u erea

• V··
re tcartt
John Stott
Traducerea: Emanuel Conţac
Editarea: Mirela DeLong
Grafica de pe copertă: Gustave Dore (1832-83)

Titlul original in limba engleză: 1 Belie\'e in Preaching

publicată de Hodder & Stoughton,
338 Euston Road
London NWI 3BH

Drepturile în limba engleză: eg 1982 by John Stott.

Drepturile în limba română asupra prezentei versiuni

(() 2004, Editura LOGOS, Cluj, România.
Toate drepturile rezervate.

Editura LOGOS
CP. 714 OP. 5 Cluj Napoca 400287 România
Telverde: 0800.800.016
tel. 0264-42.00.25 / fax: 0264-42.01.04
Internet: www.logos.ro/logos@logos.ro

ISBN 912-9212-66-2

Toate citatele din Biblie sînt luate

din versiunea Cornilescu, 1923.

Lucrarea executatI!
la Imprimeria ,,ARDEALUL" Cluj
B-dul 21 Decembrie nr. 146 Cluj-Napoca
Tel.: 413871; Fax: 413883
Comanda nr, 4033/2004
 Cuprins

Introducerea autorului 9

/ Gloria predicării: schiţă istorică 15

Isus. apostolii şi părinţii bisericii 16
Călugării itineranţi şi refonnatorii 20
Puritanii şi evanghelicii 26
Secolul XIX 30
Secolul XX 34

2 Obiecţiicontemporane aduse predicării 45

Revolta împotriva autorităţii 46
Răspunsul creştinismului 50
Predica dialogică 54
Revoluţia cibemetică 58
Influenţa televiziunii 62
Procesul de învăţare 68
O biserică ce şi-a pierdut încrederea în Evanghelie 75
Recuperarea moralei creştine 77

3 Fundamentele teologice ale predicării 85

Convingerea despre Dumnezeu 86
Convingerea despre Scriptură 89
Convingerea despre Biserică 100
Convingerea despre pastorat 106
Convingerea despre predicare 114

4 Predicarea - o punte Între două lumi /25

Poduri peste prăpastia culturală 127
 Precedente biblice şi istorice 134
Hristos, contemporanul nostru 139
Precepte etice creştine 142
Probleme sociale şi politice 146
Abordarea problemelor spinoase 154
Calea creştină către maturitate 159

5 Chemarea la studiu 165

Studiul biblic 166
Lumea modernă 174
Grupurile de lectură şi de informare 178
Deprinderi de studiu 183
Obstacole în calea studiului 187

6 Pregătirea predicilor 193

(1) Alege-ţi textul 195
(2) Meditează asupra lui 201
(3 ) Stabileşte ideea centrală 204
(4) Aranjează materialul pentru a susţine ideea centrală 208
(5) Adaugă introducerea şi încheierea 221
(6) Aşterne mesajul in scris şi roagă-te pentru el 230
Post -scri ptum 233

7 Sinceritate şi seriozitate 239

Sinceritate 239
Predicatorul ca persoană 242
Argumente pentru sinceritate 243
Seriozitatea 249
Minte şi inimă 254
Umorul la amvon 260
Lungimea predicilor 264

8 Curaj şi smerenie 271

Curaj 271
Tradiţia predicăriicurajoase 272
Cînd să dai mîngiiere şi cînd să tulburi 276
Valoarea predicării expozitive sistematice 285
Smerenie 289
Cuvîntul lui Dumnezeu 290
Slava lui Hristos 293
Puterea Duhului Sfint 296
Epilog 305
Bibliografie selectivă 309
 Introducerea autorului

A predica altor predicatori despre predicare este o Încercare temerară şi

riscantă. Nu am pretenţia că aş fi un expert. Dimpotrivă, mărturisesc că, la
amvon. sînt adesea copleşit de o anumită ,.frustrare comunicaţională", căci
mesajul clocoteşte În mine, dar nu reuşesc să transmit altora ceea ce gîndesc,
fără a mai pune la socoteală ceea ce simt. Rareori mi se Întîmplă să părăsesc
amvonul fără un sentiment de eşec parţial. o stare de căinţă, o rugă prin care-I
cer lui Dumnezeu să mă ierte şi năzuinţa de a primi har pentru a predica mai
bine În viitor.
În acelaşi timp, trebuie să mărturisesc -din motive care vor reieşi În
următoarele capitole - că susţin cu obstinaţie, fără nădejde de îndreptare,
necesitatea indispensabilă a predicării, atît pentru evanghelizare. cît şi pentru
creşterea sănătoasă a bisericii. Situaţia contemporană face predicarea mai
dificilă, dar nu o face mai puţin necesară.
S-au scris nenumărate cărţi despre predicare. Eu Însumi am citit aproape
o sută de cărţi de comunicare, omiletică şi alte teme similare. Cum s-ar putea
atunci justifica încă una? Dacă există un element distinctiv în privinţa acestei
cărţi, cred că el rezidă În faptul că am Încercat să alătur cîteva aspecte
complementare ale acestui subiect, care adesea au fost separate. Astfel, în
urma parcurgerii schiţei istorice. din deschidere, sper că cititorii vor simţi, ca
şi mine, că există o anumită "glorie" a lucrării de predicare. care ne
pregăteşte să abordăm cu integritate, în al doilea capitol, problemele care o

9
 PUTEREA PREDICĂRII

obstrucţionează astăzi. Deşi în Capitolele 5 şi 6 încerc să dau sfaturi practice.

atît despre studiu. cît şi despre pregătirea predicii, vorbesc foarte puţin despre
aspecte precum prezentarea, stilul oratoric şi gesticulaţia. Aceasta. în parte.
pentru că aspectele respective se învaţă cel mai bine prin "ucenicia'" pe lîngă
un predicator cu experienţă, prin încercare şi eroare şi cu ajutorul unor critici
prietenoşi. Alte motive au fost dorinţa de a da întîietate lucrurilor cu adevărat
esenţiale şi credinţa că cele mai importante secrete ale predicării sînt, de
departe, cele teologice şi personale. şi nu cele tehnice. Din acest motiv am
scris Capitolul 3, "Fundamentele teologice ale predicării". şi Capitolele 7 şi R
despre cîteva caracteristici personale ale predicatorului. precum sinceritate,
seriozitate, curaj şi smerenie. Un alt accent deosebit pe care l-am pus şi care
rezultă dintr-o experienţă şi o convingere crescînde, ÎI constituie Capitolul 4,
"Predicarea - o punte Între două lumi", care prezintă predicarea ca un mod
de a crea punţi. fiindcă o adevărată predică traversează prăpastia dintre lumea
biblică şi cea modernă şi trebuie să fie bine ancorată În amîndouă.
Toţi predicatorii sînt conştienţi de tensiunea dureroasă care există între
ideal şi realitate. Unii cititori vor spune, poate, nu numai că am inclus o
sumedenie de citate, ci şi că multe dintre acestea aparţin unor autori dintr-o
epocă de mult apusă, îndepărtată de situaţia actuală. În ce priveşte citatele în
general, am vrut să împărtăşesc şi altora roadele lecturilor mele. Deşi am scris
cu multă libertate şi francheţe din propria mea experienţă, ar fi fost o dovadă
de aroganţă să mă limitez la aceasta. Predicarea are o tradiţie neîntreruptă În
biserică, de aproape douăzeci de secole. Avem multe de învăţat de la marii
predicatori din trecut, a căror lucrare Dumnezeu a binecuvîntat-o în mod
evident. Faptul că realitatea noastră diferă de a lor nu mi se pare un motiv
întemeiat pentru care nu ar trebui să împărtăşim idealurile lor.
Alţi cititori mă vor considera prea idealist într-un sens diferit, prin aceea
că nu iau în considerare problemele şi condiţiile în care lucrează astăzi mulţi
membri ai clerului. Mulţi sînt supraaglomeraţi şi prost plătiţi. Sînt expuşi
necontenit unor presiuni intelectuale, sociale, morale şi spirituale despre care
înaintaşii lor n-au avut nici o idee. Moralul lor este foarte scăzut. Mulţi suferă
de singurătate, descurajare şi depresie. Unii au mai multe biserici în diferite
sate de care trebuie să aibă grijă (mă gîndesc la un prezbiter din Biserica
Indiei de Sud care are peste treizeci de biserici şi doar o bicicletă pentru a le
putea vizita). Alţii se află în cartiere urbane neglijate şi căzute în paragină, cu
o mînă de membri şi fără alţi lideri. Nu sînt oare imposibil de atins aceste
standarde de studiu şi pregătire, care ar fi mai potrivite pentru o biserică

10
 Introducerea autorului

urbană sau suburbană cu tradiţie. şi nu pentru o situaţie de pionierat. în care

se înfiinţează noi biserici? Este adevărat că propria mea experienţă s-a limitat
în mare parte la Ali Souls Church din Londra şi la biserici similare de
pretutindeni. şi că am avut mai ales astfel de biserici în minte atunci cînd am
scris. Cu toate acestea, am încercat să ţin cont şi de alte situaţii.
Idealurile pe care le-am înfăţişat sînt, cred, universal adevărate. deşi,
desigur, trebuie să fie adaptate realităţilor specifice. Indiferent dacă
predicatorul se adresează unei congregaţii mari, dintr-o biserică urbană
modernă, sau de la un amvon vechi. dintr-o veche biserică europeană de ţară.
sau se înghesuie cu o rămăşiţă nesemnificativă într-un colţ expus la curent.
dintr-o clădire părăsită. care şi-a depăşit de mult stagiul utilitar. sau dacă
vorbe~te unei mulţimi de ţărani dintr-o colibă. în America Latină. sau sub
nişte copaci în Africa. sau se adună într-o casă occidentală, alături de un gmp
restrîns, Într-un cadru informal- în ciuda acestor diversităţi, multe lucruri
rămîn aceleaşi. Avem acelaşi Cuvînt al lui Dumnezeu, aceleaşi fiinţe umane
şi acelaşi predicator slab şi vulnerabil, chemat de acelaşi Dumnezeu viu să
studieze atît Cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi lumea, pentru a crea punţi între
cele două, cu onestitate, convingere, curaj şi blîndeţe.
Privilegiul predicării este astăzi acordat unui număr crescînd de oameni
diferiţi. Deşi am scris avînd în vedere pastorii remuneraţi, cu normă Întreagă,
cred cu tărie în necesitatea şi utilitatea unei echipe de slujire şi am amintit atît
pastorii asistenţi, cît şi predicatorii laici care trebuie să aparţină echipei. De
asemenea, deşi mă adresez predicatorilor, nu i-am pierdut din vedere pe
ascultătorii lor. În aproape orice biserică, relaţiile mai apropiate şi mai
cordiale între pastor şi membri, între predicatori şi ascultători. ar fi mult mai
benefice. Este nevoie de mai multă cooperare Între ei în pregătirea predicilor
şi de mai multă imparţialitate în evaluarea lor. O biserică obişnuită poate
influenţa mult mai mult decît crede standardul predicilor pe care le primeşte,
cerînd mai multe predici biblice şi contemporane, eliberîndu-i pe pastori de
poverile administrative, în aşa fel încît să aibă mai mult timp să studieze şi să
se pregătească. şi exprimîndu-şi aprecierile şi încurajările atunci cînd pastorii
îşi iau în serios responsabilitatea de a predica.
În încheiere, aş vrea să mulţumesc cîtorva dintre numeroşii oameni care
m-au ajutat în scrierea acestei cărţi. Voi începe cu Rev. E. J. Nash. care mi-a
arătat calea către Hristos cînd aveam aproape şaptesprezece ani, m-a crescut
spiritual şi s-a rugat pentru mine cu o credincioşie nezguduită. mi-a cultivat
 PUTEREA PREDIC ĂRII

apetitul pentru Cuvîntul lui Dumnezeu şi mi-a dat ocazia să gust întîia dată
din bucuriile pe care le aduce predicarea lui.
Aş dori apoi să mulţumesc membrilor bisericii de la AII Souls Church
pentru îndelunga lor răbdare, deoarece ei au fost nicovala pe care mi-am
făurit abilităţile de predicare - oricare ar fi acestea - şi familiei pe care a
constituit-o biserica. Înconjurîndu-mă cu dragostea. Încurajarea şi rugăciunile
lor. Tot aici Îi mulţumesc lui Michael Baughen. care a venit la AII Souls
Church ca vicar În 1970 şi care mi-a urmat În funcţia de rector În 1975. EI
mi-a oferit privilegiul de a fi membru al echipei sale pastorale şi de a
continua să predic.
Gratitudinea mea se îndreaptă în mod deosebit către Frances Whitehead,
care luna aceasta a Împlinit douăzeci şi cinci de ani de serviciu în funcţia de
secretară, ale cărei sîrguinţă şi eficienţă au devenit proverbiale. Ea a descifrat
cu minuţiozitate mÎzgăIe\ile în care degenerează scrisul meu de mînă atunci
cînd inspiraţia cerească se coboară asupra mea şi a dactilogratiat sau a
participat la dactilografierea a circa douăzeci de cărţi, pînă acum.
Îi mulţumesc lui Ted Schroder, care s-a născut în Noua Zeelandă şi acum
slujeşte În Statele Unite şi care, în timpul celor patru ani de păstorire la AII
Souls, m-a îndemnat mereu să creez o legătură între Evanghelie şi lumea
modernă. Sînt recunoscător numeroşi lor pastori de la diferite conferinţe.
seminarii şi discuţii despre predicare, de pe cele şase continente; studenţilor
de la Trinity Evangelical Divinity School, Gordon-Conwell Seminary, Fuller
Theological Seminary şi Theological Students' Fellowship, care m-au
ascultat susţinînd prelegeri pe acest subiect. Aceşti pastori şi studenţi m-au
stimulat cu Întrebările lor.
Le sînt recunoscător lui Roy McCloughry, Tom Cooper şi Mark
Labberton. care, unul după altul, m-au ajutat ca asistenţi în munca de studiu;
mai ales lui Mark, care, în plus. a citit manuscrisul cărţii de trei ori şi a făcut
diferite sugestii utile, adesea din perspectiva studenţilor de seminar. Le
mulţumesc prietenilor mei Dick şi Rosemary Bird, care timp de mulţi ani
m-au însoţit la casa mea galeză de la ţară şi au creat, într-un mod aItruist.
condiţiile În care să pot scrie În pace, fără a fi deranjat. Le mulţumesc. de
asemenea, tuturor celor care au răspuns în scris la întrebările pe care li le-am
adresat, mai ales episcopului Lesslie Newbigin. profesorului James Stewart,
lui Malcolm Muggeridge. lain Murray, Leith Samuel, Oliver Barc\ay,
episcopului John Reid şi episcopului Timothy Dudley-Smith.

12
 Introducerea autorului

Mulţumiri speciale datorez şi lui Os Guinness, Andrew Kirk. Michael

Baughen şi Rob Wamer, pentru că şi-au făcut timp să citească manuscrisul şi
să-mi trimită comentariile lor.

10/111 StoU,
Paşte, 1981
 1

Gloria predicării: schiţă istorică

Predicarea este o componentă indispensabilă a creştinismului. Fără predicare,

o parte fundamentală a autenticităţii creştinismului riscă să se piardă,
deoarece creştinismul este, În esenţă, o religie a Cuvîntului lui Dumnezeu.
Orice încercare de a înţelege creştinismul va eşua, dacă neagă sau trece cu
vederea adevărul că Dumnezeul cel viu a luat iniţiativa de a Se revela pe Sine
În chip mîntuitor omenirii căzute; sau adevărul că revelaţia de Sine a lui
Dumnezeu s-a realizat prin intermediul celor mai directe mijloace de
comunicare pe care le cunoaştem, în speţă prin Cuvînt şi prin cuvinte; sau
adevărul că EI le cere tuturor celor care I-au auzit Cuvîntul să-I transmită
altora.
Mai Întîi, Dumnezeu a vorbit prin profeţi, dezvăluindu-le semnificaţia
acţiunilor Sale În decursul istoriei lui Israel şi poruncindu-Ie În acelaşi timp
să transmită mesajul Său poporului Său, fie prin cuvîntul rostit, fie În scris,
fie În ambele feluri. Apoi, şi în mod suprem, a vorbit prin Fiul Său,
"Cuvîntul. .. făcut trup", şi prin cuvintele Cuvîntului Său, rostite în mod
direct sau prin apostoli. În al treilea rînd, EI vorbeşte prin Duhul Său, care
mărturiseşte despre Hristos şi despre Scripturi şi face ca aceştia din urmă să
fie vii în viaţa poporului lui Dumnezeu, astăzi. Această declaraţie trinitară
despre revelaţia Tatălui, Fiului şi a Duhului, deci despre un Cuvînt al lui

15
 PUTEREA PREDIC ĂRII

Dumnezeu care este biblic, Întrupat şi contemporan, este fundamentală

pentru religia creştină. Şi faptul că Dumnezeu vorbeşte ne obligă să vorbim şi
noi. Noi trebuie să transmitem ceea ce a spus EI. De aici decurge obligaţia
covîrşitoare de a predica.
Mai mult, acest aspect este specific numai religiei creştine. Negreşit,
fiecare religie are Învăţătorii ei acreditaţi, indiferent că este vorba de guru
hinduşi, de rabini iudei sau de mullahi musulmani. Dar aceşti dascăli de
religie şi etică, chiar dacă se bucură de autoritate oficială şi carismă
personală, nu fac decît să explice nişte tradiţii străvechi. Doar predicatorii
creştini pot afirma că sînt purtătorii de veşti bune de la Dumnezeu şi
Îndrăznesc să se considere ambasadorii sau reprezentanţii Săi. care rostesc
efectiv "cuvintele [oracolele] lui Dumnezeu" (1 Pet. 4: II). "Predicarea este o
paJ1e esenţială a creştinismului, o trăsătură distinctivă a acestuia", scria E. C.
Dargan În cele două volume ale sale intitulate HisfOl:r C?l Preacllillg [Istoria
predicării]. Şi repetă: "Predicarea este prin excelenţă o instituţie creştină.")
Faptul că predicarea este fundamentală şi specifică creştinismului a fost
recunoscut pe parcursul Îndelungatei şi bogatei istorii a Bisericii, chiar de la
Început. Aşadar, Înainte de a cîntări obiecţiile aduse predicării şi Înainte de a
analiza cum trebuie să le răspundem, mi se pare mai corect şi mai folositor să
plasăm această dispută modernă În contextul istoriei bisericeşti. Cu siguranţă,
nici venerabilele concepţii din trecut, nici vocile influente ale prezentului nu
sînt infailibile. Cu toate acestea, impresionanta unanimitate a acestor vqci cu
privire la primordialitatea şi puterea predicării (şi În acest caz voi face apel În
mod deliberat la un spectru larg de tradiţii ecleziastice) ne va oferi o bună
perspectivă din direcţia căreia să putem privi poziţia opusă şi, de asemenea,
ne va induce starea potrivită pentru a o face.

Isus, apostolii şi părinţii bisericii

Nu putem Începe decît cu Isus Însuşi. "Întemeietorul creştinismului a fost EI
Însuşi primul dintre predicatorii lui; dar EI a fost precedat de antemergătorul
Său, a fost urmat de apostolii Săi, iar În predicarea acestora, proclamarea şi
învăţarea Cuvîntului lui Dumnezeu prin discursuri publice a devenit o
trăsătură esenţială şi permanentă a religiei creştine."~ Negreşit, evangheliştii
ÎI prezintă pe Isus ca fiind, în primul rînd şi cel mai important, un predicator
itinerant. PrezentÎndu-I lucrarea publică, Marcu anunţă că "Isus a venit. .. şi
propovăduia" (Marcu 1: 14; cf. Mat. 4: 17). Deci George Buttrick, care mai

16
 Gloria prediciirii: schitii istoricii

tîrziu avea să devină capelan la Harvard, a fost întru totul justificat să pună ca
titlu al Prelegerilor sale Lyman 8eecher de la Yale, din 1931, cuvintele lui
Marcu citate mai sus. Evangheliştii sinoptici rezumă lucrarea Sa din Galileea
în cuvintele: "Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţînd pe norod în
sinagogi şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei" (Mat. 9:35; cf. 4:23 şi
Marcu 1:39). Într-adevăr, aşa Şi-a înţeles Isus misiunea din acea perioadă. EI
a declarat în sinagoga din Nazaret că împlinirea profeţiei din Isaia 61 era
ungerea Lui de către Duhul Domnului pentru a predica mesajul Său
eliberator. Prin urmare, EI ,.trebuie" să procedeze ca atare. Tocmai .,pentru
aceasta", a explicat EI, fusese ..trimes" (Luca 4: 18, 43; cf. Marcu
1:38 - "căci pentru aceasta am ieşit"). Ioan mărturiseşte într-un mod similar
despre Isus, arătînd că EI era conştient de misiunea Sa de predicator şi
învăţător. EI a acceptat titlul de ,.învăţător", a susţinut că a vorbit lumii pe faţă
şi că nu a spus nimic în ascuns; de asemenea, i-a spus lui Pilat că a venit în
lume ca să mărturisească despre adevăr (Ioan 13: 13: 18:20,37).
Fapte 6 afinnă explicit că apostolii. după Cincizecime, au acordat
prioritate lucrării de predicare. Ei s-au împotrivit tentaţiei de a se implica în
alte forme de slujire, pentru a se dedica "rugăciunii şi propovăduirii
Cuvîntului" (v. 4), pentru că la aceasta îi chemase Isus în primul rînd. În
timpul vieţii Sale pămînteşti, Isus i-a trimis să propovăduiască (Marcu 3: 14),
deşi a restrîns temporar slujirea lor doar la "oile pierdute ale casei lui Israel"
(Mat. 10:5-7). După Înviere însă, le-a încredinţat în mod solemn sarcina de a
duce Evanghelia la toate neamurile (ex.: Mat. 28: 19; Luca 24:47). Potrivit
sfirşitului lung al Evangheliei după Marcu, "ei au plecat şi au propovăduit
pretutindeni" (16:20). Prin puterea Duhului Sfint, au proclamat vestea bună
despre moartea şi învierea lui Hristos, sau despre suferinţele şi slava Lui
(1 Pet. 1: 12). În Fapte vedem cum fac acest lucru: mai întîi apostolul Petru şi
ceilalţi apostoli de la Ierusalim, care ,.vesteau Cuvîntul lui Dumnezeu cu
îndrăzneală" (4:31), şi apoi eroul lui Luca, Pavel. în cele trei călători i
misionare, pînă în momentul cînd Luca îl Iasă la Roma, cu domiciliu forţat;
cu toate acestea, Pavel "propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu, şi învăţa pe
oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nicio pedică" (28:31). În aceste cuvinte,
Luca reflectă cu fidelitate modul în care şi-a înţeles Pavel lucrarea. Hristos îl
trimisese să predice Evanghelia, scrie el, nu să boteze; de aceea se simţea
obligat să predice. Mai mult, predicarea este modul rînduit de Dumnezeu prin
care păcătoşii să audă despre Mîntuitor şi să cheme numele Lui pentru
mîntuire, căci "cum vor auzi despre EI fără propovăduitor?" (1 Cor. 1: 17;

17
 PUTEREA PREDICĂRII

9: 16; Rom. 10: 14-15). Apoi, la sfîrşitul vieţii, ştiind că luptase lupta cea bună
şi îşi isprăvise alergarea, a încredinţat această însărcinare tînărului său
ucenic, Timotei. în prezenţa lui Dumnezeu, anticipînd întoarcerea lui Hristos
pentru a judeca şi a domni, i-a încredinţat solemn această sarcină:
"Propovăduieşte Cuvîntul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră,
ceartă, îndeamnă cu toată blîndeţea şi învăţătura" (2 Tim. 4: 1-2).
Locul predicării şi al învăţăturii a fost atît de proeminent în lucrarea lui
Isus şi a apostolilor Săi, încît nu este deloc surprinzător să găsim aceeaşi
preocupare intensă şi la părinţii Bisericii Primare.
Didahia, sau "Învăţătura Domnului prin cei doisprezece apostoli", care
datează probabil de la începutul secolului al II-lea, este un manual bisericesc
de etică, sacramente, despre lucrarea lui Isus şi A Doua Sa Venire. Cartea se
referă la diferite lucrări de învăţare, la "episcopi şi diaconi", pe de o parte, şi
la "învăţători, apostoli şi profeţi" itineranţi, pe de alta. învăţătorii călători
trebuie să fie bine primiţi, dar sînt prezentate şi teste prin care să fie verificată
autenticitatea lor. Dacă un învăţător contrazice învăţătura apostolică, dacă stă
mai mult de două zile şi/sau cere bani şi dacă nu practică el însuşi ceea ce
propovăduieşte, atunci este un profet mincinos (II: 1-2 şi 12: 1-5). Dacă este
însă autentic, trebuie să fie ascultat cu smerenie. "Fii îndelung răbdător şi
îndurător, fără viclenie şi blînd, bun şi întotdeauna plin de cutremur la
cuvintele pe care le-ai auzit." Şi de asemenea: "Copilul meu, pe cel ce-ţi face
parte de Cuvîntul lui Dumnezeu, pomeneşte-I zi şi noapte şi să-I cinsteşti ca
pe Domnul" (3:8; 4:1).3
Pe la mijlocul secolului al II-lea a fost publicată lucrarea lui lustin
Martirul, Prima apologie. Lucrarea, care era adresată împăratului, apăra
creştinismul împotriva denigrărilor şi susţinea că acesta era adevărat,
deoarece Hristosul care murise şi înviase era întruchiparea adevărului şi
mîntuitorul oamenilor. La sfîrşit, prezintă o descriere a "închinării
săptămînale a creştini lor". Această relatare este remarcabilă atît pentru
importanţa acordată citirii şi predicării Scripturilor, cît şi pentru îmbinarea
Cuvîntului şi a sacramentelor:

Şi în ziuanumită duminică, toţi cei care trăiesc în cetăţi sau la ţară se adună
împreună la un loc şi sînt citite însemnările apostolilor sau scrierile profeţi lor.
atît cît îngăduie timpul; apoi, cînd cel ce citeşte a isprăvit. cel din frunte îi
povăţuieşte prin vorbe, îi îndeamnă să ia pildă din aceste lucruri bune. Apoi ne
ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, după cum am mai spus, cînd rugăciunea noastră
s-a încheiat, sînt aduse pîinea, vinul şi apa. iar cel din frunte, după acelaşi

18
 Gloria predicării: schiţă istoricii

obicei, rosteşte rugăciuni de recunoştinţă, potrivit cu puterile sale. iar norodul

încuviinţează, spunînd Amin. 4

La sfirşitul secolului al II-lea, părintele latin Tertullian a scris Apologia

sa pentru a-i apăra pe creştini de acuzatiile neîntemeiate care li se aduceau şi
pentru a demonstra nedreptatea persecuţiilor pe care trebuiau să le îndure.
Scriind despre "lucrurile neobişnuite ale comunităţii creştine", el a subliniat
dragostea şi unitatea care îi ţine Împreună, pentru a descrie apoi Întîlnirile lor:

Ne strîngem laolaltă pentru a citi scrierile noastre sfinte ... Cu aceste cuvinte
sfinte ne hrănim credinţa, Însutleţim speranţa noastră, Încrederea noastră
devine de nezdruncinat, iar apoi. prin Însuşirea Învăţăturilor lui Dumnezeu.
Întărim obiceiurile bune. Tot În locuri ca acestea se dau Îndemnuri, sînt
Împărţite mustrări şi dojeni sfinte ... 5

Contemporanul lui Tertullian, părintele grec Irineu. episcop de Lyon, a

reliefat responsabilitatea prezbiterilor de a se ţine de Învăţătura apostolilor:

Ei păstrează această credinţă a noastră Într-un singur Dumnezeu, care a făptuit

asemenea dispensaţii minunate În folosul nostru; şi tot ei tălmăcesc Scripturile
pentru noi fără primejdie, fără a-L nesocoti pe Dumnezeu. fără să-i dezonoreze
pe patriarhi şi fără a-i dispreţui pe proroci. 6

Eusebiu, episcop de Cezareea la începutul secolului al IV-lea şi părintele

istoriei bisericeşti, a rezumat primele două veacuri ale erei creştine În
termenii lucrării predicatorilor şi Învăţătorilor:

Au pornit de-acasă În călătorii şi au lucrat ca evanghelişti, cu scopul de a

propovădui celor care nu mai auziseră deloc cuvîntul credinţei şi de a le dărui
cartea evangheliilor divine. Dar s-au bucurat doar să aşeze temelia credinţei În
unele locuri străine, numind pe alţii ca păstori şi ÎncredinţÎndu-le lor grija faţă
de cei de curînd Întorşi; apoi porneau spre alte meleaguri şi către alte noroade,
cu harul şi Însoţirea lui Dumnezeu. 7

Din perioada patristică tîrzie, voi alege doar un exemplu. dar cu siguranţă
cel mai remarcabil, şi anume Ioan Hrisostomul. care a predicat timp de 12 ani
În catedrala din Antiohia, Înainte de a deveni episcop de Constantinopol În
398 d.Hr. Într-o predică din Efeseni 6: 13 ("Îmbrăcaţi toată armătura lui
Dumnezeu ... "), a făcut cunoscute convingerile sale cu privire la importanţa
extraordinară a predicării. Asemenea trupului nostru omenesc, spunea el,

19
 PUTEREA PREDlCĂRII

Trupul lui Hristos este supus multor boli. Medicamentele, regimul sănătos,
un mediu Înconjurător plăcut şi somnul necesar ajută toate la restabilirea
sănătăţii noastre fizice. Dar În ce chip oare va fi vindecat Trupul lui Hristos?

Ni s-a dat doar o singură cale şi un singur leac ... iar acesta este Învăţătura din
Cuvînt. Acesta este instrumentul cel mai bun, hrana cea mai potrivită şi mediul
cel mai sănătos: ci slujeşte ca leac, poate să ardă ca un fier Încins. ca să Închidă
rana. şi poate să taie: de e nevoie să ardă sau să rcteze, doar acest mijloc trcbuic
folosit: căci fără el nimic altceva nu va izbîndi. x

A trebuit să treacă mai bine de un secol de la moartea lui. pentru ca

talentul lui de predicator să fie recunoscut şi a fost numit Cll1:rsosto111oS,
.. Gură de aur"; "el este privit În general. şi pe bună dreptate, ca cel mai mare
predicator al bisericii răsăritene. Şi nici nu are vreun superior sau egal printre
părinţii latini, ci rămîne pînă În zilele noastre un model pentru predicatorii
din marile oraşe."9
Am putea menţiona patru caracteristici principale ale predicării sale. În
primul rînd, era biblică. Pe lîngă faptul că a predicat sistematic din cîteva
cărţi biblice, predicile lui sînt pline de citate şi de aluzii biblice. În al doilea
rînd, interpretarea pe care o făcea Scripturii era simplă şi directă. EI a fost un
adept al şcolii din Antiohia, care susţinea exegeza "literală", spre deosebire
de alegorizările fanteziste ale celor din Alexandria. În al treilea rînd,
aplicaţiile lui morale erau realiste. Atunci cînd citeşti predicile lui astăzi, Îţi
poţi imagina fără nici o greutate pompa curţii imperiale, luxul aristocraţiei,
Întrecerile nebuneşti de pe hipodrom şi, de fapt, toate aspectele vieţii dintr-un
oraş oriental la sfîrşitul secolului al III-lea. În al patrulea rînd, era neînfricat
În criticile sale. De fapt, "a fost un martir al amvonului, căci statornicia sa În
predicare a fost cea care i-a atras exilarea". 'u

Călugării itineranţi şi reformatorii

Vom sări acum, În această scurtă schiţă, peste mai bine de cinci sute de ani,
pînă la apariţia ordinelor de călugări cerşetori. "Era Predicării, scrie Charles
Smyth, datează din perioada apariţiei călugărilor itineranţi... Istoria
amvonuJui, aşa cum o cunoaştem acum, începe cu predicarea călugărilor
cerşetori. care au răspuns la nevoia tot mai mare de predici şi totodată au şi
stimulat-o. Ei au revoluţionat metoda şi au conferit o mai mare amploare
acestei slujbe."" Deşi Francesco d' Assisi (1182-1226) a fost mai mult un om

20
 Gloria predicării: schi!ă istorică

al slujirii caritabile decît un Învăţat şi a insistat că "faptele şi Învăţătura

noastră trebuie să meargă mînă În mînă", el a fost totuşi "Ia fel de dedicat
predicării ca şi sărăciei: «Dacă nu propovăduiţi pretutindeni pe unde mergeţi,
spunea Sf. Francisc, nu are nici un rost să mergeţi să propovăduiţi.» Aceasta a
fost deviza sa încă de la începutul slujirii sale."J2 Contemporanul său,
Dominic (1170-1221), a subliniat şi mai mult importanţa predicării.
Îmbinînd austeritatea personală cu rîvna propovăduirii, el a călătorit mult
pentru cauza Evangheliei, mai ales în Italia, Franţa şi Spania, şi i-a organizat
pe "călugării negri" Într-un Ordin al predicatorilor. Un secol mai tîrziu,
Humbert de Romans (t 1277), unul dintre cei mai străluciţi călugări
dominicani, a spus: "Hristos a participat doar o singură dată la Euharistie ... ,
dar a pus un mare accent pe rugăciune şi predicare, şi mai ales pe
predicare,'"u Un secol mai tîrziu, marele predicator franciscan Sf. Bemardino
de Siena (1380-1444) a făcut această remarcă surprinzătoare: "Dacă dintre
aceste două lucruri poţi face numai unul - fie să asculţi liturghia, fie să
asculţi o predică - ar trebui să renunţi mai curînd la liturghie decît la
predică... Primejdia pentru sufletul tău este mai mică dacă nu asculţi
liturghia, decît dacă nu asculţi predica."J4
De la această afirmaţie surprinzătoare despre prioritatea Cuvîntului
venită din partea franciscanilor şi a dominicanilor nu este o distanţă prea
mare pînă la marele premergător sau "luceafărul" Refonnei, John Wycliffe
(1329-1384), al cărui nume a fost mai toată viaţa sa asociat cu Universitatea
din Oxford; a fost un scriitor prolific, cu o minte ascuţită, care s-a Îndepărtat
treptat de scolastica medievală şi a proclamat Sfinta Scriptură ca autoritatea
supremă pentru credinţă şi viaţă. John WyclitTe a fost cel care a iniţiat apariţia
primei Biblii În limba engleză (tradusă după Vulgata), realizînd probabil el
însuşi o parte din traducere; a fost un predicator biblic asiduu şi, pe baza
Scripturii, a atacat papalitatea, indulgenţele, transsubstanţierea şi averile
bisericii. Nu a avut nici o Îndoială că principala chemare a clerului era aceea
de a predica:

Cea mai Înaltă slujire pe care o pot face oamenii pe pămînt este aceea de a
propovădui Cuvîntul lui Dumnezeu. Această slujire cade mai ales În seama
preoţilor şi, prin unnare, Dumnezeu le cere lor mai cu osebire aceasta ... Şi din
această pricină, Isus Hristos a lăsat alte lucrări şi S-a Îndeletnicit mai ales cu
predicarea şi tot astfel au făcut şi apostolii Lui, iar pentru aceasta Dumnezeu i-a
iubit... Biserica Însă primeşte cinstire mai ales prin predicarea Cuvîntului lui
Dumnezeu şi de aceea aceasta este cea mai aleasă slujire pe care preoţii o pot

21
 PUTEREA PREDICĂRII

aduce înaintea lui Dumnezeu ... Şi astfel. dacă episcopii noştri nu predică ei
înşişi şi împiedică pe adevăraţii preoţi să predice. se fac vinovaţi de aceleaşi
păcate ca ale celor care L-au ucis pe Domnul Isus Hristos. 15

Renaşterea nu numai că a precedat Reforma, ci a şi croit calea către ea.

Mişcarea renascentistă a început în Italia secolului al XIV-lea, cu învăţaţi
străluciţi precum Petrarca, al căror "umanism" şi-a găsit expresia în studiul
textelor clasice greceşti şi latine, şi a căpătat o orientare creştină atunci cînd,
în secolul următor, s-a mutat în nordul Europei. Acolo, preocuparea
"umaniştilor creştini", precum Erasmus şi Thomas Morus, era studiul
scriitorilor creştini clasici, atît biblici. cît şi patristici. Ca urmare, aceştia au
criticat corupţia existentă în biserică, au susţinut necesitatea unei reforme
potrivit Cuvîntului lui Dumnezeu şi au recunoscut rolul-cheie al
predicatorilor În realizarea acestei reforme.

Cea mai importantă îndatorire a preotului este să dea învăţătură (a scris Eras-
mus), prin care să îndemne, să mustre, să dojenească şi să mîngîie. Un laic
poate să boteze. Toţi oamenii pot să se roage. Preotul nu botează întotdeauna,
nu dezleagă întotdeauna de păcate, dar trebuie să dea învăţătură intotdeauna.
Ce folos este să fii botezat, dacă nu ai trecut prin cateheză, şi ce folos este să vii
la Masa Domnului, dacă nu ştii ce Înseamnă ea,?16

Aşadar, vechea zicală "Erasmus a depus oul pe care l-a c10cit Luther"
pare să fie adevărată. Desigur, insistenţa lui Erasmus cu privire la supremaţia
Cuvîntului asupra sacramentului, căci sacramentele depind, pentru
eficacitatea lor, de interpretarea prin Cuvînt, a fost preluată şi dezvoltată de
Luther. "Reforma a readus în centru predicarea. Amvonul era acum mai sus
decît altarul, căci Luther susţinea că mîntuirea este prin Cuvînt, iar fără
Cuvînt elementele euharistice sînt golite de orice calitate sacramentală, iar
Cuvîntul este fără rod atîta vreme cît nu este rostit."17 În toate scrierile sale,
Luther nu a pierdut nici o ocazie de a preamări puterea Cuvîntului lui
Dumnezeu de a elibera şi de a susţine. Astfel, "Biserica a apărut din cuvîntul
făgăduielii prin credinţă, fiind întreţinută şi hrănită prin acel cuvînt, ceea ce
înseamnă că ea este judecată prin făgăduiala Domnului, nu judecata
Domnului prin ea".IN Mai mult, există doar două sacramente autentice,
"Botezul şi Masa Domnului", deoarece "doar la aceste două vedem semnul
pus de Domnul şi făgăduiala de iertare a păcatelor". 19 Cuvîntul lui Dumnezeu
este prin urmare indispensabil pentru viaţa noastră spirituală. "Sufletul se
poate lipsi de orice, doar de Cuvîntul lui Dumnezeu nu ... dacă are Cuvîntul,
 Gloria predicării: schiţă istorică

atunci mCI nu mai are nevoie de altceva, căci are din belşug... toate
bunurile." Aceasta, deoarece Cuvîntul ÎI are pe Isus În centru. De aici derivă
şi necesitatea de a-L predica pe Hristos din Cuvînt, "căci atunci cînd o inimă
aude de Hristos, ea trebuie să se bucure din adîncuri, să simtă mîngîiere şi să
se îndulcească faţă de Hristos". 20
Deoarece propăşirea creştinului şi a Bisericii depinde de Cuvîntul lui
Dumnezeu, predicarea şi învăţătura reprezintă atît "cea mai importantă parte
a serviciului divin,":!! cît şi "cea mai Înaltă, dacă nu singura Îndatorire şi
obligaţie" a fiecărui episcop, pastor şi predicator. 22 Este, de asemenea, o
responsabilitate atît de copleşitoare, Încît presupune o mare exigenţă. Luther
prezintă nouă "calităţi şi virtuţi" ale unui bun predicator. Primele şapte sînt
destul de previzibile. Predicatorul trebuie, desigur, "să expună Cuvîntul
sistematic, ... să aibă o minte trează, ... să fie elocvent, ... să aibă o voce plăcută
şi ... o memorie bună". Apoi "ar trebui să ştie cum să încheie" şi, s-ar mai
putea adăuga, cum să înceapă, căci "trebuie să fie sigur pe Învăţătura sa".
Apoi, "În al optulea rînd, ar trebui să se avînte şi să se dedice Cuvîntului trup
şi suflet, cu tot ce are, bogăţie şi onoare" şi, "În al nouălea rînd, ar trebui să
rabde atunci cînd este batjocorit şi luat În rîs de toţi".:!3 Riscul de a fi
ridiculizat, riscul de a-şi pierde viaţa, bogăţia şi renumele sînt, pentru Luther,
testele supreme ale "unui bun predicator".
O astfel de afirmaţie nu era o simplă teorie academică; Luther însuşi a
trăit potrivit acestor principii, mai ales În timpul celor mai mari crize ale
vieţii sale. După ce a fost excomunicat prin bula papală din ianuarie 1521, a
fost chemat În aprilie să se înfăţişeze Înaintea Dietei de la Worms, care era
prezidată de împăratul Carol al V-lea. A refuzat să retracteze, susţinînd că
pentru aceasta era nevoie ca greşeala lui să fie dovedită pe baza Scripturii şi a
unor motive Întemeiate, căci, spunea el "mă obligă conştiinţa şi mă bazez pe
Cuvîntul lui Dumnezeu". În următoarele zile a fost audiat de un tribunal
alcătuit din cîţiva judecători erudiţi. În realitate, fusese condamnat înainte ca
procesul să înceapă. Audierea s-a încheiat cu ultimatumul său: "Chiar de-ar fi
să-mi pierd trupul şi viaţa din această cauză, nu mă pot depărta de adevărul
Cuvîntului lui Dumnezeu." Predicarea acestui Cuvînt divin, şi nu intrigile
politice sau puterea sabiei, a impus Reforma În Germania. Luther a spus mai
tîrziu: "Nu am făcut decît să-i Învăţ pe oameni, să predic, să scriu Cuvîntul lui
Dumnezeu: nu am făcut nimic altceva. Şi apoi, În timp ce dormeam sau am
băut bere de Wittenberg cu Philip şi Amsdorf, Cuvîntul a slăbit atît de mult

23
 PUTEREA PREDlCĂRII

papalitatea, cum nu a Tacut-o niciodată vreun prinţ sau împărat. Eu nu am

Tacut nimic. Cuvîntul a Tacut totul."24
Atunci cînd Calvin a scris lucrarea Învăţătura religiei creştine În
atmosfera mai paşnică a Genevei, a Înălţat şi el Cuvîntul lui Dumnezeu. EI a
subliniat în special ideea că primul şi cel mai important semn al unei biserici
autentice este predicarea fidelă a Cuvîntului. "Oriunde vedem Cuvîntul lui
Dumnezeu predicat curat şi ascultat. a scris el. iar sacramentele administrate
după felul în care le-a instituit Hristos, acolo, fără îndoială. există Biserica lui
Dumnezeu." De fapt, această slujire din Cuvînt şi prin sacramente.
proclamarea audibilă şi vizibilă a Evangheliei, trebuie considerată "o
garanţie permanentă a autenticităţii Bisericii"::!5
Reformatorii englezi au fost puternic influenţaţi de Calvin. Ei au acceptat
în mare măsură învăţătura lui potrivit căreia sacramentele îşi derivă
eficacitatea din Cuvînt şi devin ineficace în lipsa lui; Cuvîntul şi
sacramentele, au arătat ei, sînt elemente distinctive indispensabile ale
Bisericii şi preoţia este prin excelenţă slujirea din Cuvînt. Astfel, Articolul
anglican XIX declara că "biserica vizibilă a lui Hristos este comunitatea celor
credincioşi în care se propovăduieşte Cuvîntul neîntinat al lui Dumnezeu, iar
sacramentele sînt administrate potrivit rînduirii statornicite de Hristos ... " Iar
episcopul, în timp ce ordina candidaţii la prezbiterat, nu numai că dădea
fiecăruia cîte o Biblie, ca simbol al slujirii lor, ci îi şi îndemna să fie
"statornici ... întru studierea şi învăţarea Scripturi lor", autorizîndu-i, prin
puterea Duhului Sfint, "să predice Cuvîntul lui Dumnezeu şi să slujească prin
sfintele sacramente în congregaţie".
Nici un reformator nu a luat această sarcină sfintă mai în serios decît
Hugh Latimer, popularul predicator al Reformei engleze. Născut în preajma
anului 1485, ca fiu al unui ţăran înstărit din Leicestershire şi ordinat episcop
de Worcester în 1535, nu a arborat niciodată un aer clerical, după cum nu şi-a
pierdut nici stilul simplu, popular. Despre el se poate spune că "vorbea din
inimă, iar cuvintele sale ... mergeau drept la inimă".26
Purta în suflet o mare povară: aceea că poporul Angliei era Încă pierdut
În negură spirituală şi că vinovat pentru aceasta era clerul, deoarece neglijase
slujirea din Cuvînt. Dintre toţi, cei mai vinovaţi erau episcopii. Erau atît de
preocupaţi, spune el, "să-şi socoată rentele, să petreacă la moşiile lor... să se
ghiftuiască la ospeţele lor bogate şi să se dezmeţe la petrecerile uşuratice de
la conacele şi castelele lor", Încît nu mai aveau timp de predicat. 27

24
 Gloria predicării: schiţă istorică

Cea mai cunoscut predică a lui Latimer - şi probabil cea mai de

efect - este cea intitulată .. Predica plugului", care a fost rostită În Catedrala
St. Paul În 18 ianuarie 1584, imediat după ce a fost eliberat din temniţa
Turnului Londrei. Tema predicii era următoarea: "Cuvîntul lui Dumnezeu
este sămînţa care trebuie semănată în ogorul lui Dumnezeu" şi "predicatorul
este semănătorul". În mesajul său, Latimer s-a folosit de experienţa sa
personală din vremea cînd lucra pe pămîntul tatălui său din Leicestershire.
Predicatorul, spunea el, ar trebui să fie ca un plugar, deoarece ar trebui "să
lucreze în tot timpul anului". Dar Latimer a deplîns faptul că prelaţii Îşi
petrec timpul amestecîndu-se În afaceri şi ducînd o viaţă de plăceri. Ca
urmare, "pentru cei ce fac pe domnii şi trăiesc o viaţă de risipă, predicatul şi
semănatul nu-şi mai găsesc loc". Apoi Latimer şi-a ţinut ascultătorii în
suspans de-a lungul acestui pasaj faimos:

Iar acum aş îndrăzni să vă pun o întrebare ciudată: cine este cel mai sîrguincios
episcop şi prelat din toată Anglia, care îi întrece pe toţi în slujirea sa? Pot spune,
căci ştiu cine este; îl cunosc foarte bine. Dar acum cred că vă văd deja ascultînd
şi aşteptînd cu nerăbdare să-I numesc. Există unul care-i întrece pe toţi, căci
este cel mai sîrguincios prelat şi predicator din toată Anglia. Şi ştiţi cine este
acesta? Vă voi spune - este Diavolul. EI este cel mai vrednic predicator dintre
toţi; nu pleacă niciodată din dioceza sa: nu-şi părăseşte niciodată îndatoririle;
nu-I vei găsi nicicînd fără ocupaţie: este întotdeauna în parohie: rămîne acolo
mereu: nu-I găseşti niciodată în alte părţi; încearcă să-I găseşti atunci cînd vrei,
şi vei ştii că e negreşit acasă. EI este cel mai plin de rîvnă predicator din tot
ţinutul; mereu cu mîna pe coarnele plugului: nici urmă de fandoseală
domnească sau risipă la el; îşi urmează treburile cu sîrguinţă; nu-I găseşti
niciodată trîndăvind, mă pun chezaş pentru aceasta ... Acolo unde săIăşluicşte
diavolul şi unde ară el cu plugul, acolo dispar cărţile şi apar în loc lumînări le:
dispar Bibliile şi apar mătăniile; dispare lumina Evangheliei şi apare lumina
lumînărilor, da, chiar în miezul zilei; ... apar tradiţiile omeneşti şi legile, şi
dispare tradiţia lui Dumnezeu şi cuvîntul Lui sfint... Ah, dacă prelaţii noştri ar
fi la fel de sîrguincioşi să semene sămînţa învăţăturii sănătoase pe cît este
Satana de zelos atunci cînd seamănă zîzanie şi neghină! ... N-a mai fost nicicînd
un predicator asemenea lui în toată Anglia.

Încheierea acestei predici suna astfel:

Prelaţii ... sînt domni, nu lucrători, pe cîtă vreme diavolul lucrează cu osîrdie la
plug. EI nu e ca prelaţii care nu predică: şi nu se fandoseşte ca să se eschiveze
de la sarcina lui; ci e un plugar ce lucrează mereu fără istov... Prin urmare, voi,

25
 PUTEREA PREDICĂRII

preoţi ce nu predicaţi, învăţaţi de la diavolul: fiţi sîrguincioşi în slujirea

voastră ... Dacă nu voiţi a învăţa de la Dumnezeu sau de la oameni de bine cum
să fiţi strădalnici în slujire, învăţaţi de la diavolul. 2H

Am Tacut deja referire la Luther şi la Calvin, pentru a prezenta Reforma

de pe continent, şi la Latimer, pentru Reforma engleză. Aceştia toţi erau
predicatori şi credeau în predicare. Şi totuşi, erau doar exponenţii unor
convingeri şi practici foarte răspîndite. Iată ce scrie E. C. Dargan pe marginea
acestui subiect:

Marile evenimente şi realizări ale acelei extraordinare revoluţii au fost în cea

mai mare parte lucrarea predicatorilor şi a predicării: căci prin Cuvîntul lui
Dumnezeu, vestit prin lucrarea unor oameni plini de rîvnă care l-au crezul. I-au
iubit şi l-au transmis mai departe, s-a înfăptuit cea mai mare şi cea mai
statornică lucrare a Reformei. Şi invers, evenimentele şi principiile acestei
mişcări au avut o mare influenţă asupra predicării înseşi, dîndu-i un nou avînt,
o nouă putere, noi forme. în aşa fel ÎnCÎt relaţia dintre Reformă şi predicare
poate fi descrisă succint ca o relaţie mutuală de dependenţă, ajutor şi
căIăuzire. 29

Puritanii şi evanghelicii
Importanţa acordată predicării
de către reformatorii timpurii a fost
continuată, în partea a doua a secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea,
de către puritani. Aceştia au fost cunoscuţi sub mai multe denumiri, unele
jignitoare, altele mai puţin ofensatoare. Dar "numele care rezumă cel mai
bine caracterul lor, scrie Irvonwy Morgan, este acela de «predicatori
evlavioşi»". El explică în continuare de ce:

Lucrul de căpătîi în înţelegerea puritanilor e că Înainte de orice, ei erau

predicatori, şi Încă predicatori cu teme predilecte, care puteau fi deosebiţi de
alţi predicatori de către cei care îi ascultau ... Ceea ce-i unea, ceea ce susţinea
strădania lor şi le dădea puterea de a persevera era conştiinţa faptului că erau
chemaţi să predice Evanghelia. "Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia" era
sursa lor de inspiraţie şi de justificare. Tradiţia puritană, în primă şi-n ultimă
instanţă, trebuie să fie evaluată în funcţie de amvon, iar cuvintele fostului
călugăr dominican Thomas Sampson, unul dintre conducătorii mişcării
puritane, printre primii persecutaţi, ... pot fi considerate deviza lor: "Să fie alţii
episcopi, spune el, eu voi lua slujba de predicator sau nu voi lua nici una.,,30

26
 Gloria predicării: schiţă istorică

Dintre puritanii secolului al XVII-lea, Richard Baxter, autorul lucrării

The Reformed Pastor [Pastorul refonnat] (1656), este cel care se detaşează
net, întruchipînd idealurile susţinute de tradiţia puritană şi de propria sa carte.
Era extrem de mîhnit din cauza ignoranţei, lenei şi frivolităţii clerului,
aspecte care fuseseră date în vileag de către un comitet parlamentar într-un
raport intitulat "Primul secol al preoţilor regalişti cu un comportament
josnic" (1643); acest raport a expus o sută de cazuri şocante despre astfel de
preoţi. Lucrarea lui Baxter era adresată celorlalţi membri ai clerului, mai ales
membrilor din Asociaţia Pastori lor din Worcestershire, avînd scopul de a le
împărtăşi principiile după care se călăuzea în activitatea sa pastorală din
parohia Kiddenninster. .,Într-un cuvînt, scria el. trebuie să-i învăţăm cît de
mult putem despre cuvi'ntul şi lucrările lui Dumnezeu. Oh, ce surse minunate
sînt acestea două, pentru un slujitor care predică! Cît de măreţe, de sublime,
cît de minunate şi de tainice! Toţi creştinii sînt ucenicii şi învăţăceii lui
Hristos; Biserica este şcoala Sa, noi sîntem ajutori de dascăI; Biblia este
gramatica; aceasta este ceea ce trebuie să-i învăţăm zilnic."')
Metodele lui Baxter de a-i învăţa pe oameni se manifestau în două
direcţii. În primul rînd, el a desfăşurat o activitate de pionierat prin cateheza
pe care o făcea cu familiile din parohia sa. Deoarece avea în grijă cam 800 de
familii şi pentru că dorea să se intereseze de progresul lor spiritual cel puţin o
dată pe an, el şi colegul său invitau în casele lor cincisprezece sau şaisprezece
familii în fiecare săptămînă. Fiecare familie venea pe rînd şi stătea o oră.
Membrilor familiei li se cerea să recite catehismul, erau ajutaţi să-I înţeleagă,
apoi erau întrebaţi cum au experimentat în mod personal adevărurile cuprinse
în el. Această cateheză îi lua lui Baxter două zile pline din săptămînă şi era o
parte esenţială a lucrării lui. Dar cealaltă parte, "cea mai nepreţuită, deoarece
prin ea le vorbeşti multora", era "predicarea publică a Cuvîntului". Este o
activitate, susţinea el, "care cere o şi mai mare pricepere şi mai ales o mai
mare rîvnă decît punem noi îndeobşte în ea. Nu e puţin lucru să te ridici
înaintea adunării şi să transmiţi un mesaj din partea Dumnezeului celui viu,
în numele Răscumpărătorului nostru."32
Ar fi greşit să presupunem însă că importanţa predicării a fost
recunoscută în secolul al XVII-lea doar de puritani. Cu doar patru ani înainte
ca Baxter să scrie Pastorul reformat, George Herbert a scris lucrarea A Priest
ta the Temple [Un preot la templu] (cunoscută şi sub titlul Tlle Coul1try
Parson. his Character and Rule of Holy Life [Preotul paroh de ţară,
caracterul lui în trăirea unei vieţi sfinte]), dar nu a fost publicată decît după
 PUTEREA PREDIC ĂRII

douăzeci de ani. Există dovezi că aceşti doi oameni se cunoşteau şi se

respectau. Cu siguranţă că Baxter aprecia poezia şi evlavia lui Herbert, deşi
Herbert a fost descris ca un anglo-catolic timpuriu. Cu toate acestea, el a
subliniat predicarea în manieră "puritană". Capitolul al şaptelea, intitulat
"Preotul şi predicarea", începe astfel: "Preotul de ţară predică mereu,
amvonul este bucuria şi tronul său." Mai mult, el trebuie să-şi inspire mesajul
din "cartea cărţilor, sursa de viaţă şi de mîngîieri, Sfintele Scripturi'" căci "de
acolo se hrăneşte şi trăieşte". Important este ca preotul să tie "nu ager sau
învăţat, sau elocvent, ci sfint". şi atit de sîrguincios în ceea ce doreşte să
comunice. încît să-şi întrerupă propriile predici cu "multe excJamaţii către
Dumnezeu, precum «Oh, Doamne, binecuvîntează poporul acesta şi ajută-1
să inţeleagă aceste lucruri»".-~3
De cealaltă parte a Atlanticului, cîţiva ani mai tîrziu, Cotton Mather, un
puritan american, desfăşura la Boston o lucrare a cărei influenţă avea să se
simtă pe ambele maluri ale oceanului. Membru al corpului profesoral de la
Harvard, un teolog de excepţie şi un scriitor prolific, a prezentat În cartea sa
Student alld Preacher [Student şi predicator] ceea ce a numit "învăţături
pentru candidaţii la slujire". Părerea sa despre pastorul creştin în general şi
despre predicator În special era extrem de înaltă. Prefaţa lucrării sale începe
astfel:

Oficiul lucrării creştine. înţeles corect. este cel mai onorabil şi cel mai impor-
tant oficiu pe care îl poate deţine cineva în lume; şi va fi una dintre cele mai
minunate ocupaţii din perspectiva veşniciei. cînd te gîndeşti la motivele pentru
care înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu au încredinţat această slujire
omului nedesăvîrşit şi vinovat! ... Măreţul scop al oficiului unui predicator
creştin este să resta ureze tronul şi stăpînirea lui Dumnezeu în sufletele
oamenilor; să înfăţişeze în culorile cele mai vii şi să proclame în cuvintele cele
mai lămuritoare desăvîrşirea minunată, oficii le şi harul Fiului lui Dumnezeu; să
atragă sufletele oamenilor într-o stare de prietenie eternă cu EI... Este lucrarea
pe care un înger şi-ar dori-o, ca o onoare pentru caracterul său; da, un oficiu pe
care fiecare înger din cer tînjeşte să-I facă. timp de o mie de ani de-acum încolo.
Este un oficiu atît de onorabil. de important şi de folositor. încît, dacă unui om
i-ar ti încredinţat de către Dumnezeu şi dacă prin credincioşia lui ar avea succes
de-a lungul vieţii, ar putea ajunge să se uite cu dispreţ la orice coroană regală şi
să verse o lacrimă de milă pentru cel mai strălucitor monarh de pe faţa
pămîntului. 34
 Gloria predicării: schi(ă istorică

Cotton Mather a murit În 1728. La numai zece ani după aceea, proaspăt
Întors din Georgia, unde petrecuse doi ani, deziluzionat pentru că. În opinia
lui, era Încă neconvertit, John Wesley a avut parte de experienţa "Încălzirii
inimii'" În care, spunea el, şi-a pus "nădejdea În Hristos, doar în Hristos, spre
mîntuire" şi a primit siguranţa că păcatele lui, chiar şi păcatele lui, fuseseră
şterse şi că Hristos îl mîntuise de legea păcatului şi a morţii. Imediat după
aceea, a Început să predice mîntuirea fără plată pe care o primise. Este
adevărat, influenţat fiind de scrierile lui Richard Baxter, a încurajat lucrarea
din casă in casă şi catehizarea noilor convertiţi, dar lucrarea care l-a
caracterizat cel mai bine a fost predicarea. În biserici şi În curţi de biserici. pe
pajişti din diferite sate, în cîmp deschis şi În amfiteatre naturale, a proclamat
Evanghelia şi "L-a oferit pe Hristos" mulţimilor uriaşe care se adunau să-I
asculte. "Trăiesc Într-adevăr prin predicare", nota el În jurnalul său În data de
28 august 1775. În tot acest timp, manualul său a fost Biblia. căci ştia că
scopul ei cel mai de seamă era de a arăta calea către Hristos şi de a-i ilumina
pe cititori În ce priveşte mîntuirea. În prefaţa la Standard Sermons [Predici
obişnuite] a scris:

Sînt doar o suflare de viaţă venită de la Dumnezeu. unde se va şi Întoarce:

plutesc peste o prăpastie imensă, pînă cînd, peste cîteva momente, dispar de sub
privirile celorlalţi; alunec spre o veşnicie neschimbătoare! Vreau să ştiu un
singur lucru - calea spre cer... Dumnezeu Însuşi, în bunătatea Lui, ne-a arătat
calea: tocmai pentru acest scop a venit din cer. A scris totul într-o carte. Daţi-mi
această carte! Indiferent de preţ, daţi-mi cartea lui Dumnezeu! Am primit-o: în
ea este toată ştiinţa de care am nevoie. Să fiu deci homo lInillS lihri (omul unei
singure Cărţi). Şi iată-mă. departe de căile alergări lor zadarnice ale oamenilor.
Şed singur: doar Dumnezeu e-aici. În prezenţa Lui deschid şi citesc Cartea Sa;
tocmai în acest scop: să găsesc calea către cer. 35

Predicile lui John Wesley au izvorît din meditaţiile sale biblice;

împărtăşea altora ceea ce descoperise şi arăta calea către cer şi către sfinţenie.
Deşi John Wesley a devenit mai cunoscut publicului larg decît contempo-
ranul său mai tînăr, George Whitefield (poate şi graţie denominaţiunii
creştine răspîndite în toată lumea, care poal1ă numele lui Wesley), Whitetield
a predicat, negreşit, cu mai multă putere decît Wesley. În Marea Britanit~ ~i în
America (pe care a vizitat-o de şapte ori), în săli sau În aer liber, a ţil1l;t În
medie douăzeci de predici pe săptămînă, timp de treizeci şi patru de ani.
Elocvent, doct, plin de zel şi patos, a animat predicile sale cu metafore vii, cu

29
 PUTEREA PREDlCĂRII

ilustraţiifamiliare şi cu gesturi dramatice. Prin toate acestea şi-a fermecat

publicul, căruia Îi adresa Întrebări directe sau Îl implora insistent să se Împace
cu Dumnezeu. Avea o Încredere desăvîrşită În autoritatea mesajului său şi
credea cu tărie că acest mesaj trebuie să aibă parte de respectul datorat
Cuvîntului lui Dumnezeu. Odată, la o Întrunire ţinută În New Jersey, "a
remarcat un bătrîn care se pregătea pentru somnul său obişnuit din timpul
predicii", scrie John Pollock, unul dintre biografii săi. Whitefield şi-a Început
predica liniştit, fără să deranjeze somnul domnului În vîrstă. Apoi, prin
,.cuvinte măsurate, bine chibzuite" spuse:

"Dacă aş fi venit să vă vorbesc În numele meu, aţi putea să vă sprijiniţi coatele

pe genunchi şi capul În mîini şi să donniţi duşi! ... Dar am venit în numele
Dumnezeului Oştirilor şi (a bătut putemic din palme şi din picioare) trehllie să
fiu auzit şi mă voi face auzit." Bătrînul care aţipise s-a trezit pe dată speriat. J6

Secolul XIX
Charles Simeon s-a născut în 1759, În acelaşi an cu William Wilberforce,
care a devenit unul dintre prietenii săi cei mai apropiaţi în decursul vieţii.
Cariera sa s-a suprapus timp de vreo zece ani cu cea a lui Whitefield şi
treizeci şi doi de ani cu cea a lui Wesley. Deoarece s-a convertit cînd Îşi făcea
studiile la Cambridge, şi-a dorit foarte mult să aibă ocazia de a predica
Evanghelia acolo. Trecînd pe lîngă biserica Holy Trinity, În inima
campusului universitar. obişnuia să-şi spună În sinea lui: "Cît de mult m-aş
bucura dacă Dumnezeu mi-ar încredinţa mie această biserică, ca să predic
Evanghelia aici şi să fiu vestitorul Său În mijlocul universităţii:'J? Dumnezeu
i-a răspuns la rugăciune şi În 1782 a devenit vicarul bisericii. La început însă
a avut de întîmpinat cea mai înverşunată împotrivire. Cei ce deţineau locuri
În stranele bisericii au boicotat serviciile religioase şi au încuiat uşile care
duceau spre stranele lor, în aşa fel încît timp de peste zece ani membrii
congregaţiei au trebuit să stea în picioare; adesea, în aceste condiţii, aveau
parte de scene neplăcute. Dar Simeon a perseverat şi, treptat, a cîştigat atît
respectul celor din oraş, cît şi al celor din conducerea universităţii. Timp de
cincizeci şi patru de ani a predicat de la amvonul bisericii Holy Trinity,
deschizînd Scripturile În mod sistematic şi fiind hotărît să nu accepte nici un
compromis, după cum scrie pe piatra memorială de deasupra pupitrului: "Să
nu ştiu altceva decît pe Isus Hristos şi pe El răstignit."

30
 Gloria predicării: schiţă istorică

Înţelegerea înaltă a lui Simeon despre predicare a izvorît din concepţia sa

că predicatorul este un ambasador. În 1782, îi scria lui John Venn, cu ocazia
ordinării acestuia, la patru luni după ce el însuşi fusese ordinat:

Scumpul meu prieten. te felicit nu pentru că acum primeşti 40 sau 50 de lire pe

an, şi nici pentru că acum ai titlul de Reverend. ci pentru faptul că acum ai
Început să Îndeplineşti cel mai valoros, cel mai onorabil, cel mai important şi
mai glorios oficiu din lume - cel de ambasador al Domnului Isus Hristos. 3s

Aşa îşi privea şi propria lui lucrare. Odată a predicat din textul care
cuprindea îndemnul lui Isus "luaţi dar seama la felul cum ascultaţi" (Luca
8: 18), într-o asemenea manieră, încît şi-a intitulat mesajul "Principii de
ascultare a predici lor". Unul din motivele pentru care Isus a lăsat acest
avertisment, susţinea el, era "că Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte prin predi-
cator". Apoi a continuat:

Predicatorii sînt ambasadorii lui Dumnezeu şi vorbesc ca reprezentanţi ai lui

Hristos. Dacă ceea ce predică se bazează pe Scriptură, cuvîntul lor, În măsura În
care se potriveşte gîndurilor lui Dumnezeu, trebuie să fie considerat ca venind
de la Dumnezeu. Acest lucru este statornicit de Domnul nostru şi de apostolii
Săi. Se cuvine deci să primim cuvintele predicatorului ca pe cuvintele lui
Dumnezeu Însuşi. Cu cîtă smerenie, deci, se cuvine să-I împărţim altora! La ce
judecată aspră să ne aşteptăm de-I vom lua cu uşurinţă!J9

De-a lungul secolului al XIX-lea, în ciuda atacurilor asupra Bibliei din

partea criticii formei (asociată cu numele lui Julius Wellhausen şi cu unii
dintre contemporanii şi succesorii săi) şi în ciuda teoriilor evoluţioniste ale
lui Charles DalWin, amvonul şi-a păstrat prestigiul în Anglia. Oamenii
veneau în număr uriaş să-i asculte pe marii predicatori ai zilei şi le citeau cu
aviditate predicile tipărite. Pe atunci predicau John Henry Newman
( 1801-1890) la Biserica Universităţii din Oxford, canonul H. P. Liddon
( 1829-1890) la Catedrala St. Paul, F. W. Robertson ( 1816-1853) la Brighton
şi, cel mai strălucit dintre toţi, Charles Haddon Spurgen (1834-1892), la al
său Metropolitan Tabemac1e din Londra.
Să-i dăm voie eminentului scoţian din perioada victoriană, Thomas
Carlyle (1795-1881 ), să rezume pentru noi influenţa singulară a acestui pred-
icator. Mărturia lui este cu atît mai impresionantă cu cît vine din partea unuia
care era din afară, căci el a scris ca istoric şi a fost un critic vehement al
bisericilor şi al crezurilor lor. Cu toate acestea, pe locul al patrulea pe lista sa

31
 PUTEREA PREDICĂRII

de "eroi" sau "oameni mari" care exercită conducerea în comunitate, l-a

aşezat pe "preot", prin care înţelegea, evident, "predicator", "conducătorul
spiritual al poporului". Ca modele i-a ales pe Luther şi pe Knox: "Pe aceşti
doi oameni îi vom socoti a fi cei mai buni preoţi ai noştri, în aceeaşi măsură
în care au fost cei mai buni refonnatori ai noştri." Ceea ce a admirat Carlyle
la ei a fost curajul lor solitar. În cadrul Dietei de la Worms, Luther n-a fost
intimidat nici măcar de cei mai impozanţi demnitari ai bisericii şi ai statului.
Într-o parte stă "lumea cu puterea ei şi cu multa ei pompă"; în cealaltă "stă
neînfricat un om, apărînd adevărul lui Dumnezeu, fiul minerului sărman
Hans Luther". "Aşa cred, spuse el, şi În alt chip nicidecum. Dumnezeu să mă
ajute!" În opinia lui Carlyle, acesta a fost "cel mai măreţ moment din istoria
modernă a omenirii". Într-adevăr, marea lucrare a eliberării omului din
următoarele secole, atît în Europa cît şi în America, începea atunci; "sămînţa
mişcării era acolo". Şi Scoţia îi este îndatorată într-un mod asemănător lui
John Knox, "cel mai curajos dintre toţi scoţienii": "Ceea ce a făcut Knox
pentru naţiunea sa, pot spune, poate fi considerată o înviere din morţi ...
Oamenii au început să trăiască." Aceasta este puterea Cuvîntului predicat. 40
Respectul, s-ar spune chiar teama, cu care era privit amvonul în timpul
perioadei victoriene este bine ilustrat în romanul lui Hennan Melville, Moby
Dick (185 1). El realizează o redare pitorească a predicii capelanului de vas de
la New Bedford, în sudul statului Massachusetts, care ar merita să fie citată în
întregime. Într-o duminică furtunoasă de decembrie, Ismael aştepta
îmbarcarea pe o balenieră, pentru a naviga spre sud. Fiind, aşa cum explică el
mai tîrziu, "un bun creştin, născut şi crescut în sînul infailibilei Biserici
Prezbiteriene",41 s-a dus la biserică pentru a participa la slujba ţinută într-o
"capelă a vînători lor de balene". Înăuntru, a descoperit "o adunare răspîndită
în toată Încăperea, alcătuită din marinari, soţii de marinari şi văduve", "a
căror vorbire În şoaptă" contrasta cu "urletele Înfuriate ale furtunii de afară".
Curînd a intrat capelanul, un bătrîn căruia i se spunea Părintele Mapple.
Deoarece mÎnuise el Însuşi harponul În tinereţe, iubea Încă marea şi-şi
păstrase vocabularul de odinioară. La amvon, care era plasat undeva sus, se
ajungea nu pe trepte obişnuite. ci pe o scară perpendiculară. asemenea celei
din corăbii. Folosindu-se cu agilitate de mîini, cu sprinteneala unui marinar,
Părintele Mapple se căţără În locul pentru predicare şi apoi, spre uluirea lui
Ismael. trase scara cu el "pînă ce dispăru toată sus. IăsÎndu-1 pe el
inexpugnabil în micul său Quebec". Melville continuă, descriind partea
lambrisată din faţă a amvonului care "semăna cu o provă turtită", În timp ce
 Gloria predicârii: schiţă istorică

,,Sfinta Scriptură era aşezată pe un suport de lemn ca un galion, sculptat

asemenea unei cozi de vioară răsucite la capăt". "Ce putea fi mai sugestiv?"
se întreabă el.

