SFINŢENIA LUI

DUMNEZEU

Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Te lăudăm,

Doamne, Te binecuvîntăm şi ne închinăm înaintea Ta, din
pricina slavei Tale măreţe. Doamne, am vorbit fără să le
înţeleg de minuni care sînt mai presus de mine şi pe care
nu le pricep. Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine,
dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scîrbă de
mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă. O, Doamne, îmi
pun mîna la gură. Am vorbit o dată şi nu voi mai răspunde;
de două ori şi nu voi mai adăuga nimic.
Dar în timp ce eu cugetam astfel, focul ardea. Doamne,
trebuie să vorbesc despre Tine, ca nu cumva prin tăcerea
mea să păcătuiesc împotriva acestei generaţii de copii ai
Tăi. Iată că Tu ai ales lucrurile nebune ale lumii ca să faci de
ruşine pe cele înţelepte şi lucrurile slabe ale lumii ca să faci
de ruşine pe cele tari. O, Doamne, nu mă părăsi. Ajută-mă
să arăt puterea Ta acestei generaţii şi tăria Ta tuturor
acelora care vor urma. Ridică proroci şi văzători în Biserica
Ta, care să preamărească slava Ta şi care, prin Duhul Tău
cel Atotputernic, să redea poporului Tău cunoaşterea Celui
Preasfînt. Amin.

Şocul moral pe care l-am suferit în urma rupturii

noastre violente de voia înaltă a cerului ne-a lăsat
cu un traumatism cronic, care afectează fiecare aspect
198 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT Sfinţenia lui Dumnezeu 199
al naturii noastre. Purtăm în noi o maladie ce a afectat
şi mediul nostru ambiant.
înţelegerea bruscă a propriei stări de păcat a
cuprins fulgerător inima tremurîndă a profetului Isaia
în clipa în care sfinţenia lui Dumnezeu i s-a revelat
într-o vedenie ce i-a revoluţionat întreaga viaţă.
Strigătul său plin de durere: „Vai de mine! sînt pierdut,
căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul
unui popor tot cu buze necurate şi am văzut pe
împăratul, Domnul oştirilor!"' exprimă sentimentul pe
care-1 încearcă orice om cînd şi-a descoperit adevărata
faţă şi cînd se vede confruntat cu acea privelişte
lăuntrică a strălucirii sfinte a lui Dumnezeu. Este cu
neputinţă ca o asemenea experienţă să nu aibă un
puternic impact emoţional.
Pînă nu ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu, este
puţin probabil că vom fi tulburaţi de situaţia din jurul
nostru, atîta timp cît nu iese de sub control într-atît
încît să ne ameninţe stilul de viaţă confortabil. Ne-am
obişnuit să trăim în necurăţie şi am ajuns s-o privim ca
fiind ceva natural şi de aşteptat. Nu sîntem dezamăgiţi
că nu găsim întregul adevăr la învăţătorii noştri, sau
loialitate la politicienii noştri, sau deplină onestitate la
comercianţii noştri, sau totală credincioşie la prietenii
noştri. Ca să ne putem continua existenţa, facem legi
care să ne protejeze de concetăţenii noştri şi ne
mulţumim cu atît.
Nici autorul şi nici cititorul acestor rînduri nu au
competenţa să aprecieze sfinţenia lui Dumnezeu.
Putem spune, fără exagerare, că ar fi necesară săparea
unui nou canal prin deşertul gîndirii noastre care să
permită apelor dulci ale adevărului, ce pot vindeca
boala noastră cea mai grea, să se reverse în noi. Nu
putem pătrunde adevăratul sens al sfinţeniei lui
Dumnezeu gîndindu-ne la cineva sau la ceva foarte
curat şi apoi ridicînd ideea aceasta pînă la nivelul cel
mai înalt de care sîntem noi capabili. Sfinţenia lui
Dumnezeu nu este doar lucrul cel mai bun pe care-1
cunoaştem îmbunătăţit la infinit. Nimic din ce
cunoaştem noi nu se poate compara cu sfinţenia
divină. Ea este diferită, unică, inabordabilă, de
neînţeles şi de neatins. Omul obişnuit este orb faţă de
ea. El se poate teme de puterea lui Dumnezeu şi-I poate
admira înţelepciunea, dar sfinţenia Lui nu şi-o poate
nici măcar imagina.
