162

CUNOAŞTEREA CELUI PREASFfNT

O, Doamne, Tu, nădejdea mea, odihna mea

cerească Capitolul 17
Şi-ntreaga fericire ce aici am adunat,
Cererea-mi stăruitoare ascultă Şi
bunătatea Ta mi-o arată; Descoperă-Ţi
chipul minunat, Strălucirea ce face ziua DREPTATEA LUI
să zăbovească.
DUMNEZEU
'Naintea ochilor luminaţi de credinţa în Tine
Desfăşoară bunătatea-Ţi şi harurile divine;
Bunătatea Ta —iată ce ochii mei preţuiesc; O, Tatăl nostru, Te iubim pentru dreptatea Ta. Recunoaştem
de-aş zări un zîmbet de-al Tău, ceresc! Sufletul că judecăţile Tale sînt întru totul adevărate şi drepte.
meu firea preasfîntă să-Ţi vestească A ta Dreptatea Ta susţine ordinea în Univers şi garantează
dragoste şi al Tău Nume să slăvească. siguranţa tuturor celor care-şi pun încrederea în Tine. Noi
trăim fiindcă Tu eşti drept-şi milostiv. Sfînt, sfînt, sfinţeşti
Charles Wesley Doamne, Dumnezeule Atotputernic, drept în toate căile
Tale şi sfînt în toate lucrările Tale. Amin.
Note:
In Sfintele Scripturi, dreptatea şi neprihănirea abia pot
1. Ioan 14:9. fi deosebite una de cealaltă. Acelaşi cuvînt din original
este tradus fie cu dreptate, fie cu neprihănire, termenii
fiind lăsaţi — s-ar putea crede — la latitudinea
traducătorului.
Vechiul Testament afirmă dreptatea lui Dumnezeu într-
un limbaj clar, elaborat şi tot atît de artistic ca al oricărei
opere a literaturii universale. Cînd a aflat de distrugerea
Sodomei, Avraam a mijlocit pentru cei neprihăniţi din
cetate, spunîndu-I lui Dumnezeu că este sigur că El va
acţiona în acea situaţie critică potrivit cu caracterul
Său. „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa
ca cel bun să aibă aceeaş soartă ca cel rău, departe de
Tine aşa ceva! Departe de
164 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT Dreptatea lui Dumnezeu 165
Tine! Cel ce judecă tot pămîntul nu va face oare
dreptate?"1
Concepţia psalmiştilor şi a profeţilor lui Israel
despre Dumnezeu era aceea a unui conducător
atotputernic, înălţat mai presus de orice, domnind cu
nepărtinire. „Norii şi negura îl înconjoară, dreptatea şi
judecata sînt temelia scaunului Său de domnie." 2
Despre mult aşteptatul Mesia se profeţise că, atunci
cînd va veni, îşi va judeca poporul cu dreptate şi pe
săraci cu nepărtinire. Oamenii sfinţi, plini de adîncă
compasiune, revoltaţi de nedreptatea conducătorilor
lumii, se rugau: „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor,
Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te! Scoală-Te,
Judecătorul pămîntului, şi răsplăteşte celor mîndri
după faptele lor! Pînă cînd vor birui cei răi, Doamne,
pînă cînd vor birui cei răi?"3 Ceea ce trebuie înţeles ca
fiind nu o cerere de răzbunare personală, ci expresia
unei arzătoare dorinţe de a vedea că dreptatea morală
învinge în societatea umană.
Oameni ca David şi Daniel şi-au recunoscut propria
lipsă de neprihănire în contrast cu neprihănirea lui
Dumnezeu şi, ca urmare, rugăciunile lor de pocăinţă
au dobîndit o mare putere şi eficacitate. „Tu, Doamne,
eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple
faţa de ruşine..."4 Iar cînd îndelung amînata judecată a
lui Dumnezeu începe să se abată asupra lumii, Ioan îi
vede pe sfinţii biruitori stînd în picioare pe o mare de
sticlă amestecată cu foc. Ei ţin în mîini harfele lui
Dumnezeu şi cîntecul lor este cîntarea lui Moise şi a
Mielului, iar tema ei este dreptatea divină. „Mari şi
minunate sînt lucrările tale, Doamne Dumnezeule,
Atotputernice! Drepte şi adevărate sînt căile Tale,
împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne,
şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti
Sfînt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina
înaintea Ta, pentrucă judecăţile Tale au fost arătate!"5
Justiţia cuprinde şi ideea de echitate morală, iar
inechitatea este exact opusul ei; este m-echitate,
absenţa egalităţii dintre gîndurile şi faptele omului.
