“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 11 N °55 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 18 OCTOMBRIE 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA A 20- A DUPĂ R USALII
(Î NVIEREA FIULUI VĂDUVEI DIN N AIN )

Fraţilor, vă fac cunoscut
că Evanghelia cea binevestită de
mine nu este după om; pentru că
nici eu n-am primit-o de la om,
nici n-am învăţat-o, ci prin desco-
perirea lui Iisus Hristos. Căci aţi
auzit despre purtarea mea de altă-
dată în iudaism, că prigoneam
peste măsură Biserica lui Dumne-
zeu şi o pustiam şi spoream în
iudaism mai mult decât mulţi din-
galaTENI 1, 11-19
tre cei care erau de vârsta mea în
neamul meu, fiind mult râvnitor
al datinilor mele părinteşti. Dar,
când a binevoit Dumnezeu, Care
m-a ales din pântecele mamei me-
le şi m-a chemat prin harul Său,
să descopere pe Fiul Său întru
mine, pentru ca să-L binevestesc
la neamuri, îndată nu am primit
sfat de la trup şi de la sânge, nici
nu m-am suit la Ierusalim, la
apostolii cei dinainte de mine, ci
m-am dus în Arabia şi m-am în-
tors iarăşi la Damasc. Apoi, după
trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca
să-l cunosc pe Chefa şi am rămas
la el cincisprezece zile. Iar pe altul
dintre apostoli n-am văzut, decât
numai pe Iacov, fratele Domnu-
lui.

În vremea aceea S-a dus
Iisus într-o cetate numită Nain şi
împreună cu El mergeau ucenicii
Lui şi mulţime mare. Iar când S-a
apropiat de poarta cetăţii, iată
scoteau un mort, singurul copil al
mamei sale, şi ea era văduvă, iar
Luca 7, 11-16
mulţime mare din cetate era cu
ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a
făcut milă de ea şi i-a zis: Nu
plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a
atins de sicriu, iar cei ce-l duceau
s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi
zic, scoală-te! Iar cel ce fusese
mort s-a ridicat şi a început să
vorbească, iar Iisus l-a dat mamei
sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi
slăveau pe Dumnezeu, zicând:
Proroc mare S-a ridicat între noi
şi Dumnezeu a cercetat pe popo-
rul Său.

Învierea fiului văduvei
din Nain: Hristos ne călăuzeș-
te către fericire
Domnul se află la începu-
tul vieții Sale de propovăduire : a
rostit “Predica de pe Munte”, pri-
mul său cuvânt către oameni, în
care le arată legea cea nouă, scara
duhovnicească prin ale cărei opt
trepte se ajunge la desăvârșire și
la Împărăția Cerului. De îndată ce
a adus prin Cuvântul Său Vestea
TÂLCUIRI
cea Bună, Cuvântul lui Dumne-
zeu Și-a început lucrarea Sa vin-
decătoare, (adică minunile Sale)
pentru a arăta puterea dumneze-
iască ce se sălășluiește întru El și
pentru a întări Cuvântul Său : sca-
pă de la moarte pe sluga Sutașu-
lui, care suferea de o boală fără
leac. A doua zi purcede către
Nain, un mic oraș care se găsește
la aproape 30 de kilometri la sud
de Capernaum, pe dealurile micu-
lui Hermon, și de unde se vede
foarte frumos Nazaretul. Aici va
săvârși această mare minune, care
nu este istorisită decât de Sfântul
Luca.
Însă înainte de a vorbi
despre întâmplarea în sine, se cu-
vine să zugrăvim mai întâi scena,
de o însemnătate simbolică deo-
sebită, cu atât mai mult cu cât
Hristos se află la începutul misiu-
nii Sale pe pământ.

C UVÂNTUL D OMNULUI
Nain înseamnă ‟fericire„
în ebraică [1]. Episcopul Ioan ara-
tă, într-o predică inspirată [2], că
dinaintea porților acestui oraș al
fericirii, care simbolizează Cerul,
două alaiuri, două mulțimi se în-
tâlnesc, amândouă având în frun-
te un tânăr: alaiul lui Hristos și cel
al unui tânăr mort. Aceste două
‟procesiuni„ [3] merg în direcții
opuse: una către viață
iar cealaltă către moar-
te.
