunda si chiar spirituala. Intr-un anumit fel, el este un simbol al reinvierii ortodoxe din Rusia, pentru ca a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinta in mijlocul poporului sau si nu a fost infrant de ea. Are o foarte puternica credinta crestina si un mesaj catre oameni care se intemeiaza pe experienta sa. Monumentala sa carte Arhipeleagul Gulag ar trebui citita de oricine doreste sa inteleaga ateismul asa cum a fost practicat in Rusia si efectele sale asupra sufletului uman. Soljenitin nu este inversunat dupa experientele sale din inchisoare si exil: a iesit din ele invingator, pentru ca a dobandit credinta crestina. A inteles ca sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universala a sufletului uman. Odata ce ai ajuns la ideea ca ateismul este adevarat si ca nu exista Dumnezeu, atunci - asa cum scria Dostoievski in romanele sale - totul este permis: devine posibil sa experimentezi tot ce-ti iese in cale, orice noua inspiratie, orice noua perspectiva de intelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate. Importanta lui Soljenitin consta in demonstrarea faptului ca, odata ce ateismul devine filosofia dominanta si apare ideea ca religia trebuie exterminata (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie sa existe lagare de concentrare. Omul are 58

nevoie de religie si daca aceasta ii este interzisa, trebuie intr-un fel sau altul eliminat si el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazeaza pe raul din natura umana, sistemul concentrationar de tip "Gulag" este expresia fireasca a experimentului ateist din Rusia. Acest lucru este totusi secundar. Eu as prefera sa vorbesc despre unul esential care i s-a intamplat lui Soljenitin (in sens religios) cand a intrat in inchisoare, caci acolo i s-a revelat Dumnezeu. Experienta Gulagului are doua fete: poate scoate la iveala raul din natura umana, dar in acelasi timp poate constitui punctul de plecare al unei renasteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renasterea spirituala care are loc in Rusia este mult mai profunda decat diferitele "renasteri spirituale" care se petrec in lumea libera. Iata ce marturiseste Soljenitin despre modul cum a ajuns la credinta: "Din anii de puscarie mi s-a dat sa port in spinarea mea batuta, care aproape s-a frant sub povara, aceasta experienta esentiala: cum devine fiinta umana rea si cum devine buna. in tinerete, intoxicat de succese, ma simteam infailibil si de aceea eram crud". (Fusese sergent in armata.) "Imbatat de putere, am fost un ucigas si un tiran. In momentele mele cele mai cumplite, eram convins ca fac binele si pentru asta eram bine inarmat cu argumente sistematice. Si abia cand am ajuns sa zac pe paiele mucezite ale inchisorii am simtit in mine primele nazuinte ale binelui." Aici inima lui incepe sa devina blanda si receptiva si, in felul acesta, are loc un fel de revelatie: "Treptat mi s-a dezvaluit ca linia care separa binele de rau nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inima omeneasca si apoi prin toate inimile. Si chiar si in inimile coplesite de rau se pastreaza un mic cap de pod al binelui. Si chiar si in cea mai buna dintre toate inimile ramane un coltisor de rau de care nu poti scapa." Cat de profunda este aceasta observatie fata de orice am spune noi in Occident pornind de la propria noastra experienta. Este mai profund, pentru ca se bazeaza pe suferinta, care este realitatea fiintei umane si inceputul adevaratei vieti duhovnicesti. Hristos insusi a venit pentru o viata a suferintei si a Crucii; iar experienta din Rusia ii face pe cei care o traiesc sa vada mai profund acest lucru. De aceea renasterea crestina din Rusia este