Căci amvonul este partea de dinainte a acestui pămînt; toate celelalte vin În
spate: amvonul conduce lumea. De aici este descrisă prima dată furtuna mîniei
lui Dumnezeu. iar prora trebuie să Înfrunte ea primele lovituri. De aici.
Dumnezeu. care dă şi brize prielnice. şi vînturi rele, este rugat să lase adieri
plăcute. Da, lumea este o corabie care iese din port. şi nu o călătorie Încheiată,
iar amvonul este prora:12

Capitolul care urmează este intitulat "Predica" şi conţine un exemplu cu totul

remarcabil de predică puternică. Părintele Mapple, adresÎndu-se congregaţiei
sale cu titlul de "prieteni corăbieri'" predică din istoria lui Iona. Deşi această
carte, explică el, "este unul dintre cele mai mici fire din odgonul puternic al
Scripturii", ea conţine "o lecţie Îndoită, o lecţie pentru noi toţi cei păcătoşi şi
o lecţie pentru mine ca timonier În slujba Dumnezeului celui viu". Pentru cei
ce fug de Dumnezeu, Iona era un model de pocăinţă autentică. Dar el era, de
asemenea, un avertisment pentru fiecare predicator-timonier care se sustrage
de la datoria Evangheliei şi care, "aşa cum spune În cuvintele sale marele
timonier Pavel, În timp ce le predică altora, ajunge el Însuşi să fie lepădat":13
"Amvonul conduce lumea." Puţini sînt cei care ar mai Îndrăzni să declare
astăzi aşa ceva, dar această declaraţie nu ar fi sunat ca o exagerare În secolul
al XIX-lea. în acelaşi timp, cei care Înţelegeau valoarea privilegiului de a
predica, erau Îngrijoraţi cu privire la cei care nu realizau Încă acest lucru. Un
exemplu al acestei nelinişti îl găsim la dr. James W. Alexander, fiul lui
Archibald Alexander, primul profesor de la noul Princeton Theological
Seminary În 1812, el Însuşi profesor acolo Între 1849 şi 1851. Timp de
douăzeci de ani fusese pastor, căci, aşa cum a spus Charles Hodge despre el,
"amvonul era sfera care i se potrivea cel mai bine".

Mă tem că nici unul dintre noi nu priveşte cu teama necesară valoarea oficiului
de predicator. Tinerii noştri nu se mai pregătesc pentru el cu aceeaşi atitudine a
celor care sînt în pragul unui mare conflict; nici nu se mai pregătesc asemenea
celor care stau gata să pună mîinile asupra izvoarelor celor mai puternice
pasiuni şi să stîrnească adîncimile oceanului de simţăminte omeneşti. Cînd
există această înţelegere a predicării, chiar şi oamenii cu pregătire mediocră
reuşesc multe ... Amvonul va rămîne încă mijlocul principal de a atinge mase

33
 PUTEREA PREDlCĂRII

mari de oameni. Este mijlocul pe care l-a rînduit Dumnezeu şi EI va onora

această rînduire ... În fiecare epocă. marii reformatori au fost predicatori .. :~~

Predicarea nu are efecte doar în vieţile altora, a susţinut Alexander mai

tîrziu; ea îi aduce predicatorului un profund sentiment de împlinire:

Există fericire în predicare. Uneori poate fi rostită în aşa fel. încît este
monotonă în egală măsură pentru vorbitor şi pentru ascultători. dar în
momentele deosebite. ea aduce cele mai curate şi mai nobile emoţii şi cu ele
fericire. Nicăieri nu experimentezi ca la amvon avîntul limpede către cer al
minţii. înflăcărarea îndrăzneaţă a imaginaţiei şi dulcea ardoare a pasiunii
stinte.~5

Dată fiind această putere şi această încîntare. nu e de mirare că Alex-

ander Whyte din Edinburgh, chiar la trecerea dintre secole, îl admonesta pe
un predicator metodist descurajat, cu următoarele cuvinte: "Nici să nu te
gîndeşti să renunţi la predicare! Îngerii din jurul tronului te invidiază pentru
această lucrare măreaţă."46 Aceasta se petrecea în 1908. În anul anterior,
teologul congregaţionalist P. T. Forsyth publicase cartea Posifive Preaching
and fhe Modern Mind [Predicarea pozitivă şi gîndirea modernă]. Iată care
sînt cuvintele din partea de început a cărţii: "Este probabil o afinnaţie foarte
îndrăzneaţă. dar aş îndrăzni să spun că religia creştină va rămîne sau va cădea
o dată cu predicarea."47

Secolul XX
Secolul trecut a început cu o stare de euforie. Aşteptările, cel puţin ale
minorităţii occidentale favorizate şi educate, anticipau o perioadă de
stabilitate politică, de progres ştiinţific şi de prosperitate materială. Nu era
nici un nor care să Întunece orizonturile lumii. Biserica Împărtăşea acest
sentiment de optimism. Era Încă o instituţie socială respectabilă, iar ocupanţii
amvoanelor erau Încă trataţi cu stimă şi chiar cu deferenţă.
Cel mai reprezentativ exemplu pentru această perioadă de Încredere
nemărginită În efectele benefice ale predicării este cel al reverendului Charles
Silvester Horne, care a susţinut Prelegerile Beecher despre predicare la Yale
şi le-a intitulat Tlle Romance of Preaching [Povestea de dragoste a
predicării]. A murit CÎteva zile mai tîrziu, pe vaporul care ÎI aducea acasă.
Trebuie să-şi fi pregătit prelegerile În 1913, deoarece nu trădează nici un fel

34
 Gloria prediciirii: schiţă istorică

de îngrijorare faţă de războiul

care se apropia. Horne a fost atît predicator
congregaţionalist, şi
membru al Parlamentului britanic. Avea reputaţia
cît
unui om plin de elocvenţă în Camera Comunelor şi a unui predicator plin de
pasiune la amvon. H. H. Asquith mergea adesea să-I asculte cum predică,
deoarece, spunea el, "avea un foc în măruntaie". Fiind atît politician, cît şi
predicator, a putut să compare aceste două activităţi prin prisma experienţei
personale şi nu avea nici o îndoială cu privire la care dintre ele era mai
intluentă:

Predicatorul. care este mesagerul lui Dumnezeu. este adevăratul stăpîn al

societăţii: el nu este ales de societate să fie conducătorul ei, ci este ales de
Dumnezcu pentru a defini idealurile ei şi. prin cle. pentru a călăuzi şi Îndruma
viaţa ei. Arătaţi-mi un om care. În mijlocul unei comunităţi. indiferent cît de
sccularizate. poate să o convingă să gîndească alături de el. care poate să-i
Întlăcărezc entuziasmul. să-i revigoreze credinţa, să-i purificc pasiunile şi
ambiţiile şi să dea tărie voinţei ei, şi vi-I voi arăta pe adevăratul stăpîn al
societăţii. indiferent ce partid ar ţine În mod nominal frîiele guvemării,
indiferent ce tigură politică ar ocupa În mod vizibil locul autorităţii:~x

Era perfect conştient de rivalii pe care îi are predicatorul în arta şi

industriile comunicării. El i-a pomenit pe dramaturg, pe jurnalist, pe
agitatorul social, pe romancier, pe omul de stat şi pe poet. Acestei liste ar
trebui să-i adăugăm astăzi editorul şi producătorul de televiziune. Ştia, aşa
cum ştim şi noi, că urechile oamenilor erau asediate de voci rivale. Totuşi, a
acordat predicatorului locul întîi în ierarhia puterii morale şi sociale:

Adevărata poveste de dragoste din istorie este dragostea pe care o simte

predicatorul În predicare: miracolul sublim al sufletului pătruns de Dumnezeu
şi de viziunea unei Voinţe eteme, de sentimentul unui Imperiu căruia îi apartin
toate continentele, limbile şi neamurile. Un astfel de om rămîne senin în
mijlocul Încleştărilor de arme şi al Iăudăroşiei deşarte care face apel la Forţă,
cerînd doar sabia numită Adevăr. hăţurile numite Neprihănire şi spiritul Păcii.
Acesta este eroul neînvins şi invincibil al lumii. Toate victoriile ei cele mai de
durată sînt ale lui. 4lJ

Astfel. a continuat Horne, "cine ar trebui să fie mîndri de chemarea lor

dacă nu noi'? Ce altă istorie o egalează pe a noastră? Gîndiţi-vă la şi mI lung
de predicatori! ... Treptat, mesajele lor au făcut ca imperiile păgîne să se
clatine, ca despoţii păgîni să-şi plece capetele:,50 Horne i-a menţionat în mod
special pe Savonarola, Cal vin şi Knox ca "exemple supreme de puterea pe

35
 PUTEREA PREDICĂRII

care slujitorul Evangheliei o poate exercita În modelarea vieţii civile şi

naţionale a oamenilor liberi".51
Un alt bărbat. tot pastor congregaţionalist, care a considerat predicarea
mai puternică decît politica, a fost dr. 1. D. lones (t 1917), care timp de
aproape patruzeci de ani a fost pastor al bisericii Richmond Hill Congrega-
tional Church din Bornemouth. Îndemnat de liderul unui partid politic să
concureze la alegeri În calitate de candidat parlamentar, el a refuzat şi a citat,
ca motiv al refuzului, răspunsul lui Neemia către Sanbalat şi Tobia, cînd
aceştia au Încercat să-I Împiedice să construiască zidurile Ierusalimului. "Am
o mare lucrare de făcut, le-a spus el. şi nu pot să mă cobor:' J. D. lones a
accentuat ultimele cuvinte .. ,Ar fi fost o «coborîre» acţiunea de a părăsi
amvonul pentru arena politică", a declarat el. ,.Nu vreau să contest lucrarea
pe care parlamentul o poate face În privinţa Îmbunătăţirii condiţiilor de trai.
dar vindecarea supremă a durerii lumii nu va fi realizată prin legislaţie, ci
prin harul răscumpărător al lui Dumnezeu. iar proclamarea harului
răscumpărător este cea mai înaltă lucrare la care poate fi chemat un om:,52
Optimismul primilor ani ai secolului trecut a fost zguduit mai Întîi de
izbucnirea Primului Război Mondial şi apoi de către ororile noroiului şi ale
sîngelui care se amestecau În tranşee. Europa a ajuns, după aceşti patru ani,
Într-o stare de deprimare, care a fost curînd Înrăutăţită de anii crizei
economice. Predicile prelaţi lor au Început să devină mai rezervate. Totuşi,
Încrederea În privilegiul şi puterea lucrării de la amvon s-a păstrat.
Într-adevăr, teologi cu un acut simţ al realităţii, precum Karl Barth, al cărui
optimism liberal anterior fusese distrus de război şi Înlocuit cu un nou
realism despre omenire şi o nouă credinţă În Dumnezeu, şi-au exprimat
convingerea că predicarea căpătase o importanţă şi mai mare decît înainte.

Este pur şi simplu un truism [a declarat Barth În 1928] că nu este nimic mai im-
portant, mai urgent, mai de folos. mai izbăvitor şi mai salutar, nu există nimic,
din punctul de vedere al pămîntului şi al cerului, mai relevant pentru situaţia
reală decît rostirea şi auzirea Cuvîntului lui Dumnezeu în puterea creatoare şi
nonnativă a adevărului lui; in zelul său atoteradicator şi atotreconciliator, în lu-
mina pe care o aruncă nu doar asupra timpllilli şi a confuziilor inerente
vremurilor, ci şi dincolo, înspre strălucirea eternităţii, revelînd timpul şi
eternitatea unul prin celălalt şi in celălalt - Cuvîntul, Logosul Dumnezeului
celui viu. 53
 Gloria predicării: schirii istorică

Este evident că recăpătarea încrederii în Cuvîntul lui Dumnezeu, şi deci

Într-un Dumnezeu viu care a vorbit şi care mai vorbeşte, indiferent cum
definim acest adevăr, atrage după sine În mod cert o recuperare a predicării.
Acesta trebuie să fie motivul pentru care atît de mulţi predicatori mari au
aparţinut tradiţiei reformate. Un alt exemplu este James Black din Edinburgh,
care În Prelegerile Warrack din 1923, din Scoţia, şi În Prelegerile Sprunt, din
America. a avut pentru sllid\!nţii săi un Îndemn tulburător de a lua predicarea
in serios: "Slujba noastră este măreaţă. a spus el. şi merită să-i consacrăm
orice dar pe care ÎI avem ... Vă Îndemn, prin urmare. să vă hotărîţi de timpuriu
să nlceţi din predicare misiunea cea mare a vieţii voastre,',54 Din nou:
.. Activitatea noastră este suficient de vastă pentru ca să folosim toată
pregătirea şi toate talentele pe care le putem pune la dispoziţie ... Vouă vi se va
Încredinţa slujba dc a Îngriji. şi de a păstori suflete. Puneţi În ea tot
cntuziasmul şi toată pasiunea vieţii voastre bogate,',55
Mult mai surprinzătoare este prioritatea acordată predicării de către Ull
om cu puternice convingeri teologice liberale, precum episcopul Hensley
Henson. Şi totuşi, În 1927, în predicile şi îndemnurile cu privire la ordinare,
publicate sub titlul Clwrch and Parsoll in England [Biserica şi parohul în
Anglia]. el deplîngea "priveliştea, vai, din ce În ce mai des întîlnită, a unei
congregaţii care se complace Într-o resemnare jalnică. dacă nu chiar Într-o
aţipire fără de ruşine, faţă de suferinţa cauzată de predică".56 În contrast cu
acest dispreţ faţă de amvon, el şi-a declarat propria convingere: "Dintre toate
acţiunile lucrării de slujire creştină, predicarea este cea mai înaltă, iar testul
reverenţei noastre pentru vocaţia noastră este modul în care ne achităm de
datoria noastră de predicatori."57 În consecinţă, el îi îndemna pe colegii lui
din cler: "Să nu vă lăsaţi cuprinşi niciodată de sentimentul că datoria voastră
de predicator este măruntă şi neînsemnată ... Într-un anume sens, putem spune
cu adevărat că toate activităţile pastorale sînt cel mai bine Îmbinate În
lucrarea de predicare,"5x
Viaţa şi activitatea lui Dietrich Bonhoeffer sînt Încă în curs de evaluare.
Dacă tăria cu care a mers spre locul execuţiei sale din lagărul de concentrare
din Flossenburg În 1945 este admirată de toţi, fără excepţie, cercetătorii Încă
mai continuă disputa asupra a ceea ce a vrut el să spună prin unele afirmaţii
teologice. Cei care l-au cunoscut cel mai bine, precum prietenul său Eberhard
Bethge. ne asigură că în interpretarea sa "nereligioasă" a creştinismului, el
n-a intenţionat niciodată să se dispenseze de adevărata Închinare a
comunităţii adunate laolaltă pentru slujbă. Din contră, acest aspect este
 PUTEREA PREDIC ĂRII

esenţial tocmai pentru că reprezintă ocazia În care poate fi auzită chemarea

lui Hristos:

Dacă vrem să auzim chemarea Lui de a-L unna, trebuie să ascultăm acolo unde
poate fi găsit, adică în biserică, prin lucrarea Cuvîntului şi prin sacrament.
Predicarea din biserică şi administrarea sacramentelor reprezintă locul unde
este prezent Isus Hristos. Dacă vrei să auzi chemarca lui Isus, nu ai nevoie de o
revelaţie personală: nu trebuie decît să asculţi predica şi să primeşti
sacramentul, adică să asculţi Evanghelia lui Hristos cel răstignit şi Înviat. 'l)

Într-una din prelegerile sale despre predicare ţinute înainte de izbucnirea

războiului, BonhoetTer a accentuat şi mai mult importanţa centrală a
predicării:

Ca o consecinţă a cuvîntului proclamat lumea există cu toate cuvintele ei. Prin

predică se aşază temelia pentru o nouă lume. Aici, cuvîntul de la Început devine
audibil. Nu poţi să te sustragi din faţa cuvîntului rostit al predicii, nimic nu ne
degrevează de necesitatea de a depune mereu accastă mărturic, nici măcar
cultul sau liturghia... Predicatorul ar trebui să fie convins că Hristos este
prezent În mijlocul congregaţiei prin acele cuvinte pe care le proclamă din
Scriptură. no

Chiar şi AI Doilea Război Mondial, deşi a accelerat procesul de

secularizare a Europei, nu a stins predicarea. În timpul războiului, ca şi după
sfirşitul lui, trei pastori metodişti care predicau de la amvoanele lor din
Londra atrăgeau mulţimi uriaşe - Leslie Weatherhead de la City Temple,
Donald Soper la Kingsway Hali (şi sub cerul liber la Marble Arch şi pe
Tower Hill) şi Will Sangster la Westminster Central Hali. O vorbă de duh
spunea că ei puteau ti deosebiţi unul de celălalt prin cele trei iubiri ale lor,
căci "Sangster ÎI iubea pe Domnul, Weatherhead îi iubea pe oameni, În timp
ce Soper iubea disputele". Dintre toţi, Sangster a fost probabil cel mai
elocvent predicator. Era un adevărat cockney' prin naştere, a părăsit şcoala la
cincisprezece ani ca să lucreze ca şi copist Într-un birou din City, a devenit
predicator metodist local cînd avea optsprezece ani, iar În 1950 a fost ales
preşedinte al Conferinţei Metodiste din Marea Britanie. În cartea sa cea mai

• Termenul desemnează persoanele născute În raza pe care se aud clopotele bisericii Bow
Bells din City (Londra). În prezent. termenul e folosit mai ales pentru cei din clasa
muncitoare din cartierul East End (n.trad.).

38
 Gloria predicării: schiţâ iSforicel

cunoscută, The Crafi of' file Ser11l01l [Făurirea predicii] (1954), descrie în
termeni extrem de elogioşi misiunea predicatorului. În partea de început, el
sene:

Chemat să predici! .. .Însărcinat de Dumnezeu să înveţi pe alţii din Cuvînt! Un

mesager al marelui Rege! Un martor al Evangheliei Veşnice! Există o altă
lucrare mai măreaţă şi mai stintă? Pentm această sarcină supremă L-a trimis
Dumnezeu pe singurul Său Fiu. În toată frustrarea şi confuzia timpului. este
oare posibil să-ţi imaginezi o lucrare comparabilă ca imp0l1anţă cu cea a
proclamării voii lui Dumnezeu oamenilor răzvrătiţi,?61
Nu din întîmplare şi nu dintr-un egoism al oamenilor i s-a dat amvonului
locul central în bisericile reformate. EI este acolo intenţionat şi din respect. Este
acolo prin logica lucrurilor. Este acolo clIlroll al cUl"lillului lui Dl/1l11/C=('U.h~

Apoi. către tinalul Că11ii, el îşi exprima convingerea personală că "predicarea

Veştii Bune a lui Isus este cea mai înaltă, cea mai sfintă activitate căreia i se
poate consacra un om: o slujbă pe care îngerii o invidiază şi pentru care
arhanghelii ar părăsi curtea împărătească a Cerului".hJ Aşa cum comenta
Andrew Blackwood în mod similar: "Predicarea ar trebui să fie considerată
cea mai nobilă activitate de pe pămînt."64
Ajungem astfel în anii '60, '70 şi '80. Valul predicării s-a retras, iar
nivelul lui rămîne şi astăzi scăzut. Cel puţin în lumea occidentală, declinul
predicării este un simptom al declinului bisericii. O eră a scepticismului nu
va duce nicidecum la recuperarea unei proclamări pline de încredere. Totuşi,
nu lipsesc voci care să declare atît importanţa ei vitală. cît şi apelul la înnoire.
Aceste voci pot fi auzite în mai toate bisericile. Am ales cîteva exemple din
spectrul romano-catolic. anglican şi cel al bisericilor libere.
Unii scriitori romano-catolici sînt extrem de îngrijoraţi de nivelul scăzut
al predicării contemporane. Potrivit teologului iezuit Karl Rahner, una dintre
problemele arzătoare ale zilei se referă la ceea ce a numit el "criza
predicării". Această criză este eşecul de a raporta mesajul creştin la lumea
cea de toate zilele. "Mulţi oameni părăsesc bisericile pentru că limbajul care
se aude de la amvon nu mai are nici o semnificaţie pentru ei; nu mai are
legătură cu viaţa lor şi evită pur şi simplu multe probleme ameninţătoare şi
inevitabile ... «Criza predicării» devine din ce în ce mai acută:-0 5
Lucrurile n-ar trebui să se prezinte în această lumină pentru cei care au
citit documentele emise de Conciliul al Il-lea al Vaticanului. Capitolul al
şaselea din "Principiile dogmatice ale revelaţiei divine", intitulat "Sfinta

39
 PUTEREA PREDICĂRII

Scriptură în viaţa Bisericii", conţine afinnaţii ferme despre datoria de a studia

Scriptura şi de a o pune în practică:

Exegeţii catolici ... şi alţi cercetători ai teologiei sacre, lucrînd perseverent

împreună şi folosind mijloacele cele mai potrivite, sub grija atentă a oficiului
Învăţăturii sfinte din Biserică, trebuie să-şi dedice energia explorării şi
expunerii scrierilor divine. Această sarcină trebuie să fie Îndeplinită În aşa fel
Încît slujitorii cuvîntului divin, În cît mai mare număr, să poată să oferc hrană
din Scripturi În mod eficient poporului lui Dumnczcu, luminînd astfcl minţile
lor. întărind voinţa lor şi aprinzind în inimilc oamcnilor focul iubirii de
Dumnezeu ... !!!!
Prin urmare. tot clerul trebuie să adere puternic la Sfintele Scripturi prin
lectură neobosită şi studiu atent... Această cultivare a Scripturii se cerc pentru
ca nu cumva vreunul dintre ei să dcvină ..pe dinafară. un predicator deşart al
cuvîntului lui Dumnezeu, care nu este un ascultător În lăuntrul lui" (Augustin).
căci ei trebuie să facă parte şi celor credincioşi, Încredinţaţi lor, din bogăţia
nespusă a cuvîntului divin ... 67

Creştinii, declară textul în continuare, trebuie de asemenea să citească

Scripturile pentru ei înşişi. "În acest fel, prin citirea şi studierea căt1ilor sacre,
«Cuvîntul Domnului să se răspîndească şi să fie proslăvit» (2 Tes. 3: 1), iar
comoara revelaţiei încredinţate Bisericii să umple din ce În ce mai mult
inimile oamenilor."6x
"Decretul privind lucrarea şi viaţa preoţilor" reia această temă şi-i
îndeamnă pe preoţii romano-catolici să predice Evanghelia:

Fiindcă nimeni nu poate fi mîntuit dacă nu a crezut mai Întîi. preoţii, ca

împreună lucrători cu episcopii lor, au ca datorie principală proclamarea
Evangheliei lui Dumnezeu tuturor. .. Sarcina preoţilor este nu să-i inveţe pe
oameni cu propria lor înţelepciune. ci cu înţelepciunea Cuvintului lui
Dumnezeu. chemîndu-i la pocăinţă şi la sfinţire ... O astfel de predicare nu
trebuie să prezinte Cuvintul lui Dumnezeu doar Într-o manieră generală şi
abstractă, ci să aplice adevărurile perene ale Evangheliei la circumstanţele con-
crete ale vieţii. 6lJ

Biserica Anglicană, aşa cum am văzut, a avut parte de o lungă succesiune

de predicatori înzestraţi. În ultimul timp însă, nici un lider al bisericii nu a
făcut mai mult pentru a stimula recuperarea predicării în Biserica Angliei
decît Donald Coggan, arhiepiscop de Canterbury din 1974 pînă în 1980.
Coggan a fost un predicator capabil, care s-a descris pe sine ca unul care a

40
 Gloria predicării: schiţâ istorice;

fost, timp de o jumătate de secol "sub corvoada plăcută de a fi un slujitor al

Cuvîntului",70 un om din iniţiativa căruia a fost fondat in Anglia Colegiul
Predicatorilor (care fusese deja înfiinţat de multă vreme la Washington,
D.C.). În prima sa carte despre predicare, Stell'ards of Cruce [Ispravnici ai
harului] (1958), el şi-a exprimat convingerea despre caracterul indispensabil
al predicării în aceşti termeni:

Aici este miracolul economiei cereşti. I:ă Între iertarea lui Dumnezeu şi păcatul
omului stă predica/o/'ll/! Că Între binecuvîntarea lui Dumnezeu şi nevoia
omului stă predica/or/l/! Că Între adevărul lui Dumnezeu şi căutările omului stă
predica/oru/! Sarcina lui este să facă legătura Între păcatul omenesc şi ieltare.
Între nevoia omenească şi atotputernicia divină, Între căutările oamcnilor şi
rcvelaţia di vină ... 71

Exemplul de Biserică liberă pe care l-am ales este cel al bisericii

păstorite de dr. Martyn L1oyd-Jones, care între 1938 şi 1968 a avut o lucrare
extrem de influentă la Westminster Chapel, în Londra. Nu lipsea niciodată de
la amvon duminica (decît în timpul concediului), iar mesajul său ajungea
pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale pămîntului. Pregătirea sa medicală şi
profesia de doctor pe care a practicat-o la început. devotamentul de
nezdruncinat faţă de autoritatea Scripturii, mintea sa analitică strălucită,
perspectiva profundă asupra inimii omeneşti şi Înflăcărarea lui tipic galeză
şi-au dat concursul pentru a face din el cel mai puternic predicator al anilor
'50 şi '60. În cartea sa Preaching and P/'eachers [Predicarea şi predicatorii]
(1971 ), prezentată mai Întîi sub formă de prelegeri la Westminster Theolog-
ical Seminary din Philadelphia, ne împărtăşeşte convingerile sale puternice.
Capitolul de Început se intitulează "Primatul predicării". Aici, autorul
declară: "Pentru mine, activitatea de predicare este cea mai înaltă, cea mai
măreaţă şi cea mai glorioasă chemare de care poate avea parte cineva. Dacă
mai doriţi un argument În plus la aceasta, aş spune fără nici o ezitare că cea
mai urgentă nevoie a bisericii creştine de astăzi este adevărata predicare,"72
Apoi, spre sfirşitul cărţii, scrie despre "dragostea care Însutleţeşte
predicarea": "Nu există nimic asemănător ei. Este lucrul cel mai măreţ din
lume, cel mai uimitor, cel mai încîntător, cel care aduce cea mai mare
satisfacţie, cel mai extraordinar."7J
Cu aceste superlative voi încheia schiţa mea istorică. Este departe de a fi
completă şi nu are pretenţia de a fi o istorie exhaustivă a predicării. Mai
 PUTEREA PREDIC ĂRII

degrabă, este o selecţie extrem de subiectivă de mărturii. Cu toate acestea, ea

are o dublă valoare.
Mai întîi, demonstrează cît de lungă şi de vastă este tradiţia creştină care
acordă o mare importanţă predicării. Se întinde pe aproape douăzeci de
secole, începînd cu Isus şi cu apostolii, continuînd cu primii părinţii ai
bisericii şi apoi cu marii teologi-predicatori de după Niceea, precum
Hrisostom în Răsărit şi Augustin în Apus, trecînd apoi prin perioada
medievală a călugărilor itineranţi, Francisc şi Dominic, prin perioada
reformatorilor şi a puritanilor, apoi în epoca lui Wesley şi Whitefield şi
culminînd cu perioada modernă a secolelor XIX şi XX. În al doilea rînd,
această tradiţie lungă şi vastă este consecventă. Fără îndoială, au fost şi
excepţii, oameni care au neglijat şi chiar au denigrat predicarca şi pe care
i-am omis din schiţa mea. Dar aceştia au fost excepţii. devieri deplorabile de
la normă. Consensul creştin de-a lungul secolelor a fost de a sublinia
importanţa predicării şi de a folosi, în acest scop. aceleaşi argumente şi
acelaşi vocabular. Este deci imposibil să nu găsim o bogată sursă de inspiraţie
în această mărturie comună.
Este aşadar vorba de o tradiţie care nu poate fi dată la o parte cu uşurinţă.
Desigur, poate fi cercetată cu rigoare şi evaluată. Desigur, această tradiţie
este confruntată în mod direct cu revoluţia socială a epocii noastre. Desigur,
aceste provocări trebuie să fie întîmpinate cu deschidere şi integritate, aşa
cum vom căuta să facem în capitolul următor. Totuşi, vom putea să le
evaluăm cu o imparţialitate mai mare, ne vom simţi mai puţin ameninţaţi de
atacurile lor şi mai puţin luaţi prin surprindere de argumentele lor, acum că
am aruncat o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii şi am privit fugar
gloria predicării prin ochii celor mai iluştri reprezentanţi ai ei din fiecare
secol.
 Gloria predicilrii: schi!ă istorică

Note
1. Dargan. HisfO/y o(Prf!llchillg. \'01. 1. p. 11 şi 552.
1 Dargan. \'01. II, p. 7.
3. The Didac:he. în Allff!-,Vicl.'lIl.' Fllfhf!rs, voI. VII. p. 37S.
-1. Justin Martyr. Capitolul LXVIII. în Alllf!-,\-'i('el/(, Father.l', voI. 1. p. 186.
5. Tertullian. Capitolul XXXIX. în Ante-Nieel1l.' f ....aher.\'. \'01. III, p. 46.
6. Irenacus. Ad\'('J'su.I' f!al'rl.'.\'l.'s. în A/lfl'-.\'iCI.'III! Fllthers. voI. 1. p. 498.
7 Eusebius.1I1.37.2.
x. Fant and Pinson. \01. 1. p. 108-109.
'1. Scharr. \'01. IX. p. n.
10. I/Jid.
II. Smyth. The Ari. p. 13.
12. Fant and Pinson. voI. 1. p. 174-175.
1,. Smyth. op. cit .. p. 16.
1-1. Ihid..p.15.16.
15. ('O/lfl'll Fratres. În Fant and Pinson. voI. 1. p. 134.
1h. Tratatul lui Erasmus. OII Preaefling. în Bainton. EraslI/us. p. 324.
17. Bainton. El'lIslI/us. p. 348.
1M. Luther. Despre rohia hahilolliallă a hisericii. în Scrieri, voI. 1, p. 13X; în Ib. engl.: A
Prelude OII the Bahylolliall Capti\'i~l' o(thf! Cllllre", în Rupp. p. 85-86.
1'1. lhid, p. 145.
20. Luther. Despre lihertatea ereştil1ului, în Scrieri. voI. 1, p. 166: În Ib. engl.: O(thl.' Lih-
er~l' o(a C"ristiall Alall, in Rupp, p. 87.
11. Lw!Jer .oi U"orks, ed. Lehmann, voI. 53. p. 68.
22. Luther. Treafi.\'1.' OII Good /,frJ/'ks. in LUfher :,' H()J'ks. ed. Lehmann. voI. 44, p. 58.
13. Lufher,~ Tahle-Talk. "Of Preaehers and Preaehing". para. eecc,
1-1. Rupp, p. 96-99.
25, Calvin. ÎII\'(iţăfura religiei C/'I.'şfÎl1e. \'01. 2. p. 195 şi 215.
26. Din "Bricf Aecount" a vietii lui Latimer. care prezintă Selee/ Serll/on.\'. p. 10,
'27, Moorman, p. 183.
~fi. m}/,ks o(Hug!J La/ill/el~ voI. 1. p. 59-7X.
29. Dargan. voI. 1, p. 366
30, Morgan, 1.. G()d~l' Preuc!Jers. p. 10, II.
31, Baxter. T"e Refimned PasfOl: p. 75.
32. Ihicl., p. 81 .
.,3, Herbert. A Prie.\'f /0 1"1.' Tell/ple şi The COilllfl:l' Parsol1. flis Charac/er and Rule (?l
HO~I' Lil<'.
p. 20-14 .
.q, Mather. Studentul/ci Prf!achel: p. iii-v.
35. Weslcy. S/andurd Ser11lo11S. p. vi.
:le,. Pollock. GcO/:!{(' lf'hi/('lil.'ld. p. 248.
J7. ('arus. p. 41.
3X, lhitl., p. 18 .
.19, Simeon. IVisdo11l, p. 188-189.
-10. Carlylc. Capi/olul 4...The Hero as Priest". p. 181-241.

43
 PUTEREA PREDICĂRII

41. Melville. p. 147.

42. Ihid.. p. 128-134.
43. Ibid.. p. 135-143.
44. Alexander. p. 9-10.
45. lhid.. p. 117.
46. Barbour. p. 307.
4i. Forsylh. Posilil'e Preuellillg am/Ilie Modem Mil/d. p. 1.
4X. Horne. rIIe RO/lllllu'e ofPreuellillg. p. 15.
49. Ihiel.. p. 19.
50. lhid.. p. 37-38.
51. lhid.. p. 17X.
5:. Gammie. p. 169.
5.1. Barth. p. 123-124.
54. Black. p. 4.
55. /hiel.. p. 168-169.
56. Hcnson. C!/lIr('1l aI/ci Pun'oll ill Eng/C/nd. p. 143.
57. Ihiel.. p. 153.
5X. Ibid.. p. 138.
59. Din rIIe CosI o(Discip/eship, 1937, in Fan!, BO/lhoe!/i!I; p. 28.
60. FanI, Bonhoeffcr. p. 130.
61. Sangster, rIIe Crai; l?l'lle SermOJl. p. 14-15.
6:!. lbid.. p. 7.
63. lhid., p. 297.
M. Blackwood, p. 13.
65. Rahner, p. 1.
66. Abbolt. para. 23.
1l7. Ihid.. para. 25.
61<. lhid.. para. 26. p. 126-128.
(,9. lhid., para. 4, p. 539-540.
71l. Coggan, On Preaellillg. p. 3.
71. Coggan. Stell'urds o(Gruee, p. IX.
72. L1oyd-Jones, Preuelling und Preaehers, p. 9.
7.1. lbid .. p. 297.
 2

Obiecţii contelnporane aduse predicării

Profeţii sumbri din biserica modernă anunţă cu mare siguranţă că vremea

predicării a trecut. Predicarea, spun ei, este o artă pe cale de dispariţie, o
formă de comunicare depăşită, "un ecou dintr-un trecut abandonat". I
Mijloacele moderne de comunicare În masă au Tacut-o nu numai să pară
depăşită, spun ei, dar şi incompatibilă cu starea de spirit a omului modem. În
consecinţă, predica nu se mai bucură de onoarea care i se acorda Înainte,
onoare exprimată În citatele menţionate În Capitolul 1. Nu mai e În vogă nici
măcar practica "degustării predicilor" - versiunea bisericească reprobabilă
a alergării din crîşmă În crîşmă - care implică perindarea dezordonată prin
biserici, doar din dorinţa de a tatona terenul, pentru a face apoi comparaţie
Între cei mai buni predicatori ai zilei. Cărţile cu predici, altădată populare, au
devenit o aventură editorială riscantă. În unele biserici, predica a fost redusă
la cinci minute de scurtă prezentare apologetică; În altele, a fost Înlocuită fie
de un "dialog", fie de "o scenetă improvizată". Potrivit verdictului răspicat al
lui dr. Howard Williams, "vremea predicii s-a Încheiat".2
La fel de categorică este declaraţia contrară a lui dr. Donald Coggan,
potrivit căreia această perspectivă despre predicare este "o minciună frumos
ticluită", colportată de "TatăI nostru din Adîncuri" (cum l-a numit C. S.
Lewis pe Diavolul), prin care a cîştigat o victorie strategică. Astfel, el nu

45
 PUTEREA PREDIC ĂRII

numai că a reuşit să-i reducă la tăcere pe unii predicatori, ci i-a şi demoralizat

pe cei care continuă să predice. Mulţi merg la amvon "ca oameni care au
pierdut bătălia Înainte de a o Începe; terenul solid al convingerilor le-a fugit
de mult de sub picioare".3
Scopul meu În acest capitol este de a Încerca să scot la iveală rădăcinile
scepticismului modern faţă de predicare. Doresc să analizez trei argumente
principale aduse Împotriva predicării - revolta împotriva autorităţii,
revoluţia cibernetică şi pierderea Încrederii În Evanghelie --- şi, În acelaşi
timp, să ofer un răspuns preliminar.

Revolta Împotrh'a autorităţii

În lunga sa istoric, omenirea a fost rareori, sau poate niciodată, martora unei
asemenea revolte deliberate Împotriva autorităţii. Nu pentru eă fenomenul
protestelor sau al rebeliunii este ceva nou. Încă de la căderea omului, natura
omenească a fost răzvrătită, ostilă faţă de Dumnezeu, deloc dispusă, ba chiar
incapabilă "să se supună legii lui Dumnezeu" (Rom. 8:7). Acest fapt
elementar despre condiţia umană se manifestă sub o mie de forme urîte. Ceea
ce pare să fie nou, astăzi, este atît amploarea mondială a revoltei, cît şi
argumentele filozofice prin care este susţinută. Nu poate Încăpea Îndoială că
secolul XX a fost prins într-o revoluţie globală, epitomizată de cele două
războaie mondiale. Vechea ordine cedează În faţa uneia noi. Toate autorităţile
acceptate (familie, şcoală, universitate, stat, biserică, Biblie, papă,
Dumnezeu) sînt sfidate În mod deschis. Tot ceea ce seamănă a establish-
l1Ient: adică a privilegii ÎmpămÎntenite sau a putere inatacabilă, este supus
unei analize critice minuţioase şi contestat În mod deschis. În aceste condiţii,
un "radical" este neapărat o persoană care pune Întrebări incomode şi
ireverenţioase despre o formă oarecare de estllblishment care anterior se
considerase imună la critici.
Ar fi lipsit de Înţelepciune să reacţionăm negativ faţă de Întregul spectru
de nesupunere actuală sau să o condamnăm În bloc, din start, sub
considerentul că e demonică. O anumită formă de nesupunere este
responsabilă, matură şi creştină În cel mai autentic sens. O astfel de

* (!.\'!ahlislul/(!lI! (engl.) -- grup social care exercită puterea, În general. În virtutea

superiorităţii lui tradiţionale, prin folosirea unei inţelegeri tacite şi adesea a unui mod
comun de a vorbi. avind in principal interesul de a-şi menţine sta!II,\'qllo-ul (n.lrad.).

46
 Ohiecţii contemporane adllse prediciir;i

nesupunere derivă din învăţătura creştină că omenirea este făcută după chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu şi de aceea protestează împotriva tuturor
formelor de dezumanizare. Ea se ridică împotriva nedreptăţilor sociale care ÎI
insultă pe Dumnezeu Creatorul, caută să protejeze oamenii de oprimare şi
tînjeşte să-i aducă la stadiul în care să se poată bucura de libertatea pe care o
vrea Dumnezeu pentru ei. În politică. ea protestează împotriva oricărui regim
totalitar, indiferent dacă este de dreapta sau de stînga. care discriminează
minorităţile. care le refuză oamenilor drepturile civile. împiedică exprimarea
liberă a opiniilor şi îi întemniţează pe oameni pentru părerile lor. În domeniul
economic, protestează Împotriva exploatării săracilor şi împotriva noii
servituţi sociale, împotriva robiei aduse de piaţa consumului şi de tehnică. În
industrie, protestează împotriva confruntărilor de clasă dintre management şi
sindicate şi face apel la o mai mare participare responsabilă din partea
muncitorilor. În domeniul educaţiei. protestează împotriva îndoctrinării. a
folosirii nejustificate a sălii de clasă ca spaţiu de îndoctrinare a minţilor
maleabile ale celor mici, pentru a impune asupra lor tipare predeterminate, şi
cere, în loc, un proces educaţional care să-i stimuleze pe copii şi pe tineri
să-şi dezvolte potenţialul lor personal.
Cînd rebeliunea este exprimată în termeni precum cei de mai sus,
creştinii, departe de a o respinge. ar trebui să fie în avangarda ei, pentru a o
promova. Căci sursa ei de inspiraţie este slava lui Dumnezeu în umanizarea
fiinţelor omeneşti create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Abia
atunci cînd avocaţii schimbării merg dincolo de aceste principii şi anunţă
hotărîrea lor de a aboli însuşi procesul democratic şi, o dată cu el, toate
formele de cenzură stabilite prin consimţămînt general, proclamînd că nu mai
există standarde obiective de adevăr sau de bunătate, sîntem obligaţi să ne
despărţim de ei. Creştinii fac diferenţa Între autoritatea autentică şi cea falsă.
adică Între tirania care zdrobeşte omenirea şi autoritatea binevoitoare,
raţională, sub care găsim libertatea noastră omenească autentică.
Acum, cînd revolta împotriva autorităţii predomină, atît cei care
militează cu nechibzuinţă pentru anarhie, cît şi cei care sînt în căutarea unei
libeltăţi autentice văd amvonul ca pe un simbol al autorităţii împotriva căreia
se răzvrătesc. Egalitatea oportunităţilor educaţionale, cel puţin în Occident. a
ascuţit facultăţile critice ale oamenilor. Acum fiecare om are propriile sale
opinii şi convingeri, pe care le consideră la fel de bune ca pe cele ale
predicatorului. "Cine se crede - se Întreabă ascultătorii în sinea lor, dacă nu
cumva şi cu voce tare - ca să-şi aroge dreptul de a-mi impune mie

47
 PUTEREA PREDIC ĂRII

principiile sale'?" Folosirea pe scară largă a unor cuvinte asociate cu amvonul

reflectă această aversiune. "A predica" a ajuns să Însemne "a da sfaturi într-o
manieră jignitoare. obositoare sau agasantă":~ după cum a "ţine o predică" a
ajuns să Însemne a ţine un discurs de pe o poziţie superioară. dispreţuitoare.
Deşi această împotrivire faţă de declaraţiile tăcute de la amvon, de pe o
poziţie de autoritate. a devenit extrem de răspîndită În ultimul secol. se poate
spune că ea a început cu lIuminismul, în secolul al XVIII-lea. şi a devenit din
ce În ce mai puternică În secolul al XIX-lea. Probabil că cea mai aprigă (sau
comică) expresie a acestei rezistenţe o reprezintă romanul TlI/'Illirile din
Barchester al lui Anthony Trollope. publicat prima dată În 1857. Personajul
principal al romanului este Re\'. Obadiah Siope. capelan la biserica unui
episcop. Proudie din Barchester. pe care nevasta îl ţine sub papuc. Trollope
nu face nici un secret din aversiunea sa faţă de protagonist şi îl descrie în
termeni deloc măgulitori:

Are un păr lins. de o culoare roşcată ştearsă, care se Împarte întotdeauna În trei
clăi drepte. Faţa lui are aproape aceeaşi culoare ca părul sau poate puţin mai
roşie: e întrucîtva de culoarea cărnii de vacă - carne de vacă. însă, s-ar spune,
de proastă calitate ... Nasul, ei bine, nasul este trăsătura care îl salvează: este
drept şi bine alcătuit; mie unul mi-ar fi plăcut mai mult dacă nu ar fi avut o
înfăţişare cam spongioasă, poroasă. de parcă ar fi fost croit cu îndemînare
dintr-o bucată de plută vopsită în roşu. 5

După ce a trezit astfel dezgustul cititorilor săi faţă de înfăţişarea domnului

Siope ("domnul Siope cel umed. cu părul nisipiu, cu ochii mari, ca nişte
castroane, şi cu palme roşii'"),f> Trollope este gata să le producă ostilitate faţă
de predicile sale. Deşi clerul din Barchester aparţine bisericii anglicane
tradiţionale, Obadiah Slope (un anglican evanghelic, mai apropiat de spiritul
evanghelic reformist) nu are nici un respect pentru sensibilităţile lor şi
purcede, În prima sa predică din catedrală, să anatemizeze toate acele opinii
şi obiceiuri pe care anglicanii tradiţionali le preţuiesc mai mult. Acest fapt îi
oferă lui Trollope scuza de care are nevoie pentru a se dezlănţui împotriva
predicării şi a predicatorilor:

Nu există. probabil. o corvoadă mai mare în prezent, care să apese omenirea în

ţările libere şi civilizate. decît necesitatea de a asculta predici. Nimeni. în afara
prelaţi lor care predică, nu are. pe acest tărîm, puterea de a obliga un public să
stea tăcut şi să se supună chinului. Nimeni. în afară de prelatii care predică. nu
poate să se mulţumească cu platitudini, truisme şi braşoave şi totuşi să

48
 Ohiecţii contemporane aduse prediciirii

primească. ca privilegiu netăgăduit. aceeaşi purtare respectuoasă. de parcă de

pe buzele lui ar fi ieşit numai cuvinte de elocvenţă înflăcărată sau de o logică
imbatabilă. Să facă aşa un profesor de drept sau de fizică. să intre în sala de
cursuri şi acolo să toarne cuvinte serbede şi expresii goale, fără de folos, şi se
va trezi flecărind în faţa unor bănci goale. Să îndrăznească un avocat să
vorbească astfel, şi nu va apuca acest prilej prea des. Acuzele unui judecător
le-ascultă. pentru că n-au încotro. doar juriul. întemniţatul şi aprozii. Unui
membru al parlamentului îi poţi spune că i s-a isprăvit timpul sau îl poţi
Îndepărta cu totul. Edilii oraşului pot fi ostracizaţi. Dar nimeni nu poate scăpa
de predicatorul de la biserică. EI este plictiseala supremă ... coşmarul care ne
tulbură odihna de tiecare duminică. năpasta care ne încarcă religia şi face ca
serviciul Domnului să tie groaznic. Nu sîntem obligaţi să venim la biserică!
Nu, dar dorim mai mult decît ce există acum. Dorim să nu tim obligaţi să stăm
departe de ca. Dorim. dar ce spun, vrem cu tot dinadinsul să ne bucurăm de
mîngîierea închinării publice: dar dorim, de asemenea. să putem face asta fără
plictiseala pe care natura omenească obişnuită nu o poate îndura cu răbdare:
dorim să putem pleca de la Casa Domnului fără dorinţa arzătoare de a scăpa de
acolo. unnarea comună a predici lor obişnuite. 7

Antipatia lui Trollope faţă de predici nu era motivată doar de faptul că le

găsea plictisitoare. ci şi de faptul că i se păreau o exercitare nedreaptă a
autorităţii. mai ales cînd predicatorul era tînăr. Cînd Rev. Francis Arabin, fost
profesor de poezie la Universitatea din Oxford, a fost numit vicar la St.
Ewolds's Church, Ullathorne, a fost extrem de neliniştit şi emoţionat în timp
ce-şi ţinea prima sa predică. Trollope şi-a exprimat uimirea că "pînă şi cei
foarte tineri", care sînt "abia nişte băieţaşi", pot să aibă curaj şi "să urce pe
platformă, deasupra capetelor mulţimii supuse". "Ni se pare ciudat. adaugă
el, că nu rămîn muţi de uimire în faţa solemnităţii noi şi copleşitoare a
poziţiei lor... Un cler incapabil să predice ar fi o asemenea binecuvîntare.
încît ar ajunge să fie mituit ca să-şi recunoască şi să-şi susţină deschis
incompetenţa. ,,~
Astăzi. după mai bine de un secol, sîntem conştienţi de aceeaşi ură faţă
de persoanele aflate în poziţie de autoritate. Ceea ce s-a schimbat este
amploarea rezistenţei. devenită mai făţişă şi mai intensă. Cît despre biserici,
multe dintre ele sînt alcătuite cu preponderenţă din oameni trecuţi de prima
generaţie, care nu aderă la mişcarea de protest şi care pot fi consideraţi mult
mai obedienţi. În multe cazuri însă, tinerii aleg să meargă altundeva şi evită
astfel de instituţii învechite. Mişcarea de revoltă împotriva autorităţii a atins
apogeul şi a explodat în anii '60. Campusul universităţii Berkeley din Cali-

49
 PUTEREA PREDICĂRII

fornia a devenit terenul de luptă al mişcării pentru libertatea de expresie

(Free Speech Mo\'ement), iar la Paris, studenţii s-au alăturat muncitorilor,
ieşind pe străzi şi ridicînd baricade. Acum, după cîteva decenii, unele
guverne şi universităţi au învăţat probabil cîteva lecţii. Există mai puţină
cenzură şi mai multă libertate. Aşa că ţinta ostilităţii tinerilor s-a mutat de pe
terenul instituţiilor guvernamentale (căci parţial bătălia a fost cîştigată) pe
terenul ideilor, şi mai ales pe cel al ideilor pe care vechile instituţii
discreditate continuă să le impună altora. Charlie Watts, de la Rolling Stones.
exprimă cel mai bine această atitudine: "Sînt Împotriva oricărei forme de
gindire organizată. Sînt impotriva ... religiei organizate, precum cea din
biserică. Nu Înţeleg de ce trebuie să determini zece milioane de oameni să
creadă acelaşi lucru."') Alţii au mers mai departe şi s-au opus cu totul gindirii;
anii '70 au constituit un deceniu al non-raţiunii.
Astfel, s-a spus, minţile oamenilor nu trebuie să fie constrînse, iur in
gîndirea lor nu trebuie impus nimic cu forţa. Nici o instituţie, oricît de
venerabilă ar fi ea, nu are dreptul să ne impună o idee doar în virtutea
autorităţii sale, după cum nu trebuie ca vreo idee oarecare să ni se impună ca
însăşi nouă tuturor. Căci nu există adevăr absolut şi universal. Dimpotrivă,
totul este relativ şi subiectiv. Înainte de a crede o idee, ca trebuie să facă
dovada unei autenticităţi pe care s-o percep eu însumi; înainte ca să ţi se ceară
să o crezi, ea trebuie să te convingă prin autenticitatea ei. Daeă acest lucru nu
se întîmplă, atunci nu trebuie şi nici nu putem să o credem.

Răspunsul creştinism ului

Prin urmare, cum ar trebui să reacţioneze predicatorii la acest spirit al revoltei
împotriva autorităţii? Care ar putea fi critica şi răspunsurile creştine aduse
acestei provocări? Nu trebuie să ne declarăm învinşi şi să abandonăm
predicarea. Nici nu trebuie să cădem în cealaltă extremă, a unui dogmatism şi
mai pronunţat, în aşa fel încît, atunci cînd credinţele şi afirmaţiile noastre sînt
puse la îndoială, să le repetăm pur şi simplu pe un ton mai ridicat. Este posibil
oare ca, în locul acestor două extreme, să ne păstrăm fidelitatea faţă de
credinţa creştină istorică şi În acelaşi timp să recunoaştem şi să respectăm
atitudinea modernă de îndoială şi contestare? Cred că este posibil. Daţi-mi
voie să sugerez cîteva adevăruri pe care ar fi înţelept să le avem în vedere şi
cîteva atitudini pe care ar ti înţelept să le cultivăm.

50
 Obiecţii contemporane adllse predicării

Mai întîi, trebuie să avem în vedere nCltllra fiinţe/or 1I11Wne din

perspectivă creştină. Potrivit primelor două capitole ale Genesei, Dumnezeu
a creat omul, bărbatul şi femeia, în aşa fel Încit să fie atît responsabil din
punct de vedere moral (prin primirea poruncilor), cît şi liber (invitat, dar nu
constrîns, la o atitudine de supunere iubitoare). Nu putem deci să fim de
acord nici cu licenţa (care neagă răspunderea), nici cu ideea de sclavie (care
neagă libertatea). Creştinii ştiu, atît din Scriptură, cît şi din experienţă, că
implinirea omenească este imposibilă În afara unui cadru de autoritate.
Libertatea nelimitată este o iluzie. Mintea este liberă doar sub autoritatea
adevărului, iar voinţa este liberă doar sub autoritatea neprihănirii. Doar prin
purtarea jugului lui Hristos, şi nu prin respingerea lui, vom găsi odihna pe
care o promite EI (Mat. II :29-30). În mod similar. cetăţenii se pot bucura de
libel1ate doar în limitele unei societăţi caracterizate de ordine. Părinţii care au
copii la vîrsta adolescenţei cunosc, de asemenea, adevărul acestui principiu.
Adolescenţii care se răzvrătesc împotriva autorităţii părinteşti nu doresc doar
să experimenteze o libertate mai mare, ci şi să descopere limitele libertăţii
lor. Chiar şi atunci cînd forţează gardul, ei speră În mod tacit că el nu se va
prăbuşi. La fel se întîmplă şi cu adulţii: avem nevoie de ceea ce P. T. Forsyth a
numit "autoritatea, pe care oamenii o detestă şi o doresc în acelaşi timp".lo
În al doilea rînd, trebuie să avem În vedere doctrina rel'e/aţiei. Aceasta
reprezintă un precept fundamental al religiei creştine, potrivit căruia noi
credem ceea ce predicăm nu pentru că aceste Învăţături au fost inventate de
oameni, ci pentru că au fost revelate de Dumnezeu. În consecinţă, există o
autoritate inerentă creştinismului. care nu poate fi distrusă. Predicatorii care
Împărtăşesc această siguranţă se văd pe ei înşişi ca ispravnici ai revelaţiei
divine sau, aşa cum spune apostolul Pavel, ca "ispravnici ai tainelor lui
Dumnezeu" (1 Cor. 4: I ), adică ai secrete lor pe care EI le-a dezvăluit. Această
convingere nu trebuie să ne conducă la un dogmatism dezagreabil- prea
sigur de sine, intlexibil şi arogant-ci trebuie să ne ajute să proclamăm
Evanghelia cu o Încredere smerită, deoarece ea este vestea bună de la
Dumnezeu.
Theodore Parker Ferris, care a deţinut catedra de omiletică la Şcoala
Teologică Episcopală, devenind mai tîrziu paroh la Trinity Church, în
Boston, a făcut această afirmaţie extrem de importantă în cadrul seriei
inaugurale de Prelegeri "George Craig Steward despre predicare", În 1950,
prelegeri care au fost publicate ulterior sub titlul Go Tell tlle Peop/e
[Duceţi-vă şi spuneţi oamenilor]. Scopul unei predici. a subliniat el, este de a

SI
 PUTEREA PREDICĂRII

declara, de a dezvălui, de a revela ceva. Prea multe predici sînt scrise "Ia
modul imperativ", În vreme ce religia Bibliei "este scrisă În cea mai mare
parte În limbajul revelator al modului indicativ". "Luaţi aminte la citeva
dintre cele mai mari declaraţii ale Bibliei", a continuat el şi a citat versete din
Vechiul Testament, precum ,,Ia Început, Dumnezeu a făcut cerurile şi
pămîntul", "Domnul este lumina şi mîntuirea mea" şi "ceice se Încred În
Domnul Îşi Înoiesc puterea" (Gen. 1: 1; Ps. 27: 1: Is. 40:31 ). "Acestea nu sînt
argumente, îndemnuri sau speculaţii. Ele sînt afirmaţii simple, directe, despre
natura lucrurilor care au fost revelate oamenilor... Puterea religiei Bibliei se
găseşte în aceste afirmaţii." Acelaşi lucru este adevărat, a continuat el. despre
marile proclamări ale Noului Testament, precum "Eu sînt calea, adevărul şi
viaţa" sau "Dumnezeu era În Hristos, împăcind lumea cu Sine" (Ioan 14:6:
2 Cor. 5: 19).11 "Această carte despre predicare, conchide dr. Ferris, nu are
decit o singură temă. Tema este aceasta: o predică este prin Însăşi natura ei o
revelaţie, nu un Îndemn."I~
În al treilea rînd, trebuie să ne amintim de locusul autoritii(ii. Să ne
gîndim din nou la afirmaţiile pe care le-a citat T. P. Ferris şi la altele
asemănătoare, pe care le găsim În Biblie. În ce rezidă de fapt autoritatea
acestor afirmaţii? Rezidă doar În Dumnezeul care le-a lăsat. şi nu În noi, cei
care le cităm astăzi. Nu există nimic mai detestabil decit să vezi oameni care
pretind că au sau Încearcă să exercite o autoritate pe care nu o posedă. Acest
lucru este cu atît mai puţin recomandabil la amvon. Cînd un predicator
vorbeşte cu un aer pontitical, asemenea unui demagog de duzină, sau se
laudă cu puterea şi slava sa, cum a făcut Nebucadneţar pe acoperişul palatului
său regal din Babilon (Dan. 4:29-30), el merită acelaşi fel de judecată care a
căzut peste dictatorul babilonian: a Înnebunit şi fost izgonit din palat, "a
mîncat iarbă ca boii ... pînă i-a crescut părul ca penele vulturului, şi unghiile
ca ghearele păsărilor". Căci "El poate să smerească pe ceice umblă cu
mîndrie" (Dan. 4:33, 37).
Să ne Închipuim însă că În predicarea noastră avem grijă să arătăm că
autoritatea cu care predicăm nu îşi are originea În noi, ca oameni, nici în
slujirea noastră, ca slujitori ecleziastici sau predicatori, nici măcar în biserica
ai cărei pastori acreditaţi sîntem, ci mai presus de toate în Cuvîntul lui
Dumnezeu pe care îl predicăm! În acest caz, oamenii ar trebui să fie dispuşi
să asculte, mai ales dacă nu lăsăm nici o umbră de îndoială asupra acestui
lucru, precizînd că noi înşine dorim să trăim sub această autoritate. Aşa cum a
spus Donald Coggan: "Pentru a putea predica, un om trebuie să ştie ce

52
 Obiecţii contemporane aduse predicării

Înseamnă să fii sub Autoritate."13 Din acest motiv, va trebui să fim Înţelepţi,
pentru a nu spune nici "aşa vorbeşte Domnul" (căci nu avem autoritatea unui
profet inspirat, precum cei din Vechiul Testament), nici "eu vă spun"
(deoarece nu avem autoritatea lui Isus Hristos, şi nici cea a apostolilor), ci
mai degrabă, În cea mai mare parte a timpului, să folosim exprimarea de tip
"noi". Atunci va fi limpede că nu predicăm altora nimic din ceea ce nu ne
predicăm mai Întîi nouă Înşine şi că autoritatea şi smerenia nu se exclud
reciproc. "Lucrul de care lumea are cca mai mare nevoie şi care lipseşte din
predicarea de astăzi este autoritatea, scria P. T. Forsyth În 1907, o Evanghelie
plină de autoritate, Într-un duh smerit,"14
În al patrulea rînd, trebuie să avem În vedere relel'Ol1{ll Eval1gheliei. Un
motiv major care atrage după sine respingerea dispreţuitoare a unor predici
este faptul că oamenii le consideră nerelevante pentru viaţa de toate zilele,
aşa cum o cunosc ei. Faptul că sînt predicate cu autoritate le face şi mai
neplăcute. Atunci Însă cînd mesajul predicii denotă autenticitate şi este rele-
vant pentru realitatea obişnuită, el are propria lui autoritate şi se validează pe
sine. Prin urmare, nu este suficient să rostim anumite principii cu autoritate;
trebuie să susţinem caracterul lor rezonabil şi să demonstrăm relevanţa a ceea
ce declarăm. Atunci oamenii vor asculta cu atenţie şi cu respect.
Acesta este principiul pe care se străduieşte să-I transmită dr. Clement
Welsh (director de studii şi decan al Colegiului American al Predicatorilor
din Washington D.C., din 1963) În cartea sa Preaching in a New Key
[Predicarea Într-o gamă nouă] (1974). EI spune că nu poate accepta declaraţia
lui Karl 8arth că "predicarea este Cuvîntul lui Dumnezeu pe care EI Însuşi l-a
rostit", deoarece această învăţătură "înaltă" "este bîntuită de fantomele
multor întrebări fără răspuns despre autoritatea Scripturi lor" şi "ridică
probleme Îngrijorătoare prin faptul că vocea lui Dumnezeu poate fi
confundată cu vocea omului".15 Prin urmare, el spune că este mai bine să
Începem la celălalt capăt, cu ascultătorul, şi nu cu predicatorul, cu ideea de
creaţie, şi nu cu cea de răscumpărare; ascultătorul trăieşte În lumea creată şi,
fiind "cel mai extraordinar procesor de informaţii din cîte s-au văzut pînă
acum în lume", 16 doreşte să Înţeleagă sensul complexităţii experienţei umane.
Pentru a-I ajuta să facă aceasta, predicatorul "trebuie să acorde creaţiei (adică
tenomenelor vieţii omeneşti) aceeaşi grijă exegetică pe care ar acorda-o unui
pasaj din Scriptură".17 De fapt, dr. Welsh ne Îndeamnă la "o combinare a
acestor două doctrine omiletice, una care accentuează revelaţia şi Scriptura,
iar cealaltă care accentuează apologetica şi raţiunea".I!! Nu cred că el neagă

53
 PUTEREA PREDICĂRII

locul "cuvîntului Înzestrat cu autoritate", deşi uneori pare să se apropie de

aceasta periculos de mult; mai degrabă, el pare să respingă acel gen de
predicare ex cathedra care este ruptă de realitatea lumii, care răspunde
Întrebărilor nepotrivite şi descurajează gîndirea responsabilă În cadrul
congregaţiei. Predicile cu autoritate se vor valida pe ele Însele dacă sînt pred-
icate "Într-o gamă nouă", dacă Încearcă să răspundă Întrebărilor esenţiale ale
vieţii omeneşti într-o manieră plină de semnificaţie. Il)

Predica dialogicâ
in al cincilea rînd, trebuie să avem în vedere caracteml dia logic al
precliciirii. Aceasta înseamnă că o adevărată predică nu este un monolog, aşa
cum ar părea la prima vedere. Predica nu este un "monolog monoton'", cum
spune o expresie folosită uneori. Rev. R. E. O. White, rectorul Colegiului
Teologic Baptist din Scoţia, citează o definiţie şi mai dură: "monologul
monstruos al unui motolog către nişte muţi".~() Ceea ce vreau să subliniez este
ideea că adevărata predicare este întotdeauna dialogică. Nu în sensul
"predici lor dialogate'", În cadrul cărora doi predicatori dezbat o problemă, sali
În care unul ÎI intervievează pe celălalt (un aranjament excelent pentru o
întîlnire de după slujbă sau din timpul săptămînii, dar, după părerea mea, cu
totul nepotrivită În contextul Închinării publice). Nici nu sugerez prin aceasta
că trebuie să Încurajăm interpelări le din partea publicului, deşi, la o adică,
unele Întreruperi spontane, neregizate, ar anima desfăşurarea serviciului În
cele mai multe biserici occidentale şi ne-ar mai pune pe noi, pastorii, În
situaţia de a fi mereu activi.
Dialogul vocal dintre predicator şi congregaţie este Însă la ordinea zilei
În închinarea din bisericile negri lor din America de Nord. Dr. Henry H.
Mitchell, directorul fondator al Centrului ecumenic pentru studierea
bisericilor de negri din Los Angeles descrie acest tip de Închinare Într-un mod
foarte plastic În cărţile sale Black Preaching [Predicarea În bisericile
negrilor] (1970) şi The RecovelJ) of Preaching [Recuperarea predicării]
(1977). Cea de-a doua carte conţine un capitol intitulat "Predicarea ca
dialog". "Deloc intimidaţi de robia teutonică a liberalismului german În care
a ajuns teologia albi lor'" după cum se exprimă el, şi "imuni faţă de
abstracţiunile prezumtioase ale lumii occidentale", afro-americanii continuă
să fie liberi În închinarea lor, exprimîndu-şi identitatea lor autentică. Religia
negri lor este "o religie pentru suflet", care nu se teme să-şi exprime

54
 Obiecţii contemporane aduse predicării

sentimentele şi extazul. 21 ..În Africa, chemarea de la amvon şi răspunsul

congregaţiei se practică de secole, iar În inchinarea creştinilor negri din
America a fost introdusă de la bun Început - cu trei secole În unnă. "22 S-ar
spune că ,,Închinătorul negru nu se mulţumeşte să accepte pasiv Cuvîntul
prezentat de predicator; el răspunde! Uneori chiar strigă. Încă nu s-au dus
vremurile În care Închinătorul negru să nu considere serviciul de Închinare un
eşec, dacă nu s-au auzit măcar cîteva strigăte În timpul lui:'2~ Dr. Mitchell
admite că acest gen de răspuns audibil, această "reverenţă zgomotoasă a unor
oameni reali"2-l (strigăte de genul "Amin!", "Spune, frate!·', "Drept este!",
"A~a e!", "Sigur, frate!", "Adevărat!" etc.) reprezintă uneori un simplu obicei
cultural sau o convenţie; alteori, "atît de mult zgomot este de fapt un substitut
pentru acţiune".25 Totuşi, pe ansamblu, aceste manifestări sînt o expresie
autentică a participării auditoriului şi o mare Încurajare pentru predicator.
Într-adevăr, cînd inima şi mintea unei adunări de negri sînt captivate de
predică, "dialogul care urmează Între predicator şi oamenii din sală, este
chintesenta Închinării creative".26
În alte contexte Însă, genul de predicare dialogică pe care îl recomand
este diferit. EI se referă la dialogul "tăcut" care ar trebui să se dezvolte Între
predicator şi ascultătorii săi. Ceea ce spune predicatorul trezeşte întrebări În
minţile lor, Întrebări la care vorbitorul Începe apoi să răspundă. Răspunsul lui
trezeşte alte Întrebări, la care iarăşi răspunde. Unul dintre cele mai mari
daruri de care are nevoie un predicator este sensibilitatea de a Înţelege
oamenii şi problemele lor, pentru a putea anticipa reacţiile lor la fiecare parte
a predicii lui, pentru ca astfel să le poată răspunde. Predicarea se aseamănă cu
un joc de şah, prin aceea că maestrul de şah este cu cîteva mutări Înaintea
oponentului său; el este gata oricînd să răspundă printr-o piesă oarecare pe
care decide să o mute În continuare.
Îmi amintesc că am citit un articol amuzant În Guardian Weekzr, semnat
de Peter Fiddick,n În legătură cu "arta dificilă de a fi spectator". Titlul
articolului era "Nici unul să nu adoarmă". Autorul mărturisea problema pe
care o avea atunci cînd Încerca să rămînă treaz În timpul concertelor. Cea mai
timpurie amintire a unui moment cînd a adormit în public, scria el, data de la
vîrsta de şapte ani, cînd era În Biserica Metodistă Centrală din Slough. A
moţăit În timpul predicii şi s-a trezit "îngrozit, pe la mijlocul unnătoarei
cîntări". Mai tîrziu, a învăţat să rezolve "problema predicii Încercînd să aibă
dispute mentale cu predicatorul", o tehnică ce s-a dovedit un eşec În cazul
unui recital de Chopin, "din moment ce valsurile nu sînt susceptibile să ducă

55
 PUTEREA PREDICĂRII

la controverse". Peter Fiddick îşi imaginează probabil că predicatorii ar fi

supăraţi dacă şi-ar da seama că ascultătorii lor au .,controverse mentale" cu ei.
Dimpotrivă, am fi încîntaţi. Nu dorim deloc să încurajăm pasivitatea în cadrul
comunităţii. Dorim să-i stimulăm pe oameni să gîndească, să ne răspundă şi să
aibă dispute cu noi în mintea lor. şi ar trebui să menţinem un astfel de dialog
aprins (chiar dacă lăuntric) cu ei, încît să le fie imposibil să adoarmă.
Acest lucru este cu atît mai important cînd subiectul nostru este
controversat. Tendinţa noastră naturală este să ne exprimăm propriile noastre
convingeri, caz în care am putea trece cu vederea problemele care se ridică în
mintea altor oameni. indiferent dacă este vorba de credincioşi (sau
credincioşi pe jumătate) din biserică sau de oamenii pe care îi vor întîlni la
birou sau la magazin, a doua zi. De pildă. nu am putea predica despre faptul
că "tot pămîntul este plin de mărirea Lui" (ls. 6:3). ignorînd faptul că
Pămîntul este lovit de cutremure, că există corupţie şi foamete. sau uitînd să
amintim că pe alocuri el este caracterizat şi de ordine. belşug şi că mai sînt şi
oameni animaţi de iubire faţă de semeni. Nici nu am putea predica despre
providenţa lui Dumnezeu, care, în toate, "lucrează spre binele celor ce-L
iubesc pe EI" (Rom. 8:28), fără să arătăm că sîntem conştienţi de răul şi
durerea care există în lume.
Exemplele ar putea fi extrem de numeroase. Nu trebuie să predicăm
despre căsătorie, uitînd de cei care încă nu sînt căsătoriţi, sau despre bucuria
creştină, uitînd de durerile şi tragediile prin care trec poate unii dintre ei. Nu
putem prezenta promisiunea lui Hristos că EI va răspunde rugăciunii, fără a
aminti că unele rugăciuni vor rămîne fără răspuns, sau porunca Sa de a nu ne
îngrijora, fără a recunoaşte mai Întîi că oamenii au motive întemeiate de a fi
îngrijoraţi. Pentru a anticipa obiecţiile oamenilor, trebuie să ne acoperim
tlancurile, în cazul unui contraatac.
Dialogul dintre vorbitor şi ascultători, sau dintre autor şi cititor, apare
adesea şi în Scriptură. În Vechiul Testament găsim un exemplu În cartea lui
Maleahi. "V-am iubit, zice Domnul! Şi voi ziceţi: «Cu ce ne-ai iubit?»" ( l :2).
Iar apoi: .,Voi obosiţi pe Domnul prin cuvintele voastre, şi mai întrebaţi: «Cu
ce L-am obosit?»" (2: 17). De asemenea: "Se cade să înşele un om pe
Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?»
Cu zeciuielile şi darurile de mîncare" (3:8).
În Noul Testament, Isus Însuşi a folosit o metodă similară. Cîteva dintre
pildele Sale se încheie cu Întrebări, iar uneori este posibil ca EI să-i fi invitat
pe oameni să răspundă cu voce tare. Adesea Isus i-a invitat la dialog. De pildă:

56
 Obiectii contemporane aduse predicârU

"Care dintr-aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce

căzuse între tîlhari?" şi "Acum, cînd va veni stăpînul viei, ce va face el vierilor
acelora?" (Luca 10:36; Mat. 21 :40). De asemenea, după ce a spălat picioarele
apostolilor, i-a întrebat: "Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu'?" (Ioan 13: 12).
Maestrul acestei arte, în perioada respectivă, a fost apostolul Pavel. iar
cel mai bun exemplu este Epistola sa către Romani. De-a lungul primelor
capitole, în timp ce-i dictează lui Tertius, este conştient de obiecţiile iudeilor
la argumentul său. De multe ori el dă glas obiecţiilor lor şi apoi le răspunde.
Să luăm acest dialog, de pildă:

Care este deci Întîietatea iudeului. sau care este folosul tăierii împrejur'?
Oricum, sînt mari. Şi mai întîi de toate. prin faptul că lor le-au fost încredinţatc
cuvintele lui Dumnezeu.
Şi ce are a face dacă unii n-au crezut'? Necredinţa lor va nimici ca credincioşia
lui Dumnezeu?
Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să tic
găsiţi mincinoşi ...
Dar, daeă nelegiuirea noastră pune În lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce
vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept cînd Îşi deslănţuieşte mînia?
(Vorbesc În felul oamenilor.)
Nicidecum! Pentrucă, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea'?
(Rom. 3:1-6: cf. v. 27-31)

Este posibil, aşa cum au arătat o serie de cercetători. ca Pavel să copieze

în mod deliberat "diatribele" stoici lor, ale căror "procedee distincte", în
opinia profesorului James Stewart, "erau întrebările retorice, preferinţa
pentru propoziţii care uneori nu aveau legătură evidentă cu cele dinaintea lor,
anticiparea obiecţiilor venite din partea unui oponent imaginar, fandînd
înainte şi înapoi, în atac şi în apărare .. ."1~ Acesta este mai degrabă un
procedeu al predicatorilor decît al scriitorilor, dar poate fi întîlnit la scriitorii
care sînt şi predicatori. Astfel, Luther, ale cărui comentarii au fost prezentate
mai întîi sub formă de prelegeri, exclama, nu rareori: "Mi se pare oare că aud
pe cineva zicînd ... ?", sau "Nu vă închipuiţi, nu-i aşa, că ... ?" Asemenea lui,
Billy Graham spune în mod constant: "Dar, Billy, aţi putea întreba ..... , şi
prezintă problema pe care crede că şi-o pun cei din auditoriul său.
În schiţa sa autobiografică, Crowded Canvas [Un fundal bogat în
evenimente] (1974), canonul Max Warren, fost secretar general al Societăţii
Misionare Bisericeşti, definea comunicarea ca o aptitudine specială

57
 PUTEREA PRED!CARII

de a devansa mctoda comunistă a ..gindirii duble" ~i de a rcaliza o .. gindire

cvadruplă" crc~tină ... Gindirca cvadruplă" inseamnă să gindcsc ccea cc \reau
să spun. apoi să mă gindesc cum ,·a înţelege celălalt ceea ce spun. apoi să
regÎndcsc ceea ce trebuie să spun, În aşa rei înCÎt atunci cînd o \'oi spunc. să
gîndească şi cI exact ccca ce gîndcsc şi cu! ..... Gîndirca c"adrupIă" implică un
mare efort mcntal ~i {) mare scnsibilitate spirituală.:'!