Hristos, care are în jur
de 30 de ani și care
este deci un tânăr în
puterea vârstei, călău-
zește pe cei care vor să
-L urmeze (ucenicii Săi
și mulțimea celor care
au auzit Predica de pe
munte) către fericirea
veșnică, raiul care se
deschide din nou omu-
lui, Împărăția lui Dumnezeu. Este
un alai care urcă (Nain se află pe
coasta unui munte).
Celălalt alai este un cortegiu
mortuar, care se îndepărtează de feri-
cire. Este condus de un tânăr mort,
urmat de mama sa, o văduvă în la-
crimi, și de o mulțime îndoliată.
Acest alai întoarce spatele fericirii
(Nainul nu are decât o poartă, ca
și Împărăția lui Dumnezeu) și
merge cu pas sigur către moarte.
Este omenirea căzută, care a fost
alungată din Rai. Văduva
înlăcrimată o simbolizează pe
Eva, care și-a pierdut Soțul ei
ceresc – pe Dumnezeu – și care a
dat naștere omenirii spre moarte.
Fiul ei mort este orice tânăr [4],
pentru că păcatul este o copilărie:
Omul nu a ajuns încă la
maturitate. Își plânge fiul,
omenirea sortită morții. Alaiul
coboară.
Întâlnirea dintre cele două
alaiuri este emoționantă. Aici sim-
bolul este în deplină armonie cu
realitatea istorică. Într-adevăr,
acest eveniment este istoric: Hris-
tos este cu adevărat prezent și va
învia cu adevărat pe tânăr: toți cei
prezenți au un nume și au existat
cu adevărat. Dar în același timp
această scenă reprezintă simbolic
căderea omului și ridicarea lui de
către Hristos.
Văduva îndurerată
(dolente cum se spunea în france-
za veche [5]) nu privește pe Hris-
tos și nu-I spune nimic, pentru că
nu-L cunoaște și pentru că în fața
morții ‟nu se poate face nimic”:
nimic nu o poate smulge din sufe-
rința ei. Dar Hristos a văzut-o.
Nu spune Cine este. Dar Evan-
ghelia ne arată o minune: văzând
durerea acestei văduve, care a
pierdut totul, Domnului “I s-a
făcut milă de ea [6]„ . Mila – com-
pasiunea – înseamnă a suferi dim-
preună cu cineva, adică a purta
suferința lui, a-l ușura. O emoție
este un sentiment care se exprimă
fizic, adică este trăit trupește,
îngăduindu-ne astfel să intrăm în
comuniune cu Aproapele. În An-
tichitate, o femeie era mai întâi
supusă tatălui său, apoi soțului
său, iar apoi dacă îl pierdea, fiului
său (dacă avea parte de un fiu). O
văduvă care își pierdea fiul ei nu
mai era nimic, nu mai avea loc în
PAG. 2
societate. Hristos Se milostivește
de ea: lacrimile ei Îi ating inima.
Apoi Domnul o mângâie pe vă-
duvă: “Nu mai plânge”. Ce mân-
gâiere când o încercare ne face să
plângem și un prieten ne spune:
“Nu mai plânge”! Deja vedem
zorii unei înnoiri: simțim că se
arată lumina nădejdii. Primul cu-
vânt al lui Hristos este mereu
mângâietor, liniștitor
și ajutător, în orice
împrejurare.
Actul al doi-
lea: Domnul atinge
sicriul (năsălia).
Oprește alaiul mor-
tuar. Cele două ala-
iuri ar fi trebuit să
treacă unul pe lângă
altul fără să se
oprească. Dar de
fapt are cu adevărat
loc o întâlnire. Mâna
lui Dumnezeu care a zidit toate
atinge moartea spre a o schimba
în viață. Hristos schimbă cursul
fără întoarcere al istoriei: prin În-
truparea Sa, oprește coborârea
amețitoare a omenirii către nefiin-
ță, coborârea spre iad.