Numai Duhul Celui Sfînt poate dărui duhului
omenesc cunoaşterea a tot ceea ce este sfînt. Dar, după
cum energia electrică se transmite numai printr-un
conductor, tot astfel şi Duhul vine numai prin adevăr şi
trebuie să găsească o anumită măsură de adevăr în
mintea noastră, ca să ne poată ilumina inima. Credinţa
se trezeşte la glasul adevărului, însă nu răspunde la
nici un alt sunet. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii;
iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos." 2 Cunoa-
şterea teologică este mijlocul prin care Duhul Se
revarsă în inima omului, dar, înainte ca adevărul să
poată produce credinţa, în inima aceea trebuie să aibă
loc pocăinţa în smerenie. Duhul lui Dumnezeu este
Duhul adevărului. Este posibil să ai o doză de adevăr în
198 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT Sfinţenia lui Dumnezeu 199
al naturii noastre. Purtăm în noi o maladie ce a afectat
şi mediul nostru ambiant.
înţelegerea bruscă a propriei stări de păcat a
cuprins fulgerător inima tremurîndă a profetului Isaia
în clipa în care sfinţenia lui Dumnezeu i s-a revelat
într-o vedenie ce i-a revoluţionat întreaga viaţă.
Strigătul său plin de durere: „Vai de mine! sînt pierdut,
căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul
unui popor tot cu buze necurate şi am văzut pe
împăratul, Domnul oştirilor!"1 exprimă sentimentul pe
care-1 încearcă orice om cînd şi-a descoperit adevărata
faţă şi cînd se vede confruntat cu acea privelişte
lăuntrică a strălucirii sfinte a lui Dumnezeu. Este cu
neputinţă ca o asemenea experienţă să nu aibă un
puternic impact emoţional.
Pînă nu ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu, este
puţin probabil că vom fi tulburaţi de situaţia din jurul
nostru, atîta timp cît nu iese de sub control într-atît
încît să ne ameninţe stilul de viaţă confortabil. Ne-am
obişnuit să trăim în necurăţie şi am ajuns s-o privim ca
fiind ceva natural şi de aşteptat. Nu sîntem dezamăgiţi
că nu găsim întregul adevăr la învăţătorii noştri, sau
loialitate la politicienii noştri, sau deplină onestitate la
comercianţii noştri, sau totală credincioşie la prietenii
noştri. Ca să ne putem continua existenţa, facem legi
care să ne protejeze de concetăţenii noştri şi ne
mulţumim cu atît.
Nici autorul şi nici cititorul acestor rînduri nu au
competenţa să aprecieze sfinţenia lui Dumnezeu.
Putem spune, fără exagerare, că ar fi necesară săparea
unui nou canal prin deşertul gîndirii noastre care să
permită apelor dulci ale adevărului, ce pot vindeca
boala noastră cea mai grea, să se reverse în noi. Nu
putem pătrunde adevăratul sens al sfinţeniei lui
Dumnezeu gîndindu-ne la cineva sau la ceva foarte
curat şi apoi ridicînd ideea aceasta pînă la nivelul cel
mai înalt de care sîntem noi capabili. Sfinţenia lui
Dumnezeu nu este doar lucrul cel mai bun pe care-1
cunoaştem îmbunătăţit la infinit. Nimic din ce
cunoaştem noi nu se poate compara cu sfinţenia
divină. Ea este diferită, unică, inabordabilă, de
neînţeles şi de neatins. Omul obişnuit este orb faţă de
ea. El se poate teme de puterea lui Dumnezeu şi-I poate
admira înţelepciunea, dar sfinţenia Lui nu şi-o poate
nici măcar imagina.