atat de profunda. Parintele Serafim Rose - Vindecarea duhovniceasca de patima desfranarii Intrucat exista o curvie lucrata in suflet sau cu gandul si o curvie trupeasca, lupta impotriva uneia dintre aceste forme presupune, de fapt, lupta impotriva ambelor si mai ales lupta impotriva cauzelor ultime a lor, care este curvia cu gandul. Toti ascetii rasariteni, cunoscand foarte bine ravagiile pe care le produce aceasta patima asupra trupului si a sufletului celui bolnav de ea, staruie indeosebi asupra tratamentului ei sufletesc. Iar acest tratament presupune, pe langa alungarea imaginilor si amintirilor care pot deveni o tentatie pentru un suflet nedeplin exersat in cele duhovnicesti, pe langa evitarea convorbirilor prea familiare si indelungate cu persoanele de celalalt sex care ar putea sa ne produca ispite, pe langa respingerea vorbelor sau a glumelor indecente, a luxului de imbracaminte, si alaturi de o paza a simturilor si o infranare a trupului preocupare si infranare duhovniceasca. Iar aceasta se realizeaza prin rugaciune smerita si staruitoare, prin priveghere, prin citirea deasa a Sf Scripturi si meditarea deasa asupra lor, intr-un cuvant nu numai prin paza trupului si a simturilor, cat mai ales prin trezvie sau atentie si paza duhovniceasca. Sf Ioan Scararul ne spune: "Cel ce incearca sa opreasca acest razboi numai cu infranarea este asemenea celui ce inoata cu o singura mana si se straduieste sa se izbaveasca de ocean. Uneste smerenia cu infranarea. Caci fara cea dintai, cea de a doua este nefolositoare". Si mai departe zice: "Vazut-am pe cel necurat prea inaltandu-se, ridicanduse, tulburandu-se si infuriindu-se in mine ca cedrii Libanului. Si am trecut prin infranare si iata nu mai era mania lui ca inainte. Si l-am cautat smerind cugetul meu, si nu s-a aflat in mine locul lui si urma lui". Iar Sf Maxim Marturisitorul arata ca: "Smerenia si reaua patimire elibereaza pe om de tot pacatul. Cea dintai taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului". Aceasta o spune si Sfantul Prooroc David cand se roaga lui Dumnezeu zicand: "Vezi smerenia mea si ostenala mea si-mi iarta toate pacatele mele". Prin urmare, rezistenta si razboiul nostru trebuie sa fie indoit, el presupune: - infranarea trupeasca - postul in sine, ajutat de osteneala si lucrarea mainilor, prin care se da ocupatie trupului, iar tensiunea si energiile sale se canalizeaza intr-un scop practic; 59

- "stiinta spirituala" - despre care vorbeste Sfantul Ioan Casian, adica trezvie, cunoasterea si controlarea foarte buna a gandurilor rele, ce ne instiga la pacat si pastrarea cugetarilor bune, folositoare sufletului, aducatoare de pocainta si de mantuire. Una dintre armele cele mai eficiente impotriva duhurilor rele este ascultarea in viata de obste. Sfantul Ioan Scararul ne invata: "Nepatimirea trupului castigata din linistire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu ramane neclintita. Dar cea care se naste din ascultare, e pretutindeni cercata si neclatinata". Vietuirea in viata de obste sub ascultare este mai mare decat linistirea de unul singur in pustie, pentru ca ascultarea nu este pandita de mandrie. Iar cel din viata de obste vine in contact cu oamenii si nu cade usor din pricina lor. Pe langa acestea, s-a obisnuit sa asculte intotdeauna de sfatul duhovnicului sau si prin el de Dumnezeu. Insistand asupra acestor mijloace de izbavire din lucrarea si gandurile cele necurate ale desfranarii, Sf Ioan Casian adauga, cu privire la infranarea trupeasca canonisirea trupului prin munca, insingurarea, pentru a evita cauzele si circumstantele exterioare ale producerii pacatului, linistirea sufleteasca si trupeasca. "Dintre accesoriile