Apoi poruncește morții:
“Tinere, ție îți zic, scoală-te” [7].
Eu Care sunt Cuvântul Tatălui, îți
poruncesc să te întorci la viață.
“Și s-a sculat mortul și vorbea”:
statul în picioare (care va urma) și
cuvântul sunt cele două semne
văzute ale vieții. Tânărul a înviat,
dinaintea unei mulțimi de oameni.
Pentru prima oară Domnul învie
un mort. Această minune adeve-
rește tot ce a spus pe Munte.
Dar această istorisire mi-
nunată nu se oprește aici. Evan-
ghelia adaugă o frază care poate
părea neînsemnată, dar care are o
însemnătate teologică deosebită:
“Iisus l-a dat mamei sale”. Hristos
 PAG. 3

dă Evei omenirea pe care aceasta
o zămislise spre moarte: o ridică
pe Eva. Pentru aceasta personajul
văduvei poate să simbolizeze și
Bisericam după cum spune Sfân-
tul Ambrozie de Milano [8]. Dar
se poate vedea în ea și chipul Ma-
riei, căci Maica Domnului a adus
prin purtatea ei pocăința pentru
întreaga lume, iar lacrimile ei nu
seacă niciodată, înduplecând ini-
ma Fiului ei (să ne aducem aminte
de nunta din Cana : “nu mai au
vin‟) [9]. Maria o răscumpără pe
Eva. Cele două alaiuri de acum nu
mai sunt decât unul singur: toți
sunt uniți, aduși împreună de
Hristos care îi călăuzește către
fericirea veșnică, viața dumneze-
iască. Tot poporul se minunează,
căci “prooroc mare s-a ridicat
T ÂLCUIRI
între noi și Dumnezeu a cercetat rerat, întristat...
pe poporul Său„. [6] În textul latinesc: misericordia.
După 2000 de ani, și noi Cuvânt cu cuvânt: a avea o inimă
ne minunăm astăzi și slăvim pe compătimitoare.
Dumnezeu. Laus Tibi, Christe!
NOTE: [7] În textul latinesc: surge, de
la surgere: a se ridica în picioa-
[1] Nain înseamnă în același timp re. Surgere a dar surrexit,
“frumos” și “plăcut”: bine-plăcut. apoi resurrexit, în latina creștină.
[2]Episcopul Ioan de St Denis: [8] Prin lacrimile sale, Biserica
Văduva din Nain sau Hristos iz- aduce [pe morți] la viață. Tratatul
vorul fericirii, în Homélies, despre Evanghelia Sf. Luca, I
Présence orthodoxe, 1971, p. 74- (Sources Chrétiennes n° 45 bis, p.
77. 214-215)
[3] Din latinescul procedere: a [9] Maria este și ea ca această vă-
merge înainte, a purcede.
duvă: o maică fără de bărbat.
[4] În textul latinesc adolescens, (Pr. Noël Tanazacq, Sursa:
iar în cel grec neaniskos: probabil apostolia.eu)
avea între 15 și 16 ani.
[5] Din latinescul doleo: a fi îndu-

G RĂIT - AU
Văzând Domnul Dum-
nezeu că răutatea oamenilor s-a
mărit pe pământ şi că toate cuge-
tele şi dorinţele inimii lor sunt
îndreptate la rău în toate zilele, I-a
părut rău şi s-a căit Dumnezeu că
a făcut pe om pe pământ. Şi a zis
Domnul: «Pierde-voi de pe faţa
pământului pe omul pe care l-am
făcut! De la om până la dobitoc şi
de la târâtoare până la păsările
cerului, tot voi pierde, căci Îmi
pare rău că le-am făcut». Noe însă
a aflat har înaintea Domnului
Dumnezeu. Iată viaţa lui Noe:
Noe era om drept şi neprihănit
între oamenii timpului său şi
mergea pe calea Domnului. Şi i s-
au născut lui Noe trei fii: Sem,
Ham şi Iafet. Pământul însă se
stricase înaintea feţei lui
Dumnezeu şi se umpluse
pământul de silnicii. Şi a căutat
Domnul Dumnezeu spre pământ
şi iată era stricat, căci tot trupul se
PROOROCII
abătuse de la calea sa pe pământ.