Indiferent cit de mult efort ar presupune acest fel de gîndire. ea face parte
din esenţa predicării dialogice şi atenuează ofensa pe care prediearea
Hutoritativă ar provoca-o în lipsa ei.

Revoluţia cibernetică

Cibernetica (de la kyhernetes, cirmaci) este ştiinţa care se ocupă cu studiul

mecanismelor de comunicare, atît omeneşti, cît şi electronice. adică. atît în
cadrul creierului uman, cît şi în interiorul computerului. Expresia "revoluţia
cibernetică" se referă la schimbările radicale apărute în comunicare ca
unnare a dezvoltării echipamentelor electronice complexe.
Marele preot al revoluţiei cibernetice a fost un remarcabil canadian
romano-catolic, profesorul Marshall McLuhan. EI a fondat Centrul pentru
Cultură şi Tehnologie de la Universitatea din Toronto, în 1963. şi a fost
directorul acestui centru timp de paisprezece ani: a murit în ultima zi a anului
1980. Influenţa lui McLuhan a ajuns la apogeu în anii '60. Prima dintre cărţile
sale, care s-a bucurat de o mare atenţie din partea publicului, Galaxia
GlItellherg: omul şi era tiparlllui, a fost publicată în 1962, iar cea mai
cunoscută carte a sa, Ul1de,~\·tanding Media: Tlle Extellsions of Man [Să
înţelegem mass-media. Extensiunea omului], a apărut în 1964. În timpul anilor
'70, popularitatea lui s-a diminuat şi întregul său sistem de gîndire a fost supus
unor critici extrem de dure, chiar ostile. Desigur, McLuhan a exagerat foarte
mult pe alocuri. Cu toate acestea, unul dintre criticii săi cei mai înverşunaţi, dr.
Jonathan Miller, care nu ezită să-i caracterizeze concluziile drept "bizare",
"absurde", "incoerente" şi chiar "ilogice", recunoaşte "interesul intens" cu
care l-a citit pentru prima dată şi faptul că "a organizat cu succes o dezbatere
asupra unui subiect care fusese neglijat prea multă vreme".3U
Este evident că atunci cînd praful controversei se va fi aşezat cu totul,
numele lui Marshall McLuhan va fi inclus printre cele ale pionierilor teoriilor
comunicării. Istoria nu va uita expresii precum "satul global", "suportul este
mesajul" (după cum este probabil şi "masajul") şi comunicarea "caldă" şi

58
 Ohiec!ii C011lel1lporane aduse predicârii

,.rece", care au intrat în vocabularul nostru. Ar fi o lipsă de înţelepciune să

considerăm că teoriile lui sînt depăşite; trebuie mai degrabă să încercăm să le
înţelegem.
Să începem cu interpretarea pe care el o dă istoriei. EI a considerat că
omul primitiv se bucura de o existenţă annonioasă prin folosirea echilibrată
şi simultană a celor cinci simţuri. Atunci cînd şefii de trib stăteau În jurul
t(lcului de tabără, ei comunicau unul cu celălalt Într-o manieră ,.recc" sau
degajată, primind informaţii şi impresii prin intermediul văzului, auzului.
atingerii. gustului şi mirosului. Această atmosferă idilică a fost Însă zguduită
de două invenţii dezastruoase. Prima a fost alfabetul fonetic. Anterior acestei
situaţii, scrierea pictografică antică (în China) şi cea hieroglifică (în Babilo-
nia) păstrau o legătură Între văz şi sunet. pentru că aveau o semnificaţie
vizuală. Dar În cazul alfabctului fonetic, "nişte litere lipsite de înţeles
scmantic sînt folosite pentru a corespunde unor sunete lipsite şi ele de
Înţeles semantic", provocînd o "ruptură bruscă Între experienţa auditivă şi cea
vizuală a omului ... ]' În consecinţă, alfabetul fonetic a destabilizat echilibrul
senzorial al omului, tăcînd din văz simţul dominant şi transformînd urechea
în ochi.
A doua transfomlare dezastruoasă (după schema lui McLuhan) a fost
inventarea tiparului mobil în secolul al XV-lea de către Johann Gutenberg
(tI468), principalul vinovat, în relatarea lui McLuhan. Tiparul a Însemnat
sfîrşitul tribalismului. EI a fragmentat unitatea colectivă a societăţii omeneşti
primitive. A tăcut din fiecare fiinţă omenească un individualist şi un
specialist, căci "capacitatea de a citi şi de a scrie ... ÎI rupe de lumea lui tribală
colectivă şi îl aruncă în izolare individuaIă".'2 Acum el se poate retrage
într-un colţ, de unul singur, cu spatele către lume, citind o carte. Mai mult,
atunci cînd citeşte, ochii lui urmăresc fiecare rînd tipărit şi astfel devine
prizonierul unei logici lineare, pierzînd în cele din urmă magia învăţării prin
intermediul celorlalte simţuri. Imaginaţia unui astfel de om ajunge să se
atrofieze, pentru că el devine literalist.
În 1844, o altă invenţie (cea a telegrafului, de către Samuel Morse) anunţa
zorii unei noi ere, şi anume a celei electronice. Dacă alfabetul şi tiparul
spori seră alienarea dintre oameni. "tendinţa mediilor electronice este de a crea
un soi de interdependenţă organică între toate instituţiile societăţii" ..1J
Oamenii care fuseseră detribalizaţi prin tipar sînt acum retribalizaţi prin inter-
mediul aparaturii electronice din ce în ce mai sofisticate. "Simultaneitatea
comunicării electronice ... face ca fiecare dintre noi să fie prezent şi accesibil

59
 PUTEREA PREDIC ĂRII

pentru oricare altă persoană din lume."J4 Intreaga lume a devenit astfel un "sat
global". 35
În această revoluţie socială, televiziunea a exercitat un rol major.
McLuhan susţine că ea a inversat procesul nociv care a Început o dată cu
apariţia alfabetului fonetic şi a tiparului, deoarece a redat oamenilor
beneticiile comunicării .. reci". "Mediul cald, scria el, este cel care
prelungeşte un singur simţ, conferindu-i o «Înaltă definiţie»" (adică o stare În
care conţine o "mare cantitate de date"). Un mediu "rece", pe de altă parte, În
loc de a bombarda un singur simţ cu multe infornlaţii, permite receptarea şi
colectarea gradată a informaţiei prin cîteva simţuri deodată. Diferenţa
crucială rezidă În cantitatea de informaţie pe care o furnizează un mediu şi În
cantitatea corespunzătoare care trebuie să fie furnizată de ascultător sau spec-
tator. "Mediile calde ... presupun o participare scăzută, iar mediile reci
presupun o participare ridicată sau o completare din partea auditoriului."';()
Televiziunea şi cuvîntul rostit sînt "reci" pentru că ambele cer o participare a
auditoriului, spune McLuhan. Prin Un11are, "televiziunea nu va putea rămîne
ceva de fond. Ea te angajează. Trebuie să fii Cli ea ...·;:
Este atunci televiziunea un rival serios al predicării, ca mijloc de
comunicare? A reuşit "cutia" din salon să Înlocuiască amvonul din biserică'?
Marshall McLuhan nu a răspuns la această Întrebare, pentru că nu şi-a pus-o
niciodată. Dar dacă şi-ar fi pus-o, probabil că răspunsul ar fi fost În mod
necesar ambivalent, fiindcă pe de o parte, el preţuia cuvîntul rostit (duşmanul
său numărul unu era "tiparul"), deoarece acesta este un mediu rece, care
"implică toate simţurile în mod dramatic".3x Astfel, cînd doi oameni vorbesc
unul cu celălalt, ei nu numai că se ascultă reciproc, ci unnăresc şi expresiile
faciale şi gesturile celuilalt, atingîndu-se uneori şi chiar simţind mirosul
caracteristic al interlocutorului. Toate acestea îşi au echivalentul În relaţia
dintre predicator şi congregaţie; cele mai multe biserici au chiar un miros
specific! Pe de altă parte, viitorul limbajului este pus în pericol de tehnologia
electronică, deoarece aceasta din urmă nu are nevoie de cuvinte.
"Electricitatea deschide drumul către o extindere a procesului conştiinţei
Înseşi, la o scară planetară, fără nici un fel de verbalizare." McLuhan părea să
ureze bun venit unei astfel de evoluţii, considerînd-o un fel de distrugere a
Turnului Babel; ea căpăta astfel o "dimensiune asemănătoare Cincizecimii, a
Înţelegerii şi a unităţii universale". S-ar putea renunţa la limbi, În favoarea
unei "conştiinţe cosmice universale", iar "lipsa limbilor vorbite ar putea duce
la perpetuarea an110niei şi păcii colective".39

60
 Ohiecţii contemporane aduse predicârii

Deşi Marshall McLuhan a avut visurile lui despre foloasele vorbirii şi ale
lipsei ei, eu unul consider că limbajul articulat este un dar special al omului.
un mijloc de comunicare extrem de bogat. o reflectare a chipului divin pe
care il purtăm in noi. Chiar dacă porumbeii pot ugui, măgarii pot rage,
maimuţele pot ţipa. iar porcii pot grohăi, doar fiinţele omeneşti pot vorbi.
Potrivit Bibliei, Dumnezeul cel viu este un Dumnezeu care vorbeşte. EI a
comunicat cu noi prin vorbire şi doreşte ca şi noi să comunicăm intre noi in
acelaşi fel. A refuza să facem asta ar insemna să ne sărăcim nespus de mult,
să coborîm demnitatea noastră pină la cea a păsărilor şi animalelor.
Din zilele de glorie ale lui Marshall McLuhan şi pină acum, inventarea
tranzistorului, care foloseşte cristale de siliciu in rolul de amplificatori
electronici foarte puternici. a transformat şi mai mult ştiinţa computerelor.
Computerele tranzistorizate. sau microprocesoarele, ale căror prime modele
ali inceput să tie scoase pe piaţă În 1975. fac deja ca strămoşii lor greoi din anii
'50 să pară la fel de arhaici precum dinozaurii. Aceste computere nu numai că
sînt suticient de mici ca să fie portabile şi mult mai ieftin de produs şi de
folosit, dar au deja o memorie mult Îmbunătăţită, înCÎt pot stoca o întreagă
enciclopedie într-un singur cip; ele pot să ajungă la o asemenea viteză, încît să
aibă un potenţial de alternare de un milion de miliarde pe secundă.
Sociologii încearcă să estimeze consecinţele revoluţiei aduse de cipul
electronic. Mulţi prezic că. cel puţin în anumite privinţe, lumea ar putea
deveni un loc mai sigur. deoarece un sistem universal bazat pe carduri de
credit va face ca În cele din urmă infracţiunile comise din cauza banilor să fie
o amintire; mai mult, dispozitivele de avertizare împotriva pericolului vor
conferi maşinilor mai multă siguranţă. prin evitarea coliziunilor. În acelaşi
timp. oamenii vor călători mai puţin. Necesitatea de a face naveta va
dispărea, deoarece industria va fi operată de roboţi, orele de lucru se vor
reduce, iar afacerile se vor descentraliza; "biroul şi casa se vor întrepătnmde.
sistemul de transport public va ti înlocuit de reţele uriaşe de transmisii de
date. iar automobilul de serviciu va fi înlocuit cu cel mai recent sistem de
videoconferinţă ...40
Revoluţia cibemetică se referă în special la procesarea de date. adică la
stocarea. folosirea lor. sortarea şi transmiterea lor. Toate formele actuale de
comunicare vor fi aşadar influenţate de ea. Un capitol din cartea lui Christo-
pher Evans, The Migh~l' Micro [Atotputemicul chip] (1979). se intitulează
"Moartea cuvîntului tipărit".41 După ce a scos În evidenţă că atît cărţile cît şi
computerele sînt În esenţă "modalităţi de stocare a infomlaţiei". el continuă şi

61
 PUTEREA PREDIC ĂRII

susţine ipoteza confonn căreia computerele sînt "net superioare" cărţilor, nu

atît pentru că devin din ce În ce mai mici şi mai ieftine, ci şi deoarece "cărţile
electronice" vor fi "dinamice", capabile să colecteze, să s0l1eze şi să prezinte
materialul. Mai mult, puterea lor de prezentare va include atît partea vizuală
(pe monitor), cît şi cea auditivă (prin acea stranie voce sintetică, numită
.,voce de computer").
Mai puţin Îmbucurătoare va fi reducerea contactelor interumane, pe
măsură cc noua reţea electronică face ca relaţiile personale să nu mai tie atit
de necesare. Într-o astfel de societate dezumanizată, părtăşia bisericii locale
va deveni din ce În ce mai importantei. deoarece membrii ei se Întîlnesc,
vorbesc şi se ascultă reciproc, dar nu prin intermediul unui ecran. În acest
context omenesc al dragostei reciproce, proclamarea şi ascultarea Cuvîntului
lui Dumnezeu va deveni cu atît mai necesară În vederea păstrării esenţei
umanităţii noastre.

b?tlucn!ll televiziunii
Mă Întorc acum la rivalitatea dintre "cutia vorbitoare" şi amvon. Desigur,
televiziunea este un factor important în viaţa oamenilor. În Marea Britanie,
98% din case au cel puţin un televizor şi, în medie, În fiecare locuinţă
televizorul stă deschis timp de 30-35 de ore pe săptămînă. Timpul de vizionare
În sine, în cazul unui adult, este Între 16 şi 18 ore pe săptămînă, ceea ce
Înseamnă că el petrece aproape 8 ani înaintea unui ecran de televizor.-I~
Statisticile americane conţin cifre şi mai mari. Potrivit unor sondaje realizate
în 1970 şi 1971, timpul mediu de vizionare pentru adulţi era de 23,3 ore pe
săptămînă. -13
Este extrem de greu să realizezi o estimare echilibrată a efectelor sociale
pe care le are televiziunea. Fără îndoială că beneficiile au fost enorme.
Televiziunea le dă oamenilor posibilitatea de a Împărtăşi evenimente şi
experienţe de la care altminteri (din cauza lipsei de timp, a banilor sau a
sănătăţii) ar fi excluşi. Ei pot participa la marile ocazii prilejuite de sărbători
sau momente de doliu naţional (o nuntă sau o Înmormîntare, Încoronarea unui
monarh sau instalarea unui preşedinte, sau vizita unui şef de stat dintr-o altă
ţară). Pot călători în locuri Îndepărtate pe care altfel nu şi-ar permite niciodată
să le viziteze În persoană. pot vedea unele dintre minunile prezente În natură.
Oamenii pot vedea filme. piese de teatru şi evenimente sportive, pot ţine
pasul cu ştirile din toată lumea, tiind stimulaţi să se intereseze de problemele

62
 Obiec!ii contemporane aduse predicârii

politice, sociale şi morale care sînt dezbătute la un moment oarecare. Toate

acestea sînt un mare cîştig.
Pe de altă parte, există un alt aspect care vizează tocmai predicarca şi
ascultarea predici lor. Televiziunea i-a adus pe oameni În situaţia de a nu mai
asculta cu atenţie. de a nu mai reacţiona şi. prin urmare. pentru predicator
este greu să menţină atenţia ascultători lor: ca să nu mai \'orbim despre ce
Înseamnă a obţine o reacţie adecvată din partea lor. De ce au ajuns lucrurile În
această situaţie'? Voi Încerca să rezum cinci dcctc dăunătoare ale televiziunii.
În primul rînd. televiziunea tinde să inducă oamenilor o stare de fellL'
ţi:::ică. Le oferă direct acasă divertisment, la o apăsare de buton. Aşadar, de ce
să nu te relaxezi Într-un fotoliu confortabil sau chiar să te .. Închini" inaintea
monitorului'! De ce să te mai oboseşti pînă la biserică'? Oamenii dependenţi
de tdevizor sint mai reticenţi la a ie~i din casă. au mai des decit ceilalţi
sentimentul că sînt \'ictimele unor intruziuni În spaţiul personal. Chiar dad
a~a-zisa "biserică electronică" din Statele Unite, care are o cotă de audienţă
enormă, a adus mari binecuvîntări oamenilor care nu mai pot ieşi din casă.
din cauza vîrstei sau a bolii. este discutabil dacă oamenii sănătoşi ar trebui să
o considere un substitut potrivit pentru participarea la serviciile bisericii
locale. Ecranul inhibă participarea personală deplină la păltăşie, la
sacramente, la Închinarea În comun, ca să nu mai vorbim de slujirea practică
şi de mărturia personală.
În al doilea rînd, televiziunea îi aduce pe oameni În situaţia de a avea o
giiulire necritică. Desigur, acest lucru n-ar trebui să se întîmple, iar cele mai
multe canale difuzează şi programe menite să stimuleze gindirea. Totuşi. cred
că Marshall McLuhan a exagerat în privinţa "participării" pe care o
presupune televiziunea. Mulţi oameni şed pasivi În faţa "cutiei vorbitoarc".
tocmai pentru că după o zi de muncă vor să aibă parte de puţin divertisment,
nu să participe activ sau, cu atît mai puţin. să gîndească. Prin unnare, boala
numită "spectatorită" se răspîndeşte. Oamenii nu mai pot asculta fără să
privească. Televizorul le oferă mai multe imagini decît argumente raţionale.
Desigur, McLuhan le ştia pe toate acestea. Crezînd în 196R că Richard
Nixon a pierdut alegerile prezidenţiale din 1960 din cauza imaginii mai
telegenice a lui John F. Kennedy, preocuparea consilierilor republicani ai lui
Nixon. În 1968, a fost de a-i conferi o "imagine adecvată mediului elec-
tronic",~~ În încercarea de a transfonna imaginea sa de pe ecran, din cea a
unui avocat rigid şi fără umor, În cea a unui om animat, plin de căldură. În
acest scop, l-au angajat pe Marshall McLuhan in funcţia de consultant şi au

63
 PUTEREA PREDICĂRII

răspîndit în tot anturajul lor fragmentele reprezentative din cartea sa Under-

st({l/{ling lv/ee/ia [Să Înţelegem mass-media]. McLuhan le-a scris: "Proble-
mele şi aspectele de politică sînt inutile În alegeri ... Modelarea imaginii de
ansamblu a unui candidat a luat locul discuţiilor legate de punctele de vedere
divergente ...~5 William Gavin, unul dintre principalii consilieri ai lui Nixon, a
căutat să impună următoarea strategie: "Îndepărtaţi-vă de logica lineară
obişnuită: transmiteţi mai degrabă un şir neîntrerupt dc imprcsii."~6 Apoi a
rezumat abordarea sa prin cuvintele: "Creaţi-i candidatului o imagine
simpatică printre alegători, şi bătălia este cîştigată În proporţie de două
treimi:·~7 Nu putcm să nu recunoaştem că imaginile sînt mai grăitoare decît
vorbele şi că fotografiile sînt mai puternice decît argumentele obişnuite. Dar
a Înlocui total cuvintele cu imagini Înseamnă a accepta că demnitatea umană
cedează În faţa slăbiciunii omeneşti. Creştinii n-ar trebui să se resemneze
tacit În faţa a tot ceea ce tinde să tocească facultatea de a discerne.
În al treilea rînd, televiziunea tinde să-i facă pe oameni insensihili din
punct de vedere emoţional. Într-un anume sens, este valabil tocmai opusul
acestei afinnaţii. Televiziunea a avut efectul benefic de a aduce În casele şi în
conştiinţele noastre, din punct de vedere vizual, scene la care altfel nu am fi
fost niciodată martori. Ororile războiului, privaţiunile aduse de foamete şi
sărăcie, devastările produse de cutremure, inundaţii şi uragane şi soarta
jalnică a refugiaţilor-toate acestea sînt supuse atenţiei noastre (după cum şi
trebuie să fie) mai mult ca niciodată. Nu mai putem Închide ochii În faţa lor. Şi
totuşi, putem face chiar şi acest lucru. Într-adevăr, e lesne de înţeles de ce.
Există o limită a volumului de durere şi de tragedie pe care emoţiile noastre ÎI
pot cuprinde. După un timp, cînd povara devine prea grea, fie apăsăm pe
telecomandă pentru a schimba canalul, fie Închidem cu totul televizorul, fie
continuăm să privim fără a mai simţi nimic, pentru că am ,,închis" emoţiile
noastre lăuntrice. Devenim apoi foarte abili În a ne construi un mecanism
defensiv emoţional. În acest punct, apelul la emoţii devine contraproductiv;
nu mai avem energia sentimentală pentru a răspunde la un astfel de apel. Mă
Întreb uneori dacă nu am ajuns chiar să vedem În jurul nostru o nouă generaţie
"împietrită faţă de Evanghelie", tocmai unnare a faptului că a fost bombardată
ad nuuseam* nu cu stereotipuri Îmbietoare ale Veştii Bune, ci cu imagini
televizate care au vătămat definitiv mecanismele lor de reacţie emoţională.

* În latină, În original - pînă la Îl1greţoşare (n.trad.).

64
 Obiecţii contemporane aduse predicării

În al patrulea rînd, televiziunea îi face pe oameni cOl~fuzi din punct de

vedere psihologic. Aceasta pentru că televiziunea aparţine tărîmului
artificialului şi al plăsmuiri lor iluzorii. Cele mai multe programe pe care le
vedem pe ecran nu au fost filmate în viaţa reală, ci într-un studio. Pentru a
folosi unul dintre jocurile de cuvinte ale lui McLuhan, care îi făcea pe criticii
lui să se crispeze, am putea spune că astfel de programe, ca şi filmele, nu
aparţin lumii văzute în mod obiectiv, ci prin obiectiv. 4x Chiar şi programelor
filmate în afara studiourilor le lipseşte autenticitatea, fie din cauză că în urma
filmării se face editarea (ex.: ştirile şi documentarele), fie pentru că, atunci
cînd sînt transmise în direct, avem parte doar de o experienţă mijlocită şi de o
participare de mîna a doua. Este adevărat că putem urmări un meci (prin
intermediul ecranului), putem auzi mulţimile ovaţionînd (prin intermediul
boxelor), dar în nici un caz nu putem simţi puterea distrugătoare a unui vînt, a
unei tomade sau mirosul dintr-o mahala infectă.
Tocmai acest element al măsluirii realităţii a fost prezentat de Malcolm
Muggeridge în 1976, în cadrul prelegerilor sale de la Londra despre
creştinismul contemporan, grupate sub titlul Christ and the Media [Hristos şi
mass-media]. El arăta "contrastul dintre plăsmuirile înşelătoare ale
mass-media şi realitatea lui Hristos".49 Muggeridge şi-a exprimat puternica
dorinţă personală "de a rămîne ancorat... în realitatea lui Hristos" şi de a-i
convinge şi pe alţii să facă la fel, "de a se lega de ea cu parîme, aşa cum în
vechime corăbierii se legau de catarg cînd furtuna mugea, iar marea era
înfuriată".so Întrebările pe care acest contrast le stîrneşte în mintea mea sînt
următoarele: cît de uşor pot oamenii trece dintr-o lume în cealaltă? Îşi dau
seama, atunci cînd aud Cuvîntul lui Dumnezeu şi I se închină, că sînt în sfirşit
în contact cu realitatea supremă? Sau ajung poate, mă tem, de la o stare de
realitate fictivă, la o alta care li se pare la fel, asemenea unor somnambuli
care visează, ca o consecinţă a faptului că televiziunea i-a introdus într-o
lume a iluzoriului, din care nu reuşesc să scape niciodată în întregime?
În al cincilea rînd, televiziunea tinde să le inducă oamenilor o stare de
inconsecvenţă morală. Nu vreau prin aceasta să spun că telespectatorii imită
în mod automat comportamentul sexual sau violent pe care îl văd la televizor.
Un studiu al Ministerului Afacerilor Interne Britanice din 1977, intitulat
Screen Violence and Film Censorship [Violenţa de pe ecrane şi cenzurarea
filmelor], deşi admitea că cercetarea sociologică fusese inadecvată, trăgea
concluzia că violenţa de pe ecrane "nu este de natură să-i determine pe
spectatorii obişnuiţi să se comporte într-un mod în care altfel nu s-ar fi

65
 PUTEREA PREDICĂRII

comportat".51 Raportul Annan, The Future of Broadcasting [Viitorul

transmisiilor televizate] (1977), a ajuns la o concluzie similară, deşi a
adăugat că există o preocuparea reală în rîndul publicului faţă de violenţa din
programul de televiziune şi că publicul ridică nişte probleme la care
realizatorii de programe trebuie să răspundăY
Influenţa "destabilizatoare" a televiziunii în privinţa moralei este mai
subtilă şi mai insidioasă decît incitarea directă. Ceea ce ni se întîmplă nouă
tuturor. dacă nu avem un discernămînt puternic. mereu în alertă, este că
percepţia noastră asupra a ceea ce este "normal", începe să se schimbe. Sub
impresia că "toată lumea procedează aşa" sau că astăzi nimeni nu prea mai
crede în Dumnezeu şi în standarde absolute de adevăr şi bunătate. apărarea
noastră este slăbită, iar valorile sînt modificate imperceptibil. Începem să
credem că violenţa fizică (atunci cînd sîntem provocaţi), promiscuitatea
sexuală (cînd sîntem ispitiţi) sau cheltuirea banilor într-o manieră
consumeristă extravagantă (atunci cînd sîntem îndemnaţi prin reclame) sînt
normele acceptate ale societăţii occidentale contemporane. Minciuna este
deci bine ticluită.
Cea mai vulnerabilă parte a populaţiei sînt, desigur, copiii. Ei sînt
categoria cea mai dependentă de televizor. În Marea Britanie "doi copii din
trei se uită la televizor între 3 şi 5 ore pe zi (între 21 şi 35 de ore pe
săptămînă)".53 În Statele Unite, copiii preşcolari constituie cea mai largă
audienţă pentru televizor, iar timpul lor mediu de vizionare este de cel puţin
30,4 ore pe săptămînă. 54 "Pînă la vîrsta de şaptesprezece ani, copilul amer-
ican obişnuit petrece 15.000 de ore uitîndu-se la televizor- echivalentul a
doi ani, zi şi noapte."55
În tulburătoarea ei carte intitulată The Plug-in Drug [Drogul electronic]
(1977), Marie Winn a documentat efectele pe care televiziunea le are asupra
copiilor americani. Potrivit tezei ei, copiii sînt afectaţi grav nu atît din cauza
conţinutului programelor de televiziune, cît de experienţa în sine de a privi la
televizor. Televizorul inhibă rezolvarea teme lor şi joaca în aer liber. De
asemenea, împiedică dezvoltarea limbajului, a imaginaţiei, a percepţiei, a
învăţării, a autocontrolului şi a relaţiilor cu ceilalţi. Mai mult, încurajează
pasivitatea şi diminuează creativitatea. Ajunge să tulbure viaţa normală de
familie şi, ceea ce este cel mai grav, induce aşa-numita "transă de
televiziune". "Nu numai că a înceţoşat distincţiile dintre real şi ireal pentru
spectatorii consecvenţi, ci... a atenuat sensibilitatea lor la evenimentele
reale."56

66
 Obiecţii contemporane aduse predicării

Trăgînd linie şi adunînd, observăm cărezultatul este inactivitate fizică,

moleşeală intelectuală, oboseală emoţională. confuzie psihologică şi
dezorientare morală: toate acestea sînt sporite prin expunerea prelungită la
emisiunile televizate. Iar copiii sînt cei mai afectaţi dintre toţi.
Cum ar trebui să reacţionăm la aceste critici ale efectelor pe care le
produce televiziunea azi? Nu vreau să sugerez prin aceasta că trebuie să ne
vindem cu toţii televizoarele sau să le spargem, ori că trebuie să dăm ceasul
inapoi pînă la epoca dinainte de apariţia televiziunii. Un asemenea
comportament retrograd ar fi nu numai inutil. ci şi imposibil de pus În
practică. Cele mai multe tendinţe negative pe care le-am descris se datorează
nu atît canalului mediatic în sine, cît mai degrabă calităţii slabe a unor
programe şi faptului că oamenii le unnăresc într-o manieră obsesivă, fără
ochi critic. La o evaluare echilibrată, televiziunea. ca mijloc mediatic, ar avea
potenţialul de a oferi mai multe binecuvîntări decît blesteme. Totuşi, unde
este problema şi ce este de făcut?
În primul rînd, părinţii creştini trebuie să exercite o disciplină mai mare
În privinţa accesului copiilor lor la "cutia vorbitoare". În Marea Britanie,
79% dintre copii "spun că părinţii lor nu exercită nici un control asupra
numărului de ore pe care le petrec uitîndu-se la televizor săptămînal sau
lunar".57 Astfel, unnărirea fără discernămînt a emisiunilor televizate expune
unnătoarea generaţie la fenomenul "propagandei consensului", la ceea ce
Peter Abbs numeşte "cultură de masă". EI susţine că omul este "creatura care
imită cel mai repede şi care învaţă foarte mult prin imitaţie" (Aristotel), că
prin unnare copiii absorb valori şi simboluri culturale acceptate şi că în
societatea noastră ele sînt create de elitele comerciale.sl!
În al doilea rînd, creştinii ar trebui să încerce să pătrundă în lumea
mass-media, pregătindu-se să devină ei Înşişi autori de scenarii de
televiziune, producători şi prezentatori. Nu ne putem plînge de standardul
scăzut al multor programe curente, dacă nu luăm nici o iniţiativă constructivă
pentru a oferi alternative care să fie de acelaşi nivel tehnic sau chiar mai
bune, dar mai sănătoase pe ansamblu. În alte perioade ale istoriei, pe măsură
ce s-a dezvoltat un nou mediu de comunicare (scrisul, pictura, muzica,
teatrul, tiparul, filmul, radioul), creştinii au fost printre primii care au înţeles
potenţialul lui şi l-au folosit În slujire, pentru Închinare şi evanghelizare.
Acelaşi lucru ar trebui să se întîmple şi în cazul televiziunii. Într-adevăr, în
unele părţi ale lumii, acest proces se desfăşoară deja.

67
 PUTEREA PREDlCĂRII

În al treilea rînd, predicatorii trebuie să ţină cont că cei din biserică sînt
sub influenţa televiziunii. Avem o sarcină colosală, dacă ne propunem să
contracarăm tendinţele devastatoare ale televiziunii moderne. Nu ne mai
putem permite să presupunem că oamenii vor să asculte predici sau că sînt în
stare să le urmărească. Dacă sînt obişnuiţi cu imagini în mişcare derulate
foarte rapid, ne putem oare aştepta să acorde atenţie unei singure persoane
care vorbeşte fără zorzoane, fără glume şi fără elemente spectaculoase care
să-i facă să privească? Nu este oare peste puterile lor? Prin unllare, atunci
cînd începe predica, mulţi "se deconectează". Aproape că poţi să auzi c1icul.
Nu cred, însă, că acesta este un motiv întemeiat pentru a renunţa la predicare,
căci (aşa cum voi arăta mai jos) predica este caracterizată de ceva unic, de
neînlocuit. Dar, desigur, va trebui să luptăm ca să cîştigăm atenţia oamenilor.
Nimic din ceea ce este plictisitor, şters, demodat, Încet sau monoton nu poate
rezista În epoca televiziunii. Televiziunea Îi pune pe predicatori În situaţia de
a prezenta adevărul într-o manieră atractivă, prin varietate, culoare, ilustraţii,
umor şi dinamism. Şi, În plus, deşi nimic nu poate înlocui predicarea, ea
trebuie să fie totuşi îmbogăţită.

Procesul de i'nvăţare
Există patru moduri în care învaţă oamenii: ascultînd, purtînd discuţii cu alţii,
observînd şi descoperind. Altfel spus, oamenii învaţă prin auzire,
conversaţie, observare şi participare. (1) Prima metodă este cea mai directă,
cînd gura se adresează urechii, vorbitorul se adresează ascultătorului şi,
desigur, include predicarea. Dar nu este în nici un caz cea mai eficientă.
"Celor mai mulţi oameni le vine greu să Înţeleagă concepte verbale abstracte.
Ei si'nt suspicioşi faţă de ureche; nu au Încredere În ea. În general, ne simţim
mai în siguranţă cînd lucrurile sînt vizibile, cînd «putem vedea cu ochii
noştri»."s9 În consecinţă, celelalte trei aspecte ale procesului de învăţare ar
trebui să-şi aibă locul lor în programul de educaţie creştină din fiecare
biserică locală.

(2) Dialegesthai, "a avea discuţii", "a se contrazice", este un verb folosit
adesea de Luca pentru a descrie predicarea lui Pavel în scopul evanghelizării.
"A discutat cu ei, din Scripturi", mai ales cu iudeii. Putem presupune că era
un dialog în care Pavel mai întîi îşi expunea teza, urma apoi un timp în care se
puneau întrebări, se prezentau obiecţiile, iar apoi el venea cu răspunsul la

68
 Obiecţii contemporane aduse predicării

întrebările şi criticile lor. Fără îndoială că o astfel de metodă era folosită şi în

catechesis, instruirea noilor convertiţi. După cum astăzi o prelegere
universitară este completată de seminarii sau colocvii (în care există un con-
tact apropiat între profesor şi studenţi), la fel şi în biserică, predica ar trebui
să tie completată cu o serie de ore de studiu şi grupuri de discuţii.
Un prieten de-al meu. care este lector universitar, mi-a împărtăşit odată,
cu mare francheţe, frustrările pe care le-a simţit în rapot1 cu predicarea din
biserica sa. "Am căutat luni de zile, chiar ani. mi-a spus el, ocazia de a-mi
face cunoscută reacţia la predică şi am tînjit după ea." În opinia lui, liderii
laici ai bisericii ar trebui să participe, alături de pastor, la stabilirea temelor de
predică, iar uneori ar trebui să predice ei înşişi. dacă au darul şi pregătirea
necesară. Dar principala lui preocupare era contrastul dintre metoda de
învăţare de la universitate şi cea de la biserică. "În cadrul unui curs
universitar, există posibilitatea de a răspunde imediat, de a întrerupe şi de a
pune întrebări: acestea sînt chiar încurajate. deoarece clasa este un forum
pentru discuţii." În biserica sa însă nu existau astfel de ocazii; orice fel de
feed-back era neglijat.
Am Încercat, în biserica din Londra, să încurajăm diferite fonne de
reacţii la predicare. În afară de "Grupul de începători", pentru noii creştini, şi
"Grupurile de părtăşie", pentru creştinii maturi, am înfiinţat grupul
"Agnosticii Anonimi", pentru ca cei care au întrebări să fie încurajaţi să le
aducă În discuţie, să dea glas îndoielilor lor, rară nici o reţinere. Întîlnirile
pentru discuţii au loc uneori şi după biserică. Oamenii sînt invitaţi să-şi aducă
un sandviş şi, după predica de dimineaţă, legată de un subiect actual, să
rămînă la unnă ca să se alăture discuţiei pe tema respectivă. Există sesiuni de
întrebări mai generale care se ţin după o serie de predici, iar ocazional am
organizat o sesiune mai lungă de dezbateri.
Unul dintre predicatorii noştri a dat comunităţii trei ocazii separate de a
răspunde la întrebările pe care le-a pus pe baza textului din care predica.
Textul era din Filipeni 1: 12-19, unde Pavel vorbeşte despre creştinii care
aveau "mai multă Îndrăzneală" în mărturisirea lor, ca unnare a exemplului
său, şi despre motivele diverse care stăteau la baza predicării lor. Predicatorul
ne-a cerut mai întîi să scriem modalităţile concrete prin care i-am putea
încuraja pe alţii să fie mai îndrăzneţi în mărturia lor sau prin care am putea
noi înşine imita îndrăzneala lor. În al doilea rînd, ne-a invitat să discutăm cu
cei de lîngă noi, din biserică, factorii care, în situaţia noastră, fie împiedicau,
fie ajutau mărturia noastră. Apoi, În al treilea rînd, a folosit un retroproiector
 PUTEREA PREDICĂRII

pentru a afişa o listă de opt motivaţii diferite care stau la baza evanghelizării
şi ne-a îndemnat să mărturisim fiecare înlăuntrul nostru care dintre ele ne-au
caracterizat pînă atunci. Fiecare sesiune a durat trei minute. A fost o
experienţă benefică; i-a angajat pe oameni. vrînd-nevrînd, în dialog şi ne-a
obligat să abordăm textul Într-un mod foarte practic. Într-o atmosferă mai
informală. într-o adunare mai mică, nu văd nici un motiv pentru care -- cel
puţin uneori - întrebările legate de predică să nu fie încurajate imediat ce
aceasta a luat sfirşit.
(3) "Observarea" presupune o gamă largă de materiale vizuale auxiliare.
Desigur, cele două sacramente, Botezul şi Cina Domnului. sînt simboluri
vizuale instituite de sus, "cuvinte vizibile" care pun în scenă harul lui
Dumnezeu În mîntuirea prin Hristos. Unii predicatori folosesc tabla sau
retroproiectoare în cadrul expunerii, în timp ce alţii folosesc tilme sau
diapozitive. Unele prezentări dramatizate de scurtă durată, care ilustrează un
adevăr al lecţiei sau al predicii, pot avea un impact puternic. Există deja un
precedent biblic al acestora, în pildele vii ale lui Ezechiel. Unele biserici
reintroduc, de asemenea, "dansul" liturgic, deşi probabil că ,.mimarea" ar fi
un cuvînt mai potrivit, din moment ce acţiunea constituie o manifestare
tăcută a Închinării. Ar fi şi mai bine dacă "dansul" ar însoţi şi ar încerca să
interpreteze cuvintele unei cîntări sau ale unui psalm. Atunci cînd
dramatizarea, dansul şi dialogul îşi dau mîna, rezultatul, s-ar putea spune, e
un fel de "închinare tridimensională (30)".
Apoi există alte două materiale vizuale auxiliare pe care le-a rînduit
Dumnezeu Însuşi. Mai întîi, EI l-a rînduit pe pastor ca exemplu ilustrativ
pentru congregaţie. Lui Tit i s-a spus: "Şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte
bune, în toate privinţele." Iar Timotei trebuia, de asemenea, să fie "o pildă
pentru credincioşi: În vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie"
(Tit 2:7; I Tim. 4: 12). În ambele texte, substantivul folosit este t;pos, "tip"
sau "model", un cuvînt folosit şi cu referire la personajele vechi-
testamentale, al căror exemplu poate fi o avertizare sau o încurajare pentru
noi. Noi, predicatorii, nu ne putem aştepta să comunicăm eticient de la
amvon, dacă atunci cînd nu mai sîntem la amvon ne contrazicem singuri.
În al doilea rînd, Dumnezeu a intenţionat ca şi comunitatea să fie un
exemplu ilustrativ pentru lume. Dacă dorim ca Evanghelia noastră să fie
credibilă, trebuie să fim întruchiparea ei. Din păcate, aşa cum pe bună
dreptate scria Gavin Reid, "indiferent dacă bisericii îi place sau nu acest

70
 Obiecrii contemporane aduse predicării

lucru, ea comunică în pennanenţă - în manieră nonverbală - şi mare parte

din ceea ce «spune» este contrară adevăratei ei trăiri".60
(4) AI patrulea mod în care învaţă oamenii este prin descoperire şi prin
practicare. Bineînţeles, oamenii au folosit dintotdeauna această metodă de
învăţare. Un copil învaţă să înoate numai dacă înoată efectiv; învaţă să
meargă pe bicicletă exersînd aceasta. Din cele mai vechi timpuri, o meserie
se învăţa în unna unei ucenicii practice. Astăzi, "participarea" - în luarea de
decizii politice sau în procesul de învăţare - este accentuată mai mult ca
niciodată. Şcolarii sînt încurajaţi să se angajeze în diverse proiecte create de
ei, mai ales în domeniul matematicii şi al ştiinţelor, şi să descopere ei înşişi
anumite lucruri. Aceasta este educaţia "axată pe copil" sau metoda de
învăţare "euristică".
În cazul adulţilor, cel mai bun exemplu este călătoria. Să luăm, de pildă,
Ţara Stintă. Putem asculta prelegeri, putem citi cărţi, putem vedea filme şi
diapozitive şi putem discuta cu alţi turişti. Dar nimic nu se compară cu o
vizită personală în această ţară. Atunci putem absorbi impresii prin toate cele
cinci simţuri. Vom vedea cu ochii noştri Lacul Galileii şi dealurile Samariei.
Vom auzi zgomotul celor ce se tocmesc în pieţe şi behăitul unei turme
amestecate, de oi şi de capre. Vom putea atinge un măslin bătrîn şi noduros,
după cum vom putea lua în pumni apă din Iordan, lăsînd-o apoi să se scurgă
printre degete. Vom gusta strugurii din Israel sau dulceaţa unei smochine, a
unei portocale sau a unei rodii. Vom simţi mirosul florilor de pe cîmp. Şi
atunci întreaga Biblie prinde viaţă! Am "descoperit" ţara în mod personal.
Acelaşi principiu ar trebui să opereze şi în biserica locală. Predicarea
biblică şi învăţătura despre rugăciune şi evanghelizare sînt indispensabile.
Dar în astfel de activităţi practice, expunerea teoriei nu este suficientă. Putem
învăţa să ne rugăm doar atunci cînd ne rugăm efectiv, mai ales într-un grup de
rugăciune. Putem învăţa să evanghelizăm doar atunci cînd mergem împreună
cu un creştin mai experimentat, fie pentru a mărturisi la un colţ de stradă, fie
pentru a vizita pe cineva acasă. Mai mult, prin participarea activă ca membri
ai Trupului lui Hristos, vom învăţa semnificaţia Bisericii aşa cum este ea
descrisă în Noul Testament. O întîlnire de părtăşie este un eveniment în
cadrul căreia o persoană se simte acceptată, bine primită şi iubită. Într-un
astfel de mediu, conceptele abstracte precum iertarea, reconcilierea şi
părtăşia îmbracă o formă concretă, iar adevărul predicat capătă viaţă.
Aşadar, modul în care învăţăm este un proces divers şi bogat. Asimilăm
cunoştinţe şi experienţe în permanenţă, direct şi indirect, conştient şi

71
 PUTEREA PREDICĂRII

inconştient, şi
imagini, ascultînd şi privind, discutînd şi desco-
prin cuvinte
perind, prin absorbţie pasivă şi prin propria noastră participare la acţiune.
Cum putem însă acum să venim cu argumente în favoarea predicării?
Daţi-mi voie să încerc. Elementele nou-apărutei ştiinţe a "teoriei
comunicării" nu sînt prea cunoscute. Pentru exemplul de care am nevoie voi
face apel la studiul introductiv al lui David K. Berlo. Tlle Process of COI1lI11 lI-
nication [Procesul comunicării] (1960). Pornind de la ee le trei elemente
clasice, "vorbitor, public şi vorbire", care apar În Retorica lui Aristotel. dr.
Berlo Îşi dezvoltă argumentaţia după cum urmează. Mai întîi, există o "sursă"
(persoana care doreşte să comunice), care are un "mesaj" de transmis. În al
doilea rînd, sursa trebuie să "codifice" mesajul În simboluri (cuvinte sau
imagini) şi, În al treilea rînd, să aleagă un "canal" sau mediu prin care să-I
transmită (dacă este vorba de cuvinte, ele pot fi rostite, scrise, transmise prin
telefon sau prin radio; dacă este vorba de imagini, ele pot fi desenate, pictate,
mimate sau filmate). În fine, există un "destinatar" care este ţinta comunicării
şi care trebuie să "decodifice" sau să interpreteze mesajul. Dr. Berlo rezumă
situaţia astfel: "Comunicarea presupune şase componente principale: sursa,
emiţătorul (care transmite semnale), mesajul, canalul, receptorul (care
primeşte semnalele) şi destinatarul. Sursa codifică un mesaj. Mesajul
codificat este transmis prin intermediul unui canal. Mesajul este apoi
decodificat şi interpretat de către receptor."61
Deoarece sursa şi emiţătorul sînt de obicei aceeaşi persoană, la fel
receptorul şi destinatarul, prefer să simplific acest model la patru elemente,
adică sursa (care comunică), mesajul (ceea ce are de comunicat), codul şi
canalul (modul în care comunică) şi receptorul (cui se adresează
comunicarea). Sînt de părere că, deşi predicarea ca mijloc de comunicare se
conformează tuturor celorlalte mijloace, ea este totuşi o modalitate slii
generis: Nu există nici o altă formă de comunicare care să-i semene şi care
să o poată Înlocui. Aceste patru elemente ale ei sînt speciale, iar În această
combinaţie ele sînt unice. Vom vedea de ce.
Sursa, cel mai adesea, este un pastor (deşi ar putea fi şi un predicator
neordinat) care crede că este chemat de Dumnezeu să predice şi a cărui
chemare a fost recunoscută de biserică (deoarece ea îl autorizează, printr-o
Însărcinare solemnă, să-şi exercite lucrarea), care se roagă şi aşteaptă ca voia

• În latină, În original- unică În felul ei (n. trad.)

 Ohiecţii contemporane aduse predicării

lui Dumnezeu să-i confinne chemarea împutemicindu-I prin Duhul Sfint.

Aceasta, aşadar, nu este o "sursă" de comunicare obişnuită. Cel puţin la
modul ideal, predicatorul vorbeşte de la amvon pentru că a fost chemat în
chip divin, însărcinat cu o misiune specială şi împuternicit ca atare, tiind un
slujitor al lui Dumnezeu, un ambasador al lui Hristos, un martor al lui Hristos
plin de Duhul Sfint.
"Receptorul" (sau "receptorii") sînt membrii comunităţii creştine (căci
nu mă gîndesc acum la predicarea în vederea evanghelizării) care s-au strîns
anume în Ziua Domnului "pentru a-I aduce laudele lor" şi "pentru a asculta
Cuvîntul Lui cel sfint". Există deci o profundă empatie între predicator şi
adunare, care izvorăşte din credinţa lor comună. Păstorul are sarcina de a
hrăni turma, după cum ispravnicul este chemat să administreze bunurile
stăpînului. Ambele părţi ştiu acest lucru. În parte, s-au adunat tocmai În acest
scop. În aer plutesc parcă aşteptările ascultători lor. Aşadar, rugăciunea
dinainte de începerea predicii nu este (sau nu ar trebui să fie) o formalitate
lipsită de conţinut. Ea este mai degrabă o ocazie vitală pentru predicator şi
pentru auditoriu de a se ruga unul pentru celălalt, de a se pune la dispoziţia lui
Dumnezeu, de a se smeri înaintea Lui, pentru ca vocea Lui să se audă, iar
slava Lui să fie văzută.
"Mesajul" este însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu. Oamenii nu s-au adunat să
asculte o fiinţă omenească, ci să-L întîlnească pe Dumnezeu. Ca şi Maria din
Betania, îşi doresc să stea la picioarele lui Isus şi să-I asculte învăţătura. Ei
sînt flămînzi spiritual. Pîinea pe care o doresc este Cuvîntul lui Dumnezeu.
Atunci care sînt codul şi canalul de comunicare? Evident, codul este
reprezentat de cuvinte, iar canalul este vorbirea. Totuşi, comunicarea nu
trebuie să fie înţeleasă nici în tenneni fizici (de la amvon spre bănci), nici În
termeni omeneşti (o gură care vorbeşte şi multe urechi care ascultă), ci În
tenneni divini (Dumnezeu care vorbeşte poporului Său, prin slujitorul Său).
Acest context de ansamblu face ca predicarea să fie unică. În timpul
predicării, poporul lui Dumnezeu stă în prezenţa Lui Dumnezeu, pentru a
auzi Cuvîntul lui Dumnezeu prin slujitorul lui Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care continuu să susţin că predicarea rămîne o
fonnă de comunicare sui generis, chiar şi în această epocă saturată de cele
mai elaborate mijloace de comunicare. Nici filmul sau piesa de teatru, nici
scenetele sau dialogul, nici seminariile sau prelegerile, nici şcoala duminicală
sau grupurile de discuţie nu cuprind aceste elemente combinate astfel. Nu
idealul sau atmosfera predicării sînt cele care îi conferă unicitate, ci realitatea

73
 PUTEREA PREDICĂRII

ei. Dumnezeul cel viu este prezent, potrivit promisiunilor cuprinse În

legămînt, în mijlocul poporului Său care se închină: El a promis să li Se
reveleze prin Cuvînt şi prin sacrament. Nimic nu poate înlocui aceasta.
Deşi folosea limbajul întlorat de acum un secol, Matthew Simpson a
realizat un rezumat admirabil al unicităţii predicării ca eveniment. El a scris
despre predicator:

Tronul său este amvonul: el şade în locul lui Hristos; mesajul său este Cuvîntul
lui Dumnezeu: Împrejurul lui sînt suflete nemuritoare; Mîntuitorul, nevăzut.
este lîngă el; Duhul Sfint învăluie cu prezenţa Lui întreaga adunare: îngerii au
privirile aţintite asupra lor. iar cerul şi iadul aşteaptă cuvîntul. Ce Întilnire
măreaţă şi ce mare responsabilitate!/l~

Astfel, Cuvîntul şi închinarea Îşi aparţin reciproc în mod indisolubil.

Orice închinare reprezintă un răspuns inteligent, plin de iubire, la revelaţia lui
Dumnezeu, pentru că este adorarea Numelui Său. Prin urmare, Închinarea
care doreşte să fie plăcută lui Dumnezeu nu se poate realiza fără predicare.
Predicarea înseamnă să faci cunoscut Numele Domnului, iar închinarea
înseamnă să lauzi Numele Domnului care a fost făcut cunoscut. Departe de a
reprezenta o intruziune în Închinare, citirea şi predicarea Cuvîntului sînt de
fapt elemente indispensabile ale acesteia. Cele două nu pot fi separate.
Într-adevăr, această separare anormală explică nivelul scăzut al unei atît de
mari părţi din Închinarea contemporană. Închinarea noastră este sărăcăcioasă
pentru că şi cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este săracă, iar
cunoaşterea despre Dumnezeu este săracă pentru că predicarea este săracă.
Dar cînd Cuvîntul lui Dumnezeu este prezentat în toată plinătatea lui, iar
adunarea începe să întrezărească slava Dumnezeului cel viu, se va pleca
înaintea tronului Său într-o atitudine de teamă solemnă şi de bucurie
minunată. Doar predicarea poate face aceasta, pentru că ea este proclamarea
Cuvîntului lui Dumnezeu în puterea Duhului lui Dumnezeu. Iată de ce
predicarea este cu adevărat unică şi de neînlocuit.

o biserică ce şi-a pierdut încrederea în Evanghelie

Pierderea contemporană a încrederii în Evanghelie este una dintre
principalele piedici în calea predicării. "A predica" (kerussein) înseamnă a-ţi
asuma rolul pristavului sau al crainicului din vechime, pentru a proclama un
mesaj, în timp ce "a evangheliza" (euangelizesthai) înseamnă a răspîndi veşti

74
 Obiecţii contemporane aduse predicării

bune. Ambele metafore presupun că ni s-a încredinţat ceva ce trebuie să

vestim: kerllssein depinde de kelJ'gma (proclamare sau anunţare), iar
ellangelizesthai de ellangelion (Evanghelia). Predicarea este imposibilă fără
un mesaj clar, prezentat cu încredere. Şi totuşi, exact aceasta pare să lipsească
bisericii din zilele noastre.
Nu că acest fenomen ar fi unul nou. De-a lungul istoriei Bisericii,
pcndulul a oscilat între perioade de încredere şi perioade de îndoială. În 1882,
de pildă, Macmillan publica un eseu scris de Sir Johl1 Pentland Mahaffy,
intitulat Tlle Decay of Modern Preaching [Decăderea predicării moderne]. La
începutul secolului trecut, canonul J. G. Simpson din Manchester deplîngea
absenţa predicii autoritare din Anglia: "Nu numai că stirpea marilor
predicatori pare să se fi stins, dar şi puterea amvonului a început să intre în
declin ... Amvonul de astăzi nu are un mesaj clar, răsunător şi hotărît." Nu e
deci de mirare că un copil, obosit de mesajul plictisitor al unui predicator, i-a
spus mamei: "Mami, plăteşte-i lui nenea şi hai să plecăm acasă."C,)
Acum, la începutul secolului XXI, sîntem conştienţi că erodarea
credinţei creştine în Occident continuă. Relativitatea se aplică acum atît
doctrinelor, cît şi eticii, iar absoluturi le au dispărut. Darwin i-a convins pe
mulţi că religia este doar o fază a evoluţiei, Marx că este un fenomen socio-
logic, iar Freud că este o nevroză. Autoritatea Bibliei a fost, în concepţia
multora, subminată de critica biblică. Studiul religiilor comparate a făcut din
creştinism o religie printre multe altele şi a încurajat ascensiunea
sincretismului. Existenţialismul taie rădăcinile noastre istorice, insistînd că
nimic nu contează în afară de întîlnirea cu Dumnezeu şi decizia de moment.
Există apoi contestări le făţişe ale teologiei radicale sau seculare, contestări
care vizează personalitatea iubitoare, infinită a lui Dumnezeu şi dumnezeirea
lui Hristos. Aceste lucruri au contribuit la pierderea îndrăznelii pe care o
aveau predicatorii. Unii mărturisesc deschis că au ajuns să considere că
funcţia lor este aceea de a-şi împărtăşi îndoieli le cu restul comunităţii.
Alţii arborează o falsă modestie, insistînd că "prezenţa creştinismului" în
lume nu trebuie să fie caracterizată doar de slujire, ci şi de discreţie. Aceştia,
dacă ajung să accepte vreun rol activ, îl înţeleg în termenii dialogului şi nu ai
proclamării; creştinii ar trebui, potrivit acestei păreri, să ia loc cu umilinţă
lîngă omul secular şi să-i dea voie acestuia să-i înveţe. Îmi amintesc foarte
bine cum la Adunarea a IV-a a Consiliului Mondial al Bisericilor din
Uppsala, Suedia, din 1968, unul dintre secretarii consiliului de la Geneva a
propus pentru secţiunea legată de "misiune" includerea următoarei propoziţii
 PUTEREA PREDlCĂRII

În raportul lor: .,În acest dialog, Hristos vorbeşte prin fratele nostru, corectînd
imaginea noastră defomlată despre adevăr." La prima vedere, părea o
exprimare nevinovată, pînă ce realizai că ,,fratele" se referea la partenerul
necreştin de dialog. Dacă această propoziţie era acceptată, ar ti fost singura
menţiune din această secţiune a raportului despre faptul că Hristos vorbeşte şi
ar fi sfirşit prin a susţine că evanghelizarea este proclamarea Evangheliei de
către necreştin creştinului!
Acesta este un exemplu extrem, dar dezvăluie foarte bine amploarea
acestei false smerenii. care refuză să susţină unicitatea şi supremaţia
Domnului nostru Isus Hristos. Întreaga biserică pare să treacă prin această
criză de identitate, in care nu mai este sigură pe sine, ci mai degrabă confuză
În legătură cu mesajul şi misiunea ei. Michael Green rezumă această stare in
maniera sa obişnuită, fără ocolişuri. în prefaţa cărţii sale The Truth of God
Incamale [Adevărul Dumnezeului intrupat], replică pe care a dat-o lucrării
The Myth of Gud Incamate [Mitul Dumnezeului intrupat]. Prefaţa se
intitulează "Scepticismul din biserică" şi Green scrie: "În ultimii patruzeci şi
cinci de ani... am asistat la o reticenţă crescîndă de a accepta integral
creştinismul tradiţional, credinţa în inspiraţia Bibliei şi in Hristos cel intrupat,
şi la o tendinţa crescîndă de a adapta creştinismul la chipul veacului. ,,(>4
Este clar că încercarea de recuperare a predicării nu are nici o şansă, dacă
nu se realizează în prealabil o recuperare a convingerilor creştine de bază.
Trebuie să ne recîştigăm încrederea in adevărul, relevanţa şi puterea
Evangheliei şi să incepem să fim din nou inflăcăraţi de puterea ei. Este sau nu
Evanghelia vestea bună de la Dumnezeu? Campbell Morgan, un predicator
talentat, care în secolul trecut a fost predicator la Westminster Chapel din
Londra, în două perioade diferite, a fost destul de ferm în această privinţă:

Predicarea nu este proclamarea unei teorii sau analiza unor îndoieli. Un om are
dreptul de a proclama o teorie oarecare sau de a discuta cu alţii pe marginea
îndoieli lor sale. Dar aceasta nu este predicare. "Arată-mi beneficiul
convingerilor tale. dacă este vreunul. Păstrează-ţi îndoielile pentru tine; am
suficiente eu însumi", spunea Goethe. Nu predicăm niciodată atunci cînd nu
facem decît să înşirăm speculaţii. Desigur, facem şi aşa. Uneori nu putem să nu
speculăm. Dar eu, unul, spun: "Acum speculez; nimeni să nu mai ia notiţe."
Speculaţiile nu înseamnă predicare. Nici proclamarea unor negaţii nu este
predicare. Predicarea este proclamarea Cuvîntului, adevărul aşa cum a fost
revelat el. 65

76
 Obiecţii contemporane aduse predicării

Recuperarea moralei creştine

Atunci cum ne putem aştepta ca recuperarea moralei creştine să aibă loc?
Vom fi oare în stare să devenim un ecou al afirmaţiilor pe care le face Pavel,
neînfricat, în perspectiva vizitei sale la Roma imperială? "Eu sînt dator şi
Grecilor şi Barbarilor, şi celor Învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Astfel, În ce mă
priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din
Roma. Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este
puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede: Întîi a Iudeului,
apoi a Grecului" (Rom. 1: 14-16). În prezent, atitudinea bisericii faţă de
evanghelizare ar putea fi rezumată tocmai în termeni opuşi: "Nici un fel de
entuziasm, nici un fel de simţ al obligaţiei, ci mai degrabă o jenă
considerabilă." Cum am putea oare transfomla toate acestea în atitudinea
apostolică de tipul "sÎnt dator... am o vie dorinţă ... nu mi-e ruşine'''?
Mai întîi, trebuie să facem distincţie între cuvinte similare, precum
siguranţă, convingere, prezumţie şi bigotism. Convingerea este acea stare În
care cineva este profund convins, iar siguranţa este starea În care este sigur,
prin dovezi sau argumente adecvate, că ceva este adevărat. Prezumţia este o
supoziţie prematură cu privire la un adevăr, o Încredere care se bazează pe
premise inadecvate sau insuficient examinate. Bigotismul este atît orb, cît şi
Încăpăţînat; bigotul Închide ochii În faţa dovezilor şi se cramponează de
opiniile sale, indiferent de situaţie. Prezumţia şi bigotismul sînt incompatibile
cu orice preocupare serioasă pentru adevăr şi pentru Închinarea la Dumnezeul
adevărului. Convingerea şi siguranţa creştină sînt rezonabile şi acceptabile cel
puţin într-o anumită măsură, deoarece ele se bazează pe dovezi istorice solide
sau, aşa cum spun autorii Noului Testament, pe "mărturie". Verbele "a
cunoaşte",,,a crede" şi "a fi convins" sînt frecvent Întîlnite În Noul Testament.
Credinţa şi Încrederea sînt privite ca norme ale experienţei creştine, nu ca
excepţii. Într-adevăr, nu rareori apostolii şi evangheliştii le spun cititorilor lor
că scopul a ceea ce scriu (indiferent dacă este mărturia lor personală despre
Isus sau cea a altor martori oculari) este "ca să ştiţi" sau "ca să credeţi" (ex.:
Luca. 1: 1-4; Ioan 20:31; 1 Ioan 5: 13). Simt nevoia să accentuez acest aspect,
deoarece, în această perioada dominată de Îndoială, unii creştini par să aibă o
conştiinţă apăsată în privinţa credinţei! Plerophoria Însă, care înseamnă
"siguranţă deplină", "certitudine", trebuie să caracterizeze atît modul nostru
de a veni înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, cît şi proclamarea lui Hristos
 PUTEREA PREDICĂRII

înaintea oamenilor, de către noi (Ev. 10:22; I Tes. 1:5). Un creştin îşi pune
Întrebări, testează anumite probleme, îşi mărturiseşte ignoranţa, are stări în
care este descumpănit, dar, dincolo de toate acestea, capătă o Încredere tot mai
profundă şi mai mare cu privire la realitatea lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Nu
trebuie să ne resemnăm şi să acceptăm tacit stări de îndoială cronice în
privinţa unor aspecte elementare. de parcă acestea ar fi caracteristice vieţii
creştine normale. Ei bine. nu sînt. Ele sînt mai degrabă un simptom al bolii
spirituale, într-o epocă ce este ea însăşi bolnavă spiritual.
În al doilea rînd, trebuie să recunoaştem că teologii de astăzi au Început
să pună nişte întrebări extrem de importante. de la care nu ne putem fofila şi
pe care nu le putem evita. Cît de mult influenţează condiţia culturală a
Scripturii natura normativă a învăţăturilor ei? Avem libertatea de a îmbrăca
această învăţătură în haine culturale moderne fără a ne face vinovaţi de
manipulare? Oare limba în care au fost fonnulate doctrinele - atît în
Scriptură, cît şi în tradiţie - obligă şi detennină Biserica pe vecie sau ne
putem angaja într-o lucrare de refonnulare? Care sînt raporturile dintre istorie
şi credinţă, dintre Isus şi Hristos, dintre Scriptură şi tradiţiile Bisericii? Cum
putem prezenta Vestea Bună despre Isus într-un mod inteligibil lumii noastre
contemporane, seculare, fără a o distorsiona? Acestea sînt cîteva dintre
întrebările presante cu care ne confruntăm cu toţii astăzi. Chiar dacă nu
putem fi de acord cu toate răspunsurile care sînt oferite, nu putem totuşi să
ignorăm întrebările.
În al treilea rînd, trebuie să-i îndemnăm pe cercetătorii şi pe teologii
creştini să iasă din tipare şi să se angajeze în dezbateri, păstrîndu-şi în acelaşi
timp participarea activă În cadrul comunităţii de credincioşi din care provin.
Ştiu că acest aspect este delicat, pentru că nu este uşor să defineşti relaţia
corectă dintre cercetarea expansivă liberă şi credinţa deja statornicită. Totuşi,
am fost adesea tulburat de singurătatea unor cercetători şi teologi creştini. Ori
ei sînt cei care s-au îndepărtat de părtăşia comunităţii, ori comunitatea le-a
îngăduit să se îndepărteze; în ambele cazuri, izolarea lor constituie o situaţie
nesănătoasă şi periculoasă. Ca parte a integrităţii lor, cercetătorii creştini
trebuie să-şi păstreze echilibrul dintre deschiderea spre nou şi angajamentul
deja existent, acceptînd faptul că trebuie să dea socoteală unul altuia, că sînt
răspunzători unul faţă de celălalt în Trupul lui Hristos. Printr-o astfel de
comunicare atentă cred că am putea avea parte de mai puţine victime
nefericite, pe de o parte, şi de mai multă creativitate teologică, pe de alta.