Judecata este aplicarea echităţii la situaţii morale şi
poate fi favorabilă sau nefavorabilă, după cum cel care
este cercetat a fost echitabil sau inechitabil în inima şi
conduita sa. Uneori auzim spunîndu-se: „Dreptatea
cere ca Dumnezeu să facă lucrul cutare", cu referire la
o lucrare pe care ştim că El o va face. Este o eroare atît
de gîndire, cît şi de exprimare, deoarece se postulează
existenţa unui principiu al dreptăţii în afara lui
Dumnezeu, care L-ar obliga să acţioneze într-un
anumit mod. Bineînţeles că nu există un asemenea
principiu. Dacă ar exista, el I-ar fi superior lui
Dumnezeu, căci numai o putere superioară poate
impune ascultare. Adevărul este că nu există şi nici nu
poate exista ceva exterior naturii lui Dumnezeu, care
să-L poată determina să acţioneze într-un fel sau altul.
Toate mobilurile activităţii lui Dumnezeu provin din
interiorul fiinţei Sale necreate. Din veşnicie, nimic nu
a pătruns în fiinţa lui Dumnezeu, nimic nu a fost
înlăturat, nimic nu s-a schimbat.
Atunci cînd vorbim despre dreptate, făcînd referire
la Dumnezeu, ea nu este decît un nume pe care-1 dăm
166 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT Dreptatea lui Dumnezeu 167
felului Său de a fi şi nimic mai mult; cînd Dumnezeu
acţionează cu dreptate, n-o face pentru a Se conforma
unui criteriu independent, ci, pur şi simplu, în situaţia
respectivă El este El însuşi. După cum aurul este un
element ireductibil şi nu-şi poate schimba sau altera
natura, ci este aur oriunde s-ar găsi, tot astfel,
Dumnezeu este Dumnezeu, întotdeauna, în întregime
Dumnezeu, numai Dumnezeu şi niciodată nu poate fi
altfel decît ceea ce este. Orice lucru din Univers este
bun în măsura în care se conformează naturii lui
Dumnezeu şi este rău în măsura în care nu
îndeplineşte această condiţie. Dumnezeu îşi este
propriul Său principiu al dreptăţii morale, de sine
stătător, şi, cînd îi pedepseşte pe cei răi sau îi
răsplăteşte pe cei drepţi, acţionează în conformitate cu
Sine însuşi, din interior, nefiind influenţat de nimic
din ceea ce nu este El însuşi.
Toate acestea par, însă numai par, să distrugă
speranţa îndreptăţirii păcătosului pocăit. Filozoful şi
sfîntul creştin Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a
căutat o soluţie pentru contradicţia aparentă dintre
dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu. „Cum poţi cruţa
Tu pe cel rău, L-a întrebat el pe Dumnezeu, dacă eşti
drept, de o dreptate absolută?"6 Apoi a privit direct la
Dumnezeu pentru a primi răspunsul, fiindcă ştia că
acesta se găseşte în ceea ce Dumnezeu este. Desco-
perirea lui Anselm poate fi parafrazată astfel: fiinţa lui
Dumnezeu este unitară; nu este alcătuită din mai
multe părţi care lucrează împreună în armonie, ci este
una. Nu există nimic în dreptatea Sa care să împiedice
manifestarea îndurării Lui. A-L concepe pe Dumnezeu
aşa cum ne imaginăm noi uneori o curte de justiţie,
unde un judecător blînd, constrîns de lege, condamnă
pe cineva la moarte, cu ochii în lacrimi şi cerîndu-şi
scuze, înseamnă să gîndim într-o manieră cu totul
nevrednică de adevăratul Dumnezeu. în Dumnezeu nu
există niciodată contradicţii interne. Nici un atribut al
Său nu se află în conflict cu un altul.