infranarii sufletesti, el ne recomanda: curatirea inimii, cainta inimii, curatirea cu grija a celor ascunse ale ei, stapanirea vointei si a constiintei noastre, caci, Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune ca din ea pornesc toate gandurile rele, uciderile, adulterele, desfranariie, hotiile si marturiile mincinoase". De mare folos in aceasta lupta de inlaturare a gandurilor pacatoase ne sunt rugaciunea fierbinte catre Hristos pentru omorarea patimilor si dobandirea virtutilor; citirea si cugetarea asupra scrierilor sfinte: Sf Scriptura si Sf Parinti. Mintea, astfel ocupata si indemnata spre lucrarea faptelor celor bune, nu mai are ragazul sa-si nascoceasca si sa elaboreze scenarii erotice si chiar daca este sagetata de diavol cu astfel de idei, le respinge prin rugaciune si cu puternicul nume al Domnului Iisus Hristos. Daca totusi linistea si echilibrul mintii noastre au fost tulburate de astfel de ganduri si ispite, cand ni s-a strecurat in minte "amintirea trupului femeiesc", si dezmierdarile pe care ni le poate produce, Sfantul Ioan Casian ne recomanda "sa ne grabim s-o alungam cat mai iute dinauntrul nostru, punandu-ne in fata mai intai amintirea mamei, a surorilor, a rudelor sau a anumitor femei pioase", sau a sfintelor. Sa ne ridicam mintea la cele sfinte, cugetam tainic in inima noastra: "Daca femeia aceasta e atat de frumoasa, dar Maica Domnului nostru Iisus Hristos cat e de Preamarita, Preasfanta, Preacurata si Preafrumoasa!" "Domnul a pus frumusetea in zidirile sale, ca oamenii sa-si inalte mintea si sa cunoasca pe Ziditorul lor. Si cu cat este mai frumoasa o creatie dumnezeiasca, si frumusetea ei te atrage s-o iubesti, cu atat mai mult trebuie sa ai cunostinta sa aprinzi inima ta cu dragoste catre Creatorul ei. Caci frumusetea nu o are omul de la sine, adica de la trup, ci vine de la suflet. Iar cand sufletul se va desparti de trup va ramane grozav de urat, toata frumusetea lui se risipeste, caci sufletul este pricina frumusetii, ca chip si asemanare a lui Dumnezeu. Si de la Dumnezeu primesc stralucirea si frumusetea toata creatia. Deci, iubeste mai ales sufletul si nu pofti frumusetea desarta, care se vestejeste cu putina boala si cu moartea. Proorocul Isaia aseamana frumusetea trupului cu iarba, care astazi este verde si maine uscata; dimineata frageda si seara vesteda. Astfel se stinge si frumusetea tineretii! Deci cand vezi o fata frumoasa, socoteste cata stricaciune si intinaciune este ascunsa pe dinlauntru la frumusetea zugravita a firii, si adu-ti aminte cum se face dupa moarte. Nu ce este de fata, ci ce va fi in viitor, socoteste. Nu privi trupul, ci cerceteaza duhul. Caci precum este cerul mai frumos decat pamantul, asa si sufletul este mai frumos decat toate zidirile acestei lumi. Si de ar fi cu putinta sa vedem frumusetea aceasta cu ochii trupesti, am defaima orice frumusete pamanteasca. Dar ca sa nu ne mandrim, precum au patimit unii ingeri, de aceea nu voieste Domnul ca sa vedem aici frumusetea sufletului nostru. Fa dar in asa chip si te osteneste sa-ti infrumusetezi sufletul si sa-l impodobesti cu fapte bune, ca sa castigi frumusetea pe care o poftesti. Daca voiesti sa fii pururea frumos, spala sufletul tau cu lacrimile pocaintei, si-ti chinuieste trupul cu postiri si rugaciuni si in Rai te vei bucura stralucind ca soarele. De esti acum batran, bolnav si trecut, acolo vei fi tanar, sanatos si frumos ca un inger, daca vei pazi curatia ca sa-ti infrumusetezi sufletul. Iar daca esti acum cu trupul frumos, iar sufletul il intinezi cu pacatele, vei invia atunci trist si urat la chip. Asadar nu pofti frumuseti trecatoare si desarte, aducandu-ti aminte de marile pagube ce s-au facut din pricina aceasta. 60