78
 Obiecţii contemporane aduse predicării

În al patrulea rînd, trebuie să ne rugăm cu mai multă perseverenţă, mai

plini de aşteptări, pentru a primi har de la Duhul Sfint al adevărului.
Înţelegerea unor lucruri de către creştini nu este posibilă fără iluminarea Lui,
după cum siguranţa creştină nu este posibilă fără mărturia Lui. Atît cercetarea
sinceră a unor aspecte istorice, cît şi integrarea în comunitatea celor
credincioşi sînt vitale pentru sporirea înţelegerii creştine şi a siguranţei. dar în
cele din urmă, doar Dumnezeu ne poate convinge cu privire la Dumnezeu.
Nevoia noastră cea mai mare. după cum au insistat reformatorii. este
testimoniul11 internul11 Spiritus Sancti: Mărturia experienţei creştine de-a
lungul epocilor este importantă, dar ei îi revine abia locul trei. Mărturia
martorilor oculari apostolici este indispensabilă. dar chiar şi aceasta este abia
secundară. Mărturia primară este cea a lui Dumnezeu Tatăl faţă de Dumnezeu
Fiul, prin Dumnezeu Duhul Sfint (cf. Ioan 1:26-27). Totuşi, trebuie să facem
în aşa fel încît să o putem primi, în dimensiunea ei obiectivă, atunci cînd
studiem Scripturile, şi în dimensiunea ei subiectivă. atunci cînd ne smerim
înaintea lui Dumnezeu şi-i cerem îndurare.
Creştinii cred că Dumnezeul cel viu este Domnul istoriei. Unii dintre noi
cred, de asemenea, că este timpul ca EI să dea la o parte forţele necredinţei şi
să facă din nou ca pendulul să se deplaseze în direcţia credinţei. Într-adevăr,
există semne că EI face deja acest lucru. Pentru a susţine această afirmaţie,
voi face referire la Peter Berger, sociolog şi autor american, şi la al său .,apel
la autoritate în comunitatea creştină", prezentat în cartea Facing lip ta
Modernity [Confruntarea cu modernitatea] (1977). EI pune în contrast criza
contemporană din societatea şi bisericile americane cu situaţia din 1961. cînd
a fost publicată cartea sa precedentă, Tile Noise of Solemn Assemblies
[Zgomotul adunări lor solemne]. Ce s-a petrecut în cei şaisprezece ani scurşi?
"Pe atunci, scrie el, criticul părea să lovească zadarnic în porţile încuiate ale
unor edificii instituţionale care arborau o semeţie maiestuoasă. Astăzi, el se
aseamănă cu un om care se năpusteşte printre uşile sfărîmate de către un
cutremur. Terenul pe care stăm a fost zguduit profund, iar cei mai mulţi
simţim aceasta în adîncul sufletelor noastre."M Peter Berger continuă,
susţinînd că, dacă biserica şi-a pierdut îndrăzneala o dată cu "valul uriaş de
autodenigrări şi îndoieli cu privire la sine". aceasta se datorează capitulării ei
în faţa culturii seculare dominante. Cu toate acestea, trebuie "să afirmăm

• în latină. în original- mărturia lăuntrică a Duhului Sfint (n.trad.) .

79
 PUTEREA PREDICĂRII

transcendenţa şi autoritatea creştinismului asupra istoriei şi dincolo de orice

constelaţie culturală din istorie. din prezent sau viitor. statornicită sau care
caută încă să se statornicească".67 Liderii creştini ar trebui să înceteze
"dănţui rea în jurul viţeilor de aur ai modernităţii". În loc să se întrebe "Ce are
de spus omul modem bisericii?", ei ar trebui să înceapă să-şi pună întrebarea
"Ce are de spus biserica omului modern?"tiX Căci acum există ,,0 foame din
ce în ce mai răspîndită şi mai profundă după răspunsuri religioase, printre
oameni din cele mai diverse categorii", ceea ce ar putea fi semnul unui
"posibil reflux puternic al procesului de secularizare".ti9 Aşadar. În aşteptarea
răsăritului unei noi ere a credinţei, fie ca biserica să adopte o nouă "poziţie de
autoritate", În contrast cu demoralizarea actuală, şi să-şi reia proclamarea
Îndrăzneaţă a mesajului ei neschimbător. 70 Aceasta este o chemare cu
adevărat tulburătoare.

* * *
Am încercat să abordăm principalele trei obstacole care se ridică astăzi În
calea predicării. Revolta împotriva autorităţii îi face pe oameni reticenţi la a
asculta, dependenţa de televiziune Îi face incapabili să primească mesajul, iar
atmosfera contemporană de îndoială i-a adus pe predicatori în situaţia de a fi
atît rezervaţi, cît şi incapabili de a vorbi. Astfel, există o paralizie la ambele
capete, în privinţa vorbirii şi a ascultării. Un predicator mut cu o biserică
surdă reprezintă o barieră de temut În calea comunicării. Unele probleme de
felul acesta au subminat atît de puternic moralul unor predicatori, Încît
aceştia au renunţat cu totul la activitatea lor. Alţii se luptă Încă, dar şi-au
pierdut curajul. Într-adevăr, toţi am fost afectaţi de argumentele negative,
chiar dacă există contraargumente pe care am Început şi noi să le aranjăm în
linie de bătaie. Totuşi, cea mai bună formă de apărare este atacul. Prin
urmare, în capitolul următor propun să trecem la ofensivă şi să susţinem, cu
argumente teologice, locul indispensabil şi permanent al predicării în cadrul
serviciilor de închinare din biserică.

80
 Obiecţii contemporane aduse predicării

Note

1. Welsh. p. 32.
2. H. Williams. M.y Word. p. 1-17.
3. Coggan. Stewards. p. 13.
4. Chamher ~. Dictionary.
5. Trollope. Barchester Towers. p. 28.
6. Ihid .• p. 50.
7. Ihi,1.. p. 46-47.
It Ihid .. p. 191-192.
9. Tlle Gllardian JYeek~r. 19 octombrie 1967.
10. Forsyth. p. 81.
II. Ferris. p. 22, 23.
12. Ihid .• p. 32.
13. Coggan. Convictions. p. 160.
14. Forsyth. p. 136.
15. Welsh. p. 102-103.
16. Ibid .• p.15.
17. Ibid., p. 109-110.
18. Ibid., p. 104.
19.1bid.• p.114-117.
20. White. R. E. O .. A Guide. p. 5.
21. Mitchell. 81ack Preaching, p. 26-43.
22. Mitchell. The Recovery. p. 116.
23. Mitchell, Black Preaching. p. 44.
24. Mitchell. Tlle Recovery, p. 124.
25. Mitchell. Black Preaching. p. 106.
26. Ihid., p. 98.
27. 31 octombrie 1970.
28. Steward. A Man in ClI/·ist. p. 57-58.
29. Warren. p. 143.
30. Miller. McLuhan. p. 131-132.
31. McLuhan. Understanding Media. p. 93.
32. Ibid .• p. 25.
33. Ibid .• p. 263.
34. Ibid .• p. 264.
35. McLuhan. Gutenherg. p. 31.
36. Ibid.• p. 31.
37. Ihid .. p. 332: cf. The Medium. p. 125.
38. Ibid .• p. 87.
3q. Ihid.• p. 90.
40. Evans, p. 142.
41. Ibid .• p. 103-109.
42. Broadcasting. Society and the Chl/rcll. p. 3.
43. Winn, p. 4.

81
 PUTEREA PREDICĂRII

44. McGinniss, p. 23.

45. Ibid., p. 21.
46. Ibid., p. 221.
47. Ibid., p. 199.
48. McLuhan, Understanding Media, p. 303.
49. Muggeridge, Christ and the Media. p. 73.
50. Ibid., p. 43.
51. Screen Violellce, p. 126.
51. Tile FUfure of Broadcasting. vezi Capitolul 16, ,.Standarde pentm programe".
53. Children and Telel'ision. abbreviated report. p. 1.
54. Winn. p. 4.
55. The Nell·lnternationalist. No. 76. iunie 1979.
56. Winn. p. 80.
57. Children anei Telel'isioll. abbreviated report. p. 1.
51<. Dintr-un articol intitulat .. Mass-Culture and Mimesis" În Nr. 22 din Tract.
59. McLuhan. Tile Medilll7l, p. 117.
60. Reid. G .. Tile Gagging. p. 108.
61. Berlo, p. 99.
62. Simpson, M .• Lectures, p. 98.
63. Simpson, J. G .. Preachers, p. 21.
64. Green. p. 9.
65. Morgan, G. c., Preaclling, p. 21.
66. Berger. p. 183.
67. Ibid.• p. 186.
68. Ibid .• p. 189.
69. Ibid.• p. 190-191.
70. Ihid., p. 192-193,
 3

Fundamentele teologice ale predicării'

Într-o lume care fie nu este dispusă să asculte, fie nu este în stare de aceasta,
cum ne mai putem păstra convingerea de a continua să predicăm, şi încă
într-o manieră eficientă? Secretul esenţial nu constă în stăpînirea unor
anumite tehnici, ci mai degrabă în a fi stăpînit de anumite convingeri. Cu alte
cuvinte, teologia este mai importantă decît metodologia. Faptul că afirm
acest lucru atît de direct nu înseamnă că desconsider statutul omileticii ca
materie de studiu în seminarii, ci mai degrabă că omiletica aparţine
departamentului teologiei practice şi nu poate fi predată fără un fundament
teologic solid. Desigur, există anumite principii ale predicării care trebuie
învăţate, există o practică ce trebuie cultivată, dar este foarte periculos să-ţi
pui apoi prea mult încrederea doar în acestea. Tehnica ne poate face cel mult
oratori; dacă dorim să fim predicatori, avem nevoie de teologie. Dacă
teologia noastră este corectă, atunci avem o perspectivă corectă asupra a
aceea ce ar trebui să facem şi dispunem de toată motivaţia de care avem
nevoie pentru a face acest lucru cu credincioşie.
Adevărata predicare creştină (prin care înţeleg "biblică·· sau
"expozitivă·., după cum voi arăta mai tîrziu) este extrem de rară în biserica de
astăzi. Pretutindeni în lume există foarte mulţi tineri care îşi pun întrebări şi
caută o astfel de predicare, dar nu o găsesc. De ce? Principala cauză este

83
 PUTEREA PREDICĂRII

probabil lipsa unei convingeri puternice cu privire la importanţa ei. Este de

bun simţ să presupunem că dacă aceia dintre noi care sîntem chemaţi să
predicăm (atît pastori, cît şi predicatori laici) am fi convinşi că trebuie să
facem acest lucru, am începe să predicăm aşa. Prin urmare, dacă nu predicăm
în această manieră (ceea ce, în general, nu prea facem), explicaţia nu poate fi
decît faptul că ne lipseşte convingerea necesară.
Prin urmare, sarcina mea în acest capitol este de a Încerca să-i conving pe
cititorii mei de necesitatea indispensabilă, pentru slava lui Dumnezeu şi
binele bisericii, a predicării biblice Într-o manieră conştiincioasă. Intenţia
mea este de a aşeza În linie de bătaie cinci argumente care fundamentează şi
susţin practica predicării. Ele se referă la doctrinele despre Dumnezeu şi
Scriptură, despre Biserică şi pastorat şi despre natura predicării ca expunere.
Oricare dintre aceste adevăruri ar trebui să fie de-ajuns pentru a ne convinge;
Împreună, ele nu ne mai Iasă nici o scuză.

Convingerea despre Dumnezeu

În spatele conceptului şi al actului predicării se află doctrina despre
Dumnezeu, o încredinţare fermă cu privire la fiinţa, acţiunea şi scopul Lui.
Modul în care ÎI percepem pe Dumnezeul în care credem va determina modul
în care predicăm. Un creştin trebuie să fie cel puţin un teolog amator înainte
de a aspira să devină predicator. Există trei afirmaţii despre Dumnezeu care
sînt relevante în mod deosebit.
Mai întîi, Dumnezeu este lumină. "Vestea, pe care am auzit-o dela EI şi
pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în EI nu este
întunerec" (1 Ioan 1:5). Evident că simbolismul biblic referitor la lumină este
bogat şi divers, iar afirmaţia că Dumnezeu este lumină a fost interpretată în
chip diferit. Ea ar putea însemna că Dumnezeu este desăvîrşit în sfinţenie,
căci adesea în Scriptură lumina simbolizează puritatea, iar întunericul
desemnează răul. Dar în literatura ioanină lumina simbolizează mai curînd
adevărul, ca în exemplul în care Isus a spus că este "lumina lumii" (Ioan
8: 12); EI a spus, de asemenea, discipolilor Săi să lase ca lumina lor să
strălucească în societatea omenească şi să nu o ascundă (Mat. 5: 14-16). În
acest caz, afirmaţia lui Ioan că Dumnezeu este lumină şi că în EI nu este
întuneric înseamnă că EI doreşte să fie cunoscut şi nu să Se ascundă, şi că Îşi
găseşte plăcerea în a Se revela. Am putea spune că după cum natura luminii
este de a lumina, tot aşa, natura lui Dumnezeu este de a Se revela pe Sine.

84
 Fundamentele teologice ale predicării

Este drept, EI Se ascunde de cei înţelepţi şi iscusiţi, dar numai pentru că

aceştia sînt mîndri şi nu vor să-L cunoască; EI Se descoperă "pruncilor",
adică celor care sînt suficient de smeriţi ca să primească autodezvăluirea Sa
(Mat. Il :25-26). Motivul principal pentru care oamenii nu-L cunosc pe
Dumnezeu nu este faptul că EI Se ascunde de ei, ci faptul că ei se ascund de
EI. Pe oamenii care sînt dornici să-şi împărtăşească gîndurile cu alţii îi
considerăm "comunicati vi". Nu am putea aplica acelaşi adjectiv şi faţă de
Dumnezeu? EI nu Se joacă "de-a v-aţi ascunselea" cu noi şi nu Se ascunde
vederii printre tenebre. Întunericul este locuinţa Satanei; Dumnezeu este
lumină.
Fiecare predicator are nevoie de încurajarea puternică pe care o aduce
această asigurare. În biserici. în faţa noastră, sînt oameni care se află într-o
gamă variată de stări: unii se simt înstrăinaţi de Dumnezeu, alţii sînt
descumpăniţi, chiar total năuci ţi de misterul existenţei omeneşti, iar alţii sînt
poate învăluiţi de noaptea neguroasă a îndoielii şi a necredinţei. Trebuie să
avem certitudinea, atunci cînd le vorbim, că Dumnezeu este lumină şi că EI
doreşte să risipească, prin lumina Sa, întunericul din jurul lor (cf. 2 Cor.
4:4-6).
În al doilea rînd, Dumnezeu lucrează. Aceasta înseamnă că EI a luat
iniţiativa de a Se revela pe Sine prin fapte. Mai întîi, Şi-a arătat puterea şi
dumnezeirea în universul creat, aşa că atît cerul, cît şi pămîntul vestesc slava
Sa. 2 Dar Dumnezeu S-a revelat prin lucrarea de răscumpărare într-o măsură şi
mai mare decît prin creaţie. Atunci cînd omul s-a răzvrătit împotriva
Creatorului Său, în loc de a-I nimici, Dumnezeu a plănuit o misiune de
salvare, a cărei îndeplinire este centrală pentru istoria omenească. S-ar putea
spune că Vechiul Testament este alcătuit din trei cicluri de eliberare divină,
prin aceea că Dumnezeu l-a chemat mai întîi pe Avraam din Ur, apoi pe
sclavii israeliţi din Egipt, iar apoi pe exilaţii din Babilon. Fiecare dintre
aceste acţiuni a fost o eliberare şi a dus la crearea sau reînnoirea legămîntului
prin care Yahweh i-a făcut poporul Său, promiţîndu-Ie solemn că va fi
Dumnezeul lor.
Noul Testament se concentrează asupra unei alte răscumpărări şi asupra
altui legămînt, despre care spune că este "mai bun" şi, în plus, "veşnic".3
Acestea două au fost realizate prin cele mai măreţe lucrări ale lui Dumnezeu:
prin naşterea, moartea şi învierea Fiului Său, Isus Hristos.

85
 PUTEREA PREDICĂRII

Aşadar, Dumnezeul 8ibliei este un Dumnezeu care aduce eliberare, care

a venit să salveze omenirea oprimată şi care, astfel, S-a revelat pe Sine ca
Dumnezeul harului şi al dărniciei.
În al treilea rînd, Dumnezeu vorbeşte. EI nu este comunicativ doar prin
natura Sa, ci a comunicat cu oamenii Săi prin vorbire. Acest aspect este
repetat în numeroase rînduri, atunci cînd profeţii Vechiului Testament declară
venirea "Cuvîntului lui Dumnezeu" la ei. În consecinţă, ei obişnuiau să fie
foarte sarcastici faţă de idolii păgîni, pentm că aceştia erau fără viaţă, muţi:
"Au gură, dar nu vorbesc" (ex.: Ps. 115:5). Prin astfel de cuvinte, ei arătau
contrastul dintre idolii fără viaţă şi Dumnezeul cel viu. Fiind duh. EI nu avea
o gură fizică, şi totuşi ei cutezau să spună: "Gura Domnului a vorbit" (cf. Is.
40:5; 55: II).
Trebuie să mai adăugăm că vorbirea lui Dumnezeu era strîns legată de
activitatea Sa: Dumnezeu S-a angajat să explice ceea ce avea de gînd să facă.
L-a chemat pe Avraam din Ur? I-a vorbit atunci despre scopul Său şi i-a dat
promisiunea legămîntului. I-a chemat pe evrei din robia Egiptului'? Atunci,
numaidecît l-a Însărcinat pe Moise să le explice că proceda aşa pentru a
împlini promisiunile făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov. Mai mult, Moise
trebuia să explice confirmarea legămîntului lui Dumnezeu cu ei, pentru a le
da legile Sale şi pentru a-i învăţa cum să I se închine. A scos poporul din
umilitorul exod babilonian? Aceasta nu s-a petrecut fără ca mai întîi să ridice
profeţi care să explice motivele pentru care căzuse judecata asupra lor,
condiţiile în care avea să-i restaureze şi ce aştepta de la ei în privinţa
comportamentului. L-a trimis pe Fiul Său să devină om, să trăiască şi să
slujească pe pămînt, să moară, să învie, să domnească şi să reverse Duhul
Său? Atunci a ales şi a echipat apostoli care să vadă lucrările Lui, să-I audă
cuvintele şi să mărturisească apoi despre ceea ce văzuseră şi auziseră.
Tendinţa teologică modernă este de a pune un mare accent pe activitatea
istorică a lui Dumnezeu şi de a nega faptul că EI a vorbit; de a spune că
revelaţia de Sine a lui Dumnezeu s-a manifestat prin fapte, şi nu prin cuvinte,
că a fost personală, nu propoziţională. În esenţă, această tendinţă susţine că
răscumpărarea este ea însăşi revelaţia. Aceasta este însă o falsă distincţie, pe
care Scriptura nu o are în vedere. Ci Scriptura afirmă că Dumnezeu a vorbit
atît prin fapte istorice, cît şi prin cuvinte lămuritoare, şi că cele două categorii
sînt indisolubil legate una de alta. Chiar şi Cuvîntul întru pat, apogeul
revelaţiei progresive de Sine a lui Dumnezeu, ar fi rămas enigmatic, dacă nu
ar fi vorbit şi dacă apostolii nu l-ar fi descris şi interpretat.

86
 Fundamentele teologice ale predicării

Este aşadar vorba despre o convingere fundamentală cu prIvIre la

Dumnezeul cel viu, care aduce răscumpărarea şi care Se revelează pe Sine.
Acesta este fundamentul pe care se întemeiază întreaga predicare creştină.
Nu ar trebui să îndrăznim niciodată să ne urcăm la amvon dacă nu credem în
acest Dumnezeu. Cum îndrăznim să vorbim noi. dacă Dumnezeu nu
vorbeşte? De la noi înşine nu avem nimic de spus. A ne adresa unei
congregaţii fără ferma convingere că sîntem purtătorii unui mesaj divin ar
constitui o culme a aroganţei şi a nebuniei. Doar atunci cînd sîntem convinşi
că Dumnezeu este lumină (şi că doreşte să fie cunoscut). că Dumnezeu
lucrează (şi că astfel S-a făcut cunoscut), că Dumnezeu a vorbit (şi că astfel
Şi-a explicat lucrările) trebuie să vorbim. căci nu vom putea tăcea. Aşa cum a
spus Amos: "Leul răcneşte: cine nu se va speria? Domnul Dumnezeu
vorbeşte: cine nu va prooroci?" (3:8). O logică similară se află la baza
afirmaţiei lui Pavel: "Însă fiindcă avem acelaş duh de credinţă, potrivit cu
ceea ce este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit!»" (2 Cor. 4: 13. citînd Ps.
116: 10). "Duhul credinţei", la care se referea el, este convingerea fermă că
Dumnezeu a vorbit şi continuă să vorbească. Dacă nu sîntem siguri de acest
adevăr, ar fi mai bine să tăcem. Dar atunci cînd sîntem convinşi că Dumnezeu
vorbeşte, şi noi trebuie să vorbim, pentru că vom simţi această povară care ne
constrînge. Şi atunci nimeni şi nimic nu va fi în stare să ne reducă la tăcere.

Convingerea despre Scriptură

Doctrina noastră despre Dumnezeu duce în mod natural şi inevitabil la

doctrina noastră despre Scriptură. Deşi am intitulat această secţiune
"convingerea despre Scriptură", este vorba, de fapt, despre o convingere
multiplă, care ar putea fi dezvoltată în cel puţin trei credinţe distincte, dar
extrem de apropiate.
În primul rînd, Scriptura este CuvÎntul scris al lui Dumnezeu. Această
definiţie este preluată din Articolul XX din Cele 39 articole de credinţă ale
Bisericii Angliei. Intitulat "Autoritatea Bisericii", acesta declară că "nu este
îngăduit Bisericii să decreteze ceva ce este contrar Cuvîntului scris al lui
Dumnezeu". Mai mult, deşi voi lămuri aceasta într-un paragraf ulterior,
.,Cuvîntul scris al lui Dumnezeu" este o definiţie excelentă pentru Scriptură.
Căci este una să crezi că "Dumnezeu a lucrat", revelîndu-Se În lucrările
istorice ale mîntuirii şi, în mod suprem, în Cuvîntul făcut trup; alta este să
crezi că "Dumnezeu a vorbit", inspirîndu-i pe profeţi şi pe apostoli, pentru ca

87
 PUTEREA PREDlCĂRII

aceştia să-I interpreteze faptele. Şi în fine, cu totul altceva este să crezi că

vorbirea divină, care consemnează şi explică activitatea divină, a fost pusă
apoi în scris. Şi totuşi, numai aşa a putut revelaţia particulară a lui Dumnezeu
să devină universală, pentru ca tot ceea ce a făcut şi a spus în Israel şi prin
Hristos, să poată fi pus la dispoziţia tuturor oamenilor, din toate timpurile, de
pretutindeni. Astfel, acţiunea, vorbirea şi scrierea aparţin toate scopului lui
Dumnezeu.
Atunci cînd definim Scriptura drept "Cuvîntul scris al lui Dumnezeu", nu
prea spunem multe despre agenţii umani prin care Dumnezeu a vorbit şi prin
care Cuvîntul Său a fost aşternut în scris. De aici apare nevoia unei lămuriri
de care vorbeam în rîndurile de mai sus. Cînd Dumnezeu a vorbit, metoda
Lui obişnuită nu a fost de a striga cu o voce audibilă, care să se audă de
undeva, din seninul cerului albastru. Inspiraţia nu înseamnă dictare. Ci
Dumnezeu a pus Cuvîntul Său în minţile şi în gurile omeneşti într-un
asemenea mod, încît gîndurile pe care le-au conceput şi cuvintele pe care
le-au rostit oamenii să fie în mod simultan şi desăvîrşit atît ale lor, cît şi ale
Lui. Inspiraţia nu a fost în nici un caz incompatibilă cu cercetările lor istorice
sau cu folosirea unei gîndiri libere. Este esenţial, prin urmare, dacă dorim să
aderăm la modul în care Biblia se autodefineşte, să afirmăm atît paternitatea
ei divină, cît şi cea omenească. Totuşi, trebuie să avem grijă să susţinem
dubla paternitate a Bibliei (repet, dacă dorim să aderăm la modul în care
Biblia se autodefineşte) într-un astfel de mod, încît să păstrăm atît factorul
divin, cît şi pe cel omenesc, fără a îngădui nici unuia să-I submineze pe
celălalt. Pe de o parte, inspiraţia divină nu a anulat paternitatea omenească;
pe de alta, paternitatea omenească nu a anulat inspiraţia divină. Biblia
reprezintă în egală măsură cuvintele lui Dumnezeu şi cuvintele oamenilor,
după cum într-un mod similar (dar nicidecum identic) Isus este atît Fiul lui
Dumnezeu, cît şi Fiul omului. Biblia este Cuvîntul scris al lui Dumnezeu,
Cuvîntul lui Dumnezeu prin cuvintele oamenilor, rostite prin intermediul
gurilor omeneşti şi scrise de către mîini omeneşti. 4
Mă întorc acum la relevanţa doctrinei noastre despre Biblie pentru
lucrarea noastră de predicare. Toţi creştinii cred că Dumnezeu a făcut şi a
spus ceva cu adevărat unic în Isus Hristos; e greu să te numeşti creştin dacă
nu crezi acest lucru. Dar care ar fi fost rostul acestei lucrări divine şi al
acestui cuvînt al lui Dumnezeu, rostit prin Isus, dacă s-ar fi pierdut în mod
irecuperabil în negura antichităţii? Deoarece lucrarea supremă a lui
Dumnezeu, ca şi Cuvîntul Său de căpătîi, prin Isus, era menită să ajungă la

88
 Fundamentele teologice ale predicării

toate popoarele, din toate timpurile, Dumnezeu, În mod providenţial, S-a

Îngrijit de toate, pentru ca să existe o consemnare credibilă a tuturor faptelor,
consemnare aşternută În scris şi păstrată. Prin urmare. astăzi, deşi sînt mai
mult de două mii de ani care ne separă de lucrarea şi de Cuvîntul Lui, Isus
Hristos ne este totuşi accesibil. Putem să ajungem la EI şi să-L cunoaştem.
Dar EI este accesibil doar prin intermediul Bibliei, atunci cînd Duhul Sfint
animă propria Lui mărturie despre Isus În paginile Scripturii. Este adevărat.
Tacit a făcut o menţiune scurtă, in treacăt, despre Isus, in faimoasele sale
Anale, şi - ceea ce este discutabil- există aluzii despre Isus şi la Suetoniu
şi Iosif Flaviu. Este de asemenea adevărat că tradiţia neîntreruptă a bisericii
creştine conţine o mărturie elocventă cu privire la realitatea dinamică a
Întemeietorului ei. Mai mult chiar, creştinii contemporani prezintă şi ei
mărturia lor despre Isus prin prisma experienţei lor. Cu toate acestea, dacă
dorim să cunoaştem detalii despre naşterea, viaţa, cuvintele, lucrările,
moartea şi Învierea lui Isus, cît şi explicaţia autorizată a lui Dumnezeu cu
privire la ele, nu le putem găsi decît în Biblie. Asta înseamnă că, dacă dorim
să auzim Cuvîntul pe care Dumnezeu Însuşi l-a rostit, trebuie să ne amintim
că l-a rostit în Hristos şi În mărturia biblică despre Hristos.
Responsabilitatea noastră ca predicatori Începe să se contureze tot mai
mult. Sarcina noastră nu este În principal de a prezenta mărturia noastră (a
celor din secolul XXI) despre Hristos (căci majoritatea predicării occidentale
de astăzi tinde să fie prea subiectivă), ci de a transmite mai departe, cu
credincioşie, celor din secolul XXI (prin prisma propriei noastre experienţe)
singura mărturie cu autoritate, adică însăşi mărturia lui Dumnezeu despre
Hristos, prin martorii oculari apostolici din secolul 1. În această privinţă,
Biblia este unică. Ea este "Cuvîntul scris al lui Dumnezeu·" deoarece aici şi
numai aici putem găsi propria interpretare a lui Dumnezeu cu privire la
acţiunea Sa răscumpărătoare. Mai precis, documentele Noului Testament au
ajuns să fie scrise În cadrul comunităţilor creştine din secolul 1. Aceste
comunităţi au păstrat tradiţia, dar Într-o anumită măsură au şi modificat-o, În
sensul că (omeneşte vorbind), În funcţie de nevoile legate de evanghelizare,
Învăţare şi Închinare, au stabilit În mare măsură ceea ce trebuia păstrat. Un alt
aspect acceptat pe scară din ce În ce mai largă este acela că autorii Noului
Testament scriau ca teologi şi fiecare dintre ei şi-a selectat şi prezentat
materialul potrivit scopului său teologic. În ciuda acestor circumstanţe, nici
bisericile şi nici autorii nu au inventat sau distorsionat mesajele lor.
Autoritatea lor nu derivă de la ei înşişi sau din credinţa lor, căci nici unul

89
 PUTEREA PREDIC ĂRII

dintre apostoli sau dintre evanghelişti nu a scris în numele uneia sau mai
multor biserici. Dimpotrivă, ei au mustrat unele biserici în numele şi prin
autoritatea lui Isus Hristos. Iar cînd a sosit timpul pentru a stabili canonul
Noului Testament, biserica nu a conferit autoritate cărţilor incluse. ci a
recunoscut autoritatea pe care acestea o aveau deja prin faptul că înglobau
învăţătura apostolilor.
Este de la sine înţeles că nu putem folosi Scriptura în mod adecvat la
amvon dacă doctrina noastră despre Scriptură este inadecvată. Şi viceversa,
creştinii evanghelici. care au cea mai înaltă concepţie despre Scriptură, ar
trebui să fie de departe cei mai conştiincioşi predicatori. Faptul că nu sîntem
astfel de predicatori ar trebui să ne facă să plecăm capetele de ruşine. Dacă
Scriptura ar fi doar o adunătură de idei omeneşti, care să reflecte credinţa
comunităţilor creştine timpurii şi să fie străbătută doar ici şi colo de către un
puseu de inspiraţie divină, atunci o atitudine nonşalantă şi degajată faţă de ea
ar fi scuzabilă. Dar dacă în Scriptură avem de-a face cu înseşi cuvintele
Dumnezeului cel viu, "nu cu vorbiri învăţate dela înţelepciunea omenească,
ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfint" (1 Cor. 2: 13), cu acele cuvinte ale lui
Dumnezeu rostite prin cuvintele oamenilor, cu propria Sa mărturie despre
propriul Său Fiu, atunci nici un efort nu este prea mare cînd vine vorba de
studierea şi expunerea lor.
Mai mult, trebuie să împletim în predicarea noastră acţiunile mîntuitoare
şi cuvintele scrise ale lui Dumnezeu. Există predicatori cărora le place sa
vorbească despre "lucrările măreţe" ale lui Dumnezeu, căci par cu adevărat
să creadă în ele, şi totuşi ceea ce spun tinde să fie propria lor interpretare
despre aceste acţiuni, în loc să fie ceea ce Dumnezeu Însuşi a spus despre ele
în Scriptură. Alţi predicatori sînt întru totul fideli în expunerea Cuvîntului lui
Dumnezeu, dar rămîn plictisitori şi academici, pentru că uită că esenţa Bibliei
nu este ceea ce a spus Dumnezeu, ci ceea ce a Tacut El pentru mîntuirea
noastră prin Isus Hristos. Cei din primul grup încearcă să fie "vestitorii lui
Dumnezeu", proclamînd vestea bună a mîntuirii, dar eşuează în modul în
care administrează această revelaţie. Cei din al doilea grup încercă să fie
"ispravnici ai lui Dumnezeu", păstrînd şi împărţind Cuvîntul Lui cu mare
scrupulozitate, dar au pierdut entuziasmul pe care îl presupune slujba de
vestitor. Adevăratul predicator este atît un ispravnic credincios al tainelor lui
Dumnezeu (1 Cor. 4: 1-2), cît şi un vestitor înfocat al veştii bune a lui
Dumnezeu.

90
 Fundamentele teologice ale predicării

Uneori folosim expresia "acum că s-a spus tot ce era de spus şi s-a făcut
tot ce era de făcut", referindu-ne la încheierea unei probleme. Ei bine,
creştinii cred că s-a spus tot ce era de spus şi s-a făcut tot ce era de făcut, căci
Dumnezeu a spus şi a tăcut totul prin Hristos. Mai mult, EI a spus şi a făcut
totul hapax, o dată pentru totdeauna, pentru vecie. În Hristos, revelaţia şi
răscumpărarea Sa sînt desăvîrşite. Sarcina noastră este să ne înălţăm glasurile
şi să facem cunoscute aceste lucruri altora şi, de asemenea, să pătrundem noi
înşine mai profund în înţelegerea şi experimentarea lor.
A doua convingere fermă despre Scriptură este că Dumnezeu vorheşte
IÎlcâ prin ceea ce a vorbit. Dacă ne mulţumim să facem afirmaţia că
"Scriptura este Cuvîntul scris al lui Dumnezeu" şi ne oprim aici, rămînem
descoperiţi în faţa criticilor care spun că Dumnezeul nostru, chiar dacă nu c
mort, pare să fie aproape mort; ajungem să creăm impresia că Cel care a
vorbit cu secole în urmă tace acum şi că singurele cuvinte pe care le putem
auzi din partea Lui provin dintr-o carte, un ecou slab al unui trecut îndepărtat,
care miroase atît de mult a mucegai de bibliotecă. Dar nu, aceasta nu e
nicidecum ceea ce credem. Scriptura este mult mai mult decît o colecţie de
documente vechi în care sînt păstrate cuvintele lui Dumnezeu. Ea nu este un
fel de muzeu în care Cuvîntul lui Dumnezeu este expus în spatele unei sticle,
ca şi cînd ar fi o fosilă sau o relicvă. Dimpotrivă, ea este un cuvînt viu pentru
un popor viu, din partea unui Dumnezeu viu, un mesaj contemporan pentru
lumea contemporană.
Apostolii au înţeles şi au crezut aceasta în mod limpede despre oracole le
vechi-testamentale. În multe cazuri, ei au inserat citatele biblice din Vechiul
Testament cu una dintre formulele următoare: fie gegraptai gar ("căci stă
scris"), fie legei gar ("căci se/el spune"). Diferenţa dintre aceste formule nu
constă doar în cea dintre timpul trecut şi prezent, adică între un eveniment din
trecut şi o activitate din prezent, ci şi între referirea la "scris" şi respectiv la
"vorbit". Ambele expresii dau de înţeles că Dumnezeu a vorbit, dar în primul
caz cele vorbite au fost aştemute în scris şi rămîn o consemnare scrisă
permanentă, în timp ce în celălalt caz EI continuă să vorbească ceea ce a
vorbit mai înainte.
Să luăm ca exemplu declaraţia lui Pavel din Galateni 4. Versetul 22
începe astfel: "Căci este scris (gegraptai gar) că Avraam a avut doi fii." În
versetul anterior însă, Pavel a întrebat "n-ascultaţi voi Legea?", iar în versetul
30 întreabă: "Dar ce zice Scriptura?" Aceste expresii sînt extraordinare,
deoarece "Legea" şi "Scriptura" sînt cărţi antice. Cum se poate spune despre

91
 PUTEREA PREDICĂRII

o carte de demult că "vorbeşte" într-un asemenea mod încît să o "auzim"?

Doar într-un singur fel: prin aceea că Dumnezeu Însuşi vorbeşte prin ea şi
prin faptul că trebuie să ascultăm vocea Lui.
Acest concept privitor la vocea contemporană a lui Dumnezeu este
subliniat în Evrei 3 şi 4, unde autorul citează Psalmul 95: ,.Astăzi. dacă auziţi
glasul Lui. nu vă împietriţi inimile!" Dar el introduce citatul prin cuvintele
"de aceea. cum zice Duhul Sfint". EI sugerează astfel că Duhul Sfint face
"astăzi" acela~i apel către poporul Său. chemîndu-l la ascultare. aşa cum a
Tacut cu secole în unnă, cînd s-a scris psalmul respectiv. Într-adevăr. putem
detecta aici patru etape succesive în care Dumnezeu a vorbit şi vorbeşte.
Prima a fost perioada Încercării din pustie. cînd Dumnezeu a vorbit, dar Israel
şi-a împietrit inima. Apoi a venit îndemnul din Psalmul 95 către oamenii din
zilele acelea, să nu repete nebunia anterioară a Israelului. În al treilea rînd.
acelaşi adevăr s-a aplicat şi faţă de creştinii evrei din secolul I d.Hr., iar În al
patrulea rînd, apelul ajunge şi la noi atunci cînd citim Epistola către Evrei.
Cuvîntul lui Dumnezeu este contemporan tocmai în această privinţă: rămîne
în pas cu timpul şi continuă să se adreseze fiecărei generaţii noi.
Am putea da un alt exemplu, pentru a arăta că acest principiu se aplică la
fel de mult Scripturi lor nou-testamentale, ca şi celor vechi-testamentale.
Fiecare dintre cele şapte scrisori adresate bisericilor din Asia. consemnate în
Apocalipsa 2 şi 3, se încheie cu acelaşi îndemn din partea Domnului Isus
înălţat: "Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul." Această frază
este cu adevărat remarcabilă. Putem presupune că fiecare biserică a auzit
scrisoarea care-i era destinată atunci cînd aceasta a fost citită cu voce tare în
timpul adunării publice; fiecare ştia că fusese scrisă de Ioan, în insula
Patmos. cu săptămîni sau chiar luni înainte. Totuşi, fiecare scrisoare se
încheia cu aceeaşi afinnaţie că Duhul vorbeşte bisericilor. Aceasta arată că
îndemnurile adresate fiecărei biserici în particular se aplicau, de asemenea,
tuturor "bisericilor" în general. Ceea ce venea de la Ioan îşi avea originea în
Duhul. Ioan scrisese un anumit mesaj, dar Duhul Sfint continua să vorbească
într-un mod viu fiecărui membru individual al bisericii. fiecărei persoane
care avea urechi să audă mesajul Său.
Atunci cînd am înţeles cu adevărat ideea că "Dumnezeu încă vorbeşte
prin ceea ce a vorbit", vom fi feriţi de două erori diametral opuse. Prima este
credinţa că, deşi s-a auzit în vremurile vechi, vocea lui Dumnezeu rămîne
astăzi tăcută. A doua este afinnaţia că Dumnezeu vorbeşte într-adevăr astăzi.
dar că vorbele rostite de El au prea puţin de-a face cu Scriptura. Prima idee îi

92
 Fundamentele teologice ale predicării

transfonnă pe creştini în nişte iubitori de antichităţi,

iar a doua în adepţi ai
existenţialismului creştin. Siguranţa şi adevărul se găsesc în convingerile
interdependente că Dumnezeu a vorbit, că Dumnezeu vorbeşte şi că cele
două mesaje ale Lui sînt strîns legate unul de celălalt, deoarece prin ceea ce a
vorbit continuă EI să vorbească şi astăzi. EI face Cuvîntul Său viu, actual şi
relevant, pînă ce ne vom regăsi şi noi pe drumul Emausului, avÎndu-L pe
Hristos alături, ca să ne desluşească Scripturile, şi avînd inimile aprinse de
focul lăuntric. Dacă ar trebui să exprimăm acest adevăr În altă formă, am
putea spune că trebuie să ţinem Cuvîntul lui Dumnezeu şi Duhul lui
Dumnezeu Împreună. Fără Duhul, Cuvîntul este mort, iar dacă Îndepărtăm
Duhul de Cuvînt, ÎI înstrăinăm complet.
Aş putea exprima cel mai bine această idee împrumutînd o expresie pe
care am auzit-o la dr. James 1. Packer: "După ce am studiat Învăţătura
Scripturii timp de o viaţă, a spus el, cel mai potrivit mod de a o descrie este
acesta: «Biblia este Dumnezeu În exerciţiul predicării.»"
A treia convingere fennă pe care predicatorii trebuie să o aibă În legătură
cu Scriptura este aceasta: Cuvi'ntullui Dumnezeu este puternic. Dumnezeu nu
numai că a vorbit în trecut, nu numai că vorbeşte şi astăzi prin ceea ce a
vorbit, ci, atunci cînd vorbeşte, EI şi Înfăptuieşte. Cuvîntul Său nu doar
explică acţiunea Sa, ci este activ prin el Însuşi. Dumnezeu Îşi aduce la
îndeplinire planul prin Cuvîntul Său; Cuvîntul "Împlineşte" ceea ce trebuie să
facă (ls. 55: II).
Pentru noi este crucial să fim profund convinşi de puterea Cuvîntului lui
Dumnezeu, deoarece În zilele noastre cuvintele nu sînt ţinute la mare preţ. În
fiecare zi se vorbesc şi se scriu milioane de cuvinte, aparent cu prea puţine
efecte. Biserica este unul dintre cei ce emit cele mai multe astfel de cuvinte şi
de aceea unii susţin făţiş că biserica nu este nimic altceva decît un bazar unde
se vorbeşte mult, dar fără folos. Mai mult, spun criticii, biserica vorbeşte atît
de mult, dar face atît de puţin. Are gură mare şi mîini pipernicite. Acum a
sosit vremea să În~etăm vorbăria şi să trecem la acţiune. Mai concret, c1ericii
palavragii ar face mai bine să coboare de la amvoane, să-şi suflece mînecile
şi să facă şi ei o dată ceva productiv!
Există prea mult adevăr În această acuzaţie ca să ne mai putem scutura de
ea. Biserica are Într-adevăr la activ mai multă vorbă decît acţiune, iar unii
dintre noi trebuie să mărturisim că am neglijat să unnăm Scripturile,
neapărÎndu-i pe cei lipsiţi de putere şi necăutÎnd justiţia socială. Dar nu
trebuie să separăm vorbirea şi acţiunea, de parcă ele ar fi alternative Între care
 PUTEREA PREDlCĂRII

să alegem. Despre Isus stă scris atît că "umbla şi facea bine ... ", cît şi că
"străbătea ... învăţînd ... şi propovăduind ... " (Fapte 10:38; Mat. 4:23; 9:35). EI
a împletit cuvintele şi faptele În lucrarea Sa şi nu a considerat că trebuie să
aleagă una din două. Prin urmare, nici noi nu ar trebui să alegem. Mai mult,
de unde această neîncredere În cuvinte'? Cuvintele nu sînt deloc lipsite de
putere. Diavolul le foloseşte În mod constant în propaganda politică şi În
exploatarea comercială. Iar dacă minciunile lui sînt puternice, cu cît mai
puternic este adevărul lui Dumnezeu'? James Stalker a exprimat astfel această
idee:

Pare cea mai fragilă armă dintre toate: căci ce este un cuvint? E doar un răsuflu.
o vibraţie care tremură În atmosferă pentru o clipă şi apoi dispare ... (Şi totuşi)
deşi este doar o armă de aer, cuvîntul este mai putemic decît sabia războini­
eului.)

Luther era puternic Încredinţat de acest adevăr. În faimoasa lui cîntare

Ein' Feste Burg [Cetate tare-i Dumnezeu] (c. 1529), În care face aluzie la
puterea Diavolului, a adăugat ein Worterlein wird ihn .tăl/en, "un singur
cuvinţel îl va doborî". Thomas Carlyle a tradus acest imn (1831) În limba
engleză începînd cu versul "O întăritură puternică este Dumnezeul nostru",
iar la sfirşitul strofei următoare se află versul respectiv:

Pămîntul de-ar ti plin de diavoli

Ce-ar căuta să ne distrugă
Inimii mele nu-i e teamă
Căci ei nu pot să ne înfrÎngă.
Iar prinţul răului, de-o vrea,
Arate cît de crunt, năprasnic
EI să ne vatăme nu poate;
De ce'? Soarta-i de mult e scrisă
Şi-un cuvînt doar îl va răpune.

Unul dintre contemporanii noştri care manifestă aceeaşi Încredere În

puterea cuvintelor adevărului este Alexandr Soljeniţin. Discursul pe care l-a
ţinut În 1970 la ceremonia de primire a premiului Nobel s-a intitulat One
Word q[Truth [O vorbă adevărată]. EI a întrebat:

În această lume dinamică, explozivă, care s-a aflat pe marginea prăpastiei şi a

distrugerii de zeci de ori, care mai este locul şi rolul scriitorului'? Noi, scriitorii.
nu avem nici rachete pe care să le lansăm, nu avem nici măcar cele mai

94
 Fundamentele teologice ale predicării

ne însemnate vehicule auxiliare, sîntem dispreţuiţi cu totul de către cei care

respectă doar puterea materială ... 6

Deci ce pot face scriitorii "în faţa măcelului nemilos al violenţei făţişe", mai
ales cînd violenţa este "întreţesută cu minciuna", iar "minciuna poate fi
menţinută doar prin violenţă,,?7 Desigur, omul curajos va refuza să se facă
părtaş minciunii. Dar Soljenitin a continuat:

Scriitorii şi artiştii pot face mai mult: ci pot înfrînge minciuna ... Nu trcbuie să
ne căutăm scuze sub motivul eă ne lipsesc armele ... trcbuie să intrăm în luptă ...
O \'OrbiI ade\'elrată cÎntăreşte mai greu decit lumea intreogâ. Pe o asemenea
înfringere temerară a legii conservării masei şi energiei se bazează propriile
mele activităţi şi apelul pe care îl adresez tuturor scriitorilor lumii. x

Nu toate cuvintele noastre sînt ascultate cu luare aminte. Adesea ele nu

sînt eficiente. Uneori ajung la urechi surde şi sînt tratate fără respect. Totuşi,
în privinţa Cuvîntului lui Dumnezeu lucrurile stau diferit, căci în cuvintele
Sale se îmbină vorbirea şi acţiunea. EI a creat universul prin Cuvîntul Său:
"Căci EI zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă" (Ps. 33:9). Iar
acum, prin acelaşi Cuvînt al autorităţii, EI restaurează şi mîntuieşte.
Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecărui
credincios, căci Dumnezeu Se bucură ca prin kelJ'gma, mesajul proclamat, să
mîntuiască pe cei ce cred (Rom. 1: 16; 1 Cor. 1:21; cf. 1 Tes. 2: 13). Biblia
conţine multe comparaţii care ilustrează influenţa puternică pe care o exercită
cuvintele lui Dumnezeu. "Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător,
mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri" (Ev. 4: 12), fiindcă străpunge atît
mintea, cît şi conştiinţa. Asemenea unui ciocan, poate sfărîma inimile
împietrite; asemenea focului, poate arde gunoiul. Ne luminează calea,
strălucind ca o candelă în noaptea deasă. Asemenea unei oglinzi, ne arată atît
ceea ce sîntem, cît şi ceea ce ar trebui să fim. Cuvîntul este comparat, de
asemenea, cu o sămînţă care rodeşte, cu laptele care aduce creştere, cu grîul
cel mai bun, cu mierea care îndulceşte şi cu aurul care îl îmbogăţeşte nespus
de mult pe cel ce îl are.')
John Wesley a fost un predicator care a cunoscut din experienţă puterea
Cuvîntului lui Dumnezeu. Jurnalul său este plin de însemnări pe marginea
acestui subiect, referitor la puterea Cuvîntului de a îmblînzi mulţimi ostile şi
de a le convinge de păcatele lor. La 10 septembrie 1743, la doar cinci ani
după convertirea lui, Wesley predica în aer liber în faţa unei adunări uriaşe,

95
 PUTEREA PREDICĂRII

lîngă St. Just, în Cornwall: "Am strigat atunci, cu toată autoritatea pe care ţi-o
poate da dragostea: «De ce vrei să ajungi la pieire, casă a lui Israel?»
Oamenii au fost străbătuţi de un fior şi au rămas tăcuţi. Nu mai văzusem
niciodată aşa ceva la Cornwall." La 18 octombrie 1749, a întîmpinat o
opoziţie înverşunată la Bolton, Lancashire. Gloata a înconjurat casa, oamenii
au aruncat pietre în ferestre, apoi au spart uşa şi au intrat în casă.

Crezînd că acum sosise ceasul, am coborît în mijlocul mulţimii. Acum umpleau

toate odăile de jos. Am cerut un scaun. Vîntul tăcuse şi totul era liniştit şi calm.
Inima mea era plină de dragoste, ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi, iar gura îmi
era plină de temeiuri şi de îndemnuri. Erau uimiţi; le era ruşine; apoi s-au
înmuiat; sorbeau fiecare cuvînt. Ce schimbare minunată!

Douăzeci de ani mai tîrziu, predicarea lui Wesley era însoţită de aceeaşi
putere. În 18 mai 1770, el scria: "Spre seară, cred că Dumnezeu a zdrobit
cîteva dintre inimile împietrite ale celor din Dunbar." La I iunie 1777, a
predicat în curtea unei biserici din Isle of Man, iar "Cuvîntul Domnului a
venit cu putere". În St. Luke's Church, pe Old Street, Londra, la 28 noiembrie
1778, "frica Domnului părea să cuprindă întreaga asistenţă". Apoi, peste un
deceniu, cînd Wesley avea optzeci şi cinci de ani, "Dumnezeu a atins în mod
minunat inimile oamenilor" din Falmouth, Cornwall (17 august 1789), în
timp ce la Redruth ,,0 mulţime uriaşă" se aduna, iar "Cuvîntul părea să
pătrundă adînc în fiecare inimă" (22 august 1789).
Nu trebuie să avem impresia că aceste experienţe au fost caracteristice
doar pentru secolul al XVII-lea sau pentru John Wesley. Billy Graham, cel
mai cunoscut evanghelist din lume, care a călătorit cel mai mult, afirmă că a
trăit experienţe similare: la Conferinţa Panafricană a Liderilor Creştini din
1976, de la Nairobi, l-am auzit spunînd: "Am avut privilegiul de a predica
Evanghelia pe fiecare continent, în majoritatea ţărilor lumii şi atunci cînd
prezint mesajul Evangheliei simple a lui Isus Hristos cu autoritate, EI ia
mesajul şi îl sădeşte în mod supranatural în inimile oamenilor."
"Este foarte simplu, ar putea exclama cineva, să-i citezi pe Luther, pe
Wesley şi pe Billy Graham. Fără îndoială că vorbele lor au avut putere. Dar ei
erau oameni excepţionali, înzestraţi şi dăruiţi în mod excepţional, nu-i aşa?
Cît despre mine unul, predic din toată inima duminică de duminică, iar
sămînţa bună cade pe marginea drumului şi este călcată în picioare. De ce nu
este Cuvîntul lui Dumnezeu puternic şi atunci cînd iese de pe buzele mele?"
La aceste întrebări voi răspunde că da, desigur, Dumnezeu ridică oameni

96
 Fundamentele teologice ale predicării

deosebiţi în fiecare generaţie, le dă daruri deosebite şi îi înzestrează cu o

putere specială. Ar fi greşit din partea noastră să-i invidiem pe Luther sau pe
Wesley, după cum ar fi lipsit de înţelepciune să ne imaginăm că fiecare dintre
noi are darul de evanghelizare pe care-I are Billy Graham. Cu toate acestea,
Scriptura justifică aşteptarea ca predicarea noastră din Cuvînt să fie cel puţin
uneori eficace. Să luăm Pilda semănătorului, la care s-a făcut aluzie mai sus.
Pe de o parte, Isus ne-a învăţat să nu ne aşteptăm ca semănarea noastră să
aducă numai roade la nivel maxim. Trebuie să avem în vedere că o parte din
teren este înţelenit sau stîncos şi că păsările. buruieni le şi soarele arzător îşi
vor cere tributul lor. Dar nu trebuie să fim descurajaţi. Pe de altă parte, Isus
ne-a spus şi să ne aşteptăm ca o parte din pămînt să fie bun şi productiv şi
sămînţa ce cade acolo să aducă roadă care să rămînă. Sămînţa are viaţă şi
putere. iar cînd Duhul pregăteşte pămîntul şi udă sămînţa, creşterea şi rodirea
nu vor întîrzia să apară.
Exact la acest aspect s-a referit P. T. Forsyth cînd a spus despre
Evanghelie că nu este doar o declaraţie sau o doctrină sau o promisiune.
Evanghelia este mai mult. "Este o acţiune şi o putere: este actul lui
Dumnezeu de răscumpărare ... O predică autentică este o realizare măreaţă ...
Cînd un slujitor predică Evanghelia şi nicidecum simple mesaje de-ale sale,
Cuvîntul Domnului se constituie într-o realizare extraordinară, menită să
aducă fie binecuvîntare, fie judecată."lo Ea aduce în mod dinamic, aici şi
acum, lucrarea istorică răscumpărătoare a lui Hristos.
Probabil nici un autor contemporan nu a exprimat această credinţă în
puterea lui Dumnezeu mai convingător decît Gustaf Wingren, profesorul
luteran suedez de teologie de la Universitatea din Lung, în cartea sa Tlle
Lil'ing Word [Cuvîntul viu]. Tema întregii Biblii, susţine el, este conflictul,
duelul dintre Dumnezeu şi Satana, iar Evanghelia este cea care îi face pe
oameni liberi. Între victoria lui Hristos şi sfirşitul lumii "există un spaţiu
liber, de aşteptare. Tocmai în acest interval, în acest spaţiu liber, îşi înalţă
vocea predicarea."" Şi apoi, "perioada dintre Paşte şi Parousia este timpul
pentru predicare".'~ Predicarea reprezintă picioarele şi gura lui Hristos cel
viu: "Cuvîntul se transformă în picioarele care Îl poartă pe Isus atunci cînd Se
apropie de noi şi Se apleacă asupra noastră ... Predicarea nu are decît un
singur ţel, acela ca Hristos să ajungă la cei care s-au adunat să asculte."13 În
plus, "predicarea nu înseamnă a vorbi despre un Hristos al trecutului, ci este
vocea prin care Hristos cel din prezent ne oferă viaţă astăzi".14 Profesorul
Wingren arată că oamenii sînt "învinşi", "cuceriţi", în robia păcatului, a vinei

97
 PUTEREA PREDICĂRII

şi a morţii, şi consideră că
predicarea este un instrument al eliberării lor.
"Ţine de natura slujbei de predicare că locul ei este în bătălia dintre
Dumnezeu şi Diavolul."15 "Cuvîntul predicatorului este un atac asupra
temniţei în care este ţinut omul."I/> Cuvîntul deschide temniţa şi îl eliberează.
Aceste convingeri cu privire la Dumnezeu şi la om (cu privire la om,
întemniţatul, şi la Dumnezeu, eliberatorul prin Cuvîntul Său) transformă
lucrarea de predicare. Venim la amvon avînd în mîini, în inimă şi pe buze un
Cuvînt care are putere. Aşteptăm rezultate. Aşteptăm convertiri. După cum
spunea Spurgeon într-unul din mesajele sale adresate pastori lor:

Rugaţi-vă şi predicaţi în aşa fel încît, dacă nu vor fi convertiri, să fiţi uluiţi,
uimiţi şi cu inima zdrobită. Aşteptaţi-vă la mîntuirea ascultători lor voştri la fel
de mult pe cît îngerul care va suna ultima trîmbiţă se va aştepta la învierea
morţilor! Credeţi în învăţătura voastră! Credeţi în Mîntuitorul vostru! Credeţi
în Duhul Sfint care locuieşte în voi! Căci astfel veţi vedea împlinindu-se
dorinţa inimii voastre. iar Dumnezeu va fi proslăvit. 17

Există
o istorisire foarte frumoasă despre un predicator care, aflat în
călătorie, trecea pe la punctul de control de la aeroport, pentru verificarea
bagaje lor. Era înainte de introducerea scanării electronice, iar ofiţerul
responsabil cu securitatea îi scotocea prin valiză. Ofiţerul a dat peste cutia
neagră din carton în care predicatorul îşi ţinea Biblia şi a fost curios să vadă
ce conţinea. "Ce se află în cutia aceea'?" a întrebat el cu suspiciune.
Răspunsul pe care l-a primit a fost şocant: "Dinamită!" Din nefericire.
istorioara nu ne spune ce s-a întîmplat după aceea. Totuşi, a crede în puterea
explozivă a Cuvîntului lui Dumnezeu - care este puternic nu pentru că este
asemenea unei vrăji magice, ci pentru că Dumnezeul care a rostit acest
Cuvînt vorbeşte din nou - ar trebui să reprezinte în sine o motivaţie
suficientă, care să facă un predicator eficace din fiecare persoană chemată la
această lucrare privilegiată.