Atunci a zis Domnul Dumnezeu
către Noe: «Sosit-a înaintea feţei
Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a
umplut pământul de nedreptăţile
lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe
pământ.Tu însă fă-ți o corabie de
lemn de salcâm. În corabie să faci
despărţituri şi smoleşte-o cu
smoală pe dinăuntru şi pe din
afară. Corabia însă să o faci aşa:
lungimea corăbiei să fie de trei
sute de coţi, lăţimea ei de
cincizeci de coţi, iar înălţimea de
treizeci de coţi. Să faci corăbiei o
fereastră la un cot de la acoperiş,
iar uşa corăbiei să o faci într-o
parte a ei. De asemenea să faci
într-însa trei rânduri de cămări:
jos, la mijloc şi sus. Şi iată Eu voi
aduce asupra pământului potop
de apă, ca să pierd tot trupul de
sub cer, în care este suflu de viaţă,
şi tot ce este pe pământ va pieri.
Iar cu tine voi face legământul
Meu; şi vei intra în corabie tu şi
împreună cu tine vor intra fiii tăi,
femeia ta şi femeile fiilor tăi. Să
intre în corabie din toate
animalele, din toate târâtoarele,
din toate fiarele şi din tot trupul,
câte două, parte bărbătească şi
parte femeiască, ca să rămână cu
tine în viaţă. Din toate soiurile de
păsări înaripate după fel, din toate
soiurile de animale după fel şi din
toate soiurile de târâtoare după
fel, din toate să intre la tine câte
două, parte bărbătească şi parte
femeiască, ca să rămână în viață
împreună cu tine. Iar tu ia cu tine
din tot felul de mâncare, cu care
vă hrăniţi; îngrijeşte-te ca să fie
aceasta de mâncare pentru tine şi
pentru acelea». Şi a început Noe
lucrul şi precum îi poruncise
Domnul Dumnezeu aşa a făcut.
(Facere 7, 5-22)

Un pustnic a spus:
– Calea sigură către veşni-
cie este asigurată prin nevoinţă,
purtarea corectă, simţământul de
a fi nevrednic înaintea lui Dum-
nezeu, nădejde (oxigenul duhov-
nicesc), mângâiere şi siguranţă.
Nu supărarea şi ascultarea silită şi
rugăciunea forţată; nu lacrimile şi
tristeţea. Toate acestea vin de la
diavol. Da, într-adevăr, trebuie să
plâng pentru păcatele mele, dar în
acelaşi timp să şi nădăjduiesc în
dragostea lui Dumnezeu. Dar nu
pot rezista dacă plâng, pentru că
diavolul vrea ca eu să deznădăjdu-
iesc. De multe ori, diavolul zdro-
beşte un om cu deznădejdea şi
diavolul devine victorios. Dar
aceasta nu se întâmplă când cine-
va este încrezător ca un copil ce
se ţine de mâna tatălui său. Încre-
Ţie Ţi se cuvine cântare,
Dumnezeule, în Sion şi Ţie Ți se
va împlini făgăduinţa în Ierusalim.
Auzi rugăciunea mea, către Tine
tot trupul va veni. Cuvintele celor
fără de lege ne-au biruit pe noi şi
nelegiuirile noastre Tu le vei
curăţi. Fericit este cel pe care l-ai
ales şi l-ai primit; locui-va în
curţile Tale. Umplea-ne-vom de
bunătăţile casei Tale; sfânt este
locaşul Tău, minunat în dreptate.
Auzi-ne pe noi, Dumnezeule,
C ÂNTAȚI DOMNULUI TOT PĂMÂNTUL !