Frumusetea fetelor lui Cain a fost pricina pentru care a pierit toata lumea prin Potop. Multe rautati si pagube se fac pururea, pentru pricina aceasta, nu numai sufletului, ci si trupului. Pentru ca desfranarea inlatura vitejia, scurteaza viata, strica frumusetile trupului, iti risipeste averea, pierzi cinstea si faima. Aceasta aduce boala si alte multe rele, de care poti sa scapi cu ajutorul lui Dumnezeu, de vei face invataturile mai inainte scrise. De aceea mai invata ca: "Mare este cel ce ramane nepatimitor la atingere. Dar mai mare, cel ce ramane neranit de vedere si a biruit vederea focului (focul unei frumuseti trupesti) prin gandul la frumusetea celor de sus". Insa: "Altul este cel ce are pe tiran (diavolul desfranarii) legat prin nevointe. Altul pe cel ce-l are legat prin smerenie si altul cel ce-l are legat prin descoperire dumnezeiasca. (Sfantul Ioan Scararul pune aici prezenta simtirii lui Dumnezeu in inima mai presus de smerenie. Insa fara smerenie nu are loc simtirea prezentei lui Dumnezeu.) Cel dintai se aseamana luceafarului; al doilea lunii pline, iar al treilea, soarelui stralucitor. Dar fiecare din ei au petrecere in ceruri". Sf Ioan Casian considera ca dovada deplina a libertatii fata de aceasta patima lipsa ispitelor de acest fel, in timpul somului si apatia fata de ele in stare de veghe, netrezirea poftei, in nici o ocazie. Iar Sf Ioan Scararul ne spune urmatoarele: "Mi-a istorisit cineva o pilda foarte inalta de curatie (castitate). Vazand cineva, (Sf Ierarh Non) zicea, o frumusete deosebita, slavea foarte pe Facatonil din acest prilej si numai de vederea ei era miscat la iubirea lui Dumnezeu si-i izvorau lacrimile. Daca unul ca acesta are totdeauna, in asemenea prilejuri, o astfel de simtire si lucrare, a inviat nestricacios inainte de invierea de obste". Lupta impotriva acestei patimi este grea, iar razboiul impotriva ei este terminat cu biruinta de foarte putini. Oricat am lupta noi impotriva ei, ea este "greu de combatut si cu neputinta de biruit" prin propriile noastre puteri, neputand fi distruse deplin de catre noi insine, ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu care ne spune: Fara Mine nu puteti face nimic". Acesta subliniaza, inca o data, valoarea rugaciunii catre Dumnezeu, prin care cerem intarirea puterilor noastre slabite intr-o astfel de lupta, de violenta ei. Prin curatia trupului si a sufletului de patimi, in adancul lor lucreaza Hristos, Cel Care, in aceasta lupta duhovniceasca, ne-a fost frate si ajutor. Sf Ioan Casian subliniaza ideea necesitatii ajutorului dumnezeiesc in razboiul duhovnicesc, aratand ca dracul curviei "nu inceteaza de a razboi pe om, pana nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperamantul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la inaltimea curatiei. Biruinta deplina asupra acestei patimi este mai presus de fire si are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De aceea ne invata Sf Ioan Scararul: "Cel ce a alungat cainele acesta (diavolul desfranarii) cu rugaciunea se aseamana celui ce se lupta cu un leu. Dar cel ce il infrange pe acesta cu impotrivirea in cuvant se aseamana celui ce-si urmareste pe dusmanul lui. (impotrivirea prin cuvant este contrazicerea lui, dar acest lucru se poate face numai daca se va smeri cineva mai intai pe sine prin rugaciune.) Iar cel ce a nimicit cu totul navala lui, desi se afla inca in trup, s-a sculat din sicriu". (A inviat duhovniceste, are un trup, dar indumnezeit.) De aceea "Pune inaintea Domnului slabiciunea firii tale, cunoscand neputinta ta, si vei lua darul (harisma n. tr.) nepatimire pe nesimtire". Cuviosul Paisie Aghioritul