Convingerea despre Biserică

Fără îndoială că avem numeroase convingeri despre Biserică. Pentru scopul

prezent însă, am în vedere doar unul, şi anume că Biserica este creaţia lui
Dumnezeu prin Cuvîntul Lui. Mai mult, noua creaţie a lui Dumnezeu
(Biserica) este la fel de dependentă de Cuvîntul Său ca şi vechea creaţie
(universul). Dumnezeu a chemat-o la viaţă prin Cuvîntul Său şi, mai mult, o

98
 Fundamentele teologice ale predicârii

menţine şi o susţine, o conduce şi o sfinţeşte, o reformează şi o Înnoieşte prin

acelaşi Cuvînt. Cuvîntul lui Dumnezeu este sceptrul prin care Hristos
conduce Biserica şi hrana cu care o hrăneşte.
Această dependenţă a Bisericii de Cuvînt nu este o doctrină îmbrăţişată
de toţi cu bucurie. În zilele polemicii romano-catolice, exponenţii ei cei mai
Înverşunaţi insistau că .,Biserica a scris Biblia" şi, prin urmare, are autoritate
asupra ei. Şi astăzi încă se mai poate auzi acest argument simplist. Este
adevărat, desigur, că ambele testamente au fost scrise în contextul unei
comunităţi de credincioşi şi că alcătuirea Noului Testament, prin providenţa
lui Dumnezeu, aşa cum am văzut deja, a fost într-o oarecare măsură
determinată de nevoile congregaţiilor creştine locale. În consecinţă, Biblia nu
poate fi detaşată de mediul din care Îşi trage obîrşia, nici nu poate fi înţeleasă
într-un context izolat de cel original. Cu toate acestea, aşa cum au susţinut
protestanţii întotdeauna, ar fi o eroare să spunem că "Biserica a scris Biblia";
adevărul este tocmai pe dos, şi anume că, de fapt, "Cuvîntul lui Dumnezeu a
creat Biserica". Se poate spune chiar că poporul lui Dumnezeu şi-a început
existenţa atunci cînd Cuvîntul a venit la Avraam, chemîndu-I şi făcînd un
legămînt cu el. În mod similar, prin predicarea apostolică a Cuvîntului lui
Dumnezeu în puterea Duhului Sfint, În Ziua Cincizecimii, poporul lui
Dumnezeu a devenit Trupul plin de Duh al lui Hristos.
Nu este greu să demonstrăm dependenţa poporului lui Dumnezeu de
Cuvintul lui Dumnezeu. Pe tot parcursul Scripturii, Dumnezeu Se adresează
poporului Său, ÎnvăţÎndu-1 calea Sa şi cerÎndu-i să ia aminte la mesajul Său.
Dacă este adevărat că "omul nu trăieşte numai cu pîne, ci cu orice cuvînt care
iese din gura Domnului" (Deut. 8:3, citat de Isus În Mat. 4:4), acelaşi lucru
este valabil şi În cazul Bisericii. Poporul lui Dumnezeu trăieşte şi prosperă
doar crezînd şi supunÎndu-se Cuvîntului Său.
Aşa că Vechiul Testament abundă de îndemnurile pe care Dumnezeu le
adresează poporului Său, de a-L asculta. Căderea lui Adam a fost o
consecinţă a nebuniei lui de a asculta de vocea şarpelui, în loc să asculte de
vocea Creatorului. Cînd Dumnezeu a stabilit legămîntul cu Avraam, EI l-a
socotit neprihănit pe Avraam pentru că acesta din urmă a crezut promisiunile
lui Dumnezeu; apoi a repetat promisiunea binecuvîntării "pentrucă ai ascultat
de porunca Mea" (Gen. 15: 1-6; 22: 15-18). Cînd Dumnezeu a confinnat
legămîntul Său cu Israel, ca împlinire a promisiunilor făcute lui Avraam,
Isaac şi Iacov, şi a promis că va face din ei un popor al Lui, deosebit de
celelalte popoare, condiţia a fost "dacă veţi asculta glasul Meu" (Ex. 2:24;

99
 PUTEREA PREDICĂRlI

19:3-6). Aşa că atunci cînd legămîntul a fost ratificat prin jertfă şi "toate
cuvintele Domnului şi toate legile" au fost repetate în auzul poporului, ei au
răspuns în unison: "Vom face tot ce a zis Domnul" (Ex. 24:3). Din cauza
istoriei tragice a neascultării din timpul celor patruzeci de ani de rătăcire în
pustie ("au uitat curînd" şi "n-au ascultat de glasul Lui", Ps. 106: 13, 25).
legămîntul a fost reînnoit şi Legea a fost repetată în folosul noii generaţii,
înainte de intrarea în Ţara Promisă. De altfel, unul dintre laitmotivele cărţii
Deuteronom este "Ascultă, Israel". Mesajul cărţii este rezumat în cuvintele:
"Acum, Israele, ascultă legile şi poruncile pe cari vă învăţ să le păziţi.
Împliniţi-le, pentruca să trăiţi, şi să intraţi în stăpînirea ţării ... " şi "ca să fii
fericit. "1 K
După ce poporul s-a stabilit în Ţara Promisă şi a fost instaurată monarhia.
tema binecuvîntării divine, ca urmare a credinţei şi a ascultării poporului, şi a
judecăţii divine, ca urmare a necredinţei şi a neascultării, a continuat în
literatura profetică şi în cea de înţelepciune. Este suficient să extragem o
mostră pentru a demonstra acest aspect.
Psalmul 81 :8, 11: "Ascultă, poporul meu, şi te voi sfătui, Israele, de M-ai
asculta! ... Dar poporul Meu n-a ascultat glasul meu, Israel nu M-a ascultat."
În Cartea Proverbelor, Înţelepciunea este personificată şi e asemănată cu
un personaj care strigă pe străzi şi În pieţe:

Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu.
Învăţaţi-vă minte, proştilor, şi înţelepţiţi-vă nebunilor! ... Primiţi mai de grabă
învăţăturile mele decît argintul, şi mai de grabă ştiinţa decît aurul scump. Căci
înţelepciunea preţuieşte mai mult decît mărgăritarele. şi nici un lucru de preţ nu
se poate asemui cu ea ... Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, căci ferice de ceice păzesc
căile mele!. .. Ferice de omul care m-ascuItă, care veghează zilnic la porţile
mele, şi păzeşte pragul uşii mele. Căci celce mă găseşte, găseşte viaţa, şi capătă
bunăvoinţa Domnului. Dar celce păcătuieşte împotriva mea Îşi vatămă sufletul
său; toţi ceice mă urăsc pe mine, iubesc moartea. 19

În aceeaşi manieră. profeţii, la care venea Cuvîntul Domnului, chemau

Israelul la ascultare. Să luăm exemplul lui Isaia, care a şocat poporul
asemănÎnd cetatea sfintă a Ierusalimului cu Sodoma şi Gomora: "Ascultaţi
Cuvîntul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului
nostru, popor al Gomorei !. .. De veţi voi şi veţi asculta, veţi mînca cele mai
bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi
Înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.'· Iar apoi, mai tîrziu: "O! de ai fi luat

100
 Fundamentele teologice ale predicării

aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un rîu, şi fericirea ta ca

valurile mării." Cu toate acestea, "cei răi n-au pace".~o
Profetul Ieremia este şi mai explicit, el fiind un apropiat al lui Iosia,
regele în timpul căruia a fost redescoperită cartea Legii, în Templu. Profetul
şi regele au chemat poporul la pocăinţă şi rededicare. Dar răspunsul
poporului a fost superficial şi efemer. Prin urmare, mesajul divin rostit prin
gura lui Ieremia a fost fără menajamente:

Ci iată porunca pe care le-am dat-o; "Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi

Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu: umblaţi pe toate căile pe cari vi
le-am poruncit. ca să fiţi fericiţi." Dar ei n-au ascultat, şi n-au luat aminte, ci au
unnat sfaturile şi poruncile inimii lor rele. au dat înapoi şi n-au mers înainte.
Din ziua cînd au ieşit părinţii voştri din Egipt, pînă în ziua de azi, v-am trimes
pe toţi slujitorii Mei. proorocii. i-U1n trimes în fiecare zi. de dimineaţă. Dar ci
nu M-au ascultat, n-au luat aminte; şi-au înţepenit gitul, şi au făcut mai rău
dccît părinţi i lor. ~ I

Aşa că judecata lui Dumnezeu a căzut peste ei, Ierusalimul a fost asediat
şi luat, Templul a fost şters de pe faţa pămîntului, iar poporul a fost dus în
robia babiloniană. Concluzia cronicarului, în care se regăsesc ecourile
profetului, sună asemenea unui epitaf:

Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea
să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au
bătut joc de trimeşii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, şi au rîs de
proorocii Lui, pînă cînd mînia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără
leac.2~

Din această rezumare succintă a istoriei vechi-testamentale este limpede

că Dumnezeu a condiţionat în permanenţă bunăstarea poporului Său de
ascultarea vocii Sale, de încrederea în promisiunile Sale şi de împlinirea
poruncilor Lui.
La fel stau lucrurile şi în Noul Testament, deşi acum purtătorii de cuvînt
ai lui Dumnezeu sînt apostolii, în locul prorocilor. Şi ei susţin că sînt
purtătorii Cuvîntului lui Dumnezeu (ex.: I Tes. 2: 13). Ei sînt chemaţi de
Hristos şi învestiţi cu autoritate, de aceea vorbesc cu îndrăzneală în numele
Său şi le cer bisericilor să creadă îndemnurile lor şi să asculte de poruncile
venite prin ei (ex.: 2 Tes. 3). Prin urmare, prin scrierile lor, Isus cel înălţat se
adresează Bisericii Sale, în aceeaşi măsură în care se adresează celor şapte

101
 PUTEREA PREDICĂRII

biserici prin epistolele Sale. EI le povăţuieşte. le mustră, le admonestează şi

le încurajează, le face promi5.iuni, le dă avertismente. cerîndu-le să asculte, să
creadă, să se supună şi să rămînă tari pînă la venirea Lui. Reiese deci În mod
clar din toate acestea că bunăstarea poporului lui Dumnezeu depinde de
preţuirea Cuvîntului.
Astăzi predicatorii nu sînt nici proroci, nici apostoli, căci noi nu mai
sîntem receptorii unei revelaţii noi, directe. Cuvîntul lui Dumnezeu nu mai
vine la noi aşa cum venea la ei; mai degrabă noi sîntem cei care trebuie să
mergem la el. Cu toate acestea, dacă vom prezenta Scripturile cu
credincioşie, Cuvîntul Lui este în mîinile şi pe buzele noastre, iar Duhul Sfint
poate să-I facă puternic şi viu în inimile ascultători lor noştri. Mai mult,
responsabilitatea noastră ni se va părea cu atît mai mare atunci cînd ne vom
aminti de legătura indisolubilă pe care am identificat-o Între Cuvîntul lui
Dumnezeu şi poporul Lui. O biserică surdă este o biserică moartă: acest
principiu rămîne neschimbat. Dumnezeu dinamizează, hrăneşte. inspiră şi
călăuzeşte poporul Său prin Cuvîntul Lui. Căci ori de cîte ori Biblia este
predicată sistematic, cu sinceritate, Dumnezeu o foloseşte pentru a da
oamenilor acea viziune fără de care vor pieri. Mai întîi încep să priceapă care
este menirea lor: aceea de a fi noua Lui societate în lume. Apoi, încep să
primească din resursele pe care El li le-a dat În Hristos pentru a împlini
scopul Lui. În consecinţă, Biserica poate să crească spre maturitate, să
slujească lumii şi să-L laude pe Dumnezeu doar prin ascultarea plină de
smerenie şi supunere în faţa vocii Sale.
Atunci cînd consider Cuvîntul lui Dumnezeu indispensabil pentru
bunăstarea Bisericii. nu pierd din vedere sacramentele prezente în
Evanghelie. îndeosebi Cina Domnului. Percepţia lui Augustin asupra
sacramentelor, considerate "cuvinte vizibile" (verba visibilia), oferă deja
nişte indicii esenţiale cu privire la funcţia şi valoarea lor. Şi ele vorbesc. Atît
Cuvîntul, cît şi sacramentul mălturisesc despre Hristos. Amîndouă promit
mîntuirea În Hristos. Amîndouă dinamizează credinţa noastră în Hristos.
Ambele ne ajută să ne Întărim inimile În Hristos. Principala diferenţă dintre
ele este că mesajul unuia se adresează ochiului, iar al celuilalt se adresează
urechii. De aceea, sacramentele au nevoie de Cuvînt, prin care să fie
interpretate. Slujirea prin Cuvînt şi prin sacrament este o singură lucrare,
deoarece Cuvîntul proclamă, iar sacramentul pune În scenă promisiunile lui
Dumnezeu. Totuşi, Cuvîntul are întîietate, deoarece fără el, semnul devine
greu de interpretat, În cazul în care nu-şi pierde sensul cu totul.
 Fundamentele teologice ale predicării

Istoria ne oferă nenumărate dovezi despre legătura indivizibilă dintre

biserică şi Cuvînt, dintre starea comunităţii creştine şi calitatea predicării
creştine. ,.Nu este oare limpede. se întreabă dr. D. M. L1oyd-Jones. atunci
cînd ai o perspectivă extrem de amplă asupra istoriei, că perioadele şi erele de
decădere din istoria Bisericii au fost întotdeauna perioadele cînd predicarea a
intrat În declin?" "Ce anume, continuă el, a anunţat zorii unei reforme sau a
unei treziri. dacă nu redescoperirea predicării?"~3
Amplul studiu al lui dr. E. C. Dargan. History of Preaching [Istoria
predicării], în două volume, care analizează perioada 70-1900 d.Hr.. confirmă
din plin această perspectivă. EI scrie:

Declinul vieţii spirituale şi al activităţii În biserici este de obicei Însoţit de o

predicare lipsită de viaţă. formală, neroditoare, care constituie În parte cauza şi
În parte efectul. Pe de altă parte, marile treziri din istoria creştină pot, de obicei,
să tie atribuite lucrării amvonului, iar În evoluţia lor au dezvoltat şi au făcut
posibil un Înalt standard de predicare. 24

Ar fi imposibil să calificăm biserica din întreaga lume prin generalizări

pripite, căci starea ei diferă substanţial de la ţară la ţară şi de la cultură la
cultură. Secularizarea Europei (şi a celorlalte regiuni ale lumii occidentale,
care au întreţinut legături strînse cu Europa) s-a amplificat constant timp de
circa două secole, deşi există acum semne că valul ar putea da înapoi. Statele
Unite cunosc o perioadă de înflorire a mişcărilor religioase, care totuşi îl
intrigă pe observatorul bine-intenţionat, deoarece nu ştie cum să o împace cu
statisticile alarmante de creştere a criminalităţii, a violenţei, a avorturi lor şi a
divorţurilor. În cele mai multe ţări comuniste, ca şi în ţările predominant
islamice, biserica este obstrucţionată, dacă nu chiar persecutată în mod activ.
În unele ţări în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, ratele
de creştere ale bisericii sînt atît de rapide, încît dacă se menţin în acest ritm,
conducerea internaţională a bisericii va trece în curînd în mîinile lumii a treia,
în cazul în care acest transfer nu a avut deja loc. Totuşi, chiar şi aceşti lideri
mărturisesc că pe lîngă vigoarea şi entuziasmul ce caracterizează viaţa
bisericilor lor, există şi acolo multă superficialitate şi instabilitate.
Într-o situaţie atît de variată, în care, pe ansamblu, biserica pierde teren,
este oare posibil să identificăm Cll precizie o singură cauză a acestei slăbiri?
Mulţi s-ar grăbi să spună "Nu". Cu siguranţă, cauzele sînt numeroase.
Personal, aş spune fără ezitare că un motiv (poate chiar cel mai mare) al
declinului bisericii, în unele aspecte, şi al imaturităţii ei, în altele, este ceea ce

103
 PUTEREA PREDICĂRII

Amos a numit "foamea şi setea după auzirea cuvintelor Domnului" (8: Il).
Nivelul scăzut al trăirii creştine se datorează în principal nivelului scăzut al
predicării creştine. Deşi nu ne place să recunoaştem, băncile din biserică sînt
adesea o reflectare a amvonului, căci rareori e nivelul lor mai înalt decît
nivelul amvon ului.
Ultimul număr din 1979 al revistei rime conţinea un articol intitulat
American Preaching: A Dying Art? [Predicarea americană: o artă pe cale de
dispariţie'?]. Autorul articolului scria: "Răcirea Cuvîntului reprezintă un
factor major determinant pentru criza evidentă din multe denominaţiuni
protestante majore din zilele noastre", în timp ce pentru romano-catolici
predica nu a fost niciodată foarte importantă, ci "mai degrabă un fel de IIOI"s
d 'oeuvre' înainte de Euharistie". Cu două secole mai înainte însă, "cînd Jona-
than Edwards predica, toată regiunea New England" tremura ca frunza-n
vînt".
Aşadar, dacă biserica vrea să aibă din nou parte de o perioadă de
înflorire, atunci are nevoie de o recuperare a predicării puternice, biblice,
Într-un spirit de credincioşie. Dumnezeu încă le mai spune oamenilor Săi:
"O! de aţi asculta azi glasul Meu" (cf. Ps. 95:7), în timp ce predicatorilor le
spune: "O! de aţi proclama Cuvîntul!"

Convingerea despre pastorat

Există multă incertitudine în biserica modernă în pnvmţa naturii şi a
funcţiilor lucrării creştine îndeplinite de oamenii pregătiţi special pentru
aceasta şi ordinaţi. Mai întîi de toate, prestigiul social de care se bucura
altădată clerul, în ţările occidentale, s-a diminuat semnificativ. De asemenea,
deoarece statul a preluat o mare parte din lucrarea filantropică începută iniţial
de biserică (ex.: în medicină, educaţie şi asistenţă socială), persoane care
altădată ar fi ales drumul slujirii bisericeşti îşi dau seama că pot să slujească
la fel de bine în cadrul aşa-numitei "cetăţi seculare". Apoi, în mare parte ca
unnare a mişcării carismatice, învăţătura nou-testamentală a Trupului lui
Hristos a fost recuperată, împreună cu corolarul ei, potrivit căruia fiecare

• În franceză. În original - gustare suplimentară. servită Între felurile principale sau În

deschidere (aperitiv) (n.trad.)
•• New England - zonă din nord-vestul Statelor Unite care cuprinde şase state (Maine. New
Hampshire, Vermont, Massachusetts. Rhode Island şi Connecticut) (n.trad.).

104
 Fundamentele teologice ale predicării

membru are un dar şi poate face o lucrare de slujire. Aşa stînd lucrurile, LInii
se Întrebă dacă mai este nevoie de o lucrare făcută de oameni pregătiţi şi
ordinaţi special pentru slujire. Oare membrii clerului nu au devenit inutili?
Acestea sînt cîteva dintre tendinţele care au contribuit la scăderea actuală a
moralului slujitorilor ordinaţi.
în această situaţie, este crucial să reafirmăm Învăţătura nou-testamentală
care spune că Isus Încă mai instituie supraveghetori În biserica Sa, pe care Îi
cheamă să fie o componentă permanentă a structurii bisericii. "Adevărat est~
cuvîntul acesta: Dacă rîvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun"
(1 Tim. 3: 1).
Mai mult, În Încercarea de a restabili acest adevăr. ar fi extrem de util
dacă s-ar recupera. pentru aceşti supraveghetori. şi semnificaţia nou-
testamentală de "pastor" ..,Slujitor" este un termen vag tocmai pentru că este
generic; el presupune Întotdeauna alţi determinanţi. care să indice felul de
slujire la care se face referire. "Preot" este din păcate ambiguu. Cei care
cunosc etimologia ştiu că "preot" nu este decât o contragere a termenului
"prezbiter" (presbyter), care Înseamnă "bătrîn". Dar "preot" este folosit şi
pentru a traduce termenul grecesc hiereu,\', "preot care aduce jertfe'" termen
care nu este folosit niciodată cu referire la slujitorii din Noul Testament.
Atunci cînd se spune despre membrii clerului că sînt "preoţi" (cum se
obişnuieşte În cercurile romano-catolice, luterane şi anglicane), se creează
falsa impresie că slujirea lor este îndreptată În principal către Dumnezeu, pe
cînd Noul Testament arată că ea este orientată În principal către biserică.
Aşadar, "pastor" rămîne cel mai potrivit termen. Celor care obiectează că
"pastor" Înseamnă "păstor" şi că ideea de oi şi păstor este irelevantă în
oraşele aglomerate ale secolului XXI, li se poate reaminti foarte bine că
Domnul Isus S-a numit pe Sine "Păstorul cel bun". Astfel, pînă şi creştinii
care locuiesc În oraşe vor putea să se gîndească la EI ca atare, iar lucrarea Lui
pastorală (caracterizată de cunoaştere intimă, sacrificiu, conducere, protecţie
şi grijă) va putea să rămînă modelul permanent pentru toţi pastorii.
În Anglia dinainte de Reformă (ca şi în Biserica Romano-Catolică
actuală), predomina o concepţie sacerdotală despre lucrarea celor ordinaţi.
Episcopul care făcea ordinarea îl îmbrăca pe candidat cu o robă ecleziastică
lungă, fără mîneci, spunîndu-i: "Primeşte veşmîntul preoţesc," iar apoi îi
înmîna o pateră şi un potir, adăugînd: ,.Primeşte putere de a aduce sacrificii
lui Dumnezeu şi de a celebra mesa atît pentru cei vii, cît şi pentru cei morţi:'
Această porrectio instrumentorum, sau înmînare a simbolurilor oficiului, a

105
 PUTEREA PREDICĂRII

fost modificată substanţial de reformatorii englezi. Primele reguli ale

canonului din 1550 precizau că, pe lîngă pateră şi potir, celui ordinat trebuia
să i se mai înmîneze şi o Biblie, pentru a i se conferi autoritatea "de a
propovădui Cuvîntul lui Dumnezeu şi de sluji cu sfintele sacramente". În
1552, doi ani mai tîrziu, înmînarea paterei şi a potirului a încetat, iar singurul
instrument oferit candidatului a rămas Biblia. Canonul anglican a rămas în
mare măsură acelaşi pînă în zilele noastre.
Această schimbare la nivelul simbolurilor era o expresie a schimbării cu
privire la percepţia asupra slujirii celor ordinaţi. Esenţa ei nu mai era
preoţească, ci pastorală, adică o slujire din Cuvînt, căci responsabilitatea de
căpătîi a pastorului care "îngrijeşte" de oile sale este de a le "hrăni".
Dumnezeu i-a mustrat pe păstorii lui Israel care se hrăneau mai mult pe ei
înşişi, În loc să hrănească oile, arătînd că Păstorul. Divin îşi duce oile la
"păşuni verzi" (Ezee. 43: 1-3; Ps. 23: 1-2). Făcînd aluzie la aceste imagini
vechi-testamentale, Isus a promis că oile Sale vor fi în siguranţă sub
păstori rea Sa şi că "vor intra şi vor găsi păşune"; apoi, i-a dat lui Petru
porunca repetată de a "paşte oile" şi "oiţele" (Ioan 10:9; 21: 15, 17). Apostolii
nu au uitat niciodată această poruncă. "Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care
este supt paza voastră", scria Petru mai tîrziu, în timp ce Pavel se adresa
bătrînilor din biserica efesenilor prin cuvintele: "Luaţi seama dar la voi înşivă
şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfint episcopi, ca să păstoriţi
Biserica Domnului, pe care a cîştigat-o cu Însuş sîngele Său" (1 Pet. 5:2;
Fapte 20:28). Prezbiterii înţelegeau cu siguranţă că privilegiul pe care
Păstorul cel Mare li-I Încredinţase era grija pastorală faţă de propriile Sale oi,
pe care le răscumpăra se cu sîngele Său.
A hrăni turma lui Dumnezeu este, desigur, o expresie metaforică ce ţine
locul ideii de învăţătură în biserică. Prin urmare, pastorul este prin excelenţă
învăţător. Bineînţeles, Hristos îi interzice să-i înveţe pe alţii într-o manieră
autoritară, care uzurpă prerogativa Duhului adevărului, din dorinţa de a face
congregaţia docilă şi dependentă de el (Mat. 23:8). De asemenea, potrivit
promisiunii lui Dumnezeu cu privire la Noul Legămînt, că "toţi Mă vor
cunoaşte", Duhul Sfint este acum dat tuturor credincioşilor, în aşa fel încît
toţi "au primit ungerea din partea Celui Sfint" şi "au fost Învăţaţi de
Dumnezeu" şi, prin urmare, nu au nevoie de învăţători omeneşti (ler. 31 :34:
1 Tes. 4:9; I Ioan 2:20-27). Este adevărat, toţi membrii bisericii au responsa-
bilitatea de a strînge Cuvîntul din belşug în inimile lor, pentru ca să se poată
"învăţa şi sfătui unii pe alţii în toată înţelepciunea" (Col. 3: 16). Şi totuşi,

106
 Flil/dal7lell1e1e teologice ale predicârii

aceste adevăruri nu sînt incompatibile cu echiparea, chemarea şi Însărcinarea

unor specialişti, adică a pastori lor, care să fie dedicaţi lucrării de predicare şi
de catehizare. Printre multele daruri spirituale pe care Domnul cel Înălţat le-a
revărsat peste Biserica Lui sînt cele de "păstori şi Învăţători" (Efes. 4: II ).
Comentînd asupra acestui verset, Calvin scrie În ÎI1\'{iţâtllrll religiei creştine:
"Vedem cum Dumnezeu, care i-ar putea desăvîrşi pe ai Săi Într-o clipită,
doreşte cu toate acestea ca ei să atingă statura de om mare numai sub
Îndrumarea Bisericii. Vedem şi care este modalitatea stabilită pentru acest
lucru: prin predicarea doctrinei cereşti care le-a fost poruncită pastori lor."
Calvin Îşi avertizează apoi cititorii Împotriva nebuniei şi aroganţei de a
respinge această rînduire divină binecuvîntată. "Mulţi sînt duşi de mîndrie,
aversiune sau rivalitate spre convingerea că pot cîştiga suficient de pe unna
citirii şi a meditării solitare pe marginea lui; de aceea, ei dispreţuiesc
adunările publice şi consideră predicarea zadarnică ... Aceasta este ca şi cum
ai Întuneca faţa lui Dumnezeu care străluceşte peste noi În procesul
învăţării."~5 "Căci nici lumina, nici căldura soarelui, nici mîncarea, nici
băutura nu sunt atît de necesare pentru întărirea şi susţinerea vieţii pămînteşti,
cît este de necesară funcţia apostoli că şi pastorală pentru păstrarea Bisericii
pe pămînt."26
Ceea ce susţinea Calvin la Geneva avea să fie preluat curînd de
refonnatorii englezi. Nimic nu li se părea mai important decît ideea ca
păstorii să predice neabătuţi Cuvîntul lui Dumnezeu, iar oamenii să-I asculte.
Iată ce spune John Jewel, episcop de Salisbury:

Să nu dispreţuiţi, iubiţi fraţi, să nu dispreţuiţi Cuvîntul lui Dumnezeu

proclamat. Pentru că vă îngrijiţi sufletele, tiţi grabnici să veniţi la predici; căci
acesta este locul unde îndeobşte inima omului este mişcată, iar tainele lui
Dumnezeu sînt descoperite. Şi dacă predicatorul ar avea slăbiciuni, Cuvîntul lui
Dumnezeu este la fel de puternic şi măreţ cum dintotdeauna a fost. ~7

Pe de altă parte, nimic nu poate fi mai vătămător pentru biserică decît

predicatorii necredincioşi, aşa cum scria Thomas Becon în prefata la cartea sa
Tlle Demands ofHo(v Scripture [Cerinţele Sfintelor Scripturi]:

După cum nu există un giuvaier mai mare Într-o comunitate creştină decît
predicatorul din Cuvînt care este harnic, credincios, perseverent, tot a~a, nu
poate fi nenorocire mai mare printre oameni decît să fie conduşi de călăuze
oarbe. cîini fără pricepere, lupi răpitori, slugi plătite şi făţarnice. proroci

107
 PUTEREA PREDICĂRII

papistaşi. care ii hrănesc nu cu griul curat al Cuvintului lui Dumnezeu, ci cu

pelinul tradiţiilor de nimic ale oamenilor. 2x

Nu cred că
a existat cineva În secolul nostru care să fi exprimat această
concepţie fundamentală despre pastorat mai convingător decît Samuel
Volbeda, ale cărui prelegeri omiletice ţinute la Calvin Theological Seminal)',
Grand Rapids, au fost editate şi publicate după moartea sa sub titlul The
Pastoral Genills (~l Pre{lel!ing [Geniul pastoral al predicării]. După ce a
definit predicarea drept "proclamarea Cuvîntului scris al lui Dumnezeu, În
locul celui rostit",29 Volbeda a afimlat: "Cuvîntul scris al lui Dumnezeu este
pastoral pe de-a-ntregul, în mesaj, spirit şi scop." Astfel, adevăratul predi-
cator nu va fi niciodată doar "o trîmbiţă zgomotoasă ... care să reproducă
perfect, în chip mecanic, mesajul Cuvîntului scris al lui Dumnezeu"; el
trebuie mai degrabă să fie un pastor "aflat el însuşi, În inimă şi în minte, în
armonie deplină cu Scripturile pastorale pe care trebuie să le predice".-'o Mai
mult, grija unui păstor pentru oile sale se manifestă în patru
direcţii J1 - hrănirea, călăuzirea (pentru că oile se rătăcesc cu uşurinţă), paza
(împotriva lupilor răpitori) şi vindecarea (legarea rănilor). Toate aceste patru
activităţi sînt aspecte ale slujirii din Cuvînt.
Nu trebuie să ne imaginăm Însă că această concepţie, potrivit căreia
pastorii sînt În mod fundamental Învăţători, este o idiosincrazie a creştinilor
evanghelici sau reformaţi. Ea Începe să fie acceptată În egală măsură şi de
mulţi oameni cu afinităţi romano-catolice. Aş putea cita, bunăoară, dintr-o
predică de ordinare, ţinută de Michael Ramsey În perioada cînd era
arhiepiscop de Canterbury. Mesajul său se intitulează "Why the Priest'?" ["Ce
rost are preotul'?"] şi primul răspuns pe care Îl oferă propriei sale Întrebări
este următorul:

În primul rînd. preotul este invăţătorul şi predicatorul, şi ca atare el este

priceput in ale teologiei. EI promite să fie un cercetător asiduu al acestui
domeniu; studiul său nu trebuie să fie vast ca intindere, ci să fie profund in
integritate, nu pentru ca el să pară erudit. ci pentru a fi simplu. Cei cu studii
superficiale sint ei inşişi confuzi şi ii duc in confuzie şi pe alţii. 32

Scriind despre lucrarea "pastorală" ca lucrare de "învăţătură", nu doresc

să intru deloc În dezbaterea despre "ordinare" sau în controversa care
Încearcă să afle ce Îi deosebeşte pe clerici de laici. Este suficient să spun că
Dumnezeu doreşte ca fiecare biserică locală să se bucure de supraveghere

108
 Fundamentele teologice ale prediciirii

pastorală (episkope) şi că această supraveghere - cel puţin În cazul unei

congregaţii, indiferent de mărime-ar trebui să fie exercitată de către o
echipă (cuvîntul "bătrîni" apare Întotdeauna cu forma de plural în Noul Testa-
ment. ex.: Fapte 14:23; 20:17; I Tim. 4:14: Tit 1:5). O astfel de echipă ar
trebui să includă slujitori cu normă parţială, cu normă Întreagă, clerici şi laici,
remuneraţi sau voluntari, şi. cred eu, femei, alături de bărbaţi. deşi Noul
Testament sugerează că rolurile lor nu sînt identice. Conceptul acesta de
echipă are o valoare imensă. iar acest lucru ÎI cunosc atît din experienţă, cît şi
din Scripturi, deoarece Într-o astfel de situaţie putem pune în valoare punctele
tari ale fiecăruia, după cum putem suplini şi slăbiciunile. în plus. oamenii
neordinaţi talentaţi ar trebui să fie încurajaţi să se alăture echipei şi să
desfăşoare lucrarea lor de slujire Într-o manieră voluntară, potrivit darurilor
lor. Unul dintre acestea este predicarea, iar biserica are nevoie de mult mai
mulţi predicatori laici. Cu toate acestea, lucrarea pastorală obişnuită de
predicare şi de învăţătură este extrem de solicitantă. Ea presupune mult timp
şi multă energie alocate studiului. Deci, o echipă pastorală dintr-o biserică de
dimensiuni mai mari are nevoie de cel puţin un lider cu normă Întreagă, care
să se dedice slujirii din Cuvînt. Altfel, congregaţia va sărăci mult spiritual.
Sarcina de a hrăni turma sau de a da învăţătură bisericii poate fi realizată
de echipa pastorală într-o varietate de contexte. Păstorul cel Bun predica
mulţimilor, petrecea timp cu anumite persoane, Îi pregătea pe cei
doisprezece. O lucrare pastorală care este modelată după a Sa va include în
mod similar predicare în cadrul public, consiliere individuală şi grupuri de
studiu. Există atunci o diferenţă Între a predica şi a-i Învăţa pe alţii'? Desigur,
cele două cuvinte nu sînt interschimbabile, iar C. H. Dodd a popularizat
această teză că în Noul Testament ker)'gma (predicarea) era proclamarea
morţii şi învierii lui Isus, potrivit Scripturii şi Într-un cadru escatologic, care
le adresa oamenilor chemarea de a se pocăi şi de a crede, În timp ce didache
(învăţătura) Însemna o instruire - mai ales de natură etică - pe care o
parcurgeau noii convertiţi. Această distincţie este importantă, deşi probabil
că a fost accentuată exagerat. În lucrarea Sa publică, Isus "Îi Învăţa În
sinagogi şi predica Evanghelia Împărăţiei" (Mat. 4:23; 9:35), ceea ce arată că
cele două nu sînt separate Într-un mod evident, iar apostolul Pavel spune
despre sine că este atît "propovăduitor", cît şi "Învăţător" al Evangheliei
(1 Tim. 2:7; 2 Tim. 1: 11); cînd Luca îşi ia rămas bun de la el la sfîrşitul cărţii
Fapte, Pavel "propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu, şi învăţa pe oameni ...
cele privitoare la Domnul Isus Hristos" (28:31). Fără Îndoială că predicarea

109
 PUTEREA PREDICĂRII

sa avea mai mult scop evanghelistic, iar Învăţătura era mai sistematică, dar nu
reiese foarte clar că erau foarte diferite În conţinut; probabil că existau multe
lucruri care se suprapuneau.
S-a spus uneori că, În context nou-testamental, a predica (kerusso, .,a
vesti") se referă întotdeauna numai la evanghelizare şi că noul tip de
predicare (În biserici, În faţa unei congregaţii) nu apare În Noul Testament,
nici măcar Într-o fonnă rudimentară. Lucrurile nu stau Însă aşa. Obiceiul de
a-i strînge pe oameni pentru a auzi Cuvîntul lui Dumnezeu datează Încă din
Vechiul Testament. Această practică a fost apoi continuată În sinagogi, fiind
preluată şi adaptată În creştinism de către apostoli. Cînd Moise a dat preoţilor
Legea, i-a învăţat să-i adune pe oameni şi să le-o citească, de unde se poate
deduce că preoţii aveau datoria de a explica şi aplica Legea, pe măsură ce o
citeau (Deut. 31:9-13; cf. Mal. 2:7-9). Ezra, preot şi călturar, "a adus Legea
Înaintea adunării" şi "a citit din ea". Şi leviţii luau parte la această lucrare: "ei
citeau desluşit În cartea Legii lui Dumnezeu, şi-i arătau Înţelesul, ca să-i facă
să înţeleagă ce citiseră" (Neem. 8: 1-8). Mai tîrziu, serviciile de la sinagogă au
ajuns să includă şi citirea unor fragmente din Lege şi Profeţi, din care apoi se
predica. Astfel, cînd se afla În sinagoga din Nazaret, Isus a citit mai Întîi din
Isaia 61 şi apoi, în mesajul care a urmat, a declarat că EI reprezenta
împlinirea acestui verset din Scriptură şi a rostit "cuvinte pline de har", care
i-au pus În uimire pe ascultătorii Săi (Luca 4: 16-22). În mod similar, Pavel,
cînd era În Antiohia Pisidiei, "după citirea Legii şi a Proorocilor", a fost
invitat de conducătorii sinagogii să le transmită oamenilor "un cuvînt de
îndemn", ceea ce a şi făcut (Fapte 13: 14-43).
Nu trebuie să ne surprindă, aşadar, că, după ce creştinii au părăsit
sinagogile sau au fost daţi afară şi au Început să-şi organizeze propriile lor
adunări, ei au păstrat acelaşi tipar de citire a Bibliei, unnat de comentarea ei,
cu excepţia faptului că acum se mai citeau, pe lîngă Lege şi Profeţi, şi
fragmente din epistolele apostolilor (ex.: Col. 4:16; I Tes. 5:27; 2 Tes. 3:14).
Luca ne Îngăduie să întrezărim cîte ceva dintr-o astfel de adunare. Este vorba
de celebra întîlnire de la Troa, cînd creştinii s-au adunat "În ziua dintîi a
săptămînii". Închinarea lor cuprindea atît frîngerea pÎinii, cît şi o predică din
partea lui Pavel, "care şi-a lungit vorbirea pînă la miezul nopţii", cu anumite
consecinţe foarte neplăcute (Fapte 20:7 şi urm.). Deşi acesta este singurul
serviciu din Noul Testament despre care se spune În mod limpede că a inclus
o predică, nu avem nici un motiv să credem că a fost o excepţie. Dimpotrivă,
Pavel îi dă lui Timotei instrucţiuni precise nu doar privitoare la

ilO
 FUlldamellfele teologice ale prediciirii

comportament sau la rugăciunea publică (1 Tim. 2: I şi urm.), ci şi despre

predicare: ,.Pînă voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura
pe care o dai altora" (1 Tim. 4: 13). De aici decurge faptul că după citirea din
Biblie ar trebui să existe atît paraklesis (îndemnuri), cît şi didaskalia
(învăţătură). Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că nu a existat şi un element
de proclamare în vederea evanghelizării, căci în cadrul publicului vor fi fost
şi dintre cei de felul "oamenilor temători de Dumnezeu", care erau interesaţi
de comunitatea de la sinagogă, împreună cu alte persoane, precum
catehumeni, care parcurgeau o perioadă de pregătire pentru botez, şi uneori
chiar vizitatori păgîni (1 Cor. 14:23). Cu toate acestea, accentul cădea asupra
zidirii celor credincioşi. Deoarece pastorul avea această responsabilitate de a
hrăni turma, printre calităţile pe care trebuia să le îndeplinescă un candidat
pentru slujba de prezbiter se numără loialitatea faţă de credinţa apostolică
(pentru ca "să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să înfrunte
pe protivnici") şi darul de a-i învăţa pe alţii (Tit 1:9; I Tim. 3:2).
Dacă pastorii din ziua de astăzi ar lua În serios prioritatea predicării şi a
învăţăturii, aşa cum apare ea în Noul Testament, şi-ar da seama că acest
aspect le aduce multă satisfacţie şi, în plus, ar avea, fără doar şi poate, un
efect extrem de benefic asupra bisericii. Din păcate însă, mulţi sînt în prin-
cipal administratori; simbolurile lor de slujire sînt biroul, şi nu studiul,
telefonul, şi nu Biblia. Donald Coggan, pe vremea cînd era arhiepiscop de
Canterbury, a predicat în august 1977, cu ocazia Serviciului Centenar de
Recunoştinţă, la Wycliffe College, Toronto, şi le-a reamintit celor din
congregaţie că, la ordinare, episcopul dă fiecărui candidat o Biblie: "el nu
pleacă în lucrare ... ca organizator, ca administrator financiar sau ca fumizor
de divertisment; el pleacă În calitate de om autorizat de Domnul Bisericii, ca
unul căruia i s-a Încredinţat revelaţia creştină. păstrată Într-o fomlă
maiestuoasă În Cartea din mîinile sale şi Întrupată în Cuvîntul care a devenit
trup." Dr. Coggan şi-a exprimat apoi speranţa că şi în următorul secol de
funcţionare, Wycliffe College va trimite în lucrare un şuvoi de oameni care
nu vor studia Biblia doar pentru ei, pentru a se hrăni şi a o aprofunda, ci care
"vor da tot ceea ce au pentru predicarea şi punerea ei în practică".
Dacă dorim ca "propovăduirea Cuvîntului şi rugăciunea" să devină
prioritatea noastră, aşa cum a fost şi pentru apostoli (Fapte 6:4), aceasta
presupune o restructurare radicală a programului şi a orarului nostru, inclusiv
o delegare considerabilă a altor responsabilităţi către lideri neordinaţi.

III
 PUTEREA PREDICĂRII

ProcedÎnd astfel, vom exprima Însă o convingere pe deplin conformă Noului

Testament despre natura fundamentală a pastoratului

Convingerea despre predicarc

Admiţînd că pastorii sînt predicatori şi învăţători. ce fel de predici ar trebui să
aibă ei? Manualele de omiletică tind să includă o lungă listă de opţiuni.
Probabil cea mai detaliată clasificare a tipurilor de predici este făcută de W.
E. Sangster. În celebra sa carte The emft (?lthe Sermol1 [Făurirea predicii]. El
consideră că există trei tipuri principale de predici şi dedică fiecăruia cîte un
capitol, deşi menţionează că "paleta de combinaţii este aproape infinită"."
Primul tip de predică este definit "potrivit subiectului pe care-l are" (ex.:
biblică. etică. devoţională. doctrinară, socială sau de evanghelizare). al doilea
"potrivit tipului structural" (ex.: expunere directă. argumentaţie progresivă
sau "cu mai multe laturi") şi al treilea "potrivit metodei psihologice" (ex.: În
funcţie de cum se percepe predicatorul pe sine, dacă se consideră Învăţător,
avocat care pledează pentru o cauză, om Îndurerat sau "avocatul diavolului").
Alţi scriitori, care nu intră atît de mult în detalii precum Sangster, s-au
mulţumit cu clasificări mai simple. Există predici tematice şi predici textuale.
spun ei. Unele sînt de evanghelizare, apologetice sau profetice, altele sînt
doctrinare, devoţionale. etice sau hortative, iar undeva, mai la urmă,' sînt
amintite şi predicile "exegetice" sau "expozitive". Eu unul nu pot accepta cu
uşurinţă ideea (uneori tendenţioasă) că predica expozitivă este o alternativă
printre multe altele. Consider că adevărata predicare creştină este predicarea
expozitivă. Desigur, dacă printr-o predică .,expozitivă" se înţelege explicarea
verset cu verset a unui pasaj nesfirşit din Scriptură. atunci ea este într-adevăr
un mod de a predica printre multe altele; în cazul acesta Însă, termenul
"expozitiv" este folosit În mod greşit. Predica expozitivă autentică are o
semnificaţie mai largă. Ea se referă mai degrabă la conţinutul predicii
(adevărul biblic), decît la stil (comentariu înlănţuit). A predica Scriptura în
manieră expozitivă înseamnă a scoate esenţa din text şi a o expune vederii.
Predicatorul scoate la lumină ceea ce pare să fie închis, lămureşte ceea ce este
neclar, descîlceşte ceea ce este încîlcit şi desfăşoară ceea ce este concentrat.
Opusul expunerii este "impunerea", ceea ce Înseamnă a impune asupra unui
text ceea ce nu se găseşte acolo. "Textul" respectiv ar putea fi un verset sau o
propoziţie, sau chiar un singur cuvînt. Ar putea fi în egală măsură un
paragraf, un capitol sau chiar toată cartea. Mărimea textului nu are

112
 Fundamentele teologice ale predicării

importanţă, atîta vreme cît acesta este biblic. Ceea ce contează este ceea ce
facem cu textul. Indiferent dacă este lung sau scurt, răspunderea noastră, ca
predicatori expozitivi, este de a-I prezenta Într-o aşa manieră Încît mesajul lui
să fie clar, lămurit, exact, corect, relevant, fără adăugiri, ciuntiri sau
falsificări. În predicarea expozitivă. textul biblic nu trebuie să fie o intro-
ducere la o predică pe o altă temă şi nici ţăruşul de care atÎmăm traista
noastră de gînduri amestecate, ci firul principal care dictează şi controlează
ceea ce se spunem.
Daţi-mi voie acum să atrag atenţia asupra unor beneficii ale acestei disci-
pline.
Mai Întîi, predicarea expozitivă stabileşte nişte limite. Ne determină să
rămînem la textul biblic. deoarece predicarea expozitivă Înseamnă, prin
excelenţă, predicare biblică. Nu sîntem În situaţia de a prezenta un pasaj din
literatura seculară, de a susţine un discurs politic sau de a prezenta o carte
religioasă, ca să nu mai vorbim de propriile noastre opinii. Dimpotrivă, textul
nostru este, În mod invariabil, parte a Cuvîntului lui Dumnezeu. Prima
trăsătură definitorie a predicatorilor expozitivi trebuie să fie recunoaşterea
faptului că sîntem păstrătorii unei "comori" sacre de adevăr, "lucrători" ai
Evangheliei, "ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu".34 După cum spunea
Donald Coggan în prima sa carte despre predicare:

Predicatorul creştin are deja nişte limite prestabilite. Atunci cînd vine la
amvon, nu este liber în totalitate. Se poate spune chiar. într-un sens profund
real, că Cel Atotputemic i-a trasat graniţe pe care nu trebuie să le depăşească.
EI nu are libertatea de a-şi inventa sau de a-şi alege mesajul: acesta i-a fost
încredinţat, iar el trebuie să-I declare. să-I expună şi să-I recomande
ascultătorilor... Este un lucru minunat să fii sub stăpînirea măreaţă a
Evangheliei !35

În al doilea rînd, predica expozitil'ă presupune integritate. Nu toată

lumea este convinsă de acest lucru. Se spune adesea că din Biblie poţi să scoţi
orice învăţătură îţi place, ceea ce este adevărat, dar numai pentru cei lipsiţi de
integritate. Somerset Maugham, în romanul său Luna şi doi bani jumătate,
povesteşte cum Rev. Robert Strickland a scris o biografie a tatălui său, care
murise. Această biografie era însă mai mult ficţiune decît istorie. În realitate,
tatăl său, îndemnat de o obsesie demonică de a picta, îşi abandonase soţia,
familia şi cariera. În biografie era înfăţişat ca soţ şi tată model, ca un om
caracterizat de amabilitate, hămicie şi moralitate. Această trunchiere

113
 PUTEREA PREDICĂRII

grosolană a adevărului l-a detenninat pe Maugham să remarce: "Clerul

modem, ca unnare a studiului ştiinţei care, pare-mi-se, este numită exegeză,
a dobîndit o uşurinţă uimitoare de a răstălmăci unele lucruri." Apoi adaugă cu
o notă de sarcasm că subtilitatea interpretării lui Robert Strickland "cu
siguranţă că îl va conduce, la împlinirea vremii, către cele mai înalte funcţii
ale Bisericii. Deja îi văd pulpele pline strînse de jambierele pe care le poartă
numai episcopii.".1h
"Exegeza" pe care Somerset Maugham o caricaturizează astfel este, de
fapt, sau ar trebui să fie, o disciplină caracterizată de cea mai mare rigoare.
Uneori i se mai spune şi "exegeză istorico-gramaticaIă", deoarece se are în
vedere interpretarea unui text potrivit originii istorice şi a construcţiilor
gramaticale. Se poate afilma, pe bună dreptate, că refon11atorii din secolul al
XVI-lea au recuperat această metodă, salvînd interpretarea biblică de
alegorizările fanteziste ale scriitorilor medievali. Cînd vorbeau de sensul
"literal", îl puneau În contrast cu cel "alegoric"; ei nu negau faptul că autorii
Bibliei au scris în mod deliberat unele pasaje ale Scripturii într-o formă
poetică, în sens figurat, dar insistau că fiecare cititor al Bibliei trebuie să
caute sensul obişnuit, natural, evident al fiecărui text, fără artificii. Ce a vrut
autorul să spună prin acele cuvinte? Aceasta este întrebarea de căpătîi. Mai
mult, este o întrebare la care, cu răbdare, se poate da un răspuns cert. Nu
trebuie să ne lăsăm copleşiţi de cinismul modem care caracterizează critica
literară modernă şi care pretinde că fiecare autor are nişte scopuri secrete sau
că doreşte să transmită semnificaţii oculte, care trebuie să fie reperate şi
demascate. Nu, autorii biblici au fost oameni oneşti, nu înşelători; ei au dorit
ca scrierile lor să fie înţelese, şi nu "interpretate la infinit".
Refonnatorii au vorbit mult despre "analogia credinţei'" prin care se
refereau la credinţa că Scriptura are o unitate care i-a fost imprimată de
Dumnezeu şi, prin urmare, trebuie să i se dea voie să se interpreteze singură,
pentru ca un pasaj să arunce lumină asupra altuia; de asemenea, ei credeau că
biserica nu are libertatea de "a interpreta un loc din Scriptură în aşa fel încît
care să contrazică un altul" (Articolul XX). Ei nu negau diversitatea
fonnulărilor pe care le conţine Scriptura şi nu se grăbeau să accentueze
această diversitate în detrimentul unităţii Scripturii, aşa cum fac unii teologi
de astăzi. Mai degrabă ei vedeau annonizarea (care nu este un sinonim pentru
manipulare) ca fiind o activitate creştină ce presupune responsabilitate.

114
 Fundamentele teologice ale predicârii

La sfirşitullunii aprilie 1564, cu o lună înainte de a muri, Cal vin şi-a luat
rămas bun de la pastorii din Geneva. Ar fi bine ca fiecare predicator să poată
spune ceea ce le-a spus Calvin lor:

Nu am stricat nici cel mai mic pasaj din Scriptură, nici nu l-am răstălmăcit, din
CÎte ştiu, iar atunci cînd aş ti putut să introduc semnificaţii subtile, dacă I-aş fi
cercetat cu abilitate, am lepădat un astfel de vicleşug şi 111-am străduit să fiu
. l 17
Slll1p u.. :

Un alt predicator expozitiv care, după circa 250 de ani, a făcut o afirmaţie
similară, a fost Charles Simeon din Cambridge. La una din reuniunile sale
sărbătoreşti, care se ţineau la două săptămîni, vinerea, În timpul semestrului,
i-a Îndemnat pe oaspeţii săi studenţi cu cuvintele: "Daţi-vă toate străduinţele
să stabiliţi, cu ajutorul originalului şi al contextului, sensul adevărat, fidel,
principal al fiecărui text."JX De altfel, el însuşi s-a străduit din răsputeri să
procedeze astfel. "Autorul a încercat," explică el în prefaţa la colecţia sa de
schiţe de predici, intitulată Horae* Homileticae, "fără prejudecată sau
părtinire, să atribuie fiecărui text sensul lui corect, consecinţele lui naturale şi
folosul lui legitim."39 Într-o scrisoare adresată editorului său scria: "Dorinţa
mea înfocată este de a scoate din Scriptură ceea ce este în ea, şi nu de a
impune asupra ei ceea ce cred eu că ar fi. Am o mare gelozie în această
privinţă: de a nu vorbi mai mult sau mai puţin decît cred eu că vorbeşte Duhul
în pasajul pe care ÎI prezint ascultătorilor."
Această hotărîre de a se aşeza cu smerenie sub autoritatea Scripturi lor şi
nu de a le judeca de sus, l-a făcut pe Simeon să privească sceptic orice
scheme şi sisteme de clasificare a divinului.

Autorul [se referea la sine]. .. nu prea îi are la inimă pe cei care sistematizează
teologia în fel şi chip. EI a încercat să extragă perspectiva sa asupra religiei
doar din Scripturi; de aceea, doreşte să rămînă cît mai fidel Scripturilor; fără a
pune la îndoială vreo parte a Cuvîntului lui Dumnezeu, fără a privilegia o altă
opinie, ci conferind fiecărei părţi a Cuvîntului acel sens care i s-a părut că a fost
menit de către marele Autor. 4o

• Harae (lat.) - (ceasuri, ore, momente) Iniţial, termenul desemna rugăciunile sau slujbele
programate la şapte momente din zi, de obicei înainte de rugăciune, în cadrul unor
confesiuni tradiţionale (n.trad.).

115
 PUTEREA PREDICĂRII

Acest lucru, după părerea sa, nu-l puteau spune însă nici calviniştii, şi nici
anninienii partizani din vremea sa. Dimpotrivă, după cum scria Simeon cu
umor inofensiv, "nu există nici un adept hotărît al unuia dintre cele două
sisteme care, dacă ar fi fost in preajma Sf. Pavel În timp ce acesta Îşi scria
epistolele, să nu-i ti recomandat să schimbe una sau alta din expresiile
folosite de el". Cît despre Simeon Însuşi, o astfel de atitudine de superioritate
faţă de textul inspirat era exclusă din start, deoarece el era În întregime
"mulţumit să stea ca Învilrăcella picioarele sfinţilor apostoli" şi nu avea "nici
o ambiţie de a-i învăţa cum se cuvine să vorbească".41
În al treilea rînd, predicarea expo~itil'ă idellt~lică şi capcanele pe care
trebuie să le evităm cu orice preţ. Deoarece predicatorul trebuie să fie
credincios textului său, cele două capcane principale pot fi asociate cu uitarea
şi neloialitatea. Predicatorul expozitiv uituc pierde din vedere textul său,
făcînd digresiuni şi unnÎndu-şi propriile fantezii. Predicatorul neloial pare să
rămînă la text, dar îl intinde şi îl suceşte pînă ce ajunge la ceva cu totul diferit
de sensul iniţial, natural.
G. Campbell Morgan, unul dintre cei mai mari predicatori expozitivi ai
acestui secol, a subliniat necesitatea de a alege un text şi de a-I explica. Spre
deosebire de el, scria Morgan, dr. Benjamin Jowett, rector la Balliol College
Oxford, "declara că obiceiul său era de a-şi scrie predicile şi de a alege apoi
un text, ca să aibă un cui de care să le agaţe. Am libertatea de a spune, a
continuat Campbell Morgan, ... că studiul predicilor sale va scoate la iveală
acurateţea declaraţiei sale, arătînd pericolul pe care îl presupune folosirea
acestei metode ... " Şi mai lipsit de scrupule a fost un predicator care "şi-a
prezentat textul şi a spus: «Acesta este textul meu. Acum unnează să predic.
Poate voi mai avea ocazia să Întîlnesc acest text, poate nu.»"42
Această nonşalanţă dispretuitoare faţă de text are cel puţin meritul de a fi
mărturisită cu mare candoare. Este mult mai grav să pretinzi că predici
expozitiv dintr-un text, cînd În realitate îl trunchiezi. Înşişi scriitorii
nou-testamentali ne avel1izează, într-un mod cît se poate de plastic, despre
acest pericol. Învăţătorii mincinoşi sînt condamnaţi pentru că "s-au abătut"
de la adevăr, aşa cum un arcaş ratează ţinta, pentru că "strică" mesajul lui
Dumnezeu, asemenea unor vînzători ambulanţi care îl vînd prin înşelăciune,
pentru că "răstoarnă" Evanghelia, schimbîndu-i conţinutul, şi pentru că
"răstălmăcesc" Scripturile, pînă cînd acestea devin de nerecunoscut. Faţă de
toate aceste ticăloşii, Pavel declară cu mare solemnitate că el a "lepădat

116
 Fundamentele teologice ale predicârii

meşteşugurile ruşinoase şi ascunse", că refuză să strice Cuvîntul lui

Dumnezeu şi că se bazează pe "arătarea adevărului".4J
Totuşi. manipularea cu bună ştiinţă a Scripturii de către cei care sînt
hotărîţi să-i dea un sens după dorinţa lor, a fost o adevărată pacoste şi o ruşine
pentru biserică. După cum spunea profesorul A. Vinet de la Lausanne. Ia
mijlocul secolului al XIX-lea, "un pasaj din Scriptură a slujit de o mie de ori
ca paşaport pentru nişte idei care nu sînt biblice".44 Uneori, este drept. în
cazuri mai puţin grave, textul a fost ,.vînat", din dorinţa de a găsi ceva
adecvat, ca În cazul lui dr. W. R. Matthews, decan la Catedrala St. Paul din
Londra. care la încetarea ostilităţilor, la sfirşitul celui de-AI Doilea Război
Mondial. dorind să predice despre necesitatea de a trece de la victorie la
reconstrucţie. a predicat din textul "sîntem mai mult decît biruitori" (Rom.
8:37), sau precum în cazul unui predicator neidentificat, care, dorind să
predice despre efemeritatea vieţii omeneşti, a găsit ca pretext tocmai expresia
vechi-testamentală "s-a întîmplat".45 Uneori însă, un predicator foloseşte
greşit Scriptura tocmai pentru că o consideră jucăria lui teologică, pe care o
poate manevra după dorinţă. Campbell Morgan a vorbit odată despre un
predicator baptist care avea păreri atît de pronunţate În legătură cu botezul,
Încît pur şi simplu nu putea să evite acest subiect. Într-o dimineaţă şi-a
anunţat textul: "Adame, unde eşti?" Apoi a continuat: "Există trei direcţii pe
care trebuie să le urmăm. Mai Întîi, unde se afla Adam; În al doilea rînd, cum
trebuia ridicat din situaţia În care se afla; iar În al treilea rînd şi cel din urmă,
cîteva cuvinte despre botez."46 Şi mai tendenţioşi erau aşa-numiţii puseyiţi*
din Mişcarea de la Oxford, care au găsit că Matei 18: 17 este taman textul
potrivit pentru a-şi susţine părerea tradiţională despre autoritatea Bisericii.
Textul spune: "Şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca
un păgîn şi ca un vameş." Apoi "predicau atît de des despre «ascultarea de
Biserică», Încît l-au determinat pe arhiepiscopul Whately să le dea o replică
printr-o omilie pe tema «Dacă un om refuză să asculte de Biserică, să
fie ... »."47 Această practică, de a scoate cîteva cuvinte dintr-un text, ca să nu
mai vorbim de context, a atins apogeul atunci cînd un predicator care nu prea

Denumire peiorativă dată adeptilor lui Pusey (1800-1882). Dr. Pusey a fost profesor de
ebraică şicanon biblic la Christ Church. Oxford. iar prin principiile sale ecleziastice a
promovat reintroducerea doctrinei şi practicii catolice În Biserica Angliei, începînd cu
1833. cînd s-a declanşat Mişcarea de la Oxford (n.trad.).

117
 PUTEREA PREDIC ĂRII

avea la inimă Vechiul Testament a ajuns, după cîte se spune, să-şi bazeze
diatriba pe cuvintele "spînzuraţi Legea şi pe profeţi".
Astfel de distorsionări ale textului din partea predicatorilor i-au adus
aminte lui R. W. Dale de scamatorii profesionişti şi l-au făcut să spună astfel
în Prelegerile Yale din 1878:

Întotdeauna, în astfel de cazuri, mă duce gîndul la trucurile acelor iscusiţi

domni care vrăjesc publicul atunci cînd freacă un sOI'ereign* între mîini pînă cc
devine o altă monedă sau cînd scot din mînecile hainei o jumătate de duzină de
globuri de sticlă strălucitoare umplute cu apă şi cu cîte patru sau cinci peştişori
aurii care înoată În fiecare dintre ele. Cît despre mine, Îmi place să ascult un
predicator bun şi nu am nici un fel de obiecţii cînd vine vorba să fiu amuzat de
trucurile unui prestidigitator abil; dar prefer ca scamatoria şi predicarea să fie
separate: scamatorii le de duminică dimineaţă, scamatoriilc din biserică.
jongleriile cu textele Scripturii nu sînt tocmai pe gustul meu:~x

Doar hotărîrea de a fi predicatori expozitivi sîrguincioşi ne va da putere

să evităm toate aceste capcane.
În al patrulea rînd, predicarea expozitivă ne dă increderea de a predica.
Dacă ar fi vorba să batem cîmpii în privinţa părerilor noastre sau ale altui om
supus greşelii, ar fi cazul să avem ezitări. Dar atunci cînd expunem Cuvîntul
luj Dumnezeu cu integritate şi onestitate, putem avea o mare îndrăzneală. Cel
ce vorbeşte, spune Petru, ar trebui să facă aceasta ca unul care "vorbeşte
cuvintele lui Dumnezeu" (1 Pet. 4: 11). Asta nu pentru că am avea îndrăzneala
de a considera propriile noastre cuvinte drept oracole divine, ci pentru că,
asemenea vechilor evrei, şi nouă "ni s-au încredinţat cuvintele lui
Dumnezeu" (Rom. 3:2) şi pentru că grija noastră de căpătîi este de a le
împărtăşi altora cu fidelitate şi scrupulozitate, pentru ca ele însele să
vorbească sau, mai degrabă, ca Dumnezeu să vorbească prin ele.
Profesorul Gustaf Wingren exprimă acest aspect în mod admirabil,
atunci cînd scrie:

Predicatorul expozitiv nu trebuie decît să fie gura şi buzele pasajului respectiv,

în aşa fel încît pasajul să poată merge mai departe ... Predicatorii cu adevărat
mari... sînt, de fapt, doar slujitori ai Scripturii. Atunci cînd vorbesc ...
Cuvîntul... Răzbate strălucind din pasaj şi i se dă ascultare: vocea se face
auzită ... Pasajul însuşi este vocea, mesajul lui Dumnezeu; predicatorul este

* Monedă britanică de aur, în valoare de 20 de şilingi. scoasă acum din uz (n.trad.).

118
 Fundamentele teologice ale predicării

gura şi buzele, iar congregaţia ... urechea în care sună această voce ... Predicarea
este necesară doar pentru înaintarea Cuvîntului - pentru ca acesta să iasă în
lume şi să străpungă zidurile duşmanului, pînă la cei ce sînt ţinuţi prizonieri
acolo. 49

* * *
Acestea sînt deci fundamentele teologice ale lucrării de predicare. Dumnezeu
este lumină; Dumnezeu lucrează; Dumnezeu vorbeşte şi Dumnezeu a făcut
ca acţiunile şi vorbele Lui să fie păstrate în scris. Prin acest Cuvînt scris El
continuă să vorbească cu o voce vie şi puternică. Iar Biserica este chemată să
asculte cu atenţie Cuvîntul Său, deoarece sănătatea şi maturitatea ei depind
de acesta. Pastori lor le revine datoria de a-l predica expozitiv; la această
slujbă au fost chemaţi. Atunci cînd predică într-o manieră integră, vocea lui
Dumnezeu poate fi auzită şi biserica ajunge să-şi dea seama de starea ei, se
smereşte, este restaurată, revigorată şi transformată într-un instrument în
folosul şi spre slava Lui.
Aceste adevăruri despre Dumnezeu şi Scriptură, Biserică, pastorat şi
predicarea expozitivă biblică trebuie să întărească şi să reabiliteze
convingerile noastre slăbite. Atunci, obiecţiile actuale faţă de predicare nu ne
vor împiedica să mergem mai departe. Dimpotrivă, ne vom dedica lucrării de
slujire cu un avînt proaspăt şi cu hotărîre. Nimic altceva nu ne va abate de la
misiunea noastră prioritară.
 PUTEREA PREDICĂRII

Note
1. O parte din materialul pentru acest capitol a apărut deja ca omagiu faţă de regretatul
dr. Wilbur Smith, intitulat Evangelical Roots [Rădăcini evanghelice], ed. Kenneth S.
Kantzer. Nelson, 1978.
2. Cf. Ps. 19: 1; Is. 6:3; Rom. 1: 19-20.
3. Cf. folosirea adjectivului "mai bun" şi "veşnic" În Ev. 7:19,22; 8:6; 9:12,14-15.23;
13:20 şi ideea de "mai glorioasă" În 2 Cor. 3:4-11.
4. Am detaliat implicaţiile dublei autorităţi a Scripturii, mai ales cu referire la diversele
culturi, În Prelegerea Olivier Beguin pe care am susţinut-o În 1979 şi care a fost
publicată de Societatea Biblică din Australia şi Marea Britanic. şi de Inter-Varsity
Press În Statele Unite.
5. Stalker, p. 93.
6. SoljeniţÎn, p. 22
7. Ibid., p. 26.
8. Ibid., p. 27.
9. ler. 23 :29; Ps. 119: 105; lac. 1: 18, 22-5; 1 Pet. 1:23-2:2; Ps. 19: 10.
10. Forsyth, p. 3, 15, 56.
15. Wingren, p. 45.
16. Ibid., p. 146.
13. Ibid., p. 207-208.
14. Ibid., p. 108.
15. Ibid., p. 95.
16. Ibid., p. 124.
17. Spurgeon, AIl-Roulld Minstry, p. 187.
18. Ex.:Deut.4:I,30;5:1;6:1-3; 11:26-28; 12:28; 15:5;28:1.
19. Prov. 8:1-36; cf. 1:20-33.
20. Vezi Is. 1:2, 10, 19-20; 42: 18-25; 43:8; 48: I 7-1 9,22.
21. ler. 7:23-26, cf. 25:3-7; 32:33; 35:12-16; 44:1-6.
22. 2 Cron. 36: 15-16.
23. L1oyd-Jones, Preaching, p. 24.
24. Dargan, voI. 1, p. 13.
25. Calvin, voI. 2, p. 189, 190-191, 191.
26. Ibid., p. 229.
27. Works. voI. II. p. 1034.
28. Works, voI. III, p. 598.
29. Volbeda, p. 24.
30. Ibid., p. 26.
31. Ibid., p. 79-85.
32. Ramsey, M., The Christian Priest, p. 7.
33. Sangster, The Crafr, p. 92.
34. 1 Tim. 6:20; 2 Tim. 1:12-14; I Tes. 2:4; 1 Cor. 4:1, 2.
35. Coggan, Stewards, p. 46, 48.
36. Maugham, p. 8.
37. Cadier, p. 173-175.

120
 Fundamentele teologice ale predicării

38. Smyth, The ArI, p. 176.

39. Simeon, Horae, p. 12.
40. Ibid., p. 4-5 În Prefaţă la voI. 1.
41. Ibid., p. 6.
42. Morgan, G. c., Preachillg, p. 40, 42.
43. 2 Tim. 2: 18: 2 Cor. 2: 17: Gal. 1:7: 2 Pet. 3: 16: 2 Cor. 4:2.
44. Vinet, p. 76.
45. McWilliam. p. 39.
46. Jones. p. 288.
47. Citat la Conferinţa Clericală de la Islington. 1935. de către Rev. G. T. Manlcy. Vezi
AlI1horily ami Ihe Christian Faith [Autoritatea şi credinţa creştină], Thynnc. 1935.
p.50.
41(, Dale, p. 50.
4<). Wingren. p. 201-203.
 4

Predicarea - o punte Între două fu/ni

Ce anume este predicarea? Am încercat pînă acum să răspund unor obiecţii

contemporane faţă de predicare şi să prezint cîteva argumente teologice
pentru apărarea ei, dar nu am încercat încă să o definesc, cu excepţia
precizării că dacă predicarea se vrea realmente creştină, trebuie să fie
expozitivă. Cu toate acestea, a afirma că "predicarea înseamnă expunere"
reprezintă o definiţie nesatisfăcătoare, căci atunci predicarea ar însemna o
simplă interpretare a documentelor biblice şi nu ar avea în mod necesar o
preocupare pentru aplicaţii referitoare la perioada contemporană.
Biblia însăşi foloseşte o gamă largă de imagini pentru a descrie
predicatorul creştin. Cel mai adesea, predicatorul este comparat cu pristavul
sau crainicul dintr-un oraş (keryx), căruia i s-a încredinţat un mesaj, o veste
bună, şi căruia i s-a spus să o proclame. Aşadar. în piaţa publică sau într-un
alt loc public, el îşi înalţă glasul, fără teamă sau părtinire, şi-şi face auzită
vocea. "Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit" şi "noi propovăduim ... pe
Domnul Hristos Isus" sînt două dintre cele mai directe descrieri ale lui Pavel,
referitor la activitatea sa de evanghelizare prin predicare. 1
Apoi, predicatorul este un semănător (speiron). Precum în Pilda
Semănătorului povestită de Isus, el iese în lume, asemenea unui ţăran care
iese la cîmp. Acolo răspîndeşte sămînţa preţioasă a Cuvîntului lui Dumnezeu,
 PUTEREA PREDIC ĂRII

nădăjduind şi rugîndu-se ca o parte din ea să cadă pe sol bun. iar la momentul

potrivit să aducă roadă (cf. Luca 8:4 şi urm.).
În al treilea rînd, predicatorul este un ambasador (presbus). A fost
însărcinat să slujească drept emisar într-o ţară străină. chiar ostilă.
Responsabilitatea sa este de a reprezenta suveranul sau guvernul care l-a
trimis şi de aceea este bucuros să poată pleda pentru cauza lor. 2
Predicatorul este, de asemenea, un ispravnic sau administrator
(oikoIlOI1l0S). EI are privilegiul de a fi pus peste casa lui Dumnezeu, căci lui i
s-au încredinţat proviziile de care au nevoie cei din casă. Acestea sînt "tainele
lui Dumnezeu", adică secretele revelate ale lui Dumnezeu. De la un ispravnic
se aşteaptă în primul rînd să fie credincios în privinţa modului în care
administrează aceste taine familiei lui Dumnezeu. 3
Am menţionat deja ideea de predicator ca pastor sau păstor (poimell).
Păstorul suprem a delegat alţi păstori care să aibă grijă de tunna Sa, iar
aceştia au sarcina de a o proteja de lupi (învăţători mincinoşi) şi de a o
conduce la păşune (învăţătură sănătoasă):~
A şasea metaforă a predicatorului îl prezintă în calitate de "om încercat,
un lucrător care n-are de ce să-i tie ruşine" (2 Tim. 2: 15). Dar ce fel de lucrător
trebuie să fie acesta, dacă vrea să fie .. încercat" în ochii lui Dumnezeu. "un
lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine"? Trebuie să fie priceput în
administrarea "cuvîntului adevărului". Unele traduceri consacrate ale 8ibliei
redau sensul verbului orthotomeo prin expresia "care împarte drept
Cuvîntul", dar această traducere este inexactă. Alte versiuni moderne preferă
să-I redea prin expresia "care mînuieşte corect" Cuvîntul sau "într-o manieră
corectă", dar acestea sînt prea vagi. De fapt, termenul grecesc are un sens mai
precis: "a tăia drept", iar imaginea la care se face referire este cea a unui
plugar sau a unui constructor de drumuri. Există o versiune care optează
pentru prima variantă şi îl înfăţişează pe predicator ca unul care .. taie o brazdă
dreaptă" prin proclamarea sa. Cealaltă redare pare însă mai exactă, deoarece
apare în două locuri în Septuaginta (Prov. 3:6 şi II :5), unde "înseamnă destul
de precis «a croi o cărare în linie dreaptă» sau «a tăia drum în linie dreaptă
de-a latul unei zone (care este împădurită sau greu de străbătut)>>, în aşa fel
încît călătorul să poată ajunge direct la destinaţie".5 Această vestire "dreaptă"
a adevărului este în contrast clar cu activităţile învăţătorilor mincinoşi, care
"s-au abătut de la adevăr" (v. 18). Astfel. în acelaşi verset se accentuează
nevoia de loialitate şi simplitate în expunerea noastră, pentru ca ascultătorii
noştri să o înţeleagă şi să o urmărească fără dificultate.

124
 Predica rea - o punte Între douâ lumi

Există ceva cu adevărat remarcabil în legătură cu aceste şase imagini, şi

anume accentul pe ideea că acest mesaj este primit. Predicatorii nu trebuie
să-I inventeze; mesajul le-a fost încredinţat. Astfel, mesagerul a primit vestea
bună pe care trebuie să o proclame, semănătorul a primit sămînţa de semănat,
ispravnicul a primit hrană îmbelşugată pe care să o împartă, iar păstorului i-a
fost pusă la dispoziţie păşune bună unde să-şi ducă oile. În mod similar,
ambasadorul nu-şi unnăreşte propriile scopuri, ci pe cele ale ţării sale, iar
lucrătorul croieşte o cale pentru "cuvîntul adevărului", şi nu pentru propriul
său cuvînt. Este cu adevărat impresionant că în toate aceste metafore
nou-testamentale predicatorul este un slujitor sub autoritatea altcuiva, iar
comunicatorul transmite de fapt cuvintele altcuiva.
Aceste modele legate de slujba predicatorului nu arată însă prea limpede
necesitatea de a realiza o legătură între mesajul primit şi o anumită situaţie de
viaţă sau, pentru a folosi limbajul modem specializat, de a "contextualiza"
Cuvîntul lui Dumnezeu. Desigur, nu putem afirma că Biblia nu spune chiar
nimic despre această raportare. Crainicul nu poate fi indiferent faţă de
ascultătorii săi, nici ambasadorul faţă de cei în faţa cărora pledează, nici
ispravnicul faţă de gospodăria peste care este răspunzător. În mod similar,
păstorul caută păşuni potrivite pentru oile sale, iar cel ce croieşte drumuri
este preocupat de călătorii care vor merge pe drumul pe care îl deschide el
prin junglă. Probabil că metafora semănătorului este cea mai sugestivă dintre
toate, în această privinţă, în ciuda faptului că imaginea în sine este cea mai
puţin personală. Totuşi, diferitele tipuri de pămînt pe care cade sămînţa
reprezintă diferite tipuri de oameni care aud Cuvîntul şi, desigur, un fermier
conştiincios este preocupat nu numai să semene sămînţa potrivită, ci şi să
aleagă pămîntul potrivit.

Poduri peste prăpastia culturală

Deoarece predicarea nu este o simplă expunere, ci comunicare în adevăratul

sens al cuvîntului, nu doar o exegeză a unui text, ci transmiterea unui mesaj
dat de Dumnezeu unor oameni care au nevoie de el, voi folosi o metaforă
diferită pentru a ilustra chintesenţa predicării. Este o metaforă extrabiblică, în
sensul că nu apare în Scriptură în mod explicit, dar sper să arăt că în final ea
ne duce către o misiune care este esenţial biblică. Metafora se referă la
construirea de poduri.