Când Te-ai pogorât la moar-
te, Cela ce ești Viața cea fără-de-
moarte, atunci iadul l-ai omorât cu
strălucirea Dumnezeirii; și când ai
înviat pe cei morți din cele de
desubt, toate Puterile cerești au stri-
gat: Dătătorule de viață, Hristoase,
Dumnezeul nostru, slavă Ție!
(Troparul Învierii Domnului, Glasul 2) (Troparul Născătoarei de Dumnezeu)
F ILE DE PATERIC
derea noastră în Dumnezeu este o
rugăciune neîncetată, care aduce
roade bune. Deznădejdea vine de
la diavol. Nu spune: «O, ce s-a
întâmplat cu mine?», ci încredin-
ţează-te lui Dumnezeu şi nădăjdu-
ieşte în El.
– Ascultarea noastră nu
trebuie făcută cu tristeţe sau pen-
tru că s-a întâmplat să fim mo-
nahi. Părinţii de care ascultăm nu
sunt ca împăratul Diocleţian, care
ne dau ordine. Din contră, ascul-
tarea noastră faţă de ei ne apără şi
de aceea trebuie să le fim recu-
noscători. Nu trebuie să ne
împotrivim celor spuse de ei şi să
nu-i ascultăm
Un părinte a spus:
– Nu am avut de-a face
cu multe lucruri. Sunt familiar cu
unele învăţături patristice, dar cu
PSALTERION
Mântuitorul nostru, nădejdea
tuturor marginilor pământului şi a
celor de pe mare departe; Cel ce
găteşti munţii cu tăria Ta, încins
fiind cu putere; Cel ce tulburi
adâncul mării şi vuietul valurilor
ei. Tulbura-se-vor neamurile şi se
vor spăimânta cei ce locuiesc
marginile, de semnele Lui; ieşirile
dimineţii şi ale serii le vei veseli.
Cercetat-ai pământul şi l-ai adăpat
pe el, bogăţiile lui le-ai înmulţit;
Râul lui Dumnezeu s-a umplut de
Toate tainele tale sînt mai
presus de cuget, toate sunt preaslăvi-
te, Născătoare de Dumnezeu. Cu
curăţia fiind pecetluită şi cu fecioria
păzită, cu adevărat Maică te-ai cu-
noscut, născând pe Dumnezeu cel
adevărat; pe Acela roagă-L să mântu-
iască sufletele noastre.
PAG. 4
toate acestea mă străduiesc în
continuare. Un lucru am înţeles:
amărăciunea nu este dată oameni-
lor. Când faci faţă duhovniceşte
situaţiilor amare, în cele din urmă
e l e de vi n dulc i.
– Ne întâlnim cu o persoană care
a păcătuit, dar i-a părut rău şi s-a
pocăit sincer; este trist, se spove-
deşte şi primeşte mângâiere dum-
nezeiască. Cei care nu trec prin
această stare ar trebui să înţeleagă
că ceva este în neregulă în conşti-
inţa lor. Ar trebui să meargă din
nou la spovedit, apoi mângâierea
va veni. Aceasta este calea pe care
trebuie să o urmăm. Un om îm-
părtăşeşte amărăciunea aproapelui
său, se roagă pentru el şi-L roagă
pe Dumnezeu să-l ajute.
(Patericul Athonit)
apă; gătit-ai hrana lor, că aşa este
gătirea Ta. Adapă brazdele lui,
înmulţeşte roadele lui şi se vor
bucura de picături de ploaie,
răsărind. Vei binecuvânta cununa
anului bunătăţii Tale şi câmpiile
Tale se vor umple de roade grase.
Îngrăşa-se-vor păşunile pustiei şi
cu bucurie dealurile se vor
încinge. Îmbrăcatu-s-au păşunile
cu oi şi văile vor înmulţi grâul;
vor striga şi vor cânta.
(Psalmul 64)
Gândul zilei
„Umplea-ne-vom de bună-
tăţile casei Tale; sfânt este
locaşul Tău, minunat în
dreptate”.
Ps. 64, 5