Numai Duhul Celui Sfînt poate dărui duhului
omenesc cunoaşterea a tot ceea ce este sfînt. Dar, după
cum energia electrică se transmite numai printr-un
conductor, tot astfel şi Duhul vine numai prin adevăr şi
trebuie să găsească o anumită măsură de adevăr în
mintea noastră, ca să ne poată ilumina inima. Credinţa
se trezeşte la glasul adevărului, însă nu răspunde la
nici un alt sunet. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii;
iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos." 2 Cunoa-
şterea teologică este mijlocul prin care Duhul Se
revarsă în inima omului, dar, înainte ca adevărul să
poată produce credinţa, în inima aceea trebuie să aibă
loc pocăinţa în smerenie. Duhul lui Dumnezeu este
Duhul adevărului. Este posibil să ai o doză de adevăr în
200 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT Sfinţenia lui Dumnezeu
201
 minte fără a avea Duhul în inimă, dar niciodată nu poţi
avea Duhul în inimă fără adevăr.
în pătrunzătorul său studiu despre sfinţenie,
Rudolf Otto insistă asupra prezenţei în inima omului a
ceea ce el numeşte „numinos" şi pare-se că prin
aceasta vrea să spună că în lume există un vag şi
incomprehensibil Ceva, acel Mysterium Tremendum,
teribilul mister, care înconjoară şi învăluie Universul.
Acesta este un ce, un lucru înfricoşător, care nu poate
fi conceput raţional, ci numai perceput şi simţit în
adîncurile spiritului omenesc. Subzistă acolo ca un
instinct religios permanent, un simţ al prezenţei fără
nume şi nedescoperite care „curge ca argintul viu prin
venele creaţiei" şi uneori uluieşte mintea, confrun-
tînd-o cu manifestarea sa supranaturală şi supraraţio-
nală. Omul astfel confruntat este doborît, copleşit şi,
rămas fără grai, nu poate decît să tremure în tăcere.
Această groază nonraţională, sentimentul existen-
ţei în lume a acestui mister necreat, se află în spatele
tuturor religiilor. Religia curată a Bibliei, la fel ca şi
animismul primitiv al triburilor sălbatice, există
numai datorită acestui instinct primar, prezent în
natura umană. Bineînţeles că diferenţa dintre religia
unui Isaia sau a unui Pavel şi cea a unui animist constă
în faptul că primii au adevărul, iar cel de pe urmă nu-1
are; el are numai instinctul „numinos"-ului. El „simte
nevoia" unui Dumnezeu necunoscut, dar unii ca Isaia
şi Pavel, bunăoară, L-au găsit pe adevăratul Dumnezeu
prin descoperirea de Sine pe care El a făcut-o în
Sfintele Scripturi.
Sentimentul misterului, fie el şi Marele Mister, este
un element de bază al naturii umane şi este
indispensabil credinţei, însă nu este suficient. Datorită
lui, oamenii ar putea să vorbească în şoaptă despre
„lucrul acela groaznic", dar nu pot striga: „Dumnezeul
meu, Sfîntul meu!" 3 în Scripturile evreilor şi ale
creştinilor, Dumnezeu îşi continuă revelaţia de Sine şi
îi conferă personalitate şi conţinut moral. Prezenţa
aceasta înfricoşătoare este arătată a fi nu un lucru, ci o
fiinţă morală cu toate calităţile pline de afecţiune ale
autenticei personalităţi. Ba mai mult, El este chinte-
senţa desăvîrşirii morale, de o perfecţiune infinită în
ce priveşte neprihănirea, puritatea, corectitudinea şi
nepătrunsa-I sfinţenie. Şi în toate acestea El este
necreat, suficient Sieşi, mai presus de tot ce poate
concepe mintea omenească sau de ce poate limba să
rostească.
Prin revelaţia de Sine a lui Dumnezeu în Scripturi şi
prin iluminarea făcută de Duhul Sfînt, creştinul
cîştigă totul şi nu pierde nimic. Noţiunii lui de
Dumnezeu i se adaugă cele două concepte gemene de
personalitate şi caracter moral, dar sensul original de
uimire şi teamă în prezenţa misterului care umple
lumea rămîne. Astăzi creştinul poate tresaltă de
bucurie strigînd: „Ava, Tată! Domnul meu şi
Dumnezeul meu!". Mîine poate îngenunchea cu inima
tremurînd de încîntare, pentru a-L admira şi a-L adora
pe Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnicia.