125
 PUTEREA PREDICĂRII

Podul este un mijloc de comunicare între două locuri care, altfel, ar fi

separate unul de celălalt, fie printr-un rîu, fie printr-o prăpastie. Un pod face
posibilă circulaţia care, altminteri, ar fi irealizabilă. Ce reprezintă însă
prăpastia sau abisul despre care vorbim? Şi ce este podul care trece pe
deasupra ei? Prăpa~tia menţionată este riftul adînc dintre lumea biblică şi
lumea modernă. Intr-un eseu celebru, publicat în 1955, Lordul Snow vorbea
despre "Cele două culturi" - ştiinţa şi artele - şi deplîngea alienarea din cc
în ce mai accentuată a intelectualilor din lumea literară de cei din lumca
ştiinţifică. El vorbea despre "prăpastia lipsei de înţelegere reciprocă" între
cele două părţi. Dar dacă prăpastia dintre două culturi contemporane este atît
de largă. prăpastia dintre ele, pe de o parte, şi lumea veche, pe de altă parte.
este şi mai largă. Peste această ralie, care înseamnă două mii de ani de cultură
ailată în schimbare (şi chiar mai mult, în cazul Vechiului Testament),
comunicatorii creştini trebuie să creeze poduri. Sarcina noastră este de crea
condiţiile pentru ca adevărul revelat al lui Dumnezeu să iasă din Scriptură şi
să pătrundă în vieţile oamenilor din zilele noastre.
Cu doar cîţiva ani în unnă vorbeam cu doi tineri, fraţi, ambii studenţi,
unul la Universitatea din Oxford şi celălalt la Universitatea din Edinburgh.
Fuseseră crescuţi într-o familie creştină tradiţională, în care ambii părinţi
fuseseră creştini practicanţi. Acum însă renunţaseră la credinţa părinţilor lor
şi la educaţia lor în spirit creştin. Unul mi-a spus că era ateu convins; celălalt
a preferat să se declare agnostic. Ce s-a întîmplat? i-am întrebat. Pentru ei
creştinismul nu mai era adevărat? "Nu, mi-au spus ei, nu asta este problema
noastră. De fapt, nu ne interesează să ştim dacă, în definitiv, creştinismul este
adevărat. Şi chiar dacă ai fi în stare să ne convingi că este, nu sîntem foarte
siguri că l-am accepta." "Atunci care e problema voastră?" i-am întrebat cu
oarecare uimire. "Ceea ce ne interesează, mi-au spus ei, nu este să ştim dacă
religia creştină este adevărată, ci dacă este relevantă. Şi, sinceri să fim, nu
prea vedem cum ar putea fi. Creştinismul s-a născut acum două milenii în
cultura palestiniană din secolul întîi. Ce relevanţă poate avea o religie antică
din Orientul Mijlociu pentru noi, care trăim în lumea dinamică, mereu
schimbătoare, de la sfirşitul secolului XX? Avem oameni care au ajuns pe
lună în anii '70 şi în curînd vom avea şi pe Marte; avem chirurgie care face
transplanturi şi inginerie genetică. Ce relevanţă poate avea deci pentru noi o
religie palestiniană primitivă?" l-am mulţumit lui Dumnezeu adesea pentru
această conversaţie. Nimic nu a constituit pentru mine o revelaţie mai
puternică în legătură cu prăpastia pe care oamenii o văd între Biblie şi ei

126
 Predica rea - o punte Î/ltre două lumi

înşişi, ca şi asupra provocării căreia trebuie să-i facă fată predicatorii creştini
din zilele noastre.
Înainte de a dezvolta mai departe conceptul de predicare ca zidire de
poduri, cred că trebuie să fac două precizări, pentru a evita neînţelegerile. În
primul rînd, deşi am vorbit despre o prăpastie între IUIŢI ea biblică şi lumea
modernă, trebuie să recunosc că de-a lungul timpului a existat de fapt un lung
şir de constructori de poduri; în decursul istoriei Bisericii, creştinii au
încercat să raporteze mesajul biblic la cultura din care proveneau ei. Fiecare
nouă generatie de creştini a preluat munca laborioasă a celei dinaintea ei.
Aşadar, a existat mai multă continuitate istorică în construirea de poduri decît
ar sugera analogia mea la prima vedere. Uneori, În loc de a construi un pod
nou, generatia nouă ajustează şi modifică unul vechi, adăugînd cîteva grinzi
ici şi colo, prelungindu-I după nevoie. Cu toate acestea, lumea se schimbă
acum atît de rapid, încît fiecare generaţie care apare se simte provocată de
lărgimea prăpastiei şi de nevoia de a construi un pod nou. În minţile
prietenilor mei studenţi nu era nici o Îndoială cu privire la hăul care se căsca
Între ei şi mesajul Bibliei.
În al doilea rînd, recunosc că există pericole în această clamare
zgomotoasă care militează pentru relevanţă. Dacă preocuparea noastră
exclusivă este aceea de a răspunde întrebărilor pe care le pun oamenii, s-ar
putea să trecem cu vederea faptul că adesea ei pun întrebări greşite şi că
trebuie ajutaţi să pună întrebările corecte. Dacă sîntem de acord, în mod tacit
şi necritic, cu perspectiva lumii despre ea însăşi, s-ar putea să ne trezim că
sîntem mai degrabă sclavi ai modei, în loc să fim slujitori ai lui Dumnezeu.
Aşadar, pentru a evita capcana populismului sau aceea de a deveni profeţi
mincinoşi moderni, tipul de pod pe care trebuie să-I zidim are nevoie de un
fundament al revelaţiei biblice, şi nu de unul caracterizat de Zeitgeist, sau
spiritul vremii. Chemarea Bisericii este aceea de a contesta sistemul de
gîndire secular, nu de a ceda în faţa lui. Cu toate acestea, trebuie să încercăm
să înţelegem cu mare atenţie lumea modernă din jurul nostru.
Confruntaţi cu această problemă (prăpastia comunicaţională dintre cele
două lumi), predicatorii tind să facă una din cele două greşeli posibile.
Dacă sîntem conservatori (mă refer la teologie, nu la temperament sau la
politică) şi ne revendicăm de la tradiţia ortodoxiei creştine istorice, sîntem pe
marginea biblică a prăpastiei. Pe acest mal ne simţim în siguranţă. Credem,
iubim, studiem şi predicăm expozitiv Biblia. Dar nu ne simţim în largul nostru
în lumea modernă situată de partea cealaltă, mai ales dacă am ajuns la vîrsta

127
 PUTEREA PREDlCĂRII

mijlocie (sau am trecut de ea). Ne simţim ameninţaţi şi, prin unnare, avem
tendinţa să ne izolăm de ea. Dacă citim ŞoeLtlviitorului de Alvin Toeffier, care
analizează rapiditatea cu care se schimbă cultura occidentală, ca şi neliniştea
pe care această schimbare o produce oamenilor ("şoc cultural", provocat însă
de trecerea noastră prin timp, şi nu prin spaţiu), ajungem într-o stare de şoc
profund, din care. se pare. unii dintre noi nu mai ies niciodată. Asta se vede
din predicarea noastră. Predicăm biblic. Dar cum altfel am putea predica? veţi
întreba. Charles Simeon şi Charles Spurgcon sînt modelele noastre. Sîntem
hotărîţi. ca şi ei, să predicăm Scripturile expozitiv şi să fondăm toate
doctrinele noastre pe Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar dacă ar fi să desencz o
diagramă a prăpastiei dintre cele două lumi şi apoi să reprezint pe diagramă
predicile noastre, aş desena o linie dreaptă care începe în lumea biblică şi apoi
se îndreaptă în sus, pe o traiectorie dreaptă, nemaiajungînd niciodată pe
celălalt mal. Căci predicarea noastră rareori atinge şi subiecte mai pămînteşti.
De cele mai multe ori eşuează în a construi un pod către lumea modernă. O
astfel de predicare este biblică, dar nu şi contemporană. Şi dacă sîntem
chemaţi să dăm seama de obiceiul nostru de a predica expozitiv fără aplicaţii,
răspundem cu pioşenie că sîntem deplin încredinţaţi că Duhul Sfint va apli~a
şi raporta Cuvîntul Său la realităţile vieţii omeneşti.
Nădăjduiesc că cititorii mei mă vor ierta dacă diagrama predicării
conservatoare este o caricatură supărătoare. Ca justificare, nu pot decît să
spun că aceasta este de fapt o reprezentare a modului în care predicam eu cu
ani în unnă. Căci, deşi sper că în ultimii ani am început să-mi corectez
maniera de a predica, mai înainte aveam obiceiul de a expune textul biblic şi
de a lăsa aplicaţia în seama Duhului Sfint. Mai mult, metoda menţionată nu
este deloc ineficientă, precum ar părea, şi asta din două motive. Mai întîi,
textul biblic este el însuşi uimitor de contemporan, iar în al doilea rînd, Duhul
Sfint îl foloseşte într-adevăr pentru a-i convinge pe ascultători de păcat,
aducîndu-i la credinţa în Hristos şi ajutîndu-i să crească în sfinţenie. Nimeni
nu a exprimat acest aspect mai bine decît P. T. Forsyth:

Predicatorul trebuie să-i aducă pe oameni în lumea Bibliei. a răscumpărării

eterne ... Aceasta este la dispoziţia tuturor, în egală măsură, pentru fiecare
epocă, şi se manifestă cu autoritate în egală măsură pentru fiecare eră,
indiferent de gradul ei de modernitate. Singura predicare contemporană fiecărei
epoci este predicarea acestei etcrnităţi, care ni se deschide doar prin
Biblie - caracterul etern al iubirii sfinte, al harului şi al răscumpărării,

128
 Predica rea - o punte Între două lumi

moralitatea veşnică şi imuabilă a harului mîntuitor faţă de păcatele noastre,

altfel indelebile. 6

În acelaşi timp, ar fi inadmisibil să folosim relevanţa perpetuă a

Evangheliei şi lucrarea mereu actuală a Duhului Sfint ca o scuză pentru a
evita problema pe care o pune comunicarea. Şi În nici un caz nu ar trebui să
urnlăm exemplul Reverendului Maynard Gilfil, preotul paroh catolic de la
Shepperton, pe care George Eliot ÎI prezintă drept "un gentleman În vîrstă,
foarte de treabă, care fumează pipe foarte lungi şi ţine predici foarte scurte".
De fapt, "avea un maldăr de predici scurte, cam gălbejite şi scorojite pe la
colţuri, din care lua CÎte două În fiecare duminică, asigurînd o imparţialitate
desăvîrşită În alegerea lor, prin aceea că le lua după cum Îi picau, fără nici o
consideraţie faţă de subiect".7 Circulă de fapt o Întreagă serie de istorioare
sinistre despre folosirea incorectă a predicilor. O povestire are ca protagonist
un capelan care vizita şantierul de lucru de la Marele Baraj de pe Nilul Supe-
rior. Congregaţia sa era alcătuită din oameni care aveau de suportat călduri
extreme, izolarea şi ispitele puternice care Îi asaItează pe oamenii care au
prea mult timp pentru recreaţie şi prea puţine modalităţi de a se destinde. Aşa
că despre ce credeţi că a predicat? Despre "Datoria de a respecta zilele de
pomenire a morţi lor din calendarul bisericesc - de parcă ar fi avut de-a face
cu un grup de văduve şi de fete bătrîne devotate, din congregaţia de acasă".
Era "un netot clasa Întîi", comentează W. M. McGregor, care relatează
povestirea. x Apoi mai există povestea cu rectorul de la Cambridge, despre
care E. L. Mascall spune, Într-una din cărţile sale, că "şi-a Început predica
adresată unui grup de oameni din personalul de serviciu astfel: «Argumentul
ontologic al existenţei lui Dumnezeu a ajuns, În ultima vreme, sub influenţa
teologiei germane, Într-o poziţie de inferioritate substanţială În panoplia
apologeticii creştine.))"') Totuşi, chiar şi această prostie crasă a fost Întrecută
de cea a episcopului John Wordsworth de Salisbury (1885-1911), care, În
predica sa din cadrul serviciului de confirmare de la Sherborne School, "i-a
implorat fervent pe băieţi ca, indiferent de ce s-ar Întîmpla, În nici un caz să
nu le ia În căsătorie pe surorile soţiilor lor decedate".'o·

• Aluzie la aşa-numita "problemă a surorii soţiei deceda te", o dezbatere din multe ţări
europene În legătură cu Întrebarea dacă un bărbat văduv poate să se căsătorească sau nu cu
sora soţiei sale decedate. În unele ţări, o astfel de căsătorie a fost considerată legală, iar În
altele ilegală. În contextul prezentat de Stott se face referire la totala irelevanţă a unei
predici precum cea a lui Wordsworth (n.trad.).

129
 PUTEREA PREDlCĂRII

Să-i dăm voie lui Spurgeon să redea nebunia jalnică a unor astfel de
aspecte irelevante şi a unei preocupări exagerate faţă de aspectele de detaliu
ale doctrinei:

De pildă, marile probleme cu privire la sublapsarianism şi supralapsarianism,

dezbaterile aprinse privitoare la filiaţia eternă, disputa Înfocată legată de dubla
purcedere şi de schemele pre şi postmileniste, oricît de importante le-ar
considera unii, sînt practic de prea puţin interes pentru văduva evlavioasă cu
şapte copii pe care trebuie să-i întreţină din croitorie. care doreşte să audă mai
curînd despre iubirea şi bunătatea Dumnezeului care poartă de grijă. decît
despre aceste taine adînci. Cunosc un predicator care e foarte priceput În ceea
ce priveşte cele zece degete ale Fiarei, cele patru feţe ale heruvimilor,
Însemnătatea mistică a piei lor de bursuc, pridvoarele Templului lui Solomon şi
puterea tipică a drugilor pe care era purtat chivotul, dar de păcatele oamenilor
de afaceri, de ispitele vremurilor şi de nevoile epocii abia dacă spune ceva
vreodată. II

Cu alte cuvinte, este total irelevant.

Mă voi întoarce acum la deficienţa care caracterizează predicarea celor
care au o teologie "liberală" sau, în cazurile extreme, "radicaIă".12 Lor li se
pare plăcut să trăiască pe malul contemporan al marii prăpastii. Ei sînt
oameni moderni care aparţin lumii moderne. Sînt sensibili la starea de spirit
actuală şi Înţeleg ce se petrece în jurul lor. Citesc poezie modernă şi filozofie,
sînt familiarizaţi cu scrierile romancieri lor moderni şi cu descoperirile
oamenilor de ştiinţă moderni. Merg la teatru şi la cinema, se uită la televizor.
Şocul viitorului de Toeffler nu reuşeşte deloc să-i şocheze, căci sînt imuni la
şocuri. Aşadar, sînt mereu în pas cu timpul. Pentru a reprezenta predicile lor,
ar trebui să desenez o altă linie dreaptă pe diagrama mea, de data asta însă în
direcţie opusă. Toate predicile lor sînt ancorate în lumea reală, dar numai
cerul ştie de unde vin ele, s-ar putea spune, deoarece ele cu siguranţă nu par
să izvorască din Biblie. Dimpotrivă, aceşti predicatori au îngăduit revelaţiei
biblice să le scape printre degete.
Aceia dintre noi care criticăm şi condamnăm teologii liberali, pentru că
au abandonat creştinismul istoric, nu onorăm întotdeauna motivaţia lor şi nici
nu le dăm credit pentru ceea ce încearcă să facă. Esenţa preocupărilor lor nu
este distrugerea, ci reconstrucţia. Ei ştiu că mulţi dintre contemporanii lor
resping cu dispreţ creştinismul, deoarece consideră că principiile acestuia
sînt o cauză pierdută, formulările lui arhaice, iar vocabularul lipsit de sens.
Acest fapt le produce celor mai buni liberali o durere profundă şi aceasta este

130
 Predica rea - o punte lÎltre două lumi

cauza pentru noul lor demers teologic. Mulţi dintre ei doresc să reformuleze
credinţa creştină în termeni inteligibili, plini de semnificaţie şi credibili în
ochii colegilor şi prietenilor lor seculari. Ei merită apreciere atîta vreme cît
sînt preocupaţi sincer de nevoia de a înfăţişa Evanghelia modernă pentru
lumea modernă. Mi-aş dori ca noi, conservatorii, să împărtăşim această
preocupare de a nu mai rămîne ancorati în clişee vechi şi de a nu mai fi atît de
sceptici în privinţa eşecului nostru de a comunica. Există, desigur, ceva trist
şi condamnabil la liberali, şi anume că prin respingerea vechilor formulări, ei
tind să respingă şi adevărul formulat, ajungînd să arunce şi copilul o dată cu
apa din albie.
Contrastul dintre cele două grupări teologice principale din bisericile de
astăzi pe care am încercat să-I schiţez reprezintă una dintre cele mai mari
tragedii ale timpului nostru. Conservatorii sînt biblici, dar nu şi
contemporani, in timp ce liberalii şi radicalii sînt contemporani, dar nu şi
biblici. De ce trebuie însă să ne polarizăm in acest fel naiv? Fiecare parte are
o preocupare legitimă; prima, de a păstra intactă revelaţia lui Dumnezeu,
cealaltă, de a se raporta într-un mod relevant la oamenii din lumea de zi cu zi.
De ce nu am putea combina preocupările fiecărei părţi? Nu este oare posibil
ca liberalii să înveţe de la conservatori necesitatea de a păstra aspectele
fundamentale ale creştinismului istoric, biblic, iar conservatorii să înveţe de
la liberali necesitatea de a le raporta Într-un mod radical şi relevant la lumea
actuală?
între timp, fiecare grup rămîne pe marginea favorită a prăpastiei culturale
şi aproape nimeni nu se mai încumetă să construiască poduri. Totuşi, de la
noi. predicatorii, se aşteaptă să ne ocupăm de comunicare. Cineva spunea,
referitor la ideea de prelegere, că aceasta este un transfer de informaţie din
notiţele profesorului către cele ale studentului, fără a trece prin minţile
vreuneia dintre părţi; predicile însă nu ar trebui să fie astfel de exemple
nefericite de necomunicare. Ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice o
nouă generaţie de comunicatori creştini, care să fie hotărîţi să creeze punţi
peste falia actuală; care să lupte pentru a transmite Cuvîntul neschimbător al
lui Dumnezeu lumii noastre În continuă schimbare; care să refuze să sacrifice
adevărul în favoarea relevanţei sau relevanţa În favoarea adevărului; dar care
să fie hotărîţi, În egală măsură, să rămînă credincioşi Scripturi lor şi pertinenţi
pentru ziua de astăzi.
 PUTEREA PREDICĂRII

Precedente biblice şi istorice

Această "împămîntare" a Cuvîntului în lume nu este ceva facultativ, ci o
caracteristică indispensabilă a predicării creştine autentice. Ea constituie o
obligaţie tocmai datorită caracterului Dumnezeului în care credem şi datorită
modului în care EI a comunicat cu noi, în principal prin Hristos şi prin
Scriptură, prin Cuvîntul viu şi prin Cuvîntul scris. În Scriptură, EI a rostit
Cuvîntul Său prin cuvinte omeneşti adresate unor fiinţe omeneşti în contexte
istorice şi culturale bine definite; El nu a vorbit sub forma unor generalităţi
care să facă abstractie de cultură. În mod similar, Cuvîntul Său etern a
devenit trup, sub înfăţişarea unui iudeu palestinian din secolul 1. În ambele
cazuri, Dumnezeu a venit la oamenii cu care dorea să comunice. A vorbit
într-o limbă omenească; S-a prezentat luînd un trup omenesc. Astfel, marile
doctrine ale inspiraţiei şi întrupării au stabilit un precedent divin pentru
comunicare. Dumnezeu a binevoit să devină om, fără a renunţa la
dumnezeirea Sa. Podurile noastre trebuie să fie fenn ancorate pe ambele
maluri ale prăpastiei, iar noi trebuie să respingem compromiterea
conţinutului divin al mesajului sau ignorarea contextului omenesc în care el
va fi rostit. Trebuie să ne avîntăm fără frică în ambele lumi, veche şi
modernă, biblică şi contemporană, şi să ascultăm cu atenţie ce spune fiecare
dintre ele. Abia atunci vom înţelege ceea ce spune fiecare şi vom reuşi să
identificăm mesajul Duhului pentru generaţia actuală. Trebuie să ne întrebăm
în limbajul controversat al lui Dietrich Bonhoeffer: "Cine este Hristos pentru
noi, astăzi?" Deja în 1932, el spusese: "Esenţial nu este cum trebuie să
modelăm mesajul, ci care este cu adevărat mesajul şi conţinutul lui" pentru
epoca actuală. 13
Toate acestea vor trebui să ducă la o pregătire mai atentă a predicării
noastre. Pe ansamblu, dacă îmi este îngăduit să generalizez, nu ridicăm
ştacheta suficient de sus pentru congregaţiile noastre. Atunci cînd vin la
biserică, oamenii au auzit de fapt totul mai înainte. Cunosc lucrurile respec-
tive încă de pe vremea cînd erau la şcoala duminicală pentru copii. Mesajul e
învechit, plictisitor şi irelevant şi nu reuşeşte să-i "surprindă" sau să-i
antreneze. Abia îşi pot reţine căscatul. Vin cu anumite probleme şi pleacă tot
cu ele. Predica nu le-a vorbit potrivit nevoilor lor.
Nu vreau, desigur, să spun că ar trebui să ne comportăm de parcă
adunarea noastră ar fi un grup de studenţi de la universitate sau că ar trebui să

132
 Predica rea - o punte Între două lumi

transformăm predica într-o prelegere academică. Nici nu pierd din vedere

antipatia lui Marshall McLuhan faţă de omul literar, care citeşte cărţi într-o
izolare antisocială, îşi ucide imaginaţia şi devine sclavul logicii lineare. Este
perfect adevărat că unii ajung prin intuiţie la concluziile la care alţii ajung
prin logică, că este posibil să înveţi atît prin imagini, cît şi prin cuvinte, şi că
fiintele omeneşti pe care le-a creat Dumnezeu sînt nu numai "cerebrale" (cu
capacitate intelectuală), ci şi "viscerale" (dotate cu ceea ce numim intuiţie şi
instinct). Prin urmare, intuiţia, imaginarul şi emoţionalul au un loc legitim,
chiar esenţial. în cadrul predicării. Mai multe pe marginea acestui subiect mai
tîrziu. Să luăm în calcul însă şi faptul că toate fiinţele omeneşti, inclusiv
oamenii total analfabeţi, sînt raţionale prin creaţie: Dumnezeu le-a adresat
acestora o revelaţie raţională, transmiţînd un mesaj minţilor lor şi
aşteptîndu-Se ca ei să-I înţeleagă. Chiar dacă am renunţa la citit, am rămîne
într-o oarecare măsură gînditori lineari, deoarece "vorbirea este la fel de
lineară ca şi scrierea, dacă nu chiar mai mult". 14 Am fost surprins eu însumi
de cît de multe filme şi piese de teatru (ex.: cele ale lui Bergman, Woody
Allen, Tom Stoppard şi Brian Clark) conţin foarte puţină acţiune, bazîndu-se
mai degrabă pe un dialog rapid, care cere din partea audienţei un mare grad
de concentrare.
Evident, noi trebuie să predicăm în aşa fel încît oamenii să înţeleagă.
Henry Paget, episcop de Chester din 1919 pînă în 1932, care se considera
"mult mai priceput la a-şi face prieteni decît la a face discursuri", ar fi
preferat să rămînă în East Suffolk, unde slujise anterior. Acolo, în satele
acelea de agricultori, avusese posibilitatea ca, treptat, să ajungă să-i cunoască
şi apoi să-i înţeleagă pe toţi oamenii din zonă. "Nu sînt un predicator, i-a spus
un preot de ţară într-o bună zi, dar ajung niţel mai sus faţă de ei şi pot să trag
nutreţul suficient de jos ca ei să-I poată ajunge."15 A predica cu mult peste
puterea de înţelegere a oamenilor înseamnă să uiţi de fapt cine sînt ei. Aşa
cum comenta odată Spurgeon: "Hristos a spus: «Hrăneşte oile mele ...
Hrăneşte mieluşeii mei.» Unii predicatori .Însă au pus hrana atît de sus, încît
nici mieii şi nici oile nu o pot ajunge. Ei par să fi interpretat texul în felul
următor: «Hrăneşte girafele mele.»"It>
Deşi nu trebuie să supraestimăm capacitatea intelectuală a congregaţiei
noastre, nu trebuie, pe de altă parte, nici să o subestimăm. Sugestia mea este
să-i tratăm ca pe oameni reali, cu probleme reale, iar în predicile noastre să
abordăm cu toată seriozitatea probleme reale, pentru a construi poduri spre
lumea adevărată în care trăiesc şi iubesc, lucrează şi se joacă, rîd şi plîng,

133
 PUTEREA PREDICĂRII

luptă şi suferă, îmbătrînesc şi mor. Trebuie să-i aducem în situaţia de a medita

la viaţa lor şi la stările prin care trec, să-i ajutăm să-L facă pe Isus Hristos
Domn peste fiecare domeniu al vieţii lor, arătînd relevanţa Lui pentru
contemporaneitate.
Nu sugerez de fapt nimic nou în elaborarea acestui tablou care prezintă
predicarea ca activitate de construire de poduri. Predicatorii creştini din
fiecare perioadă au realizat nevoia de a face o legătură între revelaţia lui
Dumnezeu şi timpurile în care au trăit şi au răspuns provocării ivite. Aş putea
da cîteva exemple. Hrisostom (t407 d.Hr.), probabil cel mai elocvent şi mai
direct predicator din primele trei secole creştine, a fost descris de c. S. Horne
prin aceste cuvinte: "Hrisostom avea două calităţi care, prin combinaţia lor,
l-au făcut să fie unic - a fost /(/1 om al CuvlÎltului şi un 0111 care cunoştea
lumea." Din nou: "Ca şi în cazul altor predicatori eficienţi, mesajul său avea
atît un element atemporal, cît şi unul care răspundea necesităţilor vremii.")7
Într-o manieră similară, S. E. Dwight a scris despre Jonathan Edwards, care
s-a aflat în centrul Marii Treziri din secolul al XVIII-lea: "Cunoştinţele lui
despre Biblie, dovedite în predicile sale ... sînt probabil de neegalat. Măsura
lui de cunoaştere a inimii omeneşti şi a proceselor ei nu a fost egalată de nici
un predicator neinspirat.") 8
Un exemplu britanic din secolul al XIX-lea este F. W. Robertson
(1816-1853). Avea o statură înaltă şi subţiratică, iar ca personalitate era
sensibil, mîndru, timid şi singuratic. După doar şase ani în care a fost slujitor
la Trinity Chapel, Brighton, sănătatea sa a cedat şi a murit la vîrsta de 37 de
ani. Cu toate acestea, "acest predicator relativ obscur din Brighton", spunea
Hensley Henson într-o prelegere care aniversa centenarul naşterii sale, a
marcat viaţa spirituală a celor din localitatea sa într-un mod "profund şi
permanent".19 De ce? Deoarece "orice lucru care frămînta societatea era
discutat de el la amvon".20 Episcopul Henson a arătat că influenţa lui s-a
manifestat în trei moduri: (1) "referirile deliberate ale predici lor sale la
condiţiile moderne de gîndire şi de trai", (2) "nota profund personală care
străbate predicile sale" şi (3) "devoţiunea înfocată din cuvintele sale faţă de
Persoana Domnului Isus Hristos".:!) Dintre aceste trei aspecte, primul a fost
de o 'importanţă covîrşitoare. Robertson poate fi criticat pentru faptul că
uneori a folosit Scriptura într-un mod arbitrar, dar a avut marele curaj de a
lupta împotriva prejudecăţilor existente şi nu s-a Îndepărtat de "obiceiul său
de «a predica în pas cu timpul», făcînd legătura Între argumentele sale şi
subiectele care erau în centrul atenţiei publice în acel moment".:!:! Aşa cum a

134
 Predica rea - o punte Între dOllă lumi

arătat episcopul Phillips Brooks: "Adevărul şi caracterul atemporal al

mesajului îşi dau mîna pentru a crea un predicator deplin:'~3
În secolul XX, Karl Barth a manifestat probabil cele mai puternice
convingeri despre nevoia de predicare biblică relevantă. La o Întîlnire a
predicatorilor din 1922, el a ţinut un discurs intitulat "Necesitatea şi
promisiunea predicării creştine" şi a vorbit despre cei doisprezece ani ai săi
de pastorat. În timpul acestei perioade, a spus el,

Am căutat să-microiesc drum printre problemele vieţii omeneşti, pe de o pal1e,

şi conţinutul Bibliei, pe de altă parte. Ca slujitor, am vrut să le vorbesc
oamenilor prinşi în contradicţiile infinite ale vieţii lor, dar, în acelaşi timp, şi să
le prezint nu mai puţin infinitul mesaj al Bihliei, care reprezintă, ca şi viaţa, o
adevărată taină. Adesea aceşti doi poli, viaţa şi Biblia, mi s-au părut (şi încă mi
se mai par) asemenea Scyllei şi Charybdei: dacă acestea sînt sursa şi destinaţia
predicării creştine, cine va ti sau cine poate fi slujitorul care să predice?

Barth a explicat apoi că această dilemă l-a adus, În cele din unnă, În situaţia
de a scrie acel comentariu remarcabil în epocă asupra Epistolei către Romani,
pe care cititorii îl vor Înţelege numai dacă în tot acest timp păstrează În minte
întrebarea predicatorului: "Ce este predicarea?" Punctul de vedere al "omului
de la amvon" este acesta: "În faţa lui se află Biblia, plină de taine, iar înaintea
lui sînt aşezaţi ... ascultătorii săi, de asemenea plini de taine ... Ce urmează
acum? întreabă slujitorul." Cînd clopotele bisericii sună, "pluteşte În aer
aşteptarea că ceva important, crucial şi măreţ stă gata să se petreacă". Ce este
această aşteptare? Este speranţa oamenilor de a auzi Cuvîntul lui Dumnezeu,
adică răspunsurile la întrebările lor esenţiale.~4 Cîţiva ani mai tîrziu,
"cineva ... l-a întrebat pe Karl Barth: «Ce faceţi pentru a pregăti predicile de
duminică?» Barth a răspuns: «Iau Biblia Într-o mînă şi ziarul din ziua
respectivă în cealaită.»"2s Este ciudat că tocmai cu cincizeci de ani înainte,
C. H. Spurgeon scrisese lucrarea intitulată "Cărticica mea de un şi ling, Biblia
şi ziarul". 26
Acest lucru a fost accentuat şi de profesorul Jean-Jaques von AIImen din
Neuchâtel, Elveţia, care a scris În cartea sa Preaching and Congregatiol1
[Predicarea şi congregaţia] despre "cei doi poli ai predicării", mai exact,
Cuvîntul lui Dumnezeu şi ascultătorii noştri. Nici unul nu este de prea mare
folos în lipsa celuilalt. "Cînd repetăm de la amvon «Isus Hristos, Domnul
nostru», «Isus Hristos, Domnul Nostru)), În maniera În care efesenii au
proclamat măreţia Dianei lor, nu înseamnă că am predicat domnia lui

135
 PUTEREA PREDICĂRII

Hristos"; pentru ca acest lucru să se Întîmple, trebuie să existe ascultători care

să asculte, să Înţeleagă şi să răspundă la mesaj. Este Însă posibilă şi greşeala
contrară: ascultătorii se strîng, dar nu se proclamă Cuvîntul lui Dumnezeu.
Ambele greşeli, sugerează autorul, corespund unor erezii cristologice. Prima
este predicare docetistă (deoarece neagă umanitatea lui Hristos), iar a doua
este ariană (pentru că neagă divinitatea Sa). Slujba predicatorului este să
traducă În chip fidel Cuvîntul lui Dumnezeu În limbajul modern şi În
categoriile de gîndire ale acestuia, pentru a-I face relevant pentru zilele
noastre. Astfel, "pentru a traduce Cuvîntul trebuie să cunoaştem două limbi:
pentru a-I face actual trebuie să cunoaştem două epoci ... ~7 În formularea
episcopului Yngve 8rilioth din Suedia, cele două elemente majore ale
predicării sînt "cel expozitiv sau exegetic (care Începe cu un text din
Scriptură şi ÎI expune) şi cel profetic (un mesaj pentru vremea actuală, care
face din textul biblic un cuvînt viu pentru situaţia actuaIă).~s
Pentru a sintetiza această necesitate de a păstra Împreună ceea ce este
biblic şi ceea ce este contemporan, aş chema În instanţă patru martori. James
Stalker îl cita pe teologul german Tholuck care spunea: ,,0 predică ar trebui
să aibă cerul ca tată şi pămîntul ca mamă."29 Dr. Martyn L1oyd-Jones a scris
că "predicarea Înseamnă să găseşti o modalitate de a raporta Învăţătura
Scripturi lor la ceea ce se petrece În zilele noastre".30 Profesorul lan
Pitt-Watson scrie: "Fiecare predică este Întinsă asemenea unei coarde de arc
Între textul 8ibliei, pe de o parte, şi problemele vieţii contemporane, pe de
altă parte. Dacă această coardă nu este bine strunită la ambele capete, arcul
nu este de nici un folos,"31 În al patrulea rînd, episcopul Stephen Neill cultivă
o altă metaforă. "Predicarea este asemenea ţesutului, scrie el. Există două
elemente: urzeala şi bătătura. Există un element tix. neschimbabil, care
pentru noi este Cuvîntul lui Dumnezeu, şi există elementul variabil, care îi dă
ţesătorului posibilitatea de a schimba şi diversifica modelul după dorinţă.
Pentru noi, acel element variabil este complexul mereu schimbător de oameni
şi de situaţii. "32
Acum este timpul să trecem de la teorie la practică. Dacă se acceptă că
predicarea creştină autentică este un exerciţiu de construire de poduri,
legitimată de bogate precedente biblice şi istorice, ce se aşteaptă de la noi? Se
aşteaptă nu numai să renunţăm la limbajul teologic specializat În favoarea
limbajului modern (deşi În unele situaţii limbajul teologic va fi necesar), ci şi
să înţelegem lumea intelectuală şi emoţională a altor oameni. Modelul creştin
de comunicare este Întruparea (a trece dintr-o lume În alta), şi nu traducerea

136
 Preelicarea -- o punte Între dotUI lumi

(a trece dintr-o limbă în alta). Voi încerca să prezint două exemple: primul
personal şi individual, iar al doilea etic şi social.

Hristos, contemporanul nostru

Mai Întîi trebuie să abordăm temele majore ale vieţii omeneşti, Întrebările pe
care oamenii şi le-au pus fără Încetare şi pe care marii romancieri şi
dramaturgi le-au analizat dintotdeauna: Care este scopul existenţei'? Are viata
vreo semnificaţie'? De unde vin şi Încotro mă Îndrept'? Ce Înseamnă să fii 0111
şi prin ce diferă oamenii de animale? De unde această sete de transcendenţă,
această căutare universală a unei Realităţi deasupra şi dincolo de noi, această
nevoie de a te prosterna În Închinare În faţa Celui ce este infinit de mare'? Ce
este libertatea şi cum pot să cunosc eliberarea personală'? De unde apare
conflictul dureros între ceea ce sînt şi ceea ce tînjesc să fiu'? Există un mod de
a scăpa de vină şi de vinovăţia care apasă asupra conştiinţei? De ce, pe de o
parte, dorim atît de mult să avem parte de dragoste, Împlinire sexuală,
căsătorie, viaţă de familie şi simţul comunităţii, iar pe de altă parte, trăim cu
senzaţia de alienare şi cu patimile josnice şi distrugătoare ale geloziei,
răutăţii, urii, poftei şi răzbunării? Este posibil oare să ajungi să ai control
asupra ta Însuţi şi să-ţi iubeşti aproapele? Există vreo speranţă, dincolo de
taina întunecată a răului şi a suferinţei'? Cum putem găsi curajul de a înfrunta
mai întîi viaţa şi apoi moartea, şi apoi ceea ce se află dincolo de moarte? Ce
speranţă ne poate susţine În mij locul disperări i noastre?
Oamenii şi-au pus aceste întrebări şi au dezbătut aceste probleme În
fiecare generaţie şi În fiecare cultură. Marea literatură a lumii s-a fonnat
tocmai pe fondul acestor Întrebări. Noi, creştinii, nu avem nimic de spus
despre aceste lucruri'? Bineînţeles că avem! Sîntem convinşi că Întrebările
reflectă şi atestă de fapt natura paradoxală a fiinţe lor umane despre care
vorbeşte Biblia, şi anume demnitatea lor ca fiinţe create de Dumnezeu şi
stricăciunea determinată de starea lor păcătoasă. Sîntem siguri şi că Isus
Hristos are răspunsurile la aceste Întrebări şi că - în cazul misterelor consid-
erate insolubile, precum durerea şi răul - aruncă asupra lor o lumină cum nu
putem găsi În altă parte. Noi credem că Isus Hristos este Împlinirea oricărei
aspiraţii omeneşti. Atunci cînd ÎI găsim pe EI, ne găsim pe noi Înşine.
Prin urmare, mai presus de orice, trebuie să-L predicăm pe Hristos.
"Entuziasmul pentru Hristos este sufletul predicării," scria James Stalker în
Prelegerile sale de la Yale, din 1891. 33 "Dacă nu putem să-i învăţăm pe
 PUTEREA PREDICĂRII

oameni decît despre Hristos, scrisese Richard Baxter cu două secole mai
înainte. îi învăţăm totul."J4 Mai mult chiar. Isus Hristos exercită asupra
oamenilor o atracţie aproape irezistibilă. Înalţă-L şi EI îi va atrage pe oameni
către Sine, aşa cum a spus că va face (Ioan 12:32). Nu era acesta secretul
principal al puterii care însoţea predicarea lui Whitefield şi a lui Wesley în
secolul al XVIII-lea? În ianuarie 1739. Ia Bermondsey, în sudul Londrei,
George Whitefield a atlat că biserica era ticsită peste limită, în timp ce afară
t:rau probabil o mie de oameni care nu mai putuseră intra. "L-am propovăduit
din belşug pe Isus păcătoşilor". scria el despre predica pe care a ţinut-o în
acea biserică, "tuturor celor care doresc să se ancoreze de EI prin credinţă."
Şi chiar în timp ce predica. se gîndea la posibilitatea de a ieşi în curtea
bisericii. de a se căţăra pe o piatră funerară pentru a-L predica pe Hristos din
nou.
Textul preferat al lui John Wesley. mai ales in timpul primului an de
misiune itinerantă. pare să fi fost I Corinteni 1:30. care spune că Isus Hristos
a fost Tacut pentru noi "înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare".
Textul declară deci suficienţa desăvîrşită a lui Hristos pentru toate nevoile
noastre. Dacă vrem să găsim înţelepciunea adevărată. să avem parte de o
relaţie corectă cu Dumnezeu, să creştem în asemănarea cu Hristos sau ca
într-o bună zi să fim pe deplin răscumpăraţi. trebuie să alergăm la Isus
Hristos, căci Hristos cel răstignit şi înviat a fost Tacut de Dumnezeu toate
aceste lucruri pentru poporul Său. Lui Wesley. proclamarea acestor aspecte îi
aducea o mare satisfacţie. Să luăm, de pildă. aceste citate din jurnalul său. din
1739. anul de după convertirea lui. La 14 iunie a predicat în Blackheath unei
mulţimi de circa douăsprezece-paisprezece mii de oameni "pe tema mea
favorită - «Isus Hristos. pe care Dumnezeu L-a Tacut înţelepciune.
neprihănire, sfinţire şi răscumpărare»". La 17 iulie, pe vîrful unui deal care
dădea spre Bradford, la cinci mile de Bath, "L-am prezentat pe Hristos unei
mulţimi de o mie de oameni, ca înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi
răscumpărare". La 7 octombrie, pe pajiştea unui sat la cîteva mile de Glou-
cester. "am Tacut apel la toţi cei prezenţi (circa trei mii de oameni) ... să-L
accepte pe Hristos ca singurul care este înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi
răscumpărare. Am fost întărit să vorbesc cum n-am mai vorbit niciodată; şi
am continuat să vorbesc timp de aproape două ore." Mai tîrziu, la 15
octombrie. pe o pajişte, la trei-patru kilometri de Chepstow, în sudul Ţării
Galilor. a predicat "Ia peste trei sau patru sute de oameni simpli despre
«Hristos, înţelepciunea, neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea noastră»".

138
 Predica rea - o punte Între două lumi

Deşi toate aceste citate aparţin aceluiaşi an care a reprezentat Începutul

lucrării sale de slujire. Wesley nu a obosit niciodată În activitatea de
predicare a lui Hristos. Douăzeci şi doi de ani mai tîrziu, la 22 iunie 1761,
mesajul său era acelaşi. Se afla În comitatul Durham, în nordul Angliei.
Soarele era încins şi se simţea foarte slăbit fizic. Nici locul nu era potrivit,
"căci era o miasmă atît de puternică de peşte care părea să mă sufoce. iar
oamenii urlau ca valurile mării. Dar vocea lui Dumnezeu a fost mai
puternică." Nici slăbiciunea. nici arşiţa. nici miasmele, nici ostilitatea
mulţimii nu l-au putut face să tacă . ..În cîteva minute, Întreaga mulţime s-a
liniştit şi a ascultat cu atenţie În timp ce L-am proclamat pe «Isus Hristos, pe
care Dumnezeu L-a Tacut pentm noi Înţelepciune, neprihănire. sfinţire şi
răscumpărare.»"

În prelegerile adresate studenţilor şi În discursul său pentm pastori,

Spurgeon a revenit mereu la aceeaşi temă glorioasă. ,.Ce vom predica,
aşadar?" se întreabă el, după care răspunde:

După acestea toate, aş vrea să spun unnătorul lucru, ca esenţă: fraţii mei,
predicaţi-L pe Hristos întotdeauna. fără abatere. El este Evanghelia deplină.
Persoana Lui, oficiile şi lucrarea Lui trebuie să fie singurul nostru subiect, care
să cuprindă totul. Lumii trebuie să i se spună despre Mîntuitorul ei şi despre
modul în care poate ajunge la El... Mîntuirea este subiectul pentru care aş
recruta cu bucurie pe oricine. Îmi doresc Cll ardoare să găsesc martori ai
Evangheliei glorioase a Dumnezeului binecuvîntat. 0, cît de minunat ar fi dacă
Hristos cel răstignit ar deveni preocuparea universală a oamenilor lui
Dumnezeu! 35

Mai tîrziu, la una dintre conferinţele sale anuale pentru păstori, într-un
discurs intitulat "Cum să Înfrunţi relele veacului prezent", Spurgeon spunea:
"Ţineţi sus Evanghelia, din ce în ce mai sus! Dăruiţi-le oamenilor pe Hristos
şi nimic altceva decît pe Hristos." Apoi. după ce a vorbit pe larg despre relele
curente, a tras concluzia: "Avem un singur remediu pentru ele; să-L predicăm
pe Isus Hristos, să facem aceasta din ce în ce mai mult. Pe margini de drum,
În cămăruţe, În teatre, oriunde. Pretutindeni, să-L predicăm pe Hristos. Scrieţi
cărţi, dacă poftiţi. şi faceţi orice altceva vă stă în putere, dar indiferent care
sînt lucrurile pe care nu le puteţi face, predicaţi-L pe Hristos."J6
Ar trebui să fie limpede din aceste citate că Cel pe care ÎI predicăm nu
este un Hristos în vid. nici un Hristos mistic, fără relaţii cu lumea reală, nici
măcar doar Hristos cel din vechime, ci Hristos cel contemporan, care a trăit

139
 PUTEREA PREDICĂRII

odinioară şi a murit. dar care acum trăieşte pentru a răspunde întregii game de
nevoi pe care le au oamenii din ziua de astăzi. A avea o întîlnire marcantă cu
Hristos înseamnă a veni în contact cu realitatea şi a experimenta
transcendenţa. EI ne dă măsura valorii noastre şi a însemnătăţii personale.
deoarece ne oferă o dovadă sigură a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ne
eliberează de vină deoarece a murit pentru noi, ne scoate din temniţa
egoismului nostru prin puterea învierii Lui şi ne scapă de teama care ne
paralizează, deoarece EI domneşte asupra tuturor. toate puterile şi domniile
răului atlîndu-se sub picioarele Sale. EI dă sens vieţii de căsnicie şi
căminului. muncii şi odihnei. statutului de persoană şi de cetăţean. Ne
integrează într-o nouă comunitate. noua omenire pe care EI o creează. Ne
îndeamnă să mergem într-o anumită zonă a lumii care nu-L recunoaşte. unde
să ne dăruim pe noi înşine în activitatea de mărturie şi de slujire faţă de EI. Ne
promite că istoria nu este nici lipsită de sens. nici fără de sfîrşit, căci Într-o zi
EI Se va întoarce să o încheie. să nimicească moartea şi să instaureze noul
univers de neprihănire şi pace. "În EI locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în EI" (Col. 2:9-10). Una dintre cele mai
fascinante sarcini ale predicatorului este să exploreze atît goliciunea
interioară a omului căzut, cît şi plinătatea lui Isus Hristos, pentru a demonstra
apoi cum este posibil ca El să ne umple golul interior, să risipească
întunericul cu lumina Sa, să îmbogăţească sărăcia noastră şi să aducă
aspiraţiile noastre omeneşti la Împlinire, căci bogăţiile lui Hristos sînt
nepătrunse (Efes. 3:8).

Precepte etice creştine

De la acest exemplu personal al construirii de poduri sau de raportare a

Cuvîntului la lume, sau a lui Hristos faţă de individ. voi trece acum la sfera
datoriei etice. Toţi creştinii, indiferent de tradiţie, sînt de acord că Evanghelia
are implicaţii etice. Justificarea conduce inevitabil la sanctificare. Doctrina
fără îndatoriri este sterilă; credinţa fără fapte este moartă. Dar care sînt
..faptele", care este roada credinţei? Aici încep divergenţele. Ar fi util să
considerăm că această problemă poate fi reprezentată prin intermediul unei
serii de cercuri concentrice, Începînd cu etica personală şi trecînd apoi prin
cea bisericească, cea familială şi cea socială, către aspecte care au o
dimensiune politică.

140
 Predicureu - o punte Între două lumi

Chiar şietica individuală creştină. cel puţin în unele cercuri creştine. a

fost trivializată în mod jalnic. Există. de pildă, o subcultură evanghelică,
obsedată de problema fumatului şi a băuturii. de ceea ce înainte era cunoscut
sub numele de "distracţii îndoielnice" (dansul. jocul de cărţi, mersul la teatru
şi la cinema), ca şi de stilul de îmbrăcăminte (cît de scurtă trebuie să fie fusta
unei femei), coafură (cît de lung poate să fie părul unui bărbat) şi cosmetică
(ce cantitate de cremă. pudră, ruj şi rimel se poate folosi, în cazul în care
m:estea sînt permise). Nu vreau să spun prin aceasta că aspectele enumerate
mai sus nu sînt importante. De pildă, dependenţa de alcool a devenit o
problemă serioasă în multe ţări. aşa că fiecare creştin trebuie să ajungă la o
decizie responsabilă dacă să devină total abstinent sau să bea ocazional şi cu
moderaţie. Acum că s-a dovedit în mod ştiinţitic legătura dintre fumat şi
unele forme de cancer, datoria creştinului faţă de trupul său ca templu al
Duhului Sfint va avea implicaţii în decizia sa de a fuma sau nu. Deoarece Isus
a spus că disciplinarea ochilor este un mijloc major de a ajunge la
autodisciplină sexuală, creştinii sînt obligaţi să facă o alegere conştientă în
privinţa filmelor şi a pieselor de teatru pe care le văd, în privinţa cărţilor şi a
revistelor pe care le citesc şi a celor pe care nu le citesc. Mai mult, în privinţa
îmbrăcămintei. a cosmeticii, a coafurii şi a bijuterii lor, trebuie să decidă între
decenţă şi ostentaţie, Între simplitate şi extravaganţă, aşa cum au spus şi
apostolii. Aşadar, aceste aspecte nu sînt lipsite de importanţă. În toate trebuie
să cultivăm o perspectivă creştină şi să ajungem la o decizie creştină. Cu
toate acestea. unii creştini pierd simţul măsurii în privinţa acestor aspecte
care. în comparaţie cu marile probleme morale şi sociale ale zilei, nu pot fi
descrise decît ca mărunte. Ele ţin de "microetică", în raport cu ceea ce
înseamnă "macroetică". Atunci cînd aceste lucruri te preocupă mai mult decît
este cazul, te faci vinovat de fariseism evanghelic ("strecurarea ţînţarului şi
înghiţirea cămilei"), care exagerează importanţa unor lucruri minore şi
neglijează ceea ce Isus a numit "cele mai însemnate lucruri din Lege:
dreptatea, mila şi credincioşia" (Mat. 23:23-24).
Moralitatea individuală sau personală a fost propovăduită în Vechiul
Testament de către profeţi, preoţi, cărturari şi înţelepţi care au căutat să
identifice implicaţiile celor Zece Porunci. Ioan Botezătorul a fost ultimul
reprezentant al acestei tradiţii prestigioase, înainte de a veni Hristos. EI nu
numai că i-a îndemnat pe oameni să "facă rooade vrednice de pocăinţa lor",
ci a şi arătat ce însemna aceasta pentru diferiţi oameni, îndemhîndu-i pe
vameşi să nu ia nimic peste ceea ce se cerea şi pe soldaţi să nu jefuiască pe

141
 PUTEREA PREDlCĂRII

nimeni, să nu acuze pe nimeni în mod nedrept şi să fie mulţumiţi cu solda lor

(Luca 3:8-14). O învăţătură similară în privinţa eticii personale găsim în
epistolele Noului Testament, uneori în prezentarea generală a virtuţi lor
creştine ("roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţa,
înfrînarea poftelor" - Gal. 5:22-23), iar uneori într-un pasaj anume. precum
cel din Iacov 3: 1-12, care vorbeşte despre acel mădular nesupus şi "rău, care
nu se poate înfrîna" - limba.
Pentru mine însă, cel mai izbitor exemplu se găseşte în al doilea capitol
al Epistolei către Tit. Aici, lui Tit i se spune să dea învăţături etice detaliate
diferitelor grupuri din cadrul bisericii: cei mai în vîrstă trebuie să fie
temperaţi, serioşi şi maturi; femeile în vîrstă trebuie să dovedească stăpînire
de sine şi să le înveţe pe tinerele soţii responsabilităţile lor faţă de soţi şi
copii; tinerii trebuie să înveţe şi ei stăpînirea de sine; Tit însuşi trebuie să facă
dovada unei conduite fără pată; sclavii trebuie să fie supuşi, harnici şi cinstiţi.
Este impresionant că aceste particularităţi sînt întemeiate pe doctrina
creştină, căci paragraful începe cu o poruncă de "a vorbi lucruri care se
potrivesc cu învăţătura sănătoasă" şi se încheie cu declaraţia că o conduită
bună "va face cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru".
Responsabilitatea pedagogică a lui Tit cuprindea două laturi. Pe de o parte,
trebuia să dea "învăţătură sănătoasă" (credinţa apostoli că; aceasta, asemenea
trupului omenesc, este un tot unitar). Pe de altă parte, avea rolul de a învăţa
"cele ce ţin de ele" (comportamentul etic care se potriveşte şi care va
"împodobi" sau etala frumuseţea sa). Este de o importanţă covîrşitoare să-i
urmăm pe apostoli în alăturarea acestor două elemente în lucrarea noastră de
predicare, prin refuzul de a accepta separarea lor. Cînd proclamăm
Evanghelia, trebuie să continuăm să dezvăluim implicaţiile sale etice, după
cum atunci cînd propovăduim un comportament creştin trebuie să aşezăm
mai întîi temelia Evangheliei. Creştinii trebuie să înţeleagă faptul că, de
pildă, credinţa lor În Hristos are consecinţe practice şi că principala motivaţie
pentru faptele bune se găseşte În Evanghelie. Harul mîntuitor al lui
Dumnezeu în Hristos este de fapt personificat în imaginea unui Învăţător
moral care "ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti şi să
trăim În veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie" (Tit 2: 11-12).
Atunci cînd vorbesc de îndatoririle noastre "bisericeşti" ("ec1eziastice"
sună prea pompos şi instituţionalizat) ca distincte de cele "individuale", mă
refer la responsabilităţile noastre faţă de ceilalţi în cadrul noii comunităţi pe

142
 Predicarea - o punte IÎltre două Il/mi

care a întemeiat-o Isus. O mare parte din învăţătura etică a apostolilor se

referă la "cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu" (l Tim. 3: 15), adică
la noul stil şi la noile standarde ale conduitei în cadrul noii societăţi a lui
Dumnezeu. Aici îşi găsesc rostul numeroasele îndemnuri la comportamentul
"unora faţă de alţii" din Noul Testament. Trebuie să ne iubim unii pe alţii, să
ne iertăm reciproc şi să ne susţinem, să ne îndemnăm şi să ne mustrăm
reciproc, să tim "primitori de oaspeţi, fără cîrtire" (1 Pet. 4:9) şi să ne purtăm
"sarcinile unii altora" (Gal. 6:2). Acesta este contextul listei de îndatoriri pe
care o prezintă Pavel în Efeseni 4 şi 5. Trebuie să înlăturăm ipocrizia, mînia
şi înşelăciunea, căci ele sînt incompatibile cu noua frăţietate (familia lui
Dumnezeu, trupul lui Hristos şi templul Duhului Sfint) care a apărut prin
cruce. Căci "sîntem mădulare unii altora" (4:25) şi tot comportamentul nostru
trebuie să tie în concordanţă cu faptul că ne aparţinem unii altora în Hristos.
Litigiile sau folosirea libertăţii noastre într-un mod care răneşte conştiinţa
slabă a altora se află în contradicţie flagrantă cu ideea că sîntem fraţi şi surori
prin Hristos. "Dar un frate se duce la judecată cu alt frate ... Şi astfel, el, care
este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a
murit Hristos!" (1 Cor. 6:6; 8: II). Parcă şi simţi cît de contrariat a fost
apostolul cînd a dictat aceste fraze despre încălcarea principiului fraternităţii.
Este deja evident că, deşi comportamentul corect este o consecinţă
inevitabilă a veştii bune, el nu se produce în mod "automat", pentru a ne scuti
pe noi să mai vorbim despre el. Apostolii care au proclamat Evanghelia au
dat şi îndemnuri clare şi concrete. Legea şi Evanghelia se aflau într-o anumită
interacţiune în învăţătura lor. Dacă Legea este un "învăţător" care să ne aducă
la Hristos, punîndu-ne sub disciplină şi condamnare, pentru ca să facă din
Hristos singura noastră speranţă de salvare, Hristos ne trimite înapoi la Lege
pentru a ne spune cum trebuie să trăim. Scopul morţii Sale pentru păcatele
noastre nu a fost numai acela de a ne aduce iertarea, ci şi ca, după ce am
primit iertarea, "porunca Legii să tie împlinită în noi, cari trăim nu după
îndemnurile tirii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8:3-4).
Există mulţi pastori astăzi care, de teama de a nu fi etichetaţi drept "Iegalişti",
nu le dau celor din bisericile lor nici un fel de învăţături etice. Cît de mult
ne-am îndepărtat de învăţătura apostolilor! "Legalismul" este încercarea
nefericită de a ne cîştiga mîntuirea prin supunerea faţă de Lege.
"Fariseismul" este preocuparea cu lucrurile externe şi mărunte ale
îndatoriri lor religioase. Proclamarea standardelor de conduită morală care

143
 PUTEREA PREDlCĂRII

împodobesc Evanghelia nu înseamnă nici legalism. nici fariseism, ci

creştinism apostolic simplu si autentic.
AI treilea cerc al responsabilităţii etice către care ne îndreptăm acum
atenţia este cel domestic. Apostolii Pavel şi Petru includ amîndoi în epistolele
lor cîte o secţiune care precizează îndatoririle reciproce ale soţilor şi ale
soţiilor, ale părinţilor şi ale copiilor, ale stăpînilor şi ale sclavilor. 37 Evident,
ei arată preţuirea pentru familia creştină şi pentru relaţiile armonioase care ar
trebui să o caracterizeze şi, de aceea. oferă indicaţii directe cu privire la acest
subiect. Familia. căsătoria. creşterea copiilor şi cîştigarea traiului prin muncă
rămîn o componentă majoră a vieţii omeneşti şi sint preocupările zilnice ale
fiecărei persoane din tiecare biserică creştină. Mai mult, standardele creştine
din fiecare domeniu menţionat diferă în mod izbitor de cele ale lumii
necreştine. Aşadar, astăzi este nevoie de o prezentare atentă şi detaliată a
doctrinelor creştine şi a obligaţiilor creştinului în familie, in creşterea copiilor
şi la locul de muncă. dar prea puţine amvoane Încearcă să ofere reperele
necesare.

Probleme sociale şi politice

Există probleme sociale mai ample decît îndatoririle noastre individuale.
ecleziastice sau familiale, iar acestea sînt cele care influenţează
comportamentul nostru în cadrul larg al comunităţii. Îngăduiţi-mi să încep cu
învăţătura Domnului nostru din Predica de pe Munte, în care îi îndemna pe
oameni să nu întoarcă rău pentru rău, pe de o parte. şi să-şi iubească
vrăjmaşii, pe de altă parte (Mat. 5:38-48 şi Luca 6:27-36). În aceste capitole
este vorba despre învăţătura care ne face să ieşim din căminele şi din
bisericile noastre şi să mergem În lumea unde domneşte violenţa şi unde
există multă ostilitate faţă de persoana şi standardele lui Isus. Problema
atitudinii creştine faţă de cei ce fac răul şi faţă de vrăjmaşi nu poate fi
restrînsă la domeniul eticii personale. Ea pune imediat probleme legate de
stat şi funcţionarii lui (legislatori, poliţişti şi judecători). Pavel arată aceasta
în mod limpede prin juxtapunerea deliberată a datoriei creştinului individual
de a nu "întoarce rău pentru rău" şi a datoriei statului de a-l pedepsi pe cel ce
face răul (Rom. 12: 14-13 :5). Contrastul devine şi mai izbitor atunci cînd
Pavel adaugă învăţătura sa despre mînie şi răzbunare. "Nu vă răzbunaţi
singuri", scrie el. De ce nu? Nu pentru că a răsplăti după faptă este greşit în
sine, ci pentru că aceasta este prerogativa lui Dumnezeu, nu a noastră:

144
 Predica rea - o punte Între două lumi

"Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul." În mod similar, nu

trebuie să-i blestemăm pe cei care ne persecută, ci, dimpotrivă, să-i
binecuvîntăm şi să nu ne răzbunăm, ci să trăim în pace cu toată lumea. De ce?
Mînia împotriva răului şi judecata asupra răului sînt întotdeauna
incompatibile cu neprihănirea? Nu, dar ele Îi aparţin lui Dumnezeu. "Lăsaţi
să se răzbune mînia lui Dumnezeu", scrie Pavel (Rom. 12: 19). Dumnezeu Îşi
exprimă uneori mînia prin intermediul instituţiilor statului. considerat
..slujitorul lui Dumnezeu ... ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face
rău" (Rom. 13:4).
Motivul pentru care am încercat să trec în revistă această învăţătură
paulină este acela de a arăta că Predica de pe Munte nu poate fi restrînsă În
mod simplist la domeniul eticii personale; ea pune problema violenţei şi a
non-violenţei În cadrul comunităţii, problemă pe care nu o putem ignora şi
care nu poate fi eliminată nici de la amvon.
Am putea da alte cîteva exemple. Unul aparţine eticii sexuale. Biblia ne
învaţă în mod clar anumite standarde de moralitate sexuală, precum faptul că
mariajul heterosexual pe viaţă este singurul context în care soţii se pot bucura
de relaţii sexuale. Acest context se află în poziţie diametral opusă faţă de cel
constituit de "pofta neînfrînată".3R Mai mult, deoarece căsnicia este o
instituţie apărută În urma creaţiei, şi nu a răscumpărării, aceste standarde
divine se aplică întregii comunităţi omeneşti, şi nu doar unei rămăşiţe
religioase credincioase. Prin urmare. nu trebuie să ne mulţumim să
prezentăm congregaţiei învăţătura biblică despre etica sexuală (deşi, de fapt,
aceasta se petrece atît de rar, încît ar fi un progres binevenit); trebuie să fim
preocupaţi şi de dezbaterea publică despre căsătorie (nu-i aşa că acum ne-am
putea lipsi de ea? ar spune unii), despre divorţ şi recăsători rea persoanelor
divorţate (de ce să ne batem de fapt capul cu aceste lucruri?) şi despre
relaţiile homosexuale (dacă nu sînt caracterizate de promiscuitate, ci de
fidelitate, sînt ele o alternativă acceptabilă pentru căsătoria heterosexuaIă?).
Creştinii ar trebui să intre cu multă ardoare În aceste dezbateri şi să
folosească fără teamă amvonul în acest scop. Avem responsabilitatea nu
numai de a expune standardele lui Dumnezeu în mod clar, cu mult curaj şi
fără compromisuri, de a Îndemna pe cei din bisericile noastre să păstreze şi să
afişeze aceste standarde cu credincioşie plină de bucurie, ci şi de a le
recomanda celor din comunitatea seculară. După cum trebuie nu doar să
predicăm Evanghelia, ci şi să răspundem acuzatori lor, aşa cum au făcut
apostolii, tot aşa, nu trebuie doar să-i învăţăm pe oameni etica biblică

145
 PUTEREA PREDlCĂRII

(inclusiv etica sexuală), ci şi să arătăm că respectarea ei duce la bunăstarea

lor, în aceeaşi măsură în care abandonarea ei aduce distrugerea societăţii.
De la sex voi trece acum la bani. Isus a vorbit mult despre pericolele
bogăţiei, despre păcatul de a rîvni la ce nu avem, despre nebunia ambiţiilor
materiale şi despre datoria de a fi generoşi. Iacov, fratele Lui, a inclus în
epistola sa o mustrare extrem de aspră (care aduce aminte de profeţii
vechi-testamentali) adresată bogaţilor care adună averi ca nişte avari, care îi
asupresc pe lucrători prin faptul că le reţin din plată şi care trăiesc într-un lux
egoist (5: 1-6). Iacov, Ioan şi Pavel accentuează cu toţii, de asemenea,
obligaţia creştini lor înstăriţi (cei care posedă "bogăţiile lumii") de a-i ajuta şi
pe săraci să-şi procure minimul zilnic. 39 Şi totuşi, cît de mult oare auzim
despre această învăţătură astăzi, chiar şi de la acele amvoane şi în acele
biserici care pretind că aderă cu cea mai mare stricteţe la autoritatea biblică?
Ne e teamă să nu jignim o congregaţie bogată atunci cînd predicăm despre
pericolele prosperităţii şi bucuriile sacrificiului şi simplităţii? Sau încercăm
oare să ne sustragem de la provocarea pe care o reprezintă astfel de teme
biblice, restrîngînd aria preocupării noastre la fraţii noştri creştini nevoiaşi?
Evident, chiar şi acesta ar fi un pas revoluţionar, căci există milioane de
creştini nevoiaşi şi săraci în lume, a căror stare jalnică reprezintă un reproş
ruşinos la adresa prosperităţii creştinismului occidental. Totuşi, această
restrîngere a mesajului este inadmisibilă, căci deşi Biblia ne învaţă că
responsabilitatea noastră principală îi vizează pe fraţii şi pe surorile noastre
din cadrul frăţietăţii creştine, ea ne porunceşte, de asemenea, să "facem bine
tuturor oamenilor" (Gal. 6: 1O). Şi, desigur, Isus ne-a spus să-i iubim chiar şi
pe vrăjmaşi şi să ne exprimăm dragostea prin fapte, căci numai atunci vom
dovedi că sîntem cu adevărat copii ai Tatălui nostru ceresc care iubeşte pe cel
bun şi pe cel rău şi care dă ploaie şi face să răsară soarele peste toţi (Mat.
5:43-48). Aşadar, inegalitatea economică flagrantă dintre naţiunile din Nord
şi cele din Sud este nu numai o preocuparea legitimă a creştinilor, ci şi
obligatorie. Doctrinele biblice despre unitatea rasei omeneşti vor avea
implicaţii inevitabile asupra. administrării resurselor Pămîntului şi a
nedreptăţii datorate inegalităţi lor ce decurg din privilegii.
Am alunecat acum în cel de-al cincilea şi cel mai larg cerc concentric al
eticii creştine, cel politic, care se referă la situaţiile de nedreptate socială care
ar putea fi ameliorate, dar care nu pot fi remediate fără acţiune politică. Ce
atitudine ar trebui să adopte predicatorii faţă de problemele de "macroetică"?
Acestea ne asediază din toate părţile - oprimarea oamenilor şi dorinţa lor de

146
 Predica rea - o punte Între două lumi

a găsi libertate; sărăcia, foametea, analfabetismul, bolile, poluarea mediului,

conservarea resurselor naturale; avortul, eutanasia, pedeapsa capitală şi alte
aspecte de viaţă şi de moarte; munca, odihna şi şomajul; drepturile şi
libertăţile civile; dezumanizarea prin tehnocraţie şi birocraţie; creşterea
criminalităţii şi responsabilitatea societăţii faţă de criminal; rasismul,
naţionalismul, tribalismul şi comunitatea umană; violenţa şi revoluţia; cursa
pentru înannare, ameninţarea nucleară şi cea legată de un eventual război
mondial. Lista pare fără sfirşit. Acestea sint problemele care umplu ziarele şi
pe care studenţii de la universităţi le dezbat zi şi noapte. Noi de ce le-am
exclude de la amvon? Dacă procedăm astfel, sub motiv că ne concentrăm
exclusiv asupra subiectelor "spirituale", ajungem la separarea dezastruoasă
dintre sacru şi secular (sugerînd că acestea sînt sfere distincte şi că Dumnezeu
este preocupat doar de una şi nicidecum de cealaltă); ajungem să separăm
credinţa creştină de viaţa creştină; încurajăm o retragere pietistă din lumea
reală; ajungem să justificăm binecunoscuta critică a lui Marx că religia este
un opiu care induce oamenii să accepte pasiv starea de fapt a acestei lumi.
Mai mult, ajungem să le dăm dreptate necreştinilor în bănuiala lor crescîndă
că în fond creştinismul este irelevant. Toate acestea reprezintă un preţ prea
mare pentru iresponsabilitatea noastră.
Deja Îi şi aud pe cei ce obiectează aliniindu-se pentru contraatac. "Ţi-ai
luat libertatea de a susţine că predicatorii creştini de astăzi, vor spune ei,
trebuie să facă ceva ce nici scriitorii biblici, nici Isus şi nici apostolii nu au
făcut vreodată. Ei nu s-au amestecat niciodată în politică. Ei au predicat
mîntuirea. Îndemnurile etice pe care le-au dat ei s-au limitat la individ, la
domeniul familiei şi al bisericii. Nu s-au preocupat de problemele sociale sau
socio-politice din lumea exterioară." Eşti sigur, dragul meu prieten şi critic?
Mai gîndeşte-te puţin, te rog, şi ţine cont de următoarele argumente.
Dumnezeul cel viu al 8ibliei este Dumnezeul creaţiei şi al legămîntului, iar
preocuparea Lui se manifestă dincolo de propria Sa comunitate apărută prin
legămînt, vizînd Întreaga comunitate omenească. Şi fiindcă EI este un
Dumnezeu al dreptăţii şi al compasiunii, doreşte ca aceste aspecte să
caracterizeze fiecare societate. Să privim la primele două capitole din Amos,
în care stă scris că judecata va cădea nu doar asupra poporului lui Dumnezeu,
a împărăţiilor lui Iuda şi Israel, pentru nerespectarea Legii şi pentru
oprimarea celor lipsiţi de putere, ci şi asupra naţiunilor păgîne din jur: Siria,
Palestina, Tir, Edom, Amon şi Moab. De ce? Din cauza atrocităţi lor barbare
pe care aceste ţări le-au comis în războaie, din cauză că au depopulat ţările

147
 PUTEREA PREDlCĂRII

cucerite, au înrobit popoarele acestora şi au profanat oasele regilor vrăjmaşi.

