În zorii zilei, Mântuitorul şi însoţitorii Lui au ajuns la ţărm, şi lumina soarelui răsărind

atingea apa şi uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar abia coborâseră pe ţărm şi au avut
înaintea ochilor o privelişte mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziş aflat între
morminte, s-au aruncat asupra lor, ca şi cum ar vrut să-i sfâşie, doi demonizaţi. De oamenii
aceştia erau agăţate bucăţi din lanţurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare.
Carnea lor era rănită şi sângerândă acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuţite. Ochii lor priveau
rătăciţi prin părul lung şi murdar, şi orice asemănare cu fiinţele omeneşti părea că fusese
ştearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.
Ucenicii şi însoţitorii lor au fugit cuprinşi de groază; dar deodată şi-au dat seama că
Isus nu era cu ei şi s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniştise
furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana şi-l biruise, n-a fugit din faţa acestor
demoni. Când demonizaţii, scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură, s-au apropiat de El,
Isus a ridicat mâna care poruncise valurilor să se liniştească, şi ei nu s-au putut apropia mai
mult. Urlau fără putere în faţa Lui.
Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă afară. Cuvintele lui au pătruns în
mintea întunecată a acelor nenorociţi. Slab de tot ei şi-au dat seama că aproape de ei Se afla
cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele
Mântuitorului să I se închine; dar când au deschis gura să-I ceară, demonii au vorbit prin ei
strigând cu putere: "Ce am eu a face cu Tine Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog
să nu mă chinuieşti". Isus i-a întrebat: "Care îţi este numele ?", şi răspunsul a fost "Numele
meu este legiune; căci suntem mulţi". Folosindu-i pe aceşti nenorociţi ca medium, ei rugat pe
Isus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păştea o
turmă de porci. Demonii au cerut îngăduinţa să intre în ei şi Isus le-a îngăduit. Deodată turma
a fost cuprinsă de panică. A alergat nebuneşte spre stânci şi, neînstare să se oprească pe ţărm,
porcii s-au aruncat în apă şi au pierit.
Între timp o schimbare minunată avusese loc cu demonizaţii. În mintea lor pătrunsese
lumina. Ochii lor străluceau de inteligenţă. Faţa lor, atâta vreme deformată după chipul lui
Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate cu sânge s-au liniştit şi cu voce veselă, oamenii
preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut toate cele petrecute şi au alergat să
ducă veştile acestea atât stăpânilor lor cât şi celorlalţi oameni. Cu frică şi uimire, întreaga
populaţie a alergat înaintea lui Isus. Cei demonizaţi fuseseră groaza ţinutului. Nimeni nu avea
curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie
diavolească. Acum oamenii aceştia erau îmbrăcaţi şi cu mintea întreagă, stând la picioarele lui
Isus, ascultând cuvintele Lui şi slăvind numele Aceluia care Îi vindecase. Însă oamenii care au
văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât
eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă.
Ei erau absorbiţi de lucrările pământeşti şi nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieţii lor
spirituale. Isus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său.
Dar regretul şi indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, aşa că nu au mai văzut
îndurarea Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecăţile oamenilor şi a provocat
temerile lor. Putea să vină nenorociri şi mai mari dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au
temut de ruina materială şi s-au hotărât să se lipsească de prezenţa Lui. Cei care trecuseră
lacul împreună cu Isus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia
din mijlocul furtunii şi despre felul în care au fost liniştite vântul şi marea. Dar cuvintele lor
erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Isus şi L-au rugat stăruitor să plece
de la ei; şi El i-a ascultat, luând corabia îndată către ţărmul opus.
 Oamenii din Gherghesa aveau în faţa lor dovada vie despre puterea şi îndurarea lui
Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii care fuseseră readuşi în minţile lor; dar se temeau aşa de
mult să nu-şi primejduiască interesele pământeşti, încât Acela care biruise pe domnul
întunericului în faţa lor, era tratat ca un nepoftit, şi Darul ceresc a fost alungat de la porţile lor.
Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de la Isus aşa cum au făcut cei din Gherghesa; sunt
totuşi mulţi care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea
unor interese lumeşti. Pentru ca nu cumva prezenţa Lui să le pricinuiască vreo pierdere
bănească, mulţi leapădă harul Lui şi îndepărtează Duhul Lui de le ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaţilor vindecaţi. Ei doreau să fie în
tovărăşia Eliberatorului lor. În prezenţa Lui se simţeau la adăpost de puterea demonilor care le
chinuiseră viaţa şi le irosiseră puterile. Când Isus era gata să urce în corabie, s-au ţinut strâns
de El, au îngenunchiat la picioarele Lui şi L-au rugat să-i ţină aproape, ca să poată asculta
mereu cuvintele Lui. Dar Isus le-a poruncit să meargă acasă şi să vestească ce lucruri mari a
făcut Domnul pentru ei.