ne zice: "Prea Bunul Dumnezeu ne da la fiecare puteri si harisme pe care insa diavolul cauta sa ni le schimbe in rau. Astfel de harisme sunt, spre exemplu, marimea de suflet si sensibilitatea. Pe omul sensibil, diavolul il face adesea sa exagereze lucrurile, ca sa nu poata trece peste o greutate sau daca reuseste sa lucreze putin, iar apoi renunta, il face sa deznadajduiasca, sa se chinuie si in cele din urma sa se epuizeze. In schimb, daca crestinul ar spori duhovniceste, sensibilitatea cu care s-a nascut va deveni cereasca. Dar daca o lasa s-o exploateze diavolul, crestinul se va pierde in pacate din ce in ce mai mari. Pentru ca daca crestinul nu-si sporeste harismele sale, atunci le va exploata spre rau diavolul. Si in loc sa fie recunoscator lui Dumnezeu, le va spori spre pierzarea sa". Astfel crestinul care are o mare sensibilitate poate sa sporeasca aceasta harisma prin traire duhovniceasca, ajungand sa aiba bucurii ceresti si pacea duhovniceasca a sufletului. Diavolul, insa, se va stradui sa-l canalizeze spre senzualitate (lacomia pantecelui, pacate trupesti si impotriva firi etc). Un exemplu concludent in aceasa privinta este Cuvioasa Maria Egipteanca, care de la varsta de 12 ani ducea o viata desfranata si, dupa cum marturisea, nu o facea pentru bani. Apoi, cu ajutorul harului dumnezeiesc si prin nevointa crestina a ajuns la o inalta vietuire duhovniceasca, iar la sfarsitul vietii sale pamantesti, 61

Dumnezeu a asezat-o in ceata sfintilor. Din aceasta viata pilduitoare aflam ca cei care au o mare sensibilitate si diavolul i-a impins sa traiasca in mari pacate, prin pocainta si cu ajutorul harului dumnezeiesc pot ajunge la o inalta vietuire duhovniceasca. "Vindecarea de patima desfranarii presupune, asadar, paza inimii si a mintii, prin trezvie duhovniceasca si discernamant spiritual, respingerea gandurilor, amintirilor si a fanteziilor de aceasta natura, lectura duhovniceasca, ascultarea de un parinte duhovnicesc si marturisirea tuturor gandurilor noastre lui, paza trupului si a simturilor, fuga de ispita si de ocazia de pacat, fecioria sau casatoria si disciplina conjugala". pr. Hristofor Panaghiotis Pe vrjmaii Bisericii nu-i putem ierta Rzboiul vzut este rzboiul dus mpotriva rului de toi cei care au neles, pn acum, c btlia pentru a ne mntui din mrejele celui viclean nu este numai o btlie a harismelor, un duel al spiritelor. * Hristos s-a ntrupat, a reabilitate materia (s ne gndim la rolul deosebit pe care l joac suferinele Sale trupeti, rnile Sale chiar din punct de vedere metafizic: n episodul cu Sf. Apostol Toma din I. 20, 27 gsim dovada, mpotriva oricrui spiritualism exagerat ce tinde s suprime materia, c materia exist i, mai mult, slujete drept semn al Vieii de Apoi) i, prin aceasta, i-a impus s participe la lucrarea Mntuirii. Dumnezeul cretin este "Dumnezeul celor vii", al celor care triesc cu toat fiina nvturile hristice. Cretinul este un om integral, un om cu o puternic tensiune interioar, conectat la voina divin exprimat n dogme i n viaa liturgic, cuprins de o sublim, luminoas "nebunie ntru Hristos" care i rpete posibilitatea de a opera chirurgicale dihotomii ntre suflet i trup. Trupul se spiritualizeaz i sufletul nfptuiete. E o angajare total. "ndrznii, eu am biruit lumea", a spus Iisus Hristos. S ndrznim, deci, s ndrznim pentru El. Chiar dac vom grei. Cci cretinismul nu e o religie osificat, o religie a unei metode, e o religie a tririi i, deci, a riscului. S riscm pentru gloria Sfintei Treimi i pentru mntuirea noastr. S riscm s nu i iubim pe eretici, pgni i atei. S riscm s le amintim c pe vrjmaii notri i putem ierta, dar pe cei ai Bisericii, nu. S riscm s artm tuturor c nu despre "toleran" e vorba n Evanghelie, ci despre mntuire. S riscm s clcm n picioare rguitele trmbie cu care naintemergtorii antihristului i propag minciunile. S riscm s le cerem tuturor intelectualilor romni apostai, s-i fac peniten public i solemn toat viaa lor. S riscm s cerem, cu fireasc supunere, Bisericii Ortodoxe din ntreaga lume s lupte pentru restituirea cenzurii religioase a vieii intelectuale i s aprind candela unui nou Sinod Ecumenic n care s se denune toate rtcirile acestui secol, aruncnd anatema asupra lor. S lsm, aadar, deoparte deartele nvturi ale acestei lumi. Cine vrea "toleran", "iubire" i "duh smerit" de la noi, trebuie s fie de partea lui Hristos, nu a diavolului. "S bgm de seam ca nu cumva inima noastr s se fac izvor de moarte! Dac noi vom supune dorinele ei vocii minii i contiinei i vom aprinde n ea flacra iubirii ctre Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi cu noi i nimenea mpotriva noastr". (Arhiepiscopul Serghei de Vladimir) * Dm, spre pilduire, urmtorul extras din Patericul Solovului, una din cele mai importante mnstiri ale Rusiei pravoslavnice: "Pentru a mngia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate nsemntatea ce o va cpta n viitor insula Solove. Locuitorii de rm au nceput s-i pizmuiasc pe preacuvioii prini, ei socotindu-se motenitorii ntregului rm i ai tuturor insulelor din marea Alb. i iat c un pescar, dup ce s-a sftuit cu nevasta lui i cu toat casa, a venit pe insul i s-a stabilit nu departe de chilia clugrilor. Preacuvioii Savatie i Gherman nu au ntrerupt rnduiala lor clugreasc. Odat, ntr-o zi de duminic, sfrindu-se pravila la chilie, printele Savatie a ieit s cdeasc crucea pe care o ridicaser cnd au poposit pe insul; deodat a auzit un plnset tare, ca i cum cineva ar fi fost btut. De spaim, gndind c aceasta-i o nlucire, preacuviosul s-a ntors la chilie, relatnd totul confratelui su. Gherman, ieind din chilie, a auzit i el ipete i vaiete; ajungnd la locul de unde se auzeau acestea, el a gsit o femeie plngnd, care i-a povestit urmtoarele: Cnd am plecat dup brbatul meu, m-au ntmpinat doi tineri plini de lumin i, apucndu-m, m-au btut cu nite bee, spunndu-mi: plecai din acest loc; vou nu vi se cade s locuii aici, fiindc, dup voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai clugrilor. Dup aceea, 62

tinerii s-au fcut nevzui. ntorcndu-se la chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie. Amndoi au dat slav lui Dumnezeu. nspimntat de vedenie, pescarul i-a luat familia i toat averea i s-a ntors n satul su, unde trise pn atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai ndrznit s se slluiasc pe insul". Iat, deci, c Dumnezeu mai "bate i cu parul"! Cine mai are rbdare astzi? A rbda. mpotriva pornirii de a te cobor de pe crucea pe care o ai, s strngi din dini i s stai acolo, pironit. S-i foloseti mintea i toate darurile pe care le-ai primit de la Domnul ca s stai acolo, intuit, mcar ncercnd s nu faci ru, dac piroanele i neputina nu i ngduie s faci bine. A rbda n relaia cu cei de lng tine - cnd te arde ndoiala Oare nu cumva stau ca prostul aici, ngduind ceea ce nici unul din prietenii i cunoscuii mei n-ar ngdui s fiu njosit, s fiu dat la o parte, s fiu tratat cu rutate i privit chior, dispreuit fiindc nu ripostez. Dac a riposta, tiu sigur c n-ar mai avea ndrzneala s continue. Ct trebuie s ngdui. Pn unde e jertf i unde ncepe prostia i risipirea talanilor?. Poate c nu e zi n viaa noastr n care s nu trecem prin asta. Fiindc, poate, nu e zi n care s nu ne nghimpm cu cineva. Uneori cu cei mai dragi, ei ne irit cel mai tare. Au drum deschis n inima noastr, poate ne i simim stpnii de dragostea care le-o purtm i folosim diverse pretexte ca s ncercm s ne