Acest pasaj (ca şi alte oracole profeti ce similare îndreptate împotriva altor
popoare) arată că Dumnezeu este preocupat de dreptate şi de un
comportament omenos în fiecare comunitate.
În afară de aceasta, mai există învăţătura doctrinei despre om, bărbat şi
femeie, cununa creaţiunii lui Dumnezeu, care Îi poartă chipul şi care are o
valoare şi o demnitate unică, iar din acest motiv trebuie să fie onorat,
respectat şi slujit. A-i oprima pe săraci Înseamnă a-L insulta pc Făcătorul lor,
spune Scriptura. iar a blestema nişte fiinţe omeneşti Înseamnă a dezonora
nişte oameni "care sînt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu" (Prov. 14:31:
lac. 3:9). Acest respect pentru fiinţele omeneşti create după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu este fundamental, potrivit Bibliei, pentru
atitudinea noastră faţă de ei. Un astfel de respect ne determină să ne opunem
oricărui lucru care dezumanizează fiinţele omeneşti şi să susţinem tot ceea ce
le face mai umane. Este adevărat. nimic. nu ne umanizează mai mult decît
Evanghelia. De aceea trebuie să o proclamăm în întreaga lume cu toată
energia posibilă, fără alterări, cu toată rîvna şi graba de care sîntem În stare.
Însă de Îndată ce vestea bună a mîntuirii lui Hristos i-a adus pe oameni la o
relaţie corectă cu Dumnezeu şi i-a făcut să stea drept şi să-şi poată ţine capul
sus cu un nou sentiment de împlinire. în calitate de copii Înfiaţi preaiubiţi,
nu-i putem abandona în condiţiile inumane de sărăcie, boală şi analfabetism
În care milioane dintre ei sînt condamnaţi să trăiască. De asemenea, este de
neconceput să privim condiţiile inumane în care trăiesc cei necredincioşi şi să
reacţionăm cu reţinere şi indolenţă, pe motiv că ei nu-L cunosc pe Hristos. O
astfel de atitudine este cinică şi discriminatorie. Oare ei nu poartă în egală
măsură chipul lui Dumnezeu în ei? Oprimarea ÎI ofensează pe Dumnezeu la
fel de mult, indiferent cine sînt victimele ei. Şi atunci, tot ceea ce-L
întristează pe EI trebuie să ne întristeze şi pe noi. Nu putem sta pe margini
fără a face nimic.
Cît despre Domnul nostru Isus Hristos, mesajul Său a avut implicaţii
politice mult mai profunde decît se afinnă în general. Cei din vremea Sa cu
siguranţă că aşa au crezut, căci L-au arestat, L-au judecat şi L-au condamnat
sub acuzaţia de răzvrătire. "Pe omul acesta L-am găsit aţîţînd neamul nostru
la răscoală, i-au spus conducătorii iudei lui Pilat, oprind a plăti bir Cezarului
şi zicînd că el este Hristosul, Impăratul" (Luca 23: 1-2), în timp ce inscripţia
de pe cruce, care prezenta crima pentru care era executat, spunea: "Acesta
este Împăratul Iudeilor'" (Luca 23:38). Desigur, acuzaţia iudeilor era pe

148
 Predica rea - o pllllfe filtre două lumi

jumătate minciună. Isus nu a "aţîţat" naţiunea şi nici nu a oprit plătirea birului

pentru Cezar. Şi totuşi, EI a susţinut că este rege, Regele, ba mai mult, Regele
Regilor. Iar conducătorii religioşi au înţeles întruCÎtva implicaţiile acestei
declaraţii. Într-adevăr. iudeii au continuat mai tîrziu aceeaşi campanie
împotriva apostolilor. "Oamenii aceştia. cari au răscolit lumea. au venit şi
aici", s-au plîns ei în Tesalonic. Voiau prin aceasta să spună că sînt nişte
oameni subversivi din punct de vedere politic, căci "lucrează împotriva
poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt împărat: Isus" (Fapte 17:6-7). Era
o calomnie sau era o acuzaţie întemeiată? Era şi una şi cealaltă. Desigur,
apostolii nu incitau norodul la revoltă. Dar ei proclamau domnia supremă a
lui Isus, iar aceasta Înseamnă că ei refuzau Cezarului ceea ce dorea el mai
mult. adică omagiul absolut din partea supuşilor săi, Închinarea lor. Mai mult,
ei voiau să spună că Regele Isus avea o comunitate de supuşi care priveau la
EI pentru a atla care sînt normele de viaţă şi valorile. care ştiau că au
responsabilitatea de a fi sarea şi lumina lumii şi care erau pregătiţi, ori de cîte
ori ar fi fost o ciocnire între cele două comunităţi şi între cele două sisteme de
valori. să-I sfideze pe Cezar şi să-L unneze pe Hristos. chiar şi cu preţul
vieţii. Acest fapt era CÎt se poate de alarmant pentru puterea politică a cărei
principală preocupare era de a păstra netulburat status quo-ul social.
Probabil că nici aceste argumente nu-i vor convinge pe cei ce au obiecţii.
Chiar şi dincolo de cei doi regi rivali şi de comunităţi le lor diferite, vor spune
ei. Isus şi apostolii săi nu l-au sfătuit pe Cezar cum să-şi rezolve treburile, nu
au sugerat vreo modalitate de Îmbunătăţire a dreptului roman şi nici nu au
cerut abolirea sclaviei. Este adevărat, nu au făcut aceasta. Dar cu siguranţă
nici nu putem spune că au Încurajat sclavi a (pentru a continua această temă)
sau că politicienii creştini care au reuşit în cele din unnă abolirea ei, mai Întîi
în Marea Britanie şi apoi În Statele Unite, şi-au înţeles greşit datoria şi nu au
avut un mandat de la Hristos În ceea ce au făcut. Detractorii mei nu vor unna,
desigur, acest fir argumentativ. Desigur, toţi sîntem de acord că William
Wilberforce şi prietenii săi au avut o căIăuzire divină şi au făcut voia lui
Dumnezeu prin activitatea lor curajoasă. Ei au Înţeles, cu ajutorul Scripturii,
că sclavia (deţinerea unei fiinţe omeneşti de către o alta) este incompatibilă
atît cu învăţătura creştină despre om, cît şi cu "dreptatea" pe care, potrivit lui
Pavel însuşi, stăpînii de sclavi o datorează robilor (Col. 4: 1). De asemenea,
credem că ei au fost Încurajaţi În mod corect, de la amvoanele creştine, să
pună aceste principii biblice În practică. Prin unnare, Wilberforce şi prietenii
lui au militat, cu o perseverenţă deosebită, nu numai pentru abolirea

149
 PUTEREA PREDlCĂRII

comerţuluicu sclavi ("practica cea mai detestabilă şi mai plină de răutate",

după cum s-a exprimat Wilberforce40 ), ci şi pentru emanciparea sclavilor.
De ce atunci creştinii nu au descoperit aceste lucruri În Scriptură mai
devreme, pentru a scăpa de sclavie mult mai devreme? Ei bine, lăsînd la o
parte tragedia "punctelor oarbe" de care au dat dovadă creştinii În tot acest
timp, principala diferenţă dintre vremurile nou-testamentale şi secolul al
XIX-lea constă În statutul social şi puterea politică a creştini lor. În primele
secole, creştinii erau o minoritate persecutată şi lipsită de putere. Nici nu se
putea pune problema unei activităţi politice directe. Lucrurile stau la fel şi
astăzi În cazul creştini lor din multe ţări unde culturile dominante sînt
marxiste, musulmane, hinduse, budiste sau seculare. În multe astfel de
situaţii, fie nu există un guvern democratic, fie, dacă există unul, nu există
creştini În parlament (sau există, dar extrem de pUţini). În asemenea condiţii,
lipsiţi de putere politică, creştinii pot să predice şi să-i Înveţe pe alţii, să
încerce să pledeze (În limitele unei anumite libertăţi) şi să-şi expună
credinţele şi normele printr-o viaţă consecventă şi prin intermediul familiilor
lor creştine. Dar ei nu pot să aibă acţiuni politice directe.
Ce putem spune Însă despre Occident şi despre unele ţări din lumea a
treia, unde cei ce se declară creştini sînt de fapt majoritari şi unde cultura a
fost În mod substanţial creştină timp de secole? Desigur, În această situaţie,
responsabilităţile noastre creştine sînt destul de diferite. Deşi nu este
responsabilitatea unei biserici sau denominaţiuni ca atare să se angajeze În
acţiuni politice directe, creştinii, la nivel individual sau grupurile de creştini,
ar trebui să se angajeze În acţiuni de acest fel. De asemenea, ar trebui să fie
încurajaţi de la amvon În acest scop. Să Încercăm să evităm cele două greşeli
extreme: cea de tip laissezfaire (de a nu avea nici o contribuţie la bunăstarea
politică a ţării) şi impunerea (Încercarea de a impune dominaţia unei concepţii
minoritare asupra unei majorităţi împotrivitoare, aşa cum s-a Întîmplat cu
legislaţia privind băuturile americane în perioada Prohibitiei"). Mai degrabă
trebuie să ne amintim că democraţia înseamnă guvernare cu acordul celor
guvernaţi, că acord înseamnă opinie publică majoritară şi că opinia publică
este un lucru maleabil, supus unor potenţiale influenţe creştine. Pesimiştii vor
spune că natura umană este stricată (după cum şi este), că Utopia este

.. Perioada Prohibitiei (1920-1933), perioadă În care În S.U.A. s-a interzis prin lege
producerea şi comercializarea băuturilor alcoolice (n.trad.).

150
 Predica rea - o punte Între două lumi

irealizabilă (după cum şi este) şi că activitatea socio-politică este prin urmare

o irosire de timp (ceea ce, de fapt, nu este). Ar fi cu adevărat absurd să spui că
ameliorarea socială ca urmare a influenţei creştine este imposibilă, deoarece
dovezile istorice demonstrează tocmai contrariul. Acolo unde Evanghelia
cre~tină a mers şi a triumfat, a adus cu ea o nouă preocupare pentru educaţie, o
nouă dorinţă de a-i asculta pe cei aflaţi În minoritate, noi standarde de
imparţialitate În exercitarea justiţiei şi o nouă administrare a mediului natural,
atitudini noi faţă de căsătorie şi sex, un nou nivel al respectului faţă de femei şi
copii şi o compasiune proaspătă de a-i ajuta pe săraci, de a vindeca bolnavii,
de a-i reabilita pe deţinuţi şi de a oferi Îngrijire celor În vîrstă şi muribunzilor.
Mai mult, pe măsură ce influenţa creştină a crescut, aceste valori noi şi-au
găsit expresia nu numai În gesturi filantropice, ci şi Într-o legislaţie mai
umană. Aceste lucruri nu sînt nicidecum o utopie. Şi nici nu reprezintă
"evanghelia socială" a liberalismului demodat, care a Tacut greşeala de a pune
semnul egal Între Împărăţia lui Dumnezeu şi societatea creştinată. Nu,
Împărăţia lui Dumnezeu reprezintă domnia Sa asupra poporului răscumpărat
prin Hristos. Iar acest popor nou, care are o viaţă nouă, o viziune nouă şi o
putere nouă, trebuie să fie sarea şi lumina lumii. Ei sînt cei care pot Încetini
descompunerea socială, răspîndind lumina dragostei, a păcii şi a neprihănirii
lui Hristos, pentru a ajuta la formarea une! societăţi care să-I facă plăcere lui
Dumnezeu mai mult decît cea anterioară, deoarece EI este un Dumnezeu al
compasiunii şi al dreptăţii.
Nu vreau să sugerez că amvonul este locul unde trebuie să fie alcătuite
platforme politice precise sau de unde acestea trebuie să fie recomandate, ci
mai degrabă că responsabilitatea predicatorului este să prezinte principiile
biblice care se referă la problemele societăţii contemporane, pentru a ajuta pe
toată lumea să adopte o perspectivă creştină asupra lor, pentru a-i inspira şi
a-i Îndemna pe formatorii de opinie din congregaţie, pe cei care ocupă poziţii
influente În viaţa publică, să aplice aceste principii biblice În viaţa lor
profesională. Poate că În biserică există politicieni, avocaţi, profesori,
doctori, industriaşi, oameni de afaceri, scriitori, jurnalişti, actori, producători
de radio şi de televiziune şi scenarişti. Amvonul ar trebui să-i ajute să cultive
o perspectivă creştină şi să influenţeze mai profund, pentru Hristos,
segmentul comunitar din care fac parte.
Cert este că amvonul are influenţă politică, chiar şi atunci cînd· de la
amvon nu prea se rostesc lucruri care să aibă legătură cu politica. Aceasta
deoarece În acest caz tăcerea predicatorului reprezintă o aprobare a
 PUTEREA PREDlCĂRII

condiţiilor socio-politice contemporane şi, în loc de a ajuta la schimbarea

societăţii, pentru a o face mai plăcută în ochii lui Dumnezeu, amvonul devine
o oglindă care reflectă societatea contemporană, iar biserica se con formează
lumii. Neutralitatea amvonului este imposibilă. Putem găsi dovezi numeroase
care să susţină acest fapt în antologia lui Paul Welsby, care conţine patruzeci
şi cinci de predici rostite în decursul unei perioade de 400 de ani, pînă în
1947. Cartea se intitulează Sermons and Socie~l' [Predicarea şi societatea], iar
în prefaţă autorul începe cu aceste cuvinte:

Obiectul acestei antologii este de a ilustra atitudinea predicatorilor anglicani,

de la Refonnă încoace, faţă de condiţiile sociale din această ţară. În procesul
citirii predici lor lor putem vedea, de asemenea, prin ochii predicatorului, cum
era viaţa în Anglia in vremea cînd a fost rostită predica. 41

Unii predicatori îşi manifestau tacit acordul cu starea de atunci a lucrurilor, în

timp ce alţii o criticau. Unii nu erau de acord cu Reforma, în timp ce alţii o
promovau în mod activ. Aşadar, predici le lor ne spun ceva, atît despre
biserică şi societate, cît şi despre impactul uneia asupra alteia. Multă vreme,
în mod nefericit, "învăţătura socială a bisericii a încetat să mai aibă
importanţă, deoarece biserica însăşi încetase să mai gîndească". Aceasta este
părerea lui R. H. Tawney, citată de Paul Welsby.42 Doar începînd cu sfirşitul
secolului al XIX-lea, susţine el, Biserica Angliei a devenit mai influentă în
domeniul schimbărilor sociale.

Abordarea problemelor spinoase

Dacă am ajuns la concluzia că trebuie să includem în predicarea noastră teme
care au implicaţii sociale, morale şi politice, cum vom trata problemele
controversate? Fără îndoială, există diferite grupuri de creştini care sînt în
egală măsură biblici, care au aceeaşi dorinţă de a descoperi gîndurile lui
Dumnezeu în Cuvîntul Său şi de a le da ascultare de îndată ce le-au găsit, şi
care totuşi ajung la concluzii diferite şi la dezacorduri dureroase. În acest caz,
cum trebuie să abordăm astfel de subiecte? Putem urma unul dintre
următoarele trei drumuri.
În primul rînd, putem evita orice astfel de subiect. "Controversa nu are ce
căuta la amvon", am putea spune. "Doresc să pot vorbi cu autoritate, pentru a
mă situa în prelungirea ecoului «Aşa vorbeşte Domnul» sau de a declara cu
fervoare «Biblia spune ... ». Dar nu pot predica despre aceste subiecte cu

152
 Predica rea - o punte lÎltre două lumi

autoritate, în parte pentru că se ştie că sînt subiecte controversate chiar şi

printre creştini şi, în parte, pentru că nu am cunoştinţele necesare pentru a o
face. Nu am alternativă şi, prin urmare, le voi evita pe cît posibil."
O astfel de atitudine este uşor de înţeles. dar este iresponsabilă. Creştinii
caută cu disperare căIăuzire în aceste domenii. Ei vor să fie ajutaţi să
gîndească din perspectivă creştină. Să-i abandonăm deci şi să-i lăsăm să
înoate singuri în aceste ape adînci? Numai Iaşii procedează în acest fel.
În al doilea rînd. putem adopta o poziţie partizană. În acest caz, dacă
predica este despre război, vom deveni fie pacifişti convinşi (porumbei), fie
intervenţionişti declaraţi (ulii); dacă predica este despre realităţile
economice, fie vom apăra capitalismul, fie vom promova socialismul. Dacă
predicăm despre relaţiile dintre soţ şi soţie, fie vom îmbrăţişa un feminism
total, fie un şovinism masculin agresiv. În acest fel, putem predica cu dogma-
tism şi cu fervoare. Din moment ce avem o poziţie bine conturată pe care o
putem recomanda, putem face aceasta cu toată elocvenţa şi tăria de care
sîntem în stare, ignorînd în acelaşi timp puncte de vedere alternative.
Dar a face aceasta înseamnă a folosi în mod greşit amvonul. Acesta are
menirea de a ajuta la expunerea şi aplicarea Cuvîntului lui Dumnezeu, şi nu
de a fi platforma de pe care să transmitem păreri personale sau de unde să
susţinem că avem infailibilitatea unui profet biblic sau a unui apostol. Acest
aspect este şi înşelător, deoarece dă impresia că există doar o singură poziţie
pe care se pot situa creştinii biblici, trecînd cu vederea faptul că alţi creştini
biblici gîndesc diferit. Acest mod de a gîndi îl caracterizează pe bigotul obtuz
şi trădează lipsa de înţelepciune.
Există o a treia cale? Există un mod de a aborda de la amvon subiecte
controversate, într-o manieră curajoasă, nu laşă, smerită, nu habotnică, şi
înţeleaptă, nu lipsită de înţelepciune? Cred că există. Soluţia este să-i ajuţi pe
creştini să dezvolte o gîndire creştină. Gîndirea creştină (o expresie
popularizată de Harry Blamires în cartea cu acelaşi titlu) nu este o gîndire
care înglobează numai problemele creştine sau religioase, ci o gîndire care
analizează tot felul de aspecte, indiferent cît de "seculare" ar fi ele, făcînd
acest lucru "creştineşte" sau în interiorul unui cadru de referinţă creştin.
Aşadar, nu este vorba de o gîndire care are dintru bun început răspunsuri la
ţanc pentru fiecare întrebare, toate stocate în ordine, ca în memoria unui
computer; mai degrabă, este vorba de a avea o gîndire care a absorbit
adevărurile biblice şi presupoziţiile creştine într-o asemenea măsură, încît
este capabilă să vadă fiecare aspect dintr-o perspectivă creştină şi să emită o

153
 PUTEREA PREDlCĂRII

părere creştină în legătură

cu el: Blamires deplînge lipsa aproape completă a
gîndirii creştine printre liderii creştini de astăzi: "Gîndirea creştină a
sucombat în faţa curentului de gîndire secular într-o manieră atît de slabă şi
de anemică, încît situaţia este fără precedent în istoria creştină ... Creştinul
modem, fiinţă Înzestrată cu gîndire, a cedat în faţa secularizării."43
Predicatorii ar trebui să faciliteze recuperarea gîndirii creştine pierdute.
Prin predicarea expozitivă a Bibliei pe o perioadă îndelungată, ar trebui să
dăm congregaţiei noastre un cadru solid general al adevărului. Acesta trebuie
să includă convingeri elementare precum cea privitoare la realitatea şi
personalitatea iubitoare a Dumnezeului celui viu, demnitatea fiinţelor umane
prin creaţie şi stricăciunea lor datorată căderii, efectele universale ale răului
şi supremaţia dragostei, victoria şi domnia lui Isus Hristos, centralitatea noii
comunităţi în cadrul scopului istoric al lui Dumnezeu, efemeritatea timpului
şi certitudinea eschatol1ului, care va aduce judecată şi mîntuire. Mai simplu,
se poate spune despre o gîndire că este creştină abia atunci cînd a asimilat în
mod fenn cele patru aspecte centrale: creaţia, căderea, răscumpărarea şi
consumarea escatologică şi este în stare să înţeleagă fenomenul vieţii în
lumina acestor aspecte. Aşadar, toată predica rea noastră, de fiecare
săptămînă, ar trebui să dezvăluie "tot planul lui Dumnezeu" şi să contribuie
la fonnarea unei gîndiri creştine în cadrul congregaţiei.
Ce consecinţe are însă această misiune a predicatorilor asupra predicării
care abordează subiecte controversate? Cum îi putem ajuta pe membrii
bisericii să gîndească din perspectivă creştină în legătură cu un anumit
subiect aflat în dezbatere? Se pare că avem o datorie ce presupune patru
aspecte. În primul rînd, trebuie să expunem cu mult curaj, claritate şi
convingere principiul sau principiile biblice legate de situaţia discutată, ca şi
acele aspecte ale subiectului cu privire la care Dumnezeu Şi-a revelat în mod
explicit voia. În al doilea rînd, ar trebui să căutăm să rezumăm în mod corect
aplicaţiile alternative pe care le-au construit creştinii biblici, ca şi
argumentele pe care le-au folosit pentru a-şi sprijini concluziile. În al treilea
rînd, trebuie să avem libertatea, dacă judecăm lucrurile în mod înţelept, de a
indica pe ce poziţie ne situăm şi de ce. Şi, în al patrulea rînd, ar trebui să
lăsăm congregaţiei, după ce a înţeles principiile pe care le-am expus şi după
ce a cîntărit aspectele pe care le-am schiţat, libertatea de a decide în favoarea
uneia sau a alteia.
Prima mea ilustraţie provine din Orientul Mijlociu. Am avut ocazia să
călătoresc prin cîteva ţări arabe şi să experimentez cît se poate de direct

154
 Predica rea - o punte Între două lumi

tensiunea arabo-israeliană, pentru a simţi cîte ceva din sentimentul arab de

nedreptate în legătură cu problema palestiniană. Cum ar trebui să reacţioneze
creştinii arabi la această situaţie? am fost Întrebat. Şi ce ar trebui să spună
pastOl'ii lor referitor la acest subiect'? Consider că nu este posibil să exc1udem
de la amvon un subiect de conversaţie care pentru alţii este extrem de impor-
tant, după cum este incorect să adoptăm o poziţie partizană extremistă, de
parcă dreptatea ar fi în întregime şi exclusiv de partea unei părţi. Spun
aceasta, deoarece ştiu că există pastori care fie fac abstracţie totală de subiect,
fie se situează pe o poziţie extremă. Probabil că este prezumţios ca cineva din
afara problemei să rezume astfel situaţia delicată referitoare la acest subiect,
dar sînt În măsură să fac afirmaţiile de mai sus tocmai pentru că am avut
discuţii cu unii lideri creştini locali. Pe de o parte, există anumite adevăruri
clare din Scriptură, pe care pastorii ar trebui să le predice cu multă siguranţă,
ca, de pildă, faptul că Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu al dreptăţii, care
nu tolerează nedreptatea faţă de individ sau faţă de naţiune; că ura personală
şi răzbunarea sînt total interzise creştini lor, că Isus le-a poruncit adepţilor Săi
să-i iubească pe vrăjmaşi, să-şi exprime dragostea în mod constructiv, prin
fapte şi rugăciuni; că, prin urmare, fiecare biserică arabă creştină care se
întîlneşte pentru închinare ar trebui să petreacă timp rugîndu-se în mod
special pentru Israel, iar fiecare comunitate creştină din Israel ar trebui să se
roage pentru vecinii arabi; că Isus aşteaptă de la ucenicii Săi să îndure
suferinţa nedreaptă cu multă răbdare şi fără răzbunare; că îi cheamă să fie
făcători de pace; că acei creştini care dau ascultare acestei învăţături a lui Isus
(indiferent dacă sînt evrei sau arabi) trebuie să se disocieze de fanatismul orb
şi răzbunător al multora dintre compatrioţii lor şi că, prin urmare, ar putea fi
greşit Înţeleşi, acuzaţi de lipsă de patriotism şi denigraţi. Am putea spune că
nu există nimic controversat în legătură cu această învăţătură.
Pe de altă parte, rămîn încă zone extrem de spinoase ale controversei,
asupra cărora pastorul creştin trebuie să fie mult mai circumspect. Ce ne
învaţă Biblia despre naţiuni, despre suveranitatea naţională asupra teritoriului
în general şi în particular despre dreptul de a ocupa Ţara Promisă? Este drept
să încerci să obţii dreptatea prin mijloace violente? Ar trebui creştinii din
cadrul miliţiei populare să împuşte mortal pe cineva? Este posibilă pacea
constructivă creştină? În aceste domenii, pastorul ar trebui să deschidă
dezbaterea. Asupra problemei pacifismului şi a violenţei, de pildă, ar trebui
să admită că, de-a lungul istoriei Bisericii, creştinii s-au plasat în tabere
opuse; că deşi toţi creştinii condamnă războiul ca fiind rău, fiind de acord că

155
 PUTEREA PREDIC ĂRII

este greşit să ucizi civili nevinovaţi, unii au mers mai departe şi au susţinut cu
ardoare că drumul crucii presupune o renunţare necondiţionată la violenţă, în
timp ce alţii au elaborat teoria "războiului drept", potrivit căreia războiul ar
putea fi, în anumite situaţii specifice (vizînd mai ales obiectul lui, mijloacele
folosite, suferinţa implicată şi rezultatul anticipat), cel mai mic rău dintre cele
posibile. Membrii bisericii ar trebui să fie îndemnaţi să se confrunte cu acest
aspect, să ia în considerare argumentele şi să ajungă la propria lor concluzie.
Pentru al doilea exemplu, aş putea face apel la dezbaterea occidentală
despre avort. Dacă se predică despre acest subiect, principiul biblic explicit
care trebuie predicat cu autoritate este sacralitatea vieţii umane. Adică.
potrivit Scripturii, motivul pentru care uciderea reprezintă o crimă odioasă nu
se bazează atît pe ideea de sacralitate a vieţii în general (idee care, dusă la
extrem, este mai mult un concept budist decît creştin), cît pe principiul
sacralităţii vieţii omeneşti, Întrucît "Dumnezeu a făcut pe om după chipul
Lui" (Gen. 9:6). Aria de dezbatere se referă la punctul În care tătul ar trebui
să tie considerat fiinţă umană. În romano-catolicism, de exemplu, se
consideră că din momentul fecundării apare o nouă fiinţă omenească, În al
cărei trup este prezent sufletul. Perspectiva protestantă este că Dumnezeu
ne-a cunoscut Înainte ca noi să ne naştem; El este cel care ne-a alcătuit În
pîntecele mamei noastre (Ps. 139: 13-16) şi deci fătul, din momentul
fecundării, este ,,0 fiinţă umană În devenire". Teologii protestanţi au
accentuat faptul că pruncul nenăscut (şi nu doar mama) are "drepturi" care
trebuie protejate. Pe acest temei, ei au privit cu groază "avortul la cerere" şi
s-au opus tuturor avorturi lor, cu excepţia cazurilor rare cînd trebuie ales Între
viaţa mamei şi cea a copilului nenăscut. Dezbateri aprinse şi fervente au
stîrnit şi alte cazuri extreme, În care s-a pus problema dacă întreruperea
medicală a sarcinii poate fi justificată moral (de pildă, cînd o tînără
necăsătorită rămîne însărcinată În urma unui viol). Creştini lor însă le va fi
mai uşor să ajungă la o decizie în astfel de cazuri dacă au asimilat pe deplin
ideea de sacralitate a vieţii fiinţelor create după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, indiferent dacă sînt "în devenire" sau dezvoltate pe deplin.
Misiunea noastră, ca predicatori, nu este de a evita domeniile contro-
versate şi nici de a oferi răspunsuri impecabile la probleme complexe pentru
a-i scuti pe oameni de dificultatea de a gîndi. Procedînd Într-un fel sau altul, Îi
tratăm ca pe nişte copii care nu sînt în stare să gîndească singuri şi Îi con-
damnăm la imaturitate perpetuă. Responsabilitatea noastră este mai degrabă
de a-i Învăţa cu claritate şi convingere adevărurile Scripturii, pentru a-i ajuta

156
 Predicarea - o punte Între două lumi

să-şi formeze o gîndire creştină şi pentru a-i încuraja să o folosească în raport

cu marile probleme ale zilei, în drumul lor către maturitatea în Hristos.

Calea creştină către maturitate

Gîndirea responsabilă şi luarea deciziilor sint aspecte indispensabile ale
maturităţii omeneşti, iar acesta este motivul pentru care în procedurile de
consiliere modernă este folosit aşa-numitul element "non-direcţional". A lua
hotărîri în locul oamenilor înseamnă a-i trata ca pe nişte copii şi a-i ţine doar
la acest nivel; a-i ajuta să ia propriile lor hotărîri înseamnă a-i trata ca pe nişte
adulţi şi a-i ajuta să atingă acest stadiu al maturităţii. Învăţătorii şi predica-
torii creştini trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a salvgarda această
libertate omenească şi pentru a o apăra în faţa manipulări lor venite din partea
lumii seculare, prin intermediul unor forme de publicitate şi de educaţie.
În celebra sa carte, The Hidden Persuaders [Persuasiunea din umbră],
subintitulată "introducere în tehnicile de persuasiune a maselor la nivel
inconştient", autorul şi jurnalistul Vance Packard Îi descrie pe americani ca
fiind "cel mai manipulat popor din afara Cortinei de Fier"44 din cauza
constantei lor expuneri la "elemente publicitare de profunzime mentală" sau
la "persuasiunea de adîncime". Packard susţine că experţii în marketing, în
relaţii publice, cei ce strîng fonduri, politicienii, producătorii din industrie şi
alţii folosesc rezultatele "cercetării motivaţionale" (experimente referitoare
la motivele subconştiente care stau la baza deciziilor noastre) pentru a
exploata în mod sistematic slăbiciunile noastre ascunse (ex.: vanitatea,
ambiţia, fobiile, dorinţele sexuale). Pe de o parte, cartea este amuzantă, dar
pe de altă parte trezeşte şi nelinişte, deoarece dezvăluie posibilităţile de a-i
convinge pe oameni la un nivel inferior gîndirii conştiente. "Se fac eforturi la
scară mare, scrie Vance Packard, adesea cu un succes impresionant. de a
canaliza obiceiurile noastre inconştiente, deciziile noastre cu privire la ceea
ce cumpărăm şi procesele de gîndire, prin folosirea unor informaţii din
domeniul psihiatriei şi al ştiinţelor sociale."-I5 Indiferent dacă sîntem
consideraţi "consumatori"-I6 sau "cetăţeni",-I7 persuasiunea din umbră este la
lucru, încercînd "să invadeze spaţiul intim al minţilor noastre".4X
Cealaltă sferă a manipulării este educaţia. S-a scris mult despre aceasta,
dar autorul pe care l-am ales pentru a ilustra acest pericol este Paulo Freire,
care s-a născut În Recife, în nord-estul Braziliei, în 1921. Deoarece a avut el
însuşi parte de durerile provocate de înfometare pe cînd era un băieţaş de

157
 PUTEREA PREDIC ĂRII

unsprezece ani, a jurat solemn să lupte Împotriva foametei. A devenit secretar

pentru învăţămînt şi coordonator general al "Proiectului naţional pentru
alfabetizarea adulţilor" din Brazilia, dar după puciul din 1964 a fost mai Întîi
Întemniţat şi apoi exilat. De atunci a lucrat în Chile, la Harvard şi la Geneva.
A fost în permanenţă intrigat de ceea C~ a numit el "cultura tăcerii", prin care
Înţelegea starea de ignoranţă şi pasivitate în care sînt cufundate masele de
oameni din America Latină. În cartea sa Pedagog)" of file Opressed
[Pedagogia celor oprimaţi], el militează pentru "conştientizarea" lor, un
proces educaţional în cadrul căruia oamenii sînt mai întîi îndemnaţi să
perceapă cu acurateţe realitatea lor socială, iar apoi să treacă la fapte pentru a
o transforma. Ei bine, Paulo Freire este marxist şi există, prin urmare,
anumite elemente în cartea sa pe care le consider inacceptabile şi neavenite.
Cu toate acestea, nu cred că apartenenţa sa la marxism constituie un motiv
pentru care să respingem principala lui teză educaţională. El pune În opoziţie
două concepţii despre educaţie. Prima este "educaţia narativă", numită astfel
deoarece presupune "un subiect care povesteşte (profesorul) şi nişte subiecţi
supuşi care ascultă (elevii)". Acest proces îi transformă pe elevi în nişte
"depozite de informaţii" sau "receptacole" pe care profesorii încearcă să le
umple. "Educaţia devine astfel un act de stocare, în cadrul căruia elevii sînt
receptorul, iar profesorul este emiţătorul sau agentul care face stocarea. În loc
să comunice interactiv, profesorul emite doar comunicate. Acesta este
conceputul educaţional de «stocare». "4<)
Concepţia alternativă, pentru care pledează Paulo Freire însuşi, este
numită "analiza problemei" şi se află în opoziţie cu "procesul de stocare".so
Procesul de "analiză a problemei" presupune o situaţie dialogică în care
profesorii şi elevii se confruntă împreună cu aceeaşi realitate şi se ajută
reciproc În procesul de reflectare critică asupra ei. El rezumă diferenţele
dintre cele două concepte În acest fel:

Dacă educaţia prin "stocare" anesteziază şi inhibă puterea creativă, educaţia

prin "analiza problemei" presupune o deconstruire constantă a realităţii. Primul
tip încearcă să menţină clţ{imdarea conştiinţei, pe cînd al doilea militează
pentru manţ/estarea ei şi pentru inten1en{ia critică în dimensiunea realităţii. 51

Mai mult, în această privinţă omul se detaşează cel mai clar de animale.
Animalele, susţine el, sînt "anistorice", deoarece nu pot să reflecteze asupra
situaţiei lor, nici "să-şi fixeze obiective", nici "să se dedice" în mod voit
transformării realităţii. Spre deosebire de ele, fiinţele omeneşti sînt conştiente

158
 Predica rea -- o pllllTe 1;7tre două lumi

de ele Însele şi de lumea înconjurătoare şi-şi pot fixa anumite obiecti\'t~ în

vederea schimbării. 52 De asemenea, "animalele nu iau în considerare lumea;
ele sînt imersate În ea. Spre deosebire de animale, oamenii se detaşează de
lume, o obiectivează, iar apoi, făcînd acest lucru, pot să o înţeleagă şi să o
transfonne prin muncă."53 Fără această reflecţie şi acţiune, nu am fi oameni
pe deplin. Căci prin gîndire şi acţiune oamenii încetează să mai tie simple
obiecte supuse dominaţiei şi manipulării de către alţii, devenind subiecţi şi
luîndu-şi istoria în propriile lor mîini. 54
Aşadar, atît În publicitate. cît şi În educaţie, este posibil fie să-i
manipulezi pe oameni, fie să-i slujeşti; fie să-i dezumanizezi. fie să-i ajuţi să
ajungă la maturitate. Şi predicatorul se confruntă cu aceleaşi opţiuni. Este
adevărat, predicarea constituie un proces diferit, unic, deoarece presupune
folosirea Cuvîntului inspirat. plin de autoritate, al lui Dumnezeu. Şi totuşi. nu
trebuie niciodată să uzăm de Cuvîntul lui Dumnezeu pentru a distruge
caracterul uman al oamenilor. Căci Dumnezeu Însuşi, din dragoste pentru
oamenii pe care i-a creat după chipul şi asemănarea Sa, ni Se adresează ca
unor fiinţe umane. El respectă gîndirea şi voinţa pe care ni le-a dăruit; refuză
să ne con strîngă şi aşteaptă răspunsul nostru deliberat, iubitor, liber. Nu este
oare acesta motivul pentru care scriitorii biblici Îi îndeamnă pe cititori să
cultive o ascultare critică? Elihu avea dreptate cînd spunea că "urechea
deosebeşte cuvintele, cum gustă cerul gurii bucatele", fie cu intenţia de a le
savura, fie cu scopul de a le vărsa. Tot aşa stau lucrurile şi În privinţa ideilor,
continuă Elihu, "să alegem ce este drept, să vedem Între noi ce este bun" (Iov
34: 1-4). În mod similar, În Noul Testament. creştinilor li s-a spus să cerceteze
duhurile, pentru a vedea dacă sînt de la Dumnezeu, să cerceteze totul, căci
numai atunci vor putea să păstreze ce este bun şi să se ferească de orice pare
rău (l Ioan 4: 1; I Tes. 5: 19-22). Prin unnare, chiar şi mesajele care susţin că
sînt inspirate trebuie să fie evaluate în lumina învăţăturii apostoli ce. În acest
mod, cunoaşterea şi discernămîntul creştin cresc treptat, iar creştinii devin
"maturi" şi dobîndesc o minte deprinsă "prin Întrebuinţare, să deosebească
binele şi răul" (FiI. 1:9-10; Ev. 5: 14).
Noi, cei ce sîntem chemaţi să fim predicatori creştini astăzi. ar trebui să
facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ajuta congregaţia să depăşească
dependenţa de slogane împrumutate şi de clişee improprii şi să încerce mai
degrabă să-şi cultive propriile capacităţi intelectuale critice, pînă ce capătă
abilitatea de a face distincţia între adevăr şi eroare, între bine şi rău. Desigur,
ar trebui să încurajăm o atitudine de supunere smerită faţă de Scriptură, dar în

159
 PUTEREA PREDICĂRII

acelaşi timp să arătăm clar că nu pretindem infailibilitate pentru interpretările

noastre cu privire la Scriptură. Ar trebui să-i Îndemnăm fervent pe
ascultătorii noştri să "testeze" şi să "evalueze" Învăţătura noastră. Trebuie să
fim deschişi faţă de Întrebări şi nu să ne temem de ele. Nu trebuie să ne dorim
ca oamenii să fie pur şi simplu sideraţi de predicarea noastră, să rămînă
fermecaţi de cuvintele noastre şi să le absoarbă ca nişte bureţi. Cei ce-şi
doresc o astfel de dependenţă necritică din partea ascultători lor merită să
primească mustrarea severă pe care Isus o adresează celor care doresc să fie
numiţi "rabi" de către oameni (Mat. 23:7-8). Comportamentul oamenilor din
Bereea este considerat ..ales", mai nobil decît al tesalonicenilor, deoarece ei
Îmbinau receptivitatea plină de entuziasm cu ascultarea critică: "Au primit
Cuvîntul cu toată rîvna, şi cercetau Scripturile În fiecare zi, ca să vadă dacă ce
li se spunea este aşa" (Fapte 17: Il).
Acest tip de gîndire deschisă dar iscoditoare este sugerat chiar şi În
metafora "păstorului'". Deşi oile sînt adesea prezentate drept făpturi "docile"
(ceea ce poate fi adevărat), ele sînt destul de selective În privinţa hranei şi cu
siguranţă nu rumegă orice, la Întîmplare, În mod omnivor, precum caprele.
Mai mult, modul În care le hrănesc păstorii este semnificativ. În realitate,
păstorul nu le hrăneşte el Însuşi (poate cu excepţia mieilor bolnavi, care
trebuie să fie ţinuţi În braţe şi hrăniţi cu sticla); ci păstorul le conduce la
păşuni bune, unde ele se hrănesc singure.

* * *

În concluzie, daţi-mi voie să rezum principalele trăsături ale predicării văzute

din perspectiva creării de punţi Între Cuvîntul revelat şi lumea contemporană.
O astfel de predicare trebuie să manifeste autoritate În expunerea principiilor
biblice, dar să fie circumspectă În aplicarea lor la problemele spinoase ale
zilei. Echilibrul acesta este greu de realizat, pentru că presupune autoritate şi
circumspecţie, dogmatism şi flexibilitate, convingere fermă şi deschidere;
prin intermediul lui Îi Învăţăm pe oameni, dar, pe de altă parte, le dăm
posibilitatea de a se hotărî singuri. În consecinţă, el pare a fi singurul mod
prin care putem mÎnui Cuvîntul lui Dumnezeu cu integritate (declarînd ceea
ce este limpede, dar fără a susţine că totul este lămurit cînd nu este) şi prin
care putem conduce poporul lui Dumnezeu la maturitate (ÎndemnÎndu-i să-şi
formeze o gîndire creştină şi să o folosească).

160
 Predicarea - o punte lÎltre două lumi

Note

1. I Cor. 1:23; 2 Cor. 4:5; cf. Is. 40:9; 52:7.

2. Cf. 2 Cor. 5:20; Efes. 6:20.
3. I Cor. 4: 1-2; cf. I Tim. 3:4-5; Tit 1:7.
4. Cf. Ezec. 34; Ioan 21: 15 şi urm.; Fapte 20:28-31.
5. Amdt. William and Gingrich. A Greek-Ellglish Lexicoll.
6. Forsyth. p. 22.
7. Eliot. p. 43. 121.
R. McGregor, p. 45, 46.
9. Coggan. Stewards, p. 70.
10. Citat din Episcopul W S. Swayne, Parsol1.'r; PleaslIre. 1934, p. 79, în Smith, Garhett.
p.470.
II. Spurgeon. Leetllres. Seria 1. p. 78. 79.
12. Nu agreez stereotipurile pe care le perpetuează sloganele, dar nu ştiu cum ar putea fi
evitate.
13. Fant. BOl1hoe.tte/: p. 107.
14. Miller. J .. McLuhal1. p. 113.
15. Paget. p. vii. 145.
16. Williams. W, Reminiseences. p. 145.
17. Home, p. 135, 144-145.
18. Dwight, voI. 1, p. 606.
19. Henson, Robertson. p. 19.
20. Ibid., p. 66.
21. Ibid., p. 92.
22. Henson, ehureh and Parson, p. 60, 61.
23. Brooks, Lectures. p. 220-221.
24. Barth, p. 100-104.
25. Ramsey şi Suenens, The Future, p. 13,14.
26. Spurgeon, Lectures, Seria III, p. 54.
27. Von Allmen, p. 20-29.
28. Brilioth, p. 3.
29. Stalker, p. 107.
30. Lloyd-Jones, War:fare, p. 109.
31. PiU-Watson, p. 57.
32. Neill, p. 74.
33. Stalker, p. 199.
34. Baxter, Reformed Pastor, p. 136.
35. Spurgeon, Lectures, Seria 1, p. 82, 83.
36. Spurgeon, AII-Round Ministry, p. 117, 127.
37. Efes. 5:21-6:9; Col. 3:18-4:1; I Pet. 2:18-3:7.
38. Gen. 2:24; Marcu 10:5-9; I Tes. 4:3-5.
39. lac. 2:14-18; 1 Ioan 3:17-18; 2 Cor. 8:1-15.
40. Pollock, Wilberforce, p. 53.
41. Welsby, p. 9.

161
 PUTEREA PREDICĂRII

42. Religion and the Rise of Capitalism de R. H. Tawney, Pelican, 1938, p. 171, În
Welsby, p. 16.
43. Blamires, p. 3.
44. Packard, p. 9.
45. Ibid., p. II.
46. Ibid., partea 1.
47. Ibid., partea 2.
48. Ibid., p. 216.
49. Freire, p. 45-46.
50. Ibid., p. 52.
51. Ibid., p. 54.
52. Ibid., p. 70-73.
53. Ibid., p. 96.
54. Ibid., vezi p. 97, 101, 135.
 5

Chemarea la studiu

Dacă vrem să construim poduri către lume şi facem legătura dintre Cuvîntul
lui Dumnezeu şi principalele probleme ale vieţii contemporane, atunci
trebuie să luăm În serios atît textul biblic, cît şi scena modernă. Nu putem să
rămînem pe un singur mal al prăpastiei culturale. În ambele cazuri, indiferent
dacă ne retragem din lume şi ne cufundăm în lumea Bibliei (atitudine
evazionistă) sau dacă, dimpotrivă, ieşim din lumea Bibliei şi Îmbrăţişăm
lumea (atitudine confonnistă), vom periclita lucrarea noastră de prediCare.
Indiferent de atitudinea aleasă, crearea de punţi devine imposibilă, iar
non-comunicarea va fi inevitabilă. În acest caz, ne revine responsabilitatea de
a explora teritoriile de pe ambele maluri ale prăpastiei pînă cînd ne
familiarizăm cu ele într-o măsură suficientă. Abia atunci vom putea identifica
legăturile dintre ele şi vom fi În stare să raportăm Cuvîntul divin la situaţiile
omeneşti, lucrînd cu un mare grad de sensibilitate şi acurateţe.
Astfel de explorări presupun studiu. Şi fără îndoială că cei mai buni
profesori, indiferent care ar fi aria de cunoaştere, sînt cei care studiază toată
viaţa lor. Acest lucru este valabil şi În privinţa Cuvîntului lui Dumnezeu.
"Cine nu e mai Întîi de toate un Învăţăcei, nu va fi un bun slujitor al Cuvîntului
lui Dumnezeu" (Calvin).1 Spurgeon împărtăşea aceeaşi convingere: "Cel care

163
 PUTEREA PREDICĂRII

a Încetat să Înveţe pentru sine, nu mai are ce să-i Înveţe pe alţii. Cel care nu
mai seamănă prin studiu, nu va mai secera la amvon."~
Predicile care se nasc În urma studiului au o prospeţime şi o vitalitate
deosebită: fără studiu Însă, ochii noştri Îşi pierd vitalitatea, suflul nostru Îşi
pierde prospeţimea şi devenim stîngaci. "Viaţa predicatorului trebuie să fie o
viaţă de acumulări ample", spunea episcopul Phillips Brooks În Prelegerile
Yale pe care le-a ţinut În 1877. Tot el declara:

[Predicatorul] nu trebuie să încerce mereu să alcătuiască predici, însă trebuie să

caute mereu adevărul, căci din adevărul pe care l-a dobindit predicile se vor
face singure ... De aici decurge nevoia de cultură largă şi temeinică. Învaţă să
studiezi de dragul adevărului. invaţă să gîndeşti pentru beneficiul şi bucuria de
a gîndi. Atunci predicile tale vor ţîşni ca o fintină arteziană şi nu va trebui să le
scoţi cum ai scoate apa dintr-o cişmea.-1

Cel mai cunoscut evanghelist aflat Încă În viaţă adresează acelaşi Îndemn
predicatorilor din zilele noastre. Vorbind În faţa a circa 600 de slujitori
bisericeşti, la Londra, În noiembrie 1979, Billy Graham a afirmat că dacă ar
trebui să-şi Înceapă lucrarea de la zero, ar schimba două lucruri. Oamenii au
fost foarte surprinşi. Ce voia să spună cu aceste cuvinte? În primul rînd, a
continuat el, ar studia de trei ori mai mult decît Înainte. Ar accepta mai puţine
invitaţii de a predica. "Am predicat prea mult, a spus el, şi am studiat prea
puţin." Prin a doua schimbare, ar acorda mai mult timp rugăciunii.
Accentuînd aceste lucruri, Billy Graham a făcut negreşit aluzie la hotărîrea
apostolilor: "iar noi vom stărui necunnat În rugăciune şi În propovăduirea
Cuvîntului" (Fapte 6:4). Deoarece, atunci cînd am luat cuvîntul am comentat
apreciati v ceea ce spusese, dr. Graham mi-a scris În ziua unnătoare şi a
adăugat: "Îmi amintesc că dr. Donald Grey Bamhouse (pastor la Tenth Pres-
byterian Church, Philadelphia) a spus odată: «Dacă aş mai avea trei ani În care
să-L slujesc pe Domnul, aş petrece doi dintre ei studiind şi pregătindu-mă.»"

Studiul biblic
Deoarece pastorul creştin este chemat în principal la slujirea din Cuvînt,
studiul Scripturii este una dintre responsabilităţile sale de seamă, căreia i se
dedică la ordinare. Acest aspect reiese În mod limpede din Regulamentul
pentru ordinare al Bisericii Angliei, din 1662. În Îndemnul său către
candidaţi, episcopul spune:

164
 Chemarea la studiu

Privegheaţi ca nu cumva să plăsmuiţi alte mijloace pentru împlinirea unei astfel

de lucrări măreţe. privitoare la mîntuirea omului. ci cu învăţătură şi cu
îndemnuri luate din Sfintele Scripturi. cu o viaţă sfîntă pc măsură. şi înţelegeţi
cît de aplccaţi asupra cititului şi învăţatului din Scripturi trebuie să fiţi ...
Nădăjduim din tot sufletul că aţi cumpănit şi aţi chibzuit bine asupra acestor
lucruri cu mult înainte de acest soroc: şi că aţi hotărît în mod lămurit. prin harul
Domnului. să vă dăruiţi cu osîrdie acestei slujbe. ori încotro a găsit cu calc
Domnul să vă cheme: într-aşa încît. atît cît depinde de voi. să vă dăruiţi în
întregime lucrării şi să faceţi ca toate grijile şi tot studiul vostru să fie înspre ea.
Nădăjduim. aşijderca. că vă rugaţi continuu lui Dumnezeu TatăL prin
mijlocirea singurului nostru Mîntuitor. Isus Hristos, cerînd ajutorul ceresc al
Duhului Sfint: ca, prin citire şi cugetare zilnică asupra Scripturi lor, să deveniţi
din ce în ce mai puternici în slujire ...

Cu cît avem o concepţie mai înaltă despre Biblie, cu atît vom fi mai
perseverenţi şi mai conştiincioşi în studiul nostru. Dacă această carte este
într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu, atunci vom renunţa pe dată la exegeza
neglijentă şi dezordonată! Trebuie să ne rezervăm timp pentru a pătrunde în
adîncimea textului, pînă ce vom descoperi comorile pe care le ascunde. Doar
atunci cînd am absorbit pe deplin mesajul, vom putea să-I împărtăşim şi
altora cu încredere. Dumnezeu i-a vorbit lui Samuel, atunci cînd acesta
asculta vocea lui Dumnezeu, iar apoi Samuel a vorbit Israelului (1 Sam.
3:9-4: 1). În mod similar, înainte ca Ezechiel să transmită Cuvîntul lui
Dumnezeu către popor, a trebuit să-I "mănînce" şi să-I "digere". Dumnezeu
i-a spus: "Fiul omului, ... mănîncă sulul acesta şi du-te de vorbeşte casei lui
Israel" (Ezec. 3: 1).
Studiul nostru biblic trebuie să aibă cel puţin trei caracteristici.
Mai Întîi, trebuie să fie cuprinzător. "Nu poţi fi predicator al Cuvîntului,
scria John Huxtable, dacă faci escapade săptămînale În Cartea Sfintă doar
pentru a descoperi un cui de care să agaţi apoi un amalgam de observaţii
despre oameni şi alte aspecte."4 Citirea sporadică şi aleatorie a Bibliei nu este
de-ajuns. Nici nu trebuie să ne limităm la pasajele noastre favorite sau să ne
concentrăm asupra examinării microscopice a cîtorva texte-cheie. O astfel de
cunoaştere şi de folosire selectivă a Scripturii face mai degrabă jocul
Diavolului. Fiecare erezie apare ca rezultat al accentuării exagerate a unui
anumit element, într-o situaţie În care nu se mai păstrează echilibrul biblic
necesar. Inducţia biblică este singurul mod sigur de a începe să studiezi
teologic, mergînd de la o gamă largă de texte particulare la concluzii generale.

165
 PUTEREA PREDlCĂRII

Dar ea presupune o cunoaştere amănunţită a diverselor particularităţi ale

Scripturii. Doar aşa vom reuşi să conturăm marile teme ale Scripturii. Doar
atunci sîntem gata pentru o abordare de factură deductivă, deoarece putem
vedea fiecare parte în lumina întregului.
Personal. Îi sînt recunoscător lui dr. Martyn L1oyd-Jones. pastor la West-
minster ChapeL pentru faptul că mi-a prezentat, acum vreo patruzeci de ani.
"Calendarul de citire a Bibliei" al lui Robert Murray McCheyne. McCheyne
l-a alcătuit În 1842 pentru membrii Bisericii St. Peter din Dundee, Scoţia,
unde slujea în acea perioadă. 5 Acest calendar te ajută să citeşti Întreaga Biblie
în timpul unui an: Vechiul Testament o dată şi Noul Testament de două ori.
Aşa cum a scris ulterior dr. L1oyd-Jones în Preaching ami Pre{lchers
[Predicarea şi predicatorii]: "Aş spune că toţi predicatorii trebuie să citească
Biblia în întregime cel puţin o dată la un an ... Acesta este un minimum de
citire a Bibliei de către un predicator."h Calendarul lui McCheyne presupune
citirea a patru capitole pe zi. Intenţia lui, în acele zile victoriene liniştite, era
ca două să fie citite în timpul devoţional personal (dimineaţa şi seara), iar
celelalte două să fie citite în timpul rugăciunilor de familie (de asemenea,
dimineaţa şi seara) din fiecare zi. Obiceiul meu este de a parcurge cîte trei
capitole în fiecare dimineaţă (citind de obicei două şi studiindu-I pe al treilea)
şi de a-I citi pe al patrulea seara. Programarea lui McCheyne este extrem de
utilă prin felul în care împarte capitolele. Nu se începe la I ianuarie cu
Genesa 1-4, pentru a continua cu Genesa 5-8 în 2 ianuarie şi cu Genesa 9-12
în 3 ianuarie, ci se începe în ziua de anul nou cu cele patru mari începuturi ale
Scripturii, adică Genesa 1 (apariţia creaţiei), Ezra I (renaşterea naţiunii),
Matei I (naşterea lui Hristos) şi Fapte I (naşterea bisericii creştine). În acest
fel, urmărim nişte itinerarii paralele ale planului lui Dumnezeu pe măsură ce
ne este revelat. Astfel, într-o zi vom citi despre patriarhi, despre Estera,
lucrarea lui Isus şi călătoriile pauline, iar în alta vom citi despre soarta
monarhiei, vom asculta mesajul unui profet, vom studia portretul pe care 1-1
face Ioan lui Isus şi vom arunca o privire în viitor, aşa cum ni-I revelează
Apocalipsa. Acest program de citire m-a ajutat enorm să dobîndesc o
perspectivă de ansamblu asupra peisajului dinamic al Scripturii şi să înţeleg
temele eţ fundamentale, recurente.
Dacă dorim să ajutăm congregaţia noastră să-şi formeze o gîndire
creştină, trebuie să ajungem să avem noi înşine una. Iar singura modalitate de
a căpăta o astfel de gîndire este să studiem intens Scriptura. "Să fiţi stăpîni pe
ceea ce spune Biblia, fraţilor, le spunea Spurgeon studenţilor săi; nu are

166
 Chemarea la studiu

importanţă dacă nu aţi studiat alte lucrări, însă studiaţi din scoarţă în scoarţă
scrierile profeţi lor şi ale apostolilor. «Cuvîntul Domnului să locuiască În voi
din belşug.»"7 "Dorinţa noastră asiduă trebuie să fie înţelegerea 8ibliei;
trebuie să ne familiarizăm cu ea În aceeaşi măsură în care gospodina Îşi
cunoaşte acul, negustorul catastiful şi marinarul corabia."x Tot Spurgeon
spunea: "Este o binecuvîntare să asimilezi adevărata esenţă a Bibliei pînă
cînd, În cele din urmă ... sîngele tău este hiblin, iar esenţa Bibliei ajunge să-ţi
circule În vine."'! Această cufundare a minţii În Scripturi a fost un important
secret al predicatorilor puternici din trecut. "Origen, cel mai mare cărturar al
Bisericii Primare ... se pare că a ţinut să aibă mereu o perspectivă completă
asupra Întregii Biblii'", scrie episcopul Stephen NeilL iar predicile lui
Hrisostom conţin 7.000 de citate din Vechiul Testament şi 11.000 din scrierile
nou-testamentale. 1o
Studiul nostru biblic trebuie să fie cuprinzător, dar trebuie şi să deschidă
perspective. Trebuie să dorim cu sinceritate ca În urma citirii Bibliei să auzim
şi să dăm curs Cuvîntului lui Dumnezeu, fără a-i răstălmăci sensul, dar şi fără
a evita problemele de interpretare pe care le presupune. Cum este posibil
acest lucru? Pînă acum, cînd am considerat că predicarea este un exerciţiu al
creării de punţi Între lumea şi cultura biblică şi cea modernă, ne-am
concentrat asupra necesităţii de a face o legătură Între ele. Am spus Însă prea
puţin despre al treilea factor implicat în acest proces, şi anume despre
constructor, care s-ar putea să aparţină el Însuşi unei alte culturi. De fapt,
comunicarea creştină, fascinantă şi dificilă În egală măsură, reprezintă o
interacţiune a acestor trei culturi. Predicatorul sau evanghelistul îşi spune În
sinea lui: "Cum pot eu, care am fost crescut într-o cultură, să iau un anumit
text biblic, care a apărut într-o a doua cultură, şi să-I predic unor oameni care
aparţin unei terţe culturi, fără să falsific mesajul şi fără să-I fac ininteligibil?"
În acest moment Însă, preocuparea noastră este nu atît predicarea expozitivă a
Scripturii, cît mai ales citirea personală şi Înţelegerea ei. În acest scop, trebuie
să privim cu cea mai mare seriozitate culturile implicate, adică cea a textului
biblic şi respectiv cea din care facem parte noi, interpreţii. Curentul care a
avut marele merit de a accentua acest lucru se numeşte "noua hermeneutică".
Pentru Început, trebuie să ne transpunem În trecut, atît prin folosirea
cunoştinţelor, cît şi a imaginaţiei, Încercînd să pătrundem În contextul
scriitorului biblic, pînă ce începem să gîndim şi să simţim ceea ce a gîndit şi a
simţit el. Responsabilitatea noastră Însă este de a ne Însuşi concepţiile lui,
integrÎndu-Ie În ale noastre. În Încercarea de a pătrunde În gîndirea şi În
 PUTEREA PREDlCĂRII

sentimentele lui, şi nicidecum de a-i atribui lui concepţiile noastre şi de a

aduce în text opiniile care ne definesc. În acest scop, avem nevoie nu numai
de o imaginaţie pătrunzătoare pentru a descifra situaţia respectivă; trebuie, în
plus, să fim critici cu privire la contextul În care ne aflăm noi. Este esenţial să
renunţăm la iluzia că noi abordăm textul biblic cu ochiul investigatorului
obiectiv, imparţial, eliberat de prejudecăţile culturii. deoarece nu este cazul.
Ochelarii prin care privim Biblia au lentile culturale. Iar mintea noastră,
indiferent cît de deschisă am încerca să o păstrăm atunci cînd analizăm
Biblia, nu este În nici un caz goală. Dimpotrivă, este plină de prejudecăţi
culturale. Aşadar, deşi nu putem să scăpăm cu totul de moştenirea căreia Îi
sîntem tributari, trebuie să fim conştienţi de propensiunea noastră culturală.
Ar trebui. de asemenea. să ne asigurăm În permanenţă că presupoziţiile cu
care abordăm Biblia nu provin din exteriorul ei (din umanism. capitalism,
marxism. sau secularismul ştiinţific), ci sînt presupoziţii creştine pe care le
oferă Biblia Însăşi.
Aşadar. este vorba în acest caz de două orizonturi culturale: cel al
autorului biblic şi cel al cititorului Bibliei. Aşa cum demonstrează dr. Tony
Thiselton Într-o lucrare amănunţită şi bine documentată, Two Horizons [Cele
două orizonturi] (1980), "Înţelegerea are loc În zona de interacţiune dintre
două orizonturi, cel al textului şi cel al interpretului"." Dar cum trebuie ele să
interacţioneze? Expresia "cercul hermeneutic" a fost folosită Într-o
sumedenie de moduri, dintre care unele sînt inacceptabile. deoarece dau
impresia că interpretul controlează Înţelesul textului. Dimpotrivă, textul este
cel care lansează provocarea pentru interpret. Adevăratul "cerc hermeneutic"
este mai degrabă un dialog Între Scriptură şi noi, În care Scriptura este
partenerul matur, sau un soi de "interacţiune dinamică între text şi interpreti".
Este lesne de Înţeles de ce este necesar acest lucru. Atunci cînd abordăm
Biblia, întrebările pe care le avem în minte, ca şi răspunsurile pe care le
aşteptăm, sînt determinate de fondul nostru cultural. "În final însă, nu vom
avea parte doar de răspunsuri, ci de şi mai multe Întrebări. Atunci cînd
abordăm Scriptura, Scriptura de fapt ne abordează pe noi. Descoperim,
aşadar. că presupoziţiile noastre determinate cultural sînt puse sub semnul
Întrebării, iar Întrebările noastre sînt corectate. În ultimă instanţă, sîntem
obligaţi să reformulăm Întrebările anterioare şi să punem altele noi. Această
interacţiune dinamică merge mai departe." Pe măsură ce acest proces
continuă, înţelegerea noastră cu privire la Dumnezeu şi la voia Sa, credinţa şi
supunerea noastră cresc şi devin mai profunde. Este "un soi de spirală

168
 Chemarea la studiu

ascendentă, în care Scriptura rămine întotdeauna în centru, avînd un caracter

normativ".'~
Acestea sînt cîteva dintre implicaţiile unei abordări care deschide
perspective. Trebuie să avem minţile deschise pentru nou. chiar şi atunci cînd
riscăm să auzim ceea ce nu am dori. Desigur, am fost învăţaţi să apelăm la
Biblie pentru a căpăta mîngîiere. Nu vorbeşte Pavel însuşi despre "mîngîierea
pe care o dau Scripturile" (Rom. 15:4)'? Aşadar, în mod natural, nutrim
speranţa că prin citirea Bibliei vom fi mîngîiaţi; nu dorim să tim deranjaţi. De
aceea, avem tendinţa de a aborda Biblia cu minţile deja pregătite, nerăbdători
să auzim ecourile pline de mîngîiere ale propriilor noastre prejudecăţi. Nu e
deloc greu să ne izolăm de provocările pe care le pune Cuvîntul lui
Dumnezeu sau să ne baricadăm împotriva incursiuni lor sale nedorite. Chiar
cele două culturi pe care le-am menţionat - cea a autorilor Bibliei şi cea a
cititorilor Bibliei - pot acţiona ca două straturi protectoare, groase. care să
atenueze impactul, uneori şocul, provocat de Cuvîntul pe care Dumnezeu
doreşte să ni-l spună. Primul pas către o deschidere în faţa Cuvîntului este
conştientizarea faptului că această barieră protectoare trebuie să fie
inlăturată. Trebuie să ne dorim ca Dumnezeu Însuşi să stabilească regulile şi
să decidă ceea ce doreşte să ne spună, indiferent cît de supărător ni s-ar părea
nouă. Nu putem să-L circumscriem pe Dumnezeu unui anumit teritoriu sau să
sugerăm linii de demarcaţie În interiorul cărora sîntem pregătiţi să negociem.
Nu. ci trebuie să spulberăm barierele culturale şi să ne dăm silinţele să ne
deschidem inimile şi minţile pentru a asculta ceea ce vrea să ne spună EI.
În al treilea rînd, în studiul nostru biblic trebuie să pornim cu nişte
aşteptări. Există însă cel puţin doi factori care subminează aşteptările pline
de bucurie pe care trebuie să le avem cu privire la Scriptură. Primul este
pesimismul adus tocmai de dezbaterile hermeneutice curente. Interpretarea
Scripturii este considerată de unii atît de complicată, încît devin cinici şi nu
mai îndrăznesc să spere că vor ajunge vreodată la o înţelegere autentică şi
echilibrată a Cuvîntului lui Dumnezeu. Şi atunci, dacă această nouă
hermeneutică susţine Într-adevăr că interpretarea biblică nu este accesibilă
tuturor, ci numai unei categorii profesionale extrem de specializate, ar trebui
să o condamnăm ca pe o aberaţie periculoasă. Asta, pentru că Scriptura a fost
destinată unor oameni obişnuiţi, ca noi. Chiar şi l Corinteni, cu profunde le ei
învăţături doctrinare, etice, privitoare la ordinea bisericească, era adresată
unei comunităţi creştine în care nu erau "mulţi înţelepţi". Totuşi, noua
hermeneutică nu a contracarat binecuvîntarea Reformei, ca să ia Scriptura din

169
 PUTEREA PREDICĂRII

mîinile laicilor. Cu puţină răbdare În învăţarea şi aplicarea principiilor

hermeneutice iniţial nefamiliare, vom ajunge să ne vindecăm de orice
pesimism prematur.
Un al doilea factor care inhibă aşteptările este "învechirea spirituală", o
problemă majoră care îi paşte pe toţi pastorii. Dacă citim toată Biblia anual,
atunci după ciţiva ani s-ar putea să avem sentimentul că o cunoa~tcm sufi;ient
de bine. Sintem. aşadar. tentaţi să devenim blazaţi şi ajungem să citim pasajele
zilnice tară a mai aştepta ca Dumnezeu să ne vorbească prin intermediul lor.
Totuşi, trebuie să fim increzători, aşa cum spunea John Robinson. pastor in
biserica separatişti lor din Olanda. de unde au ridicat ancora părinţii pelerini,
cu MaYIlow(!t: În 1620, că Dumnezeu are "nespus de mult adevăr, nespus de
multă lumină care să ţîşnească din sfintul Său Cuvînt". Trebuie, aşadar, "să ne
prezentăm Înaintea Domnului" În fiecare zi. asemenea Îngerilor (Iov 1:6; 2: I ),
să-i cerem o "ureche trează". ca cea a Robului Său (ls. 50:4), şi să-L rugăm să
vorbească, aşa cum a tacut Samuel, căci robi fiind, sintem gata să ascultăm
(1 Sam. 3: 1O). Trebuie să fim gata să "cerem Înţelepciunea şi să ne rugăm
pentru pricepere, să o căutăm ca argintul şi să umblăm după ea ca după o
comoară", căci atunci vom Înţelege şi vom afla "cunoştinţa lui Dumnezeu"
(Prov. 2:3-5). O astfel de căutare perseverează chiar şi În faţa a ceea ce pare să
fie un recul. Printr-o astfel de atitudine Îl ţinem strîns pe Dumnezeu, precum
Iacov, şi refuzăm să-I dăm drumul pînă ce nu ne binecuvîntează (Gen. 32:26).
Dumnezeu onorează aşteptările pline de rîvnă şi hotărîre. EI promite să-i
sature pe cei flămînzi cu lucruri bune, căci doar pe cei care se complac În
autosuficienţa lor Îi trimite Înapoi cu mîinile goale (Luca 1:53). Prin urmare,
nu trebuie să cedăm În faţa pericolului de "Învechire spirituală", ca şi cînd
acest proces ar fi normal, chiar acceptabil, ci trebuie să ne rugăm pentru
Împrospătarea Duhului Sfint, În aşa fel Încît, dacă apetitul pentru Cuvînt a
scăzut, El să-I stîrnească din nou, iar dacă inima noastră este rece, să aprindă
În noi focul unor noi aşteptări.
În acest studiu cuprinzător. deschis la nou şi plin de aşteptări, vom
Încerca, plecînd de la Biblie - care va rămîne Întotdeauna manualul de
căpătîi - să beneficiem de avantajele pe care le presupun diversele resurse
biblice care ne stau la dispoziţie astăzi şi care pot contribui la Înţelegerea
Bibliei. Cărţile sînt capitalul de bază al predicatorului. Diversitatea lecturilor
noastre teologice va depinde de timpul pe care îl avem la dispoziţie, iar
subiectele asupra cărora ne vom concentra depinde de interesele individuale
ale fiecăruia. În orice caz, pe fondul avalanşei de carte teologică publicată de

170
 Chemarea la studiu

editurile din Europa şi America de Nord, va trebui să fim extrem de selectivi,

ceea ce înseamnă că va trebui să urmărim recenziile de carte şi să ne
recomandăm reciproc cele mai importante cărţi. Înţelept ar fi să citim atît
cărţi vechi, cît şi noi, dar mai ales pe cele ale clasicilor creştini care
comentează expozitiv pasaje şi doctrine biblice şi care, pentru că au trecut
testul timpului, sînt adesea mai valoroase decit scrierile moderne la modă. În
acelaşi timp, va trebui să fim În pas cu dezbaterile teologice moderne, cel
puţin În general, dacă nu şi În particular, prin citirea recenziilor din jurnale,
dacă nu prin citirea propriu-zisă a cărţilor recent apărute. Aceste dezbateri nu
vor rămîne multă vreme În turnurile de fildeş ale spaţiului academic; după un
timp, vor fi analizate la radio şi la televiziune şi apoi se vor strecura şi În
manualele şcolare. Aşadar, enoriaşii noştri aşteaptă nu numai să fim
conştienţi de controversele actuale, ci şi să-i ajutăm să ia atitudinea potrivită
faţă de ele. Istoria este o altă dimensiune vitală a studiului teologic. Puţine
adevăruri sau erezii sînt cu adevărat noi; cele mai multe sînt o reluare sub o
formă nouă a unor idei vechi. Cunoştinţele generale de teologie istorică ne
conferă o perspectivă bine echilibrată prin care să putem privi ultimele mode
doctrinare. Biografiile, de asemenea, aduc echilibru, Înţelepciune şi Încura-
jare, deoarece aflăm cum a lucrat Dumnezeu cu creştinii din alte vremuri şi
din alte locuri. Lectura noastră trebuie să aibă Însă ca obiectiv nu atît
acumularea de cunoştinţe, cît stimularea de a gîndi Într-o manieră creştină.
Întrucît cărţile sînt tot mai scumpe, locuitorii oraşelor sînt din ce în ce
mai bucuroşi că au acces la biblioteci publice bine puse la punct. Mai mult,
fiecare biserică locală ar trebui să fie în stare să administreze o mică secţie de
împrumut şi una cu cărţi de referinţă, iar pastorii pot să facă schimb de cărţi
între ei şi să împrumute cărţi membrilor din bisericile lor.
Cît despre "biblioteca bine întocmită", despre care John Wilkins,
episcopul de Chester din secolul al XVII-lea, spunea că ar fi bine să se
regăsească în posesia fiecărui membru al clerului,13 ne vom concentra
probabil asupra cărţilor de referinţă esenţiale, În special dicţionare şi
comentarii, la care vom face apel în numeroase rînduri.
Îmi doresc adesea ca întruniri le dintre liderii religioşi locali, indiferent
dacă sînt confesionale sau interconfesionale, să fie mai eficiente în stimularea
gîndirii. Atunci cînd ne întrunim, sîntem, fără îndoială, obligaţi să rezolvăm
diferite probleme, dar am putea În acelaşi timp şi să ne îndemnăm reciproc la
studiu. A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost cea mai bună perioadă
pentru întemeierea de societăţi ale clerului englez, mai ales În cazul

171
 PUTEREA PREDICĂRII

evanghelicilor. Prima societate de acest tip a fost "Clubul Clerical" al lui

Samuel Walker, din Truro (c. 1750), al cărui scop a fost de "a ne întări
reciproc mîinile în lucrarea Domnului". În cursul anilor care au urmat, au mai
apărut zece astfel de cluburi în diferite părţi ale ţării. "De ce nu am putea să
ne întîlnim pentru rugăciune, cînd alţii se întîlnesc să joace popice'!" se
întreba Thomas Robinson din Leiccster. "De ce nu am putea să avem
adunările noastre de meditaţie şi studiu, cînd alţii au adunările lor unde beau
şi dansează'? De ce nu căutăm să ne zidim unii pe alţii, cînd altora nu le pasă
dacă se îndeamnă reciproc la stricăciune'?" Cel mai faimos şi mai influent
club de felul acesta a fost Societatea Eclectică, întemeiată în 1783 de către
John Newton, fost căpitan de vapor şi negustor de sclavi, care la acea vreme
era rector la St. Mary Woolnoth, în Londra, şi de prietenii lui. Se întîlneau
lunea. o dată la două săptămîni. ,.incepem cu ceai. scria Newton [ceainicul se
mai păstrează încă la Church Missionary House din Londra]: apoi urmează o
scurtă rugăciune şi o conversaţie de circa trei ore, asupra unui subiect propus.
dar rareori ne pierdem interesul." Tot el spunea că acest grup ar fi meritat
numele de Societatea Regală, deoarece "membrii sînt toţi din familia regală,
iar Regele Însuşi binevoieşte să vină la întîlnirea noastră". 14

Lumea modernă

Studiile teologice şi biblice în sine nu asigură automat o predicare bună. Ele

sînt indispensabile, dar dacă nu sînt suplimentate de studii contemporane, pot
să ne ducă la izolare pe unul dintre malurile prăpastiei culturale. David Read
a atras atenţia asupra acestui pericol atunci cînd, în calitate de capelan la
Universitatea din Edinburgh. a ţinut Prelegerile Warrack din 1951. ,,0, de-aş
avea aripile porumbelului! M-aş duce departe, pînă-n zări albastre" este
adesea imnul cel mai potrivit înainte de predică, a spus el. Căci de cele mai
multe ori predicarea noastră este distantă. detaşată de societate, "impasibilă
în faţa agoniilor ei. imaculată în privinţa idealuri lor ei irelevante".ls Apoi a
continuat prin a prezenta descrierea pe care un tînăr predicator a făcut-o
atunci cînd i s-a cerut să-şi imagineze "schiţa arhitecturală ideală a unei
biserici şi a casei parohiale alăturate". Iată descrierea:

Trăsătura cea mai izbitoare este un coridor lung şi drept, cu o uşă la un capăt,
prin care se iese din camera de studiu a casei parohiale, şi cu o altă uşă la
celălalt capăt, care dă spre amvonul bisericii... calea pentru Cuvintul

172
 Chemarea la studill

Domnului, cărarea dreaptă dintre gîndirea predicatorului ŞI inimile

ascultători lor săi.