Mila lui Dumnezeu izvorăşte din bunătatea Lui, iar
bunătatea fără dreptate nu este bunătate. Dumnezeu
ne cruţă pentru că este bun, însă nu ar putea fi bun,
dacă n-ar fi drept. Cînd Dumnezeu îl pedepseşte pe cel
rău, conchide Anselm, este drept, fiindcă este în
concordanţă cu ceea ce acesta merită; iar cînd
Dumnezeu îl cruţă pe cel rău, este drept, fiindcă este
potrivit cu bunătatea Lui; deci El face ceea ce se
potriveşte cu firea Sa de Dumnezeu bun la modul
absolut. Aceasta este raţiunea care caută să înţeleagă,
nu pentru a crede, ci pentru că deja crede.
O soluţie mai simplă şi mai familiară la întrebarea
„Cum poate Dumnezeu să fie drept şi, în acelaşi timp,
să-1 justifice pe cel nedrept?" se găseşte în doctrina
creştină a răscumpărării, ce postulează că, prin
lucrarea ispăşitoare a lui Hristos, dreptatea nu este
încălcată, ci satisfăcută, atunci cînd Dumnezeu îl cruţă
pe un păcătos. Teologia răscumpărării afirmă că
îndurarea nu devine eficace în viaţa omului pînă cînd
dreptatea nu şi-a făcut lucrarea. Dreapta pedeapsă
pentru păcat a fost ispăşită în mod perfect atunci cînd
Hristos, înlocuitorul nostru, a murit pentru noi pe
168 Dreptatea lui Dumnezeu 169
CUNOAŞTEREA CELUI PREASFINT
cruce. Oricît de neplăcut ar suna aceasta în urechile
omului firesc, pentru urechea credinţei a fost
întotdeauna un sunet dulce. Milioane de oameni au
fost transformaţi moral şi spiritual de acest mesaj, au
trăit o viaţă de o mare putere morală şi la urmă au
murit plini de pace, avînd încredere în el.
Acest mesaj al achitării juridice şi al îndurării
active a lui Dumnezeu reprezintă mai mult decît o
teorie teologică agreabilă; el anunţă o realitate
necesară datorită nevoii profunde în care ne găseam
noi, oamenii. Din pricina păcatului nostru sîntem cu
toţii condamnaţi la moarte, sentinţă ce a fost dată
atunci cînd dreptatea a examinat situaţia noastră
morală. Cînd echitatea infinită s-a întîlnit cu
inechitatea noastră voită şi cronică, a avut loc un
război aprig între cele două, un război pe care 1-a
cîştigat şi trebuie să-1 cîştige întotdeauna Dumnezeu.
Dar cînd păcătosul pocăit se aruncă în braţele lui
Hristos pentru a fi mîntuit, situaţia morală se schimbă
total. Dreptatea analizează noua situaţie şi-1 declară pe
credincios drept. Astfel, dreptatea trece, de fapt, de
partea copiilor lui Dumnezeu care se încred în El.
Aceasta este semnificaţia cuvintelor îndrăzneţe ale
apostolului Ioan: „Dacă ne mărturisim păcatele, El
este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne
curăţească de orice nelegiuire". 7
însă dreptatea lui Dumnezeu se ridică mereu plină
de severitate împotriva păcătosului. Speranţa vagă şi
firavă că Dumnezeu este prea bun pentru a-i pedepsi
pe cei răi a devenit un narcotic fatal pentru conştiinţa
a milioane de oameni. Le adoarme temerile şi le
permite să practice tot felul de fărădelegi plăcute, în
timp ce moartea se apropie tot mai mult, pe zi ce trece,
iar porunca de a se pocăi este neglijată. întrucît sîntem
fiinţe morale responsabile, să nu îndrăznim să ne
jucăm astfel cu viitorul nostru veşnic.
Isuse, sîngele Tău şi neprihănirea Ta sînt
frumuseţea mea, haina-mi de slavă; Cu ele
îmbrăcat în lumea de lumină, Cu bucurie
fruntea voi ridica, încrezător voi sta în
ziua-Ţi cea mare; Căci cine să mă acuze
va putea? Deplin eliberat sînt de acestea
toate — Păcat şi moarte, vină şi ruşine.
Contele N. L. von Zinzendorf
Notes:
1. Gen. 18:25.
2. Ps. 97:2.
3. Ps. 94:1-3.
4. Dan. 9:7.
5. Ap. 15:3-4.
6. Sfîntul Anselm, op. cit, p. 14.
7. 1 Ioan 1:9.