eliberm, aa de capul nostru, uitnd de Domnul. S rbdm n duhul pcii. Nu ca cei care tac ndrjii... posomori i chiar dac nu se rzbun nici nu doresc s ierte. Rbdarea fr recunotin e nemntuitoare pentru c poate s rodeasc n cruzime sau s apun n dezndejde. S contientizm tot timpul ce e nuntrul nostru i s ne rugm s primim rbdare cretineasc - care ncepe acolo unde se sfrete obinuita rbdare, fiindc altfel n-avem nici o ans. Putem s-o pim ru de tot i s ne pierdem demnitatea i simul valorii, ca s nu mai vorbim de iubire. S rbdm cu nelepciune, acceptndu-ne neputina de a rbda. i s nu facem ru. Sau dac nu putem, s ne par ru c am fcut rul, c am brfit, c mam schimonosit i c am rscolit dup ur i dispre. Sau dac nici asta nu putem, mcar s mi tot repet - dei nu cred o iot - nu degeaba trec prin asta, Domnul o ngduie pentru c am fcut asta .. i aceea. S mi aduc aminte mcar de nite greeli mai vechi. S accept cu toat fiina mea c am greit. Mcar o greeal s mi-o accept i s o contientizez. S nu las gndul c dac am scpat nepedepsit de oameni nseamn c sunt curat i nevinovat. C dac nu m arat cu degetul, n-ar avea de ce s o fac. Mcar o greeal s nu o uit. Dar greeal adevrat, n faa contiinei mele, nu o pcleal pe care sufletul nu o crede. S nu uit niciodat o durere pe care am provocat-o mamei sau tatlui meu, o umilin pe care am adus-o cuiva din nepsare sau mai ru, din invidie. Rana fcut altuia. S m smeresc. Rbdarea e o mare virtute numai dac e unit cu smerita cugetare. Un btrn era nrobit de patima beiei. n fiecare zi el se ostenea la o rogojin pe care seara o vindea i bea banii obinui pe ea. Nemaiajungndu-i banii, el cheltuia i din banii tnrului care locuia cu el. Tnrul ns niciodat nu i-a spus nimic... Ne povestete printele cam ce gnduri l ardeau pe tnr. Dar un gnd binecuvntat i spunea Unde s te duci? Rabd... i bineneles, n-a fost n zadar. Dac am putea absorbi lecia asta, cnd poate cineva foarte drag nou este nrobit de o patim. Cnd singura scpare pare a fi fuga - mcar s nu vezi, dac tot nu rezolvi nimic. Se vede treaba c nu e chiar aa. Uite, aici aflm c o cruce ca asta, a patimii cuiva drag, poate fi dus cu demnitate i curaj. i mai aflm c niciodat acel cineva nu va cdea, dac tu nu-l mpingi. Iar dac l mai i sprijini cu rbdare smerit i dragoste, mpotriva tuturor, chiar i a ta nsui, nu se poate s nu-i smulgi Domnului un zmbet i o mngiere. Nu sunt poveti cu A fost odat ca niciodat, ci realiti ncercate. A fost odat, atunci ca i acum. E doar un exemplu din leciile practice date de printele Serafim Alexiev, autorul crii denumit simplu Rbdarea. Pentru c mai mult sunt pomenii sfinii nevoitori, cu nvtura lor, puncte fierbini al cror adevr poate aduce mult sprijin cnd eti bolnav, tu sau cineva drag, cnd i fuge pmntul de sub picioare i te clatini. Minunai nevoitori, plini de rbdare au fost i sf mucenici. Cte suferine nedrepte au suportat ei pentru Domnul i fr nici o crteal, n deplin smerenie. Peste tot, de la o mie de prini sfini sau cuvioi, aceeai porunc - a iubirii i a lurii crucii de fiecare zi - pictat i cntat pentru fiecare suflet care deschide cartea printelui. Pt fiecare suflet, cci sufletul tie ceea ce mintea uit sau nu nelege, c i-a fost druit 63