Ei avea ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, şi să povestească despre
binecuvântările primite de la Isus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu
siguranţă urmau să aibă multe greutăţi în mijlocul concetăţenilor lor păgâni. Şi îndelungata lor
despărţire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredinţată. Dar
îndată ce Isus le-a arătat datoria, ei au fost gata să-L asculte. Ei nu numai că au povestit în
familie şi între vecini despre Isus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui
mântuitoare şi povestind cum au fost eliberaţi de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o
mai mare binecuvântare decât aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas în prezenţa Lui.
Atunci când lucrăm pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii suntem aduşi mai
aproape de Mântuitorul.
Cei doi demonizaţi vindecaţi au fost cei dintâi misionari pe care i-a trimis Hristos să
predice Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceştia avuseseră prilejul să asculte
învăţăturile lui Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică
a Lui. Ei nu putea să-i înveţe pe oameni aşa ca ucenicii care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar
purtau în propria lor persoană dovada că Isus este Mesia. Ei puteau spune ceea ce ştiau, ce
văzuseră, ce auziseră şi ce simţiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face
oricine a fost atins în inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit scrie aşa: "Ce era
de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile
noastre, despre Cuvântul vieţii... ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă".1 Ioan 1,1-
3. Ca martori ai lui Hristos trebuie să spunem ce ştim, ce am văzut, auzit şi simţit, Dacă am
chemat pe Isus pas cu pas, vom avea ceva foarte potrivit de spus cu privire la felul în care El
ne-a condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduinţa Lui şi am văzut că este adevărată.
Putem mărturisi ceea ce ştim despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere
Domnul şi din lipsa căreia suferă lumea.
Deşi oamenii din Gherghesa n-au primit pe Isus, El nu i-a lăsat în întunericul pe care îl
aleseseră. Când l-au rugat să plece, nu auziseră încă cuvintele Lui. Nu ştiau ce leapădă. Din
cauza aceasta El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau să nu-i asculte.
Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul
şi să împiedice predicarea Evangheliei în ţinutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit
toată regiunea aceea cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă şi a îndreptat atenţia
tuturor către Hristos. Deşi Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca
martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră medium pentru domnul întunericului, au devenit
canale de lumină, trimişi ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste
veşti nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o uşă pentru Evanghelie. Când a revenit
Isus în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui şi, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui
oraş, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până şi puterea
demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru şi lucrarea răului este întoarsă spre bine.
Întâlnirea cu demonizaţii din Gheghesa cuprindea o învăţătură pentru ucenici. Ea arăta
adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc şi misiunea lui
Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Fiinţele acelea nenorocite care
locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite unor patimi nestăpânite şi unor plăceri
scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana.
Influenţa lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simţurile, să
stăpânească mintea pentru rău şi să aţâţe la violenţe şi crime. El slăbeşte corpul, întunecă
inteligenţa şi înjoseşte sufletul. Oriunde oamenii leapădă invitaţia Mântuitorului, ei se supun
lui Satana. În toate domeniile vieţii, în familie, în relaţiile sociale şi chiar în biserică, mulţi
oameni fac astăzi acelaşi lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violenţa şi crima,
iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite,
Satana face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când rezultatul este decăderea
morală şi ruina. Unica siguranţă şi apărare împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Isus.
Înaintea oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi distrugător al omului;
Hristos, ca prietenul şi eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează
caracterul şi umple de demnitate fiinţa sa. Va înălţa pe om pentru gloria lui Dumnezeu în
corp, suflet şi spirit. "Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi
de chibzuinţă." 2 Tim. 1,7. El ne-a chemat ca să căpătăm "slava" - caracterul - Domnului
nostru Isus Hristos; ne-a chemat ca să fim "asemenea chipului Fiului Său". 2 Tes. 2,14 ; Rom.
8,29.
Iar oamenii care au fost înjosiţi până au ajuns instrumente ale lui Satana sunt şi acum
transformaţi prin puterea lui Hristos în soli ai dreptăţii, şi trimişi de Fiul lui Dumnezeu să
spună "tot ce ţi-a făcut Domnul, şi cum a avut milă de tine".