Sfînt înseamnă aşa cum este Dumnezeu. Pentru a fi
sfînt, El nu Se conformează unui standard. El însuşi
 202 CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT
este standardul. El este sfint la modul absolut, cu o
puritate de o infinită şi nepătrunsă plinătate şi care nu
poate fi decît aşa cum este. Fiindcă El este sfînt, toate
atributele Lui sînt sfinte; adică orice credem că-I
aparţine lui Dumnezeu trebuie conceput ca ceva sfint.
Dumnezeu este sfint şi El a făcut ca sfinţenia să fie
condiţia morală necesară pentru sănătatea Universu-
lui Său. Prezenţa temporară a păcatului în lume nu
face decît să accentueze acest adevăr. Tot ce este sfint
este sănătos; răul este o boală morală care, în cele din
urmă, duce la moarte.
Deoarece preocuparea primordială a lui Dumnezeu
pentru Universul Său este sănătatea lui morală, adică
sfinţenia lui, tot ce contravine acestui principiu
produce numaidecît în Dumnezeu o nemulţumire
veşnică. Pentru a-Şi proteja creaţia, Dumnezeu trebuie
să distrugă tot ce ar putea s-o nimicească. Cînd Se
ridică pentru a îndepărta nelegiuirea şi a salva lumea
de la o prăbuşire morală ireparabilă, se afirmă despre
El că este mînios. Orice judecată plină de mînie, ivită
în decursul istoriei lumii, a fost o acţiune sfîntă de
conservare. Sfinţenia lui Dumnezeu, mînia Lui şi
sănătatea creaţiei sînt inseparabile. Mînia lui
Dumnezeu reprezintă intoleranţa Sa absolută faţă de
tot ce este degradant şi distrugător. El urăşte
nelegiuirea aşa cum o mamă urăşte poliomielita care
ameninţă viaţa copilului ei.
Dumnezeu este sfint, de o sfinţenie absolută, care
nu cunoaşte grade şi pe aceasta n-o poate acorda
făpturilor Lui. Există însă o sfinţenie relativă şi
Sfinţenia lui Dumnezeu
203
contingenţă pe care El o împarte cu îngerii şi serafimii în
ceruri şi cu oamenii răscumpăraţi de pe pămînt, în
pregătirea lor pentru cer. Această sfinţenie, Dumnezeu
poate s-o dea şi o dă copiilor Lui. Le face parte de ea
atribuindu-le-o şi acordîndu-le-o şi, pentru că le-a pus-o la
dispoziţie prin sîngele Mielului, Dumnezeu le-o şi
pretinde. Dumnezeu a vorbit mai întîi lui Israel şi apoi
Bisericii Sale, zicînd: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt".4 El nu
a zis: „Fiţi la fel de sfinţi ca Mine", fiindcă asta ar fi
însemnat să ne pretindă sfinţenie absolută, calitate
ce-I aparţine numai Lui. înaintea flăcărilor necreate
ale sfinţeniei lui Dumnezeu, îngerii îşi acoperă faţa.
Nici chiar cerul nu este curat şi nici stelele nu sînt fără
pată în ochii Lui. Nici un om sincer nu poate spune
„sînt sfint", însă nici un om sincer nu trebuie să ignore
cuvintele solemne ale scriitorului inspirat: „Urmăriţi
pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea
pe Domnul".5
Prinşi în această dilemă, ce trebuie să facem noi,
creştinii? Trebuie să ne acoperim, asemenea lui Moise, cu
credinţă şi smerenie, în vreme ce aruncăm o privire fugară
la Dumnezeul pe care nici un om nu poate să-L vadă şi să
rămînă în viaţă. El nu va dispreţui o inimă zdrobită şi
mîhnită. Trebuie să ne ascundem nesfinţenia în
rănile lui Hristos cum s-a ascuns Moise în crăpătura
stîncii în timp ce slava lui Dumnezeu trecea prin faţa
lui. Trebuie să ne adăpostim de mînia lui Dumnezeu în
Dumnezeu. Mai presus de orice, trebuie să credem că
Dumnezeu ne vede desăvîrşiţi în