viaa numai i numai din iubire, c dac ascult - rbdnd i iertnd - va fi rbdat i iertat, cu iubire. VITAMINE PENTRU SUFLET Fiecare vrst druiete ceva societii n care trim: copiii, puritate si bucurie de via; tinerii: frumusee i speran; cei maturi, for i stabilitate material; btrnii, nelepciune i pace. Fiecare vrst are frumuseea ei, atunci cnd este trit cum se cuvine. ntre toate ns, despre tineree se spune c este vrsta cea mai frumoas i cu cele mai mari posibiliti. Este vremea cnd suntem sntoi, plini de via i de entuziasm. Construim vise i le dorim mplinite, nzuim la idealuri de dreptate, de frumos i de iubire. Vrsta aceasta nu prea tolereaz compromisul, dimpotriv, caut perfeciunea. De ce? Aa. Pentru c totul este posibil. Totodat tinereea este capabil de mari renunri i de mari decizii. De la aceast vrst, auzim de multe ori expresia: totul sau nimic. Dintre tineri avem nenumrai martiri, care pentru idealurile i crezul lor au renunat i la via. Tinerii sunt cei care au fcut revoluii sau i-au pus viaa pentru aprarea rii i a neamului, devenind eroi. Categoria celor lipsii de curaj i a mediocrilor a etichetat nu de puine ori curajul i sacrificiul drept exaltare sau nesbuin. Dar oamenii acetia curajoi sunt elita prin care au supravieuit neamurile, sunt aleii care au dat tonul cel bun, care au preferat adevrul confortului (fizic sau psihic). i adevrul i-a rspltit, i-a fcut liberi i le-a druit bucurie netrectoare. Adevrul este inconfortabil; presupune dorina de a-l cuta i apoi puterea i curajul de a-l accepta. Presupune efort. Apoi rmnerea n adevr i mrturisirea lui atrage inevitabil antipatie i suferin. De aceea, se ajunge s ne convin s fim minii i s minim. E mai comod, e mai puin riscant. n Evanghelia de la Matei, ni se prezint un tnr bogat care vrea s tie adevrul. Astfel, el se adreseaz Mntuitorului, netiind cine este, dar simind c Acesta poate s-i rspund. Avea intuiia c rspunsul exist la Acesta. i iat care a fost ntrebarea acestui om cu ani puini: nvtorule bune, ce bine s fac ca s am via venic? Iat ce-l interesa. Cuta viaa venic. Nu se mulumea cu averea i cu viaa aceasta. Primete un rspuns: pzete poruncile i tot nu este mulumit. Toate acestea le-am pzit din copilria mea. Ce-mi mai lipsete? Vrea ceva mai mult. Mntuitorul atunci i d rspunsul pentru cei puini. Vznd insistena acestui tnr politicos i serios, i-a spus ceea ce nu se poate spune la oricine. i d o soluie la nelinitea i la cutarea lui. Dac vrea. Nu impune, i propune. De voieti s fii desvrit, du-te, vinde averea ta, d-o sracilor i vei avea comoar n cer; dup aceea, vino i urmeaz-Mi. i face o invitaie. Dac vrei totul (s fii desvrit) atunci renuni la tot. Tnrul ns sa ntristat i a plecat. i a fost lsat s plece. ntristarea ns dup un timp rodete. Ne spune Sfnta Tradiie c acest tnr, dup un an, a vndut totul i s-a ntors la Mntuitorul. A devenit apoi episcop n una din insulele greceti. Mntuitorul nu-l foreaz, pentru c Dumnezeu nu foreaz pe nimeni. Nu-i spune tnrului: acum vinde totul. Schimbarea omului, primenirea modului de a gndi, cere timp. Nu l vedem pe Mntuitorul argumentndu-i poziia, ncercat de teama de a nu-l pierde. Nu face cu el teologie, nu-i face moral, nu-i vorbete de pericole, nici despre iad, nu bate din picior. Nu-l culpabili-zeaz, i ofer o soluie i l las liber s-o prefere sau s-o refuze. Pedagogie divin. S nvm i noi. Tnrul are curaj i respect (nvtorule bune) i are ntrebri. Cine are curaj s pun ntrebri, este deja angajat ntr-o cutare. Cutarea din tnr ne arat c Dumnezeu deja l gsise pe acesta; urma ca i tnrul s-l gseasc pe Dumnezeu. Mntuitorul l ateapt i nu-i ngrdete cu nimic libertatea. Tnrul nostru are n el sdit nelinitea cea bun. El nu se ncadreaz nici printre cei indifereni care nu au ntrebri nici printre cei suficieni, care cred c au rspuns la toate ntrebrile. Are preocupri. Felicitri tuturor tinerilor care caut, care au ntrebri. Curaj. Dumnezeu s ne ajute pe cei care trebuie s oferim rspunsuri, s fie inspirate i de via dttoare (prini, profesori, preoi). O ntrebare este o ans care poate fi valorificat sau pierdut, n funcie de iscusina celui care o primete, poate fi o ans care s pun n valoare adevrul. i de vom cunoate adevrul, adevrul ne va face liberi.

64