1 Timotei 1:1-5 Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul

nostru, şi a Domnului Isus Hristos, nădejdea noastră, către Timotei, adevăratul meu copil în
credinţă: Har, îndurare şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Hristos Isus, Domnul
nostru! După cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti
unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură, şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără
sfârşit, cari dau naştere mai mult la certuri de vorbe, decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu
prin credinţă, aşa fac şi acum. Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr'o inimă curată,
dintr'un cuget bun, şi dintr'o credinţă neprefăcută.

Evrei 11:8-10 Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într'un loc, pe care avea
să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s'a
aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într'o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi
Iacov, cari erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are
temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.

 Şi totuşi, ca o primă condiţie a împlinirii, trebuia să fie o punere la probă a credinţei;

se cerea un sacrificiu.
 Ascultarea necondiţionată a lui Avraam este una dintre cele mai izbitoare dovezi ale
credinţei ce poate fi aflată în întreaga Scriptură.
 Sprijinindu-se pe făgăduinţa divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a
împlinirii ei, el şi-a părăsit casa şi rudeniile, cum şi ţara lui de naştere, şi a plecat
fără să ştie încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu.

Evrei 11:17-19 Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el,
care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: ,,'n
Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!`` Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze
chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.

 Pierderea unui astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâşiat
inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui i se dăduse
porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul acesta i se părea
îngrozitor şi imposibil de îndeplinit.
 Alături unul de altul, tatăl şi fiul au călătorit în tăcere. Patriarhul, cugetând la marea
sa taină, nu mai avea inimă să vorbească. Gândurile lui erau la mama cea mândră şi
iubitoare şi la ziua când se va întoarce singur la ea. El ştia bine că cuţitul va
străpunge şi inima ei atunci când acesta va lua viaţa fiului ei.
 Ziua aceea a fost cea mai lungă zi din câte trăise Avraam.

Marele act al credinţei lui Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea
slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage
aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ţinut călătoria, al a avut
suficient timp să se gândească şi să se îndoiască de Dumnezeu, dacă el ar fi dorit să se îndoiască.
El ar fi putut gândi că prin sacrificarea fiului său avea să fie privit ca un ucigaş, un al doilea Cain,
că acest fapt ar fi făcut ca învăţătura lui să fie lepădată şi dispreţuită şi să-i nimicească astfel
puterea de a face bine semenilor săi. El ar fi putut argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare.
Dar patriarhul n-a căutat refugiu în nici una din aceste scuze. Avraam era şi el om; sentimentele
şi ataşamentele lui erau ca şi ale noastre; dar el nu s-a oprit ca să întrebe cum avea să se
împlinească făgăduinţa făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui
chinuită. El ştia că Dumnezeu este drept şi neprihănit în toate cerinţele Lui şi împlini porunca
primită, până la litera ei. (Patriarhi şi Profeţi Cap. Încercarea Credinţei)

Când vorbim despre credinţă, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea
noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi
puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici Satana şi îngerii săi nu
le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că "...şi dracii cred... şi se înfioară" (Iacob 2,19). Dar
aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o
supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele
îi aparţin, acolo este credinţă: o credinţă care lucrează prin iubire şi care curăţeşte fiinţa. Prin
această credinţă inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei
nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu şi nici nu se putea supune acum îşi găseşte
plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: "Cât de mult iubesc Legea
Ta! Toată ziua mă gândesc la ea" (Psalmul 119,97). Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este
împlinită în noi, care nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile
Duhului" (Romani 8,1) (CCH – Dovada Adevăratei Ucenicii)

Voi sunteţi încercaţi pentru a vedea dacă vă veţi încrede în Dumnezeu, dacă aveţi o credinţă
vie, de durată. "Credincios este Cel ce v-a chemat şi El va face lucrul acesta"(1Tes.5,24). Umblaţi
pe calea cea strâmtă a credinţei. Încredeţi-vă cu toţii în făgăduinţele Domnului. Încredeţi-vă în
Dumnezeu în vreme de negură. Acesta este timpul când trebuie dovedită credinţa. Însă voi lăsaţi
adeseori ca simţămintele să vă stăpânească. Voi căutaţi merite în voi înşivă atunci când nu vă
simţiţi mângâiaţi de Duhul lui Dumnezeu şi sunteţi disperaţi pentru că nu Îl puteţi găsi. Nu vă
încredeţi suficient în Isus, scumpul Domn Isus. Voi nu lăsaţi totul pe seama meritelor Lui, da,
totul. Cel mai mare bine pe care îl puteţi face nu poate merita favoarea lui Dumnezeu. Numai prin
meritele lui Isus veţi fi mântuiţi, sângele Lui este singurul care vă va curăţi. Însă şi voi trebuie să
faceţi ceva. Trebuie să faceţi ceea ce puteţi în dreptul vostru. Fiţi plini de râvnă şi pocăiţi-vă, apoi
credeţi.
Nu confundaţi credinţa cu sentimentul. Acestea sunt distincte. Credinţa trebuie să fie
exercitată. Noi trebuie să punem această credinţă continuu la lucru. Să credem, să credem.
Credinţa voastră să aducă binecuvântarea, şi aceasta va fi a voastră. Sentimentele voastre nu au
nimic de-a face cu această credinţă. Când credinţa aduce binecuvântare inimii voastre şi voi vă
bucuraţi de această binecuvântare, bucuria aceasta pe care o simţiţi nu mai este credinţă, ci
sentiment. (1 Testimones Cap. Încercările Bisericii)

Puterile întunericului se adună împrejurul sufletului şi Îl alungă pe Domnul Isus din faţa
ochilor noştri şi uneori noi nu putem face altceva decât să aşteptăm cu durere şi uimire până ce va
trece norul. Aceste momente sunt uneori teribile. Nădejdea pare să se ducă şi ne apucă disperarea.
În aceste ore înspăimântătoare, noi trebuie să învăţăm să ne încredem şi să ne bizuim doar pe
meritele ispăşirii şi, în nevrednicia noastră, neajutorată, să ne aruncăm în meritele Mântuitorului
crucificat şi înviat. Nu vom pieri niciodată dacă vom face acest lucru - niciodată! Când lumina
străluceşte pe calea noastră, nu este mare lucru să fii tare prin puterea harului. Însă să aştepţi cu
răbdare, în nădejde, atunci când norii ne înconjoară şi totul este întuneric necesită credinţă,
supunere şi cuprinderea voinţei noastre de către voinţa lui Dumnezeu. Ne descurajăm prea repede
şi strigăm tare ca să fie îndepărtată încercarea de la noi, când de fapt ar trebui să ne rugăm pentru
răbdare spre a putea îndura şi har pentru a birui. (1 Testimones Cap. Religia în Familie)

Credinţa înseamnă să nu te îndoieşti de Dumnezeu - să crezi că ne iubeşte şi ştie cel mai

bine ce este pentru binele nostru. Astfel, ea ne conduce să alegem calea Sa, în loc s-o alegem pe a
noastră. În locul neştiinţei noastre, ea acceptă înţelepciunea Sa; în locul slăbiciunii noastre, tăria
Sa; în locul păcătoşeniei noastre, neprihănirea Sa. (Educaţie Cap. Credinţa şi Rugăciunea)