Un drum fără întreruperi, fără lucruri care ar putea distrage atenţia. Dar
David Read a continuat:

Acea cameră de studiu izolată. bine capitonată teologic. este o cameră letală. iar
Cuvîntul care este purtat de-a lungul coridorului este unul mort... şi nu Cuvîntul
viu. rostit a~a cum trebuie să fie. de la inimă la inimă şi de la viaţă la viaţă.I/l

Apoi a adăugat propria lui concepţie despre modul În care trebuie să se nască
predicile:

o axiomă a predicării creştine spune că drumul dintre camera de studiu şi

amvon trece printr-o casă parohială plină de viaţă şi zbuciumată: şerpuieşte
apoi pe străzile zgomotoase, intră şi iese din case şi spitale, ferme şi fabrici,
autobuze, trenuri şi cinematografe ... urcînd printre şiruri de oameni năuciţi de
problemele vieţii. pînă în locul unde eşti chemat să predici ... Căci in cazul
Cuvintului viu nu există nici o scurtătură de la camera de studiu la amvon. 17

Trebuie, aşadar, să studiem pe ambele maluri ale prăpastiei. Aşa cum

spunea Austin Phelps, la sfirşitul secolului trecut, un predicator bine pregătit
este mai întîi de toate o fiinţă umană, care se simte acasă printre alte făpturi
umane, şi abia apoi un învăţat care se simte acasă în biblioteci: "Nici o altă
profesie nu o egalează pe cea a amvonului, dacă ne gîndim la puterea ei de a
absorbi şi de a-şi însuşi lumea vieţii din prezent şi lumea trecutului. aşa cum
se regăseşte aceasta în cărţi." Prelegerile lui Phelps, publicate sub titlul Men
and Books [Oameni şi cărţi], au fost dedicate acestei teme, arătînd că
predicatorii trebuie să exploateze aceste două resurse. IX
Apreciez acest accent care precizează că studiul lumeii modernă trebuie
să înceapă cu oamenii, nu cu cărţile. Cei mai buni predicatori sînt întotdeauna
pastori sîrguincioşi, care îi cunosc pe oamenii din cartierul şi din biserica lor
şi înţeleg scena umană în toată durerea, plăcerea, gloria sau tragedia ei. Iar
cel mai uşor mod de a căpăta o astfel de înţelegere este de a tăcea (misiune
grea pentru predicatorii impulsivi) şi de a deschide bine ochii şi urechile. S-a
spus pe bună dreptate că Dumnezeu ne-a dat două urechi şi doi ochi, dar
numai o gură, în aşa fel încît să ascultăm şi să privim de două ori mai mult
decît vorbim.

173
 PUTEREA PREDlCĂRII

Trăia odat-o bufniţă

Ce mult privea. puţin vorbea;
Puţin vorbind, mult asculta.
De ce n-am fi şi noi ca ea?

Prin unnare, trebuie să le punem oamenilor întrebări şi să-i facem să

vorbească. În plus. s-ar cuveni să ştim mai multe despre Biblie decît ştiu ei,
după cum probabil şi ei ştiu mai multe despre lumea reală decît noi. De aceea.
să-i îndemnăm să ne vorbească despre viaţa lor de familie, despre slujbă.
despre experienţa de lucru şi despre activităţile lor din timpul liber. Va trebui.
de asemenea, să trecem dincolo de ceea ce fac. la ceea ce gîndesc. Ce-i
motivează pe ei în special? Cum îi motivează credinţa lor creştină? Care sînt
problemele care le subminează credinţa sau care îi inhibă să aplice credinţa în
viaţă? Cu cît fondul social al oamenilor este mai divers. cu atît vom învăţa
mai multe. Este important să ascultăm reprezentanţi din generaţii diferite, pe
cei din culturi diferite şi mai ales pe cei din generaţia tînără. Pastorul căsătorit
care are copii aflaţi la vîrsta adolescenţei are toate motivele să fie bine
ancorat în realitate. Ascultarea smerită este indispensabilă pentru o predicare
relevantă. Acest factor face ca predicarea să fie o acţiune de cooperare, pe
măsură ce cunoştinţele noastre despre Biblie şi cunoştinţele altor oameni
despre lume se împletesc pentru a construi punţi.
Se înţelege de la sine că. pe lîngă o ascultare atentă, vom citi un cotidian
sau un săptămînal (mi-am dat seama în decursul anilor că citirea cu atenţie a
unui săptămînal este mai profitabilă decît parcurgerea rapidă şi superficială a
unui cotidian), ne vom uita la ştiri şi vom citi cu atenţie recenziile cărţilor
seculare pentru a le descoperi pe cele mai influente, pentru a le obţine şi a le
citi. De asemenea, ar trebui să vedem cele mai remarcabile filme şi piese de
teatru, întrucît nimic nu reflectă mai fidel societatea contemporană decît
scena şi ecranul.
Deoarece probabil că unii dintre cititorii mei vor fi primit creşterea
spirituală, ca şi mine, într-o subcultură creştină care nu priveşte cu ochi buni
cinematograful şi teatrul, cred că ar fi corect ca în acest moment să vin în
întîmpinarea eventualelor critici. În primul rînd, s-ar putea întreba un cititor,
nu există piese, filme şi cărţi pe care ar fi cel mai înţelept să le evităm, ca să
nu ne expunem în mod gratuit unor ispite? Ba da, există. Deşi nu avem
libertatea de a stabili reguli pentru alţii, ar trebui cu siguranţă să ne păzim de
tot ceea ce poate să deranjeze echilibrul nostru moral şi spiritual. Învăţătura
lui Isus despre ochiul, piciorul şi mîna care te fac să cazi în păcat se aplică şi

174
 Chemarea la studiu

în acest caz. Aşadar, ar fi înţelept să ne interesăm dinainte, cu grijă, de

romanele şi piesele recomandate, pentru a alege cu grijă ceea ce vedem şi
ceea ce citim. În cazul unor piese şi filme de graniţă, a căror influenţă este
insidioasă-căci spiritul lui Antihrist este mai degrabă subtil decît făţiş,
mi-am dat seama că este de mare ajutor să nu merg singur, ci cu un grup de
prieteni. deoarece este mai uşor să-ţi păstrezi detaşarea critică şi să refuzi să
tii absorbit de atmosfera periculoasă respectivă.
În al doilea rînd, ce se poate spune despre "fratele (sau sora) mai slab(ă)",
despre care scrie atît de mult Pavel În Romani şi Corinteni? Chiar dacă ne
credem suficient de maturi pentru a ne expune riscului contaminării, nu ar
putea exemplul nostru să-i facă pe alţi creştini mai slabi să se poticnească?
Desigur, această întrebare este foarte importantă. Scriptura are multe de spus
În privinţa responsabilităţii noastre faţă de alţi oameni şi despre influenţa
pozitivă sau negativă a exemplului nostru. Una dintre cele mai aprige
mustrări şi avertizări ale Domnului nostru se referă la cei ce fac să cadă pe
oricare "dintre aceşti micuţi" (copii, fie literal, fie spiritual). Ar fi mai bine
pentru ei să fie înecaţi, spune Isus. Cu toate acestea, trebuie să realizăm că
"slăbiciunea" acestor fraţi mai slabi se referă nu atît la voinţa lor, cît la
conştiinţa lor. O conştiinţă slabă este o conştiinţă excesiv de scrupuloasă. Şi
chiar dacă greşeşte, ea nu trebuie forţată, ci trebuie educată. Dacă, prin
urmare, avem "fraţi mai slabi" în cadrul congregaţiei, care ar fi ofensaţi ştiind
că mergem la teatru sau la cinema, nu trebuie să ne învinuim decît pe noi
înşine: depinde de noi să-i educăm sau să "întărim" conştiinţa lor!
În al treilea rînd, unii cred că nu trebuie să avem de-a face cu romanul
modem, cu piesele jucate pe scenă sau cu ceea ce rulează pe marile ecrane,
deoarece consideră că acesta este un compromis cu moda. De asemenea,
potrivit aceleiaşi logici, încercarea de a fi relevant în predicare înseamnă o
cedare în faţa duhului lumii. Cei care acceptă o astfel de atitudine sînt acuzaţi
că încearcă să placă oamenilor şi că au ca scop principal ideea de a fi mai
degrabă la modă decît evlavioşi. Desigur, trebuie să luăm seama la aceste
critici. Dorinţa de popularitate este într-adevăr puternică şi mulţi dintre noi
sînt nişte farisei din secolul XX, care "iubesc mai mult slava oamenilor decît
slava lui Dumnezeu" (Ioan 12:43). Unul dintre cei mai tranşanţi critici ai
acestei tendinţe a fost W. R. Inge, decan la Catedrala St. Paul din 1911 pînă în
1934. Invitat să ţină nişte prelegeri, în 1911, asupra subiectului "Cooperarea
Bisericii cu spiritul veacului", el a declarat în jurnalul său că acest subiect era
"ca o eşarfă roşie pe care mi-ar flutura-o cineva înaintea ochilor". Apoi a

175
 PUTEREA PREDlCĂRII

continuat: "există multe duhuri ale veacului, dintre care majoritatea sînt rele"
şi dacă "te căsătoreşti cu spiritul generaţie tale, ai să rămîi văduv În timpul
generaţiei următoare".19 Această avertizare este înţeleaptă, dar ea nu
condamnă studierea tendinţelor contemporane. Ceea ce propun eu nu este
nicidecum cooperarea cu duhul veacului, ca să nu mai vorbim de un eventual
mariaj, ci mai degrabă o înţelegere a lui În ideea de a-I confrunta cu un cuvînt
relevant din partea lui Dumnezeu.

Grupurile de lectură şi de informare

Ce fel de studiu va spori înţelegerea noastră cu privire la lumea modernă'? Aş
vrea să împărtăşesc cîteva aspecte legate de experienţa extraordinară de care
am avut parte ca membru al unui grup de lectură pe care l-am înfiinţat în
1974. Grupul era alcătuit din circa doisprezece tineri absolvenţi şi oameni din
profesii liberale şi includea doctori, avocaţi, profesori şi un funcţionar public,
un arhitect, un manager de personal şi nişte studenţi Înscrişi la studii
post-universitare. Ne Întîlnim lunar atunci cînd sînt în Londra şi la sfîrşitul
fiecărei întîlniri stabilim ce vom citi pînă data viitoare. Apoi petrecem o seară
întreagă împreună, împărtăşind reacţiile noastre faţă de anumite cărţi,
discutînd mesajele şi implicaţiile lor şi încercînd să cultivăm o reacţie
creştină faţă de lucrările respective. Unele că11i tratează subiecte din
perspectivă creştină, precum cele scrise de Jacques Ellul, Violence [Violenţa]
şi The Meaning q{ tlle City [Semnificaţia oraşului], E. F. Schumacher, Small
is Beaut(j'ul [Cînd mic înseamnă frumos], Donald McKay, Clockwork Image
[Imaginea mecanică], John Howard Yoder, The Politics q{Jeslis [Politica lui
Isus], Colin Morris, Unyoung, Uncoloured, Unpoor [Cînd nu eşti tînăr, nu
eşti de culoare şi nu eşti sărac], şi John V. Taylor, Enough is Enough [Mai
mult decît suficient]. Alte cărţi pe care le-am studiat prezintă o ideologie
contrară creştinismului evanghelic pe care îl reprezentăm. Am citit Coranul,
am încercat să înţelegem fascinaţia contemporană pe care o exercită
misticismul oriental, am studiat multe alte "isme" cu ajutorul cărţii lui James
Sire, The Universe Next Door. [Universul de lîngă tine], am fost fascinaţi de
căile spre cunoaştere ale indienilor yaqui: promovate de Carlos Castaneda,
am simţit pericolul marxismului în Christians and Marxists [Creştinii şi

• Trib de indieni din zona de nord-vest a Mexicului, care vorbesc o limbă uto-aztecă
(n.trad.).

176
 Chemarea la studiu

marxiştii] (chemarea reciprocă la revoluţie) de lose Miguez Bonino şi am

analizat romano-catolicismul liberal al lui Hans Kiing, înfăţişat cu atîta
erudiţie în cartea sa, On Being a Christian [Ce înseamnă să fii creştin].
De fapt, am încercat să ne concentrăm mai degrabă asupra cărţilor
seculare decît a celor religioase, deoarece scopul principal al grupului nostru
a fost de a ne ajuta să înţelegem gîndirea seculară a Occidentului postcreştin,
pentru a o combate cu ajutorul unei gîndiri creştine. Prin urmare, am
Îndemnat grupul să-şi asume responsabilitatea pentru alegerea din fiecare
lună şi astfel membrii lui au ales unele titluri de care, altminteri, nici nu aş fi
auzit vreodată, precum cartea lui R. M. Pirsig, Zen and the Art (~lMotor-cycle
Maintenance [Zen-budismul şi arta îngrijirii motocicJetei]. Am tras însă
foloase de pe urma unor analize ale culturii moderne, precum cele de Theo-
dore Roszak, The Making of a COllnterculture [Zorii contraculturii], Charles
Reich, Tile Greening o.f"America [Înverzirea Americii] şi Alvin Toffler, Şocul
viitorului. Ne-am Încercat puterile şi cu filozofi moderni populari precum
Herbert Marcuse (figură legendară pentru studenţii din anii '60) şi Erich
Fromm. Ne-am străduit să înţelegem problemele din dezbaterile despre femi-
nism, avort şi eutanasie şi am petrecut o seară senzaţională examinînd dovezi
despre OZN-uri. Am Încercat, de asemenea, să descifrăm stilul unor
romancieri cunoscuţi (diferiţi membri au citit opere diferite) precum Camus,
Kafka, William Golding, Herman Hesse şi lohn Fowles.
De cîteva ori am fost la un film sau la teatru, în loc de a citi o carte.
Războiul stelelor şi inti'lniri de gradul III ne-au introdus într-un tărîm de
science-fiction, iar prin Whose Lţle is it An)'way? [Despre a cui viaţă e
vorba?] şi Sentenced to Lţle [Condamnat la viaţă] am atlat despre campania
pentru eutanasie voluntară şi oponenţii ei. Filmul lui Bergman, Sonată de
toamnă, a avut un profund impact asupra noastră. Am rămas tăcuţi pe scaune
atunci cînd s-a terminat, copleşiţi de efectele tragice pe care lipsa dragostei le
are asupra generaţiilor dintr-o familie. A trebuit să mergem la biserică şi să ne
rugăm împreună pentru a ne elibera de emoţiile noastre înăbuşite. Am fost
profund impresionaţi de lupta aprigă dată în jurul custodiei copilului, pe care
o aduce divorţul, în Kramer contra Kramer. În fine, tragicomedianul Woody
Allen, cu filmele sale care îmbină umorul şi umanitatea, în care personajele
caută dragostea, trecînd bezmetic de la o legătură amoroasă la alta fără a găsi
iubire, n-a făcut decît să întărească pentru noi adevărul creştin care spune că
nu există dragoste autentică fără un angajament responsabil.
 PUTEREA PREDICĂRII

Experienţa grupurilor de lectură - a cărţi lor pe care le-am Citit, a

filmelor şi pieselor pe care le-am văzut - a sporit înţelegerea noastră despre
lumea modernă şi ne-a trezit compasiunea pentru oamenii pierduţi. căzuţi
pradă disperării, a întărit credinţa noastră creştină şi a înteţit sentimentul
nostru de misiune creştină. Recomand un astfel de grup tuturor slujitorilor
bisericii. Nu cred că există vreo congregaţie, oricît de restrînsă, în care să nu
existe oameni dispuşi să se întîlnească cu pastorul lor pentru a discuta
încleştarea dintre biserică şi lume, dintre gîndirea creştină şi cea seculară,
dintre Isus Hristos şi rivalii Săi. Grupul de lectură de la Londra mi-a oferit
motivaţia necesară pentru a citi unele dintre cărţile pe care trebuia să le
citesc, punîndu-mi la dispoziţie un cadru alcătuit din oameni tineri, cu minţi
extrem de pătrunzătoare şi inimi calde, unde să discut problemele ridicate.
M-au ajutat să mă integrez în lumea modernă şi mi-au înrădăcinat picioarele
în solul realităţii contemporane, fapt pentru care le sînt foarte recunoscător.
Pe lîngă grupul de lectură care se întîlneşte în mod regulat, am tras mari
foloase de pe urma unor grupuri de informare ad-hoc. Echipa personalului de
la AII Souls Church, condusă de rectorul Michael Baughen, a decis în 1980 să
avem o serie de predici trimestriale intitulate "Probleme cu care se confruntă
Marea Britanie astăzi" şi m-a invitat să predic. Subiectele alese au fost "Visul
multirasial", "Munca şi şomajul", "Problemele industrializării", "Cursa
pentru înarmare" şi "Noua ordine economică internaţională". Deşi am
acceptat invitaţia (sau provocarea), am ştiut din start că acesta nu era tocmai
domeniul la care mă pricepeam. Mai exact, aveam cîteva principii biblice
ferme cu privire la aceste probleme, dar Îmi lipseau datele concrete cu privire
la relaţiile dintre rase sau problemele de Înarmare, economice etc. şi nu
aveam nici un fel de experienţă personală În privinţa industrializării şi a
şomajului. Prin urmare, cum puteam să abordez astfel de probleme într-o
manieră corectă? În această situaţie era limpede că aveam nevoie de ajutor.
În primul rînd, aveam nevoie de literatură informativă, cu date la zi, care
să-mi ofere fapte şi cifre, şi să mă stimuleze să gîndesc. Şi aici daţi-mi voie să
pledez pentru includerea Î11 predicile noastre a unor informaţii concrete
non-biblice. Fără ele, mesajul biblic este proclamat într-un vacuum. Astfel,
putem expune doctrina creştină despre muncă aşa cum o găsim în Biblie, dar
expunerea noastră devine mai semnificativă dacă o plasăm pe fundalul ratei
crescînde a şomajului. Putem predica despre porunca lui Hristos de a fi
făcători de pace, dar chemarea Sa capătă o semnificaţie mai mare atunci cînd
realizăm amploarea arsenalelor deţinute de superputerile actuale. Din nou,

178
 Chemarea la studiu

putem predica din Scriptură că lui Dumnezeu îi pasă de săraci, că îi apără pe

cei lipsiţi de putere, că cere dreptate şi că îi cheamă pe oameni la dărnicie faţă
de alţii, dar acest mesaj devine mai pătrunzător dacă adăugăm că 800 de
milioane de oameni trăiesc sub pragul de sărăcie şi că 10.000 mor zilnic de
foame sau din cauza bolilor cauzate de malnutriţie. În mod similar, putem
sintetiza baza biblică pentru misiune mondială şi putem predica din toată
inima îndemnînd congregaţia să se roage, să dea şi să slujească, dar apelul
nostru devine mai puternic dacă adăugăm că aproximativ trei miliarde de
oameni, aproape trei sferturi din populaţia lumii, nu au nici o ocazie de a auzi
şi de a primi Evanghelia în viaţa lor.
În al doilea rînd, înainte de fiecare predică trimestrială. am simţit nevoia
de a discuta cu un grup de specialişti, reuniţi ad-hoc, care să stea de vorbă cu
mine timp de cîteva ore. Fiecare grup avea reprezentanţi cu puncte de vedere
diferite şi uneori chiar contradictorii. Înainte de predica pe tema problemelor
industrializării, de pildă, grupul a inclus un lider de sindicat care fusese şef de
magazin şi secretar de filială, care coordona acum peste 6.000 de muncitori.
un reprezentant al serviciilor poştale care era directorul filialei locale, un om
care lucrase într-o fabrică de bere timp de cincisprezece ani, atît ca manager,
cît şi ca director de marketing, şi care acum se pregătea să devină slujitor
ordinat, un broker, consultant în probleme de asigurări de sănătate, care
lucrase atît pentru management, cît şi pentru membrii sindicali, un lector în
probleme economice, specializat pe problema impactului inflaţiei asupra
procesului de negociere, şi un doctorand care "nu apucase să lucreze ca
angajat nici o zi din viaţa lui". Apoi, înainte de controversata predică despre
cursa pentru înarmare, grupul includea un pacifist convins, de tradiţie
anabaptistă, un angajat al serviciului public cu titlul de doctor în studii de
război, un ofiţer naval care urma un curs în cadrul Colegiului Naţional de
Apărare şi un ofiţer cu funcţia de şef al programului de instruire al armatei
dintr-o regiune a Angliei. Al treilea exemplu pe care aş dori să-I menţionez se
referă la grupul care m-a informat în perspectiva predicii despre muncă şi
şomaj. Era alcătuit dintr-un patron, un manager al resurselor umane (care
avea sarcina neplăcută de a le aduce angajaţilor vestea că erau
disponibilizaţi), un tînăr lector şi cercetători în ştiinţele economice, capelanul
din zona magazinelor din Oxford Street, un angajat al unei companii de
asigurări şi doi oameni cu experienţa şomajului. Unul dintre ei lucrase ca
jurnalist, purtător de cuvînt şi responsabil cu relaţiile publice, iar apoi fusese
disponibilizat la vîrsta de treizeci şi cinci de ani. Cealaltă persoană fusese

179
 PUTEREA PREDIC ĂRII

angajata unui spital, absolventă a unei facultăţi de chimie, cu licenţă în

administraţie socială, care îngrijise cu mare dedicare pacienţi bolnavi de
cancer sau cu handicap, dar care, în ciuda asigurărilor primite, fusese
disponibilizată cu un preaviz de doar două zile. De atunci, solicitase
interviuri pentru 43 de posturi, fusese acceptată pentru şase interviuri şi era
încă în căutarea unei slujbe. Aceşti doi prieteni m-au ajutat să văd şomajul în
mod personaL şi nu în termeni statistici. M-au ajutat să simt ceea ce au simţit
ei - şocul, respingerea, durerea, umilinţa şi sentimentul de neputinţă pe care
le aduce şomajul.
Înainte de întîlnirea grupului, era esenţial să mă pregătesc. ca să identific
problemele-cheie şi să fonnulez întrebările la care doream să primesc
răspuns. Discuţia a fost. în mod inevitabil, extrem de vie. iar în cîteva rînduri
m-am regăsit ascultînd pur şi simplu dezbaterea care apărea între diferitele
curente de opinie. Acest gen de "tras cu urechea" s-a dovedit extrem de
stimulativ şi edificator. De fapt, întreaga experienţă a fost creati vă, deoarece
ne-am străduit să raportăm principiile biblice la contextul contemporan şi
viceversa.
Acum daţi-mi voie să vin în întîmpinarea reacţiilor critice pe care
sugestia mea privitoare la grupurile de informare le va declanşa, probabil,
printre unii slujitori bisericeşti. Să luăm exemplul unui pastor suprasolicitat,
dintr-un cartier rezidenţial sau dintr-o zonă industrială, care este deja implicat
în mai multe activităţi decît poate duce. Lui i s-ar părea imposibil să-şi mai
asume şi responsabilităţi de felul acesta. În plus, congregaţia lui este alcătuită
din douăzeci şi cinci de oameni şi nici unul nu e specialist în vreun domeniu.
Într-o situaţie de felul acesta, grupul de informare iese din calcul: pastorul nu
are nici timpul şi nici resursele necesare.
Ca răspuns, aş spune că. desigur, congregaţiile mari din zonele urbane şi
suburbane au şanse mai bune de a forma grupuri de informare. Totuşi, aş
accepta mai greu că o bisericuţă de cartier, cu un pastor extrem de ocupat. nu
poate face chiar nimic în această direcţie. Dacă o predică bine pregătită
despre o problemă curentă este imposibil de ţinut trimestrial, este oare
imposibil şi anual? Iar dacă o congregaţie nu are în mijlocul ei creştini maturi
specializaţi în anumite domenii, atunci probabil că există alţii, din alte
biserici, care ar fi dornici să contribuie cu experienţa şi cunoştinţele lor la un
grup ocazional de discuţii şi care ar fi chiar surprinşi şi bucuroşi dacă li s-ar
cere aceasta.

180
 Chemarea la studiu

În orice caz, sînt convins că trebuie să existe mai multă cooperare între
cler şi laici în procesul alcătuirii predicilor şi că acest lucru este sugerat mai
ales de imaginea nou-testamentală a Bisericii ca Trup al lui Hristos înzestrat
cu diverse daruri.
După cum spunea Michael Ramsey, fost arhiepiscop de Canterbury,
într-o prelegere ţinută la New York:

Preotul (prezbiterul sau pastorul) este cel care Învaţă teologie şi Îi Învaţă pe
alţii. Studiul lui este profund şi constant... EI nu Îi Învaţă teologie pe ceilalţi de
haul efi has, căci deşi Îi Învaţă pe laici ceea ce ei nu ar şti fără ajutorul său, el
trebuie În tot acest răstimp să Înveţe de la ei despre Întrebările la care teologia
face aplicaţii. în această colaborare dintre preot şi laici, autoritatea preotului de
a-i Învăţa pe oameni În numele lui Hristos este o adevărată autoritate. dar ea va
fi exercitată cu smerenia lui Hristos şi În duhul unuia care are şi el de Învăţat. 20

Personal, aş merge mai departe decît dr. Ramsey în această căutare de a

cultiva "colaborarea dintre preot şi laici" şi de a exprima "smerenia lui
Hristos". Nu este vorba numai despre faptul că membrii bisericii pun
Întrebările, iar noi le răspundem, fiindcă şi noi avem de pus întrebările
noastre la care trebuie să răspundă ei. Mai degrabă, prin faptul că ne punem
Întrebări În mod reciproc, noi din perspectiva biblică, iar ei din cea
contemporană, putem împreună să descoperim ce răspunsuri trebuie să dăm
dacă vrem să contextualizăm Cuvîntul în lume.

Deprinderi de studiu
Am prezentat În mod amplu nevoia de a ne concentra studiile asupra celor
două maluri ale prăpastiei. Trebuie să studiem atît textul vechi, cît şi scena
modernă, atît Scriptura, cît şi cultura, atît Cuvîntul, cît şi lumea. Aşadar, În
timpul reflecţiei noastre sistematice, deschise şi pline de aşteptări, asupra
Bibliei, vom asculta, vom vedea, vom citi şi vom urmări piese, filme,
emisiuni televizate, ne vom Întruni cu diverse grupuri pentru a ne informa,
totul într-o Încercare de a Înţelege societatea omenească în care şi către care
sîntem chemaţi să predicăm Cuvîntul lui Dumnezeu. Această misiune este
uriaşă şi presupune o viaţă de studiu. Cum se poate realiza acest lucru?
Predecesorii noştri au reuşit să o facă prin evitarea intenţionată a
activităţilor care i-ar fi putut distrage de la studiu. Să luăm exemplul lui
Joseph Parker, primul pastor de la City Temple, din Londra. El îşi Începea
 PUTEREA PREDlCĂRII

studiul la şapte şi jumătate în fiecare dimineaţă. Mai mult, a refuzat să se

implice în viaţa publică sau în afaceri. "Am trăit pentru lucrul meu, explica
el. Asta e tot. Dacă aş fi vorbit toată săptămîna, nu aş fi predicat duminica.
Asta e tot. Dacă aş fi participat la întrunirile de comitet, dacă m-aş fi avîntat
în politică şi aş fi participat la administraţia Imperiului, mi-aş ti epuizat
imediat energia. Nu e nici o taină la mijloc."~' Campbell Morgan, care nu
primise nici un fel de educaţie de seminar şi care nu avea nici o diplomă
universitară, era în camera sa de studiu la şase fix În fiecare dimineaţă.~2
Alexander MacLaren, elocventul predicator baptist din Manchester, care
a murit în 1903. a refuzat şi el multe invitaţii de a vorbi pentru a se concentra
asupra studiului şi pregătirii. Dar a adăugat o altă explicaţie pentru studiul
său masiv. Şi anume, că ar fi fost mulţumit să petreacă primii ani ai
pastoratului său Într-un cadru de ţară izolat. "Îi mulţumesc lui Dumnezeu. a
spus el, că am nimerit Într-un loc liniştit. mărunt şi obscur. unde să-mi Încep
lucrarea de slujire.":!'> În acea relativă izolare a putut să asimileze material
pentru viitorii ani pe care i-a petrecut sub reflectoarele scenelor din
Manchester.
Se pare Însă că noi trăim Într-o lume diferită. Este adevărat, studenţii de
la colegiile teologice în care am Învăţat şi eu erau Învăţaţi că un păstor
sîrguincios îşi petrece dimineţile printre cărţi şi după-amiezile făcînd vizite.
Unii, din cîte ştiu, au reuşit aceasta. Cît despre mine unul, am descoperit de la
bun început că acesta era un ideal imposibil de atins. Am făcut eforturi
eroice, dar am eşuat. Dimineţile? Duminica dimineaţa eram la Închinarea
publică, în biserică; luni dimineaţa aveam Întîlnire cu ceilalţi membri din
conducere; marţi era ziua mea liberă; miercuri se adunau deja scrisorile
urgente la care trebuia să răspund; joi dimineaţa predam la şcoala
bisericească de zi; vineri dimineaţa avea loc negreşit o Înmormîntare, iar
sîmbăta dimineaţa era ziua pe care o rezervam pentru pregătirea predicii
propriu-zise de duminica următoare. Astfel, săptămîna trecea fără a avea vreo
dimineaţă liberă pentru cărţile pe care trebuia să le citesc. Aşa că m-am văzut
nevoit să-mi mai micşorez aşteptările şi să-mi stabilesc ţeluri mai realiste.
Am ajuns să cred În valoarea cumulativă a unor perioade de studiu mai
scurte. Astfel, mă îndoiesc că un pastor este atît de ocupat încît să nu
reuşească să citească o oră pe zi, în afară de timpul său personal de studiu
biblic şi rugăciune. Poate mulţi vor putea să menţină în orar un interval de
studiu de patru ore, o dată pe săptămînă, indiferent dacă este dimineaţa,
după-amiaza sau seara, pentru un studiu prelungit. Este nevoie doar de

182
 Chemarea la studiu

disciplină pentru a rezerva un astfel de interval săptămînal în agendă şi

pentru a refuza invazia altor probleme, cu excepţia celor urgente.
Mai tîrziu am descoperit importantele beneficii pe care le aduce o zi de
linişte, cel puţin o dată pe lună. Am învăţat aceasta de la Rev. L. F. E.
Wilkinson, în timpul unui discurs pe care l-a ţinut la Conferinţa clericală de la
lslington, prin 1951. Este singurul lucru pe care mi-l mai aduc aminte din
toată conferinţa. Dar pentru mine a fost ca un mesaj de la Dumnezeu.
Ajunsesem rector la Biserica AII Souls la vîrsta de douăzeci şi nouă de ani,
cînd eram prea tînăr şi neexperimentat pentru o asemenea responsabilitate.
Am început să lucrez cu disperare pentru a face faţă. Activităţile însă s-au
adunat şi m-au copleşit. M-am simţit strivit de poverile administrative atît de
grele. Am început să am coşmarul tipic clericilor: urcam treptele spre amvon
cînd îmi dădeam seama brusc de faptul că uitasem să-mi pregătesc predica.
Apoi a venit discursul lui L. F. E. Wilkinson. "Rezervă-ţi o zi liniştită. o dată
pe lună. spunea el. Mergi undeva la ţară, dacă poţi, unde eşti sigur că nu vei fi
deranjat. Opreşte-te, priveşte înainte şi întreabă-te unde mergi. Apoi încearcă
să pătrunzi în gîndirea şi în perspectiva lui Dumnezeu. Încearcă să vezi
lucrurile aşa cum le vede EI. Relaxează-te!" Zis şi făcut. Am mers acasă şi
am rezervat imediat o zi pe lună în agenda cu programări, marcînd-o cu litera
L, de la "linişte". De îndată ce am început să mă bucur de aceste zile. povara
insuportabilă a fost îndepărtată şi nu s-a mai întors niciodată. De fapt, aceste
zile s-au dovedit a fi atît de valoroase, încît în ultimii ani am încercat să
găsesc o astfel de zi o dată pe săptămînă, şi nu o dată pe lună. Pentru astfel de
zile rezerv problemele care trebuie rezolvate pe îndelete. fără grabă şi fără
întreruperi - o planificare pe termen lung, anumite probleme asupra cărora
trebuie să meditez şi să mă rog, cîteva scrisori dificile pe care trebuie să le
scriu. uneori pregătire, lectură şi scris. Nu voi putea accentua niciodată
îndeajuns binecuvîntarea pe care aceste zile liniştite au adus-o în viaţa şi în
lucrarea mea.
Acum îngăduiţi-mi să ajung la problema vacanţei anuale. Din cîte ştiu,
predicatorii faimoşi din secolul al XIX-lea obişnuiau să rezerve două luni
pentru vacanţa de vară, iar în timpul acestei perioade îndelungate îşi
planificau predicarea pe tot anul şi efectuau de fapt o mare parte din
pregătirea iniţială. Alexander Whyte, din Edinburgh, de pildă, Îşi rezerva
"niciodată mai puţin de două şi În ultimii ani chiar trei luni de vară" departe
de oraş "şi răgazuri mai scurte de Crăciun şi de Paşte". El lucra Însă, nu se
relaxa. Aceste perioade erau "Încărcate pentru că era mult de citit şi de

183
 PUTEREA PREDICĂRII

scris".24 În zilele noastre, vacanţa unui lucrător ecleziastic este mult mai
scurtă. Totuşi, în cursul acesteia, ar trebui să citească două-trei cărţi. Chiar şi
un om căsătorit, cu tolba plină de copii, ar trebui să fie în stare să-şi rezerve
timp în fiecare zi pentru citit şi pentru studiu.
Dr. L1oyd-Jones spune în Preaching and Preachers [Predicarea şi
predicatorii] nu numai că lua cu el ultimele Prelegeri Bampton sau Hibbert,
atunci cînd pleca în concediu, ci şi că ajunsese la un fel de înţelegere cu soţia
şi copiii săi. "Mă lăsau să-mi folosesc dimineţile după bunul meu plac (ca să
citesc fără a fi deranjat), iar apoi eram dispus să fac tot ceea ce propuneau
ei."25 Consiliul de la Biserica AII Souls a căzut de acord că cei din
conducerea pastorală ar trebui să fie încurajaţi să-şi mai ia anual o săptămînă
liberă în plus faţă de concediul obişnuit, fie pentru a participa la un curs
educativ sau la o conferinţă pe o anumită temă, fie pur şi simplu pentru o
săptămînă de lectură. Nu s-ar cuveni oare ca fiecare biserică să facă astfel de
aranjamente pentru pastorii ei, recunoscînd astfel nevoia lor indispensabilă
de timp pentru studiu?
Ceea ce am sugerat în paragrafele precedente mi se pare minimul absolut
de timp pentru studiu, timp pe care ar trebui să şi-I permită chiar şi cei mai
ocupaţi pastori. Alţii vor reuşi mai mult, dar minimul se reduce la atît: cel
puţin o oră în fiecare zi; o dimineaţă, după-amiază sau seară, în fiecare
săptămînă; o zi întreagă pe lună; o săptămînă în fiecare an. Socotit în acest
fel, pare foarte puţin. Într-adevăr, este prea puţin. Totuşi, oricine încearcă va
fi surprins să descopere cît de mult se poate citi într-un astfel de cadru
disciplinat. Însumat, se ajunge la aproape 600 de ore în cursul unui an.
Indiferent ce obiceiuri de studiu ajungem să ne formăm, important este să
acumulăm roadele . .,Predicatorul trebuie să fie ca o veveriţă. învăţînd să
culeagă şi să depoziteze bunătăţi pentru viitoarele zile de iarnă."26 Fiecare
cititor îşi va forma propria manieră de însemnare, subliniere şi luare de
notiţe. Pe măsură ce treci de vîrsta mijlocie spre vîrsta a treia şi capacitatea de
memorare slăbeşte, este esenţial să foloseşti mijloace de ajutorare a
memoriei. Mi-am dat seama că mi-e de mare ajutor să fac un rezumat al
argumentelor principale dintr-o carte importantă cît încă tema ei îmi este
proaspătă în minte. După ce am terminat o carte, încerc să nu încep o alta
pînă ce nu mi-am notat eu însumi sau pînă ce nu i-am cerut secretarei să-mi
dactilografieze cîteva citate remarcabile. De-a lungul anilor, aceste rezumate
şi citate au fost păstrate pe nişte fişe de 12 x 7 centimetri, care pot fi ţinute
într-un sertar şi (perforate în două locuri) aranjate într-un biblioraft.

184
 Chemarea la studiu

Cunoaştem cu toţii definiţia americană despre sistemul de Îndosariere,

considerat"o metodă de a rătăci lucrurile În mod alfabetic". Aşadar, am două
dosare: unul care merge de la Genesa la Apocalipsa şi altul de la A la Z şi
clasez fiecare fişă acolo unde mă gîndesc că am cele mai mari şanse să o
găsesc din nou sau, dacă nu. cel puţin acolo unde am şansele cele mai mici să
o rătăcesc. Acest sistem m-a ajutat enonn. Este simplu şi flexibil. Pot să obţin
notiţe pentru o predică obişnuită de pe patru astfel de fişe şi apoi pot adăuga
alte fişe care conţin citate sau ilustraţii adecvate. Dacă ar fi să-mi incep
lucrarea de slujire din nou. aş adopta acelaşi sistem. Singura schimbare pe
care aş face-o ar fi să folosesc fişe mai mari. ca o concesie pentru vederea
mea care se deteriorează treptat.

Obstacole În calea studiului

S-ar putea ca unii cititori să nu fie de-acord nici cu minimul de sugestii pe
care le-am oferit În privinţa cadrului de studiu. "SÎnt mult prea ocupat," ar
putea spune cineva. "Programul dumneavoastră este, din păcate, cam
nerealist pentru cineva În situaţia mea. Vorbiţi de o echipă pastorală, o
secretară şi grupuri de infonnare, dar nu vă daţi seama cît de avantajat sînteţi.
Eu nu dispun de nici unul dintre luxurile menţionate. Lucrez de unul singur."
Ei bine, nu pot să neg că am fost şi sînt extrem de avantajat. Într-adevăr, nu
pot să laud Îndeajuns beneficiile muncii În echipă. Cu toate acestea, nici nu
pot să susţin punctul de vedere al celor care spun că atunci cînd ai prea mult
de lucru şi prea puţini oameni, aceasta este o scuză pentru lipsa timpului de
studiu. Aproape Întotdeauna ceea ce se află În spatele acestui argument este o
imagine "clericaIă", defonnată asupra bisericii. Dacă pastorul ţine toate
frîiele ecleziastice şi nu are noţiunea Împărţirii responsabilităţi lor cu alţii,
pentru a-i implica şi pe liderii neordinaţi. atunci sigur că nu are timp de
studiu. Dar dacă şi-a Însuşit imaginea nou-testamentală despre Biserică,
Trupul lui Hristos, în care fiecare membru a fost înzestrat cu o fonnă oarecare
de slujire, atunci va fi mereu În căutarea darurilor pe care le-a dat Dumnezeu,
pentru a-i incuraja pe oameni să le recunoască, să le cultive şi să le exercite.
"Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să
slujească altora după darul pe care l-a primit' (1 Pet. 4: 10). Chiar şi cuvîntul
"delegare" este inadecvat, deoarece sugerează că lucrarea aparţine de drept
pastorului, dar că el catadicseşte să mai Încredinţeze şi altora o parte din ea.
Noţiunea de "parteneriat" este mai apropiată de spiritul biblic, pentru că ea

185
 PUTEREA PREDICĂRII

exprimă ideea că slujitorii ordinaţi şi cei laici se bucură de varietatea de

daruri pe care a dăruit-o Dumnezeu, se ajută reciproc la folosirea darurilor lor
şi îşi împlinesc chemarea de a zidi Trupul lui Hristos.
Biserica din fiecare generaţie trebuie să Înveţe lecţia din Fapte 6. Nu era
nimic greşit în legătură cu rîvna apostolilor pentru Dumnezeu şi pentru
biserica Lui. Erau implicaţi din plin într-o lucrare plină de compasiune faţă
de văduvele atlate în nevoi. Dar nu era lucrarea la care ei, ca apostoli,
fuseseră chemaţi. Vocaţia lor era "rugăciunea şi propovăduirea Cuvîntului";
grija socială faţă de văduve era responsabilitatea altora. Aşa că au luat
măsurile de rigoare. Astăzi, desigur, pastorii nu sînt apostoli. Totuşi, o parte
din lucrarea de învăţare a apostolilor le aparţine pastori lor şi este tragic să
vezi cum unii fac exact aceeaşi greşeală pe care au făcut-o apostolii. Mulţi
sînt oameni extrem de conştiincioşi. De fapt, răspund fiecărei nevoi care
apare şi se simt vinovaţi dacă nu sînt la dispoziţia tuturor la orice oră din zi şi
din noapte. Nu-i poţi învinui pentru dedicarea, entuziasmul şi pasiunea lor.
Şi, într-adevăr, pastorul este chemat să-i slujească pe oameni, aşa cum a făcut
Hristos Însuşi. Dar ei au uitat că erau momente cînd Isus Însuşi a dat drumul
mulţimilor pentru a Se retrage în munţi şi a Se ruga. Mai mult, astfel de
pastori au îngăduit să fie distraşi de la o altă slujbă prioritară la care i-a
chemat Hristos, şi anume propovăduirea Cuvîntului. Energia şi zelul lor sînt
canalizate În alte direcţii. În acelaşi timp, de obicei fără a-şi da seama, .ei nu .
lasău loc liderilor înzestraţi neordinaţi, luîndu-le ocazia de a sluji. Lucrătorii
ordinaţi supraaglomeraţi şi lucrătorii laici frustraţi alcătuiesc o combinaţie
periculoasă; Trupul lui Hristos nu va ajunge niciodată la maturitate În acest
fel.
Scriind aceste lucruri despre participarea laică la conducere, nu mă refer
numai la responsabilităţi sociale şi administrative, în care laicii oricum ar fi
mai competenţi decît slujitorii ordinaţi, ci şi la participarea lor la
supravegherea pastorală a congregaţiei, în care ar putea fi implicaţi
prezbiteri, diaconi sau predicatori neordinaţi şi lideri ai unor grupuri de
părtăşie sau ai unor biserici care se adună în case. După cum, la Început,
Pavel a numit "presbiteri" (\a plural) în fiecare biserică (Fapte 14:23, cf.
20: 17; FiI. 1: 1) şi l-a învăţat pe Tit să facă acelaşi lucru În fiecare cetate
cretană (Tit 1:5), tot aşa, fiecare biserică de astăzi ar trebui să fie păstorită nu
de un singur păstor, ci de o echipă. În multe cazuri, mai ales atunci cînd
problemele economice afectează biserica, echipa poate consta în principal
din laici, alături de un lucrător ordinat neplătit care are o aşa-numită "lucrare

186
 Chemarea la studiu

de facere de corturi", adică se susţine singur. Ceea ce este important e faptul

că echipa există şi încearcă, împreună, să aibă grijă de biserică.
În acelaşi timp, o congregaţie de orice mărime are nevoie în echipă de cel
puţin un pastor plătit, cu nonnă întreagă. Noul Testament pare să facă referire
limpede la această situaţie. Pavel spune că "cine primeşte învăţătură în
Cuvînt, să facă parte din bunurile lui şi celui ce-l învaţă" (Gal. 6:6; cf. 1 Tim.
5: 17-18) şi insistă asupra dreptului evanghelişti lor şi al pastori lor de a fi
susţinuţi financiar, deşi el nu se folosise de acest drept (1 Cor. 9: 1-18). Ideea
de a avea un pastor plătit se explică prin faptul că, eliberat fiind de grija de
a-şi cîştiga propria existenţă, el va putea să se dedice În mod exclusiv grijii
pastorale faţă de oamenii săi şi, în special. ,.lucrării din Cuvînt şi rugăciunii".
O astfel de lucrare care presupune consiliere individuală şi lucru În echipă,
mijlocire şi studiu, pregătire şi predică, este extrem de solicitantă. Ea nu
poate fi realizată în mod satisfăcător doar de pastori cu jumătate de nonnă,
deşi aceste lucruri sînt esenţiale pentru echipă. Acest lucru era deja evident în
vremea Vechiului Testament. Regele Ezechia "a poruncit poporului,
locuitorilor Ierusalimului, să dea preoţilor şi leviţilor partea cuvenită lor, ca
să ţină cu scumpătate legea Domnului" (2 Cron. 31 :4). Acelaşi principiu este
transpus în zilele Noului Testament: "Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile
vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste" (2 Tim. 2:4). Aceste
"treburi ale vieţii" sînt cele care îl împiedică pe pastor să se dedice în mod
corespunzător studiului său. O biserică fără un păstor cu nonnă întreagă,
chiar şi atunci cînd există o echipă cu jumătate de nonnă, va fi extrem de
împovărată. Avem nevoie de mai mulţi oameni dăruiţi total "propovăduirii şi
învăţăturii" (1 Tim. 5: 17).
Presupunînd că un pastor are acest sprijin, ce altceva l-ar mai putea
Împiedica să studieze? Daţi-mi voie să fiu fără menajamente. Un singur
lucru: lenea. N-a fost oare Ralph Waldo Emerson cel care a spus că "omul
este leneş exact atît cît îndrăzneşte să fie"? Este adevărat. Iar noi, pastorii,
putem fi foarte îndrăzneţi în această privinţă, pentru că nu avem un patron
care să supravegheze munca noastră sau să ne reproşeze neglijenţa. În afară
de aceasta, nu avem nici anumite sarcini fixe de făcut, nici orare prestabilite.
În această privinţă, sîntem propriii noştri stăpîni şi trebuie să ne organizăm
singuri orarul. Deci este posibil să pierdem zilele fără rost, pînă ce acest
obicei de a irosi timpul degenerează într-o viaţă de indisciplină grosolană.
Mai mult, va ajunge să devină dureros de evident în lucrarea noastră de
slujire. Aşa cum remarca Cyril Carbett în particular, către un prieten, în timp

187
 PUTEREA PREDlCĂRII

ce era episcop de Southwark (1919-1932): "Pot spune întotdeauna fără greş

cînd un lucrător a renunţat la încercarea serioasă de a citi sau de a gîndi:
devine evident pe la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani. Dacă omul este
anglo-catolic. devine un habotnic; dacă este evanghelic. devine un sentimen-
tal ist. .. ~7
Alexander Whyte a rostit nişte cuvinte extrem de aspre cu referire la
acest subiect. EI a sluj it timp de patruzeci şi şapte de ani (1860-1907) la
Biserica Liberă St. George din Edinburgh. În 1898, a fost la prezidiul
Adunării Generale a Bisericii Scoţiei. iar în 1909, la vîrsta de şaptezeci şi trei
de ani, a acceptat să preia conducerea la New College Edinburgh. pe lîngă
celelalte responsabilităţi pe care le avea. S-a disciplinat pe sine cu mare
rigoare şi a detestat lenea. "Dacă ar fi după mine, i-aş elimina cu surle şi
trîmbiţe pe toţi studenţii leneşi din colegiu, spunea el în 1904, şi pe toţi
slujitorii leneşi din Adunare ... Aş considera lenea păcatul cel mai grav la toţi
studenţii şi lucrătorii noştri."~K Apoi, în discursul ţinut la încheierea Adunării
Generale din 1898, pe care o prezidase, a spus:

Avem timp din belşug pentru lucrul nostru. dar l-am chivernisit şi chibzuit cum
se cuvine? .. Am lucrat din greu ceasuri lungi în fiecare zi, aşa cum lucrează
oamenii care ne SUSţin? Dimineaţa devreme şi seara tîrziu. Ia fel de intens toată
ziua? Oh, nu! Nu ne putem uita unul la altul, ca apoi să spunem că a fost din
lipsă de timp. A fost lipsă de intenţie. A fost lipsă de hotărîre. lipsă de metodă.
lipsă de motivaţie. Lipsă de conştiinţă. Lipsă de inimă. A fost lipsă de orice,
dar nu de timp.29

Aşadar, avem nevoie, după cum îmi dau seama în mod personal, de
pocăinţă şi de înnoirea hotărîrii noastre de a ne disciplina vieţile şi orarul.
Doar o viziune mereu proaspătă a lui Hristos şi a misiunii Sale ne poate
izbăvi de trîndăveală. ajutîndu-ne să ne menţinem priorităţile. Atunci ne vom
face timp să citim şi să gîndim. iar ca rod al studiilor noastre conştiincioase,
predicarea noastră va fi proaspătă, fidelă, relevantă şi suficient de simplă
pentru ca oamenii să o înţeleagă.
 Chemarea la studiu

Note
2. Din comentariul său la Deut. 5:23 şi urm.
~ Spurgeon, AI/-Rolllld Millistry. p. 236 .
.'. Brooks, Lectllres. p. 159-160.
4. Huxtable. p. 25.
5. Este incă disponibil de la Banner of Truth Trust. 3 Murrayfield Road. Edinburgh.
Scoţia.
h. Lloyd-Jones. PreC/ehillg. p. 172.
7 Spurgeon. Lecfures. Seria IL p. 25.
x. Spurgeon. Leul/re.\". Seria 1. p. 195.
1.). Day. p. 131.
iti. Neill. p. 67.
II. Thiselton. p. 103.
I~. lt'illol1"hallk Report. p. II.
1J. Eec!esillstes, p. 3 1.
14. Hennell, p. 84. Notiţele lui Josiah Pratt despre discuţiile Societăţii Eclectice între
1798 şi 1814, editate de fiul său, John H. Pratt, au fost publicate mai intii in 1856 şi
retipărite de Banner of Truth Trust in 1978. Societatea EcIectică iniţială a dispărut la
un moment dat. pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În aprilie 1955. ca urmare a
constatării nevoii pe care o are generaţia noastră (ca şi a lui Newton) de "a avea
interacţiuni pe teme religioase ... şi de a investiga adevărul spiritual". invitaţia făcută
de Biserica AII Souls, din Langham Place. a reunit douăzeci şi doi de tineri slujitori
ec\eziastici evangheliei care să petreacă o zi împreună şi să întemeieze o nouă
Societate Ec\ectică. De la acel modest început, societatea a crescut în mod spontan
pînă ce, în 1966, avea peste o mie de membri în peste şaptesprezece grupuri regionale.
Acum ea se limitează la membrii ordinaţi şi laici sub patruzeci de ani şi, prin urmare,
este mai mică, dar încă influentă.
15. Read, p. 47.
16. Ibid., p. 62-63.
17. Ibid., p. 63.
18. Phelps, Prefaţă şi p. 3.
19. Inge, p. 12.
20. Ramsey şi Suenens. rhe Futl/re, p. 35.
21. Wiersbe, p. 56.
n. Ibid., p. 133.
23. Ihid .. p. 37.
24. Barbour, p. 286.
25. Lloyd-Jones. Preaching, p. 182-183.
:!6. Ihid., p. 173.
27. Smyth, p. 167.
21<. Barbour. p. 282.
:!l). Ibid .• p. 284-285.
 PUTEREA PREDICĂRII

Notă: Datorită caracterului indispensabil al accesului la carte al

predicatorilor, unul dintre principalele proiecte ale Fondului pentru Literatură
Evanghelică (E.L.T. - Evangelical Literature Trust) este promovarea unor
cluburi de carte pentru pastori din ţările lumii a treia. Acestea le dau
posibilitatea membrilor să cumpere o serie de cărţi în fiecare an, la preţuri
extrem de reduse. (Adresa E.L.T. este: c/o 12 Weymouth Street, London,
WIN 3FB, England.)
 Pregătirea predici/or

A fost odată ca niciodată un preot anglican care era leneş. De mult nu-şi mai
bătea capul cu pregătirea predicilor. Avea o inteligenţă nativă impresionantă
şi o mare fluenţă în vorbire, iar membrii bisericii lui erau oameni simpli. Aşa
că se descurca binişor chiar şi fără să-şi pregătească predici le. Totuşi, pentru
a-şi linişti conştiinţa, s-a hotărît să facă un jurămînt că va predica întotdeauna
spontan şi-şi va pune Încrederea în Duhul Sfint. Totul a mers strună pînă
într-o bună zi, cînd, cu zece minute înainte de a începe serviciul de dimineaţă,
cine credeţi că a intrat în biserică şi s-a aşezat pe o bancă? Nimeni altul decît
episcopul, care avea liber În acea duminică. Preotul a fost extrem de Încurcat.
Reuşise timp de mulţi ani să-i ducă de nas pe cei din congregaţie, dar acum
nu mai era atît de sigur că putea să-I îmbrobodească şi pe episcop. Prin
urmare, a mers să-I întîmpine pe vizitatorul neaşteptat şi, într-o încercare de a
preîntîmpina critica, i-a spus despre legămîntul solemn pe care ÎI făcuse, de a
predica în mod spontan. Episcopul păru a înţelege şi, prin urmare, slujba
începu imediat. Pe la jumătatea predicii însă, spre marea consternare a
predicatorului, episcopul se ridică şi plecă. După slujbă, predicatorul găsi pe
masa din sacristie un bilet pe care îl mîzgălise în grabă episcopul: "Te dezleg
de jurămîntul făcut!"

191
 PUTEREA PREDlCĂRII

Mai era apoi un tînăr predicator american prezbiterian al cărui păcat de

căpătîi nu era lenea. ci îngîmfarea. Adesea se lăuda în public că timpul de
care avea nevoie ca să-şi pregătească predicile de duminică erau cele CÎteva
minute în care mergea de la casa parohială de alături, la biserică. Probabil că
vă daţi deja seama ce au făcut cei din comitet: i-au cumpărat o casă parohială
nou-nouţă la şapte kilometri depărtare!
Parabola mea ecumenică nu se sfirşeşte aici. Căci mai era un predicator
baptist pe care păcatul nu-I Înfăşura aşa de lesne ca pe colegii săi, pastorul
episcopalian şi cel prezbiterian. Problema lui - dacă se poate numi
problemă - era superspiritualitatea. Nici el nu-şi pregătea predici le, dar asta
nu din lene sau mîndrie. Dimpotrivă. era din cauza unei pietăţi autentice. Ca
şi fratele său episcopalian. îşi pusese încrederea în Duhul Sfint. dar, spre
deosebire de el. găsise sprijin chiar în Scriptură, şi nu într-un jurămînt
personal. .. Nu aţi citit cuvintele lui Isus din Matei 10: 19-20?" îi întreba pe
prieteni cu o uimire neprefăcută. atunci cînd se încumetau să-I ia la rost: "Să
nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune, a poruncit Isus, căci ce
veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci
Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi." Acest frate sincer nu a citit însă vorbele
Domnului în context, pentru că ele încep astfel: "Dar, cînd vă vor da în mîna
lor" şi nu se referă la biserică, ci la tribunale. Isus a mai spus: "Veţi fi duşi
înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi de mărturie înaintea
lor" (v. 18). Deducem că, într-o astfel de situaţie, nu vom avea timp să ne
pregătim cuvinte de apărare. Atunci, Duhul Sfint ne va da cuvintele pe care
să le rostim. Promisiunea lui Isus a adus mare mîngîiere întemniţaţi lor lipsiţi
de apărare; ea nu oferă nici o mîngîiere predicatorilor care fie sînt prea leneşi,
fie prea mîndri sau prea pioşi pentru a-şi pregăti predici le.
Cred că trebuie să fim de acord cu Spurgeon că "a veni mereu la amvon
fără o pregătire prealabilă este o îngîmfare de neiertat".' Ce părere am avea
despre un avocat care vine în instanţă pentru a-şi apăra clientul fără să-şi fi
pregătit discursul de apărare? 1. H. Jowett citează declaraţia unui distins
judecător englez care a spus că "procesele se cîştigă în camera de studiu".
Ceea ce înseamnă că "în ceea ce-I priveşte pe avocatul pledant, arena
decisivă nu este sala publică de tribunal. ci camera sa de studiu". Acelaşi
lucru se aplică şi predicatorilor: "Dacă au drept cameră de studiu o încăpere
cu divane moi. atunci mersul la amvon va ti o impertinenţă. "2
Marii predicatori care au influenţat generaţiile lor au vorbit toţi despre
necesitatea unei pregătiri conştiincioase. Aproape că nu-ţi vine să crezi acest

192
 Pregătirea predicilor

lucru atunci cînd îi asculţi. La început predica pare simplă; este numai o
aparenţă. Descifrarea textului, ilustraţia şi aplicaţiile care decurg din el, o
schiţă clară, alcătuirea propoziţiilor şi alegerea cuvintelor-ce poate fi mai
simplu? Totuşi, dincolo de această aparenţă se află disciplina şi rigoarea
dobîndi te de-a lungul unei vieţi. Să vă dau doar un exemplu. După moartea
lui dr. Leslie Weatherhead, în preajma Anului Nou, 1976, Roy Trevivian a
scris un necrolog omagial care a apărut în cotidianul Church of England
Ne\\"spape/~ la 9 ianuarie 1977, şi care includea unnătoarele cuvinte:

Care a fost secretul influenţei sale extraordinare asupra oamenilor? Săraci şi

bogaţi, puternici şi năpăstuiţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, toţi veneau şi pe toţi îi
trata cu cea mai mare atenţie. Şi cum făcea de oamenii care umpleau sălile
rămîneau ca vrăjiţi, dînd semne de sevraj atunci cînd termina de predicat?
Probabil că l-am întrebat aceasta de douăzeci de ori şi întotdeauna mi-a
răspuns: "Pregătirea."

Prin urmare, cum să ne pregătim? Aceasta este o chestiune subiectivă.

Nu există o formulă prestabilită pentru pregătirea predicilor. Fiecare predi-
cator trebuie să-şi formeze propria sa metodă, care să se potrivească
temperamentului şi situaţiei sale; este greşit să copiezi pe alţii în mod
necritic. Cu toate acestea, putem învăţa unii de la alţii. Aşa cum scrisese
odată Erasmus, mai în glumă, mai în serios: "Dacă elefanţii pot fi învăţaţi să
danseze, leii să se joace, iar leoparzii să vîneze, cu siguranţă că şi predicatorii
pot fi învăţaţi să predice. "3 De fapt, se pare că există şase etape prin care,
într-un fel sau altul, trebuie să trecem cei mai mulţi dintre noi.

(1) Alege-ţi textul

Se înţelege de la sine că va trebui să avem un text. Nu sîntem vorbitori de
ocazie, ci predicatori expozitivi. Totuşi, cum să alegem un text pentru o
anumită predică? Mulţi predicatori şi-au pus această întrebare în timp ce
şedeau la birou, ronţăind capătul creionului şi uitîndu-se cu privirea pierdută
la foaia de hîrtie goală pe care o aveau în faţă. Totuşi, durerea de cap pe care o
provoacă alegerea nu se datorează numărului scăzut de texte, ci mai degrabă
abundenţei lor. Dacă studiem Biblia în mod regulat şi luăm notiţe în timpul
studiului nostru, atunci memoria noastră devine ca raftul unei magazii pline,
iar textele biblice încep să se adune, aşteptînd să fie predicate. Prin urmare,

193
 PUTEREA PREDlCĂRII

cum vom face selecţia? Există, se pare, patru factori principali care vor
influenţa decizia noastră.
Primul este de ordin liturgic. Mari ramuri ale creştinătăţii (în special
romano-catolicii, ortodocşii, luteranii şi anglicanii) continuă să respecte
datinile anului bisericesc, care sînt aranjate într-un calendar şi care au,
duminică de duminică, lecţiunile aferente. În 1967, Grupul Liturgic Britanic
Interdenominaţional a publicat un eseu intitulat The Calendar alUl
Lectionary: A Recollsideration [Calendarul lecţiunilor pentru predicile de
peste an: o reevaluare]:~ În următorul an, Comisia liturgică a Bisericii
Angliei a răspuns acestui eseu cu un raport numit Tlle Calendar {Ind Lessons
for the Church's Year [Calendarul şi lecţiile pentru anul bisericesc].5 Acesta
recomanda "o împărţire mai judicioasă a anului bisericesc în interesul
pastoral al închinătorilor".6 Îngăduiţi-mi să simplific recomandările ei într-un
mod care s-ar putea să pară interesant şi membrilor din bisericile
non-liturgice. Majoritatea creştini lor ţin cel puţin trei sărbători majore în
fiecare an - CrăciunuI (Naşterea lui Hristos), Paştele (Învierea Sa) şi
RusaIiile (sau Cincizecimea-dăruirea Duhului). Dacă luăm aceste sărbători
şi le considerăm puncte de referinţă, atunci pentru fiecare există o perioadă
de pregătire prealabilă şi un interval care urmează sărbătorii. În acest fel, anul
bisericesc este împărţit în trei perioade.
Prima, care ţine din octombrie pînă în decembrie, este perioada
prelungită dinaintea Naşterii Domnului: Deoarece, în Europa, sărbătorirea
recoltei începe în mod obişnuit la sfirşitul lui septembrie sau începutul lui
octombrie, iar în America în noiembrie, aceasta este o perioadă în care se
poate vorbi despre creaţie şi despre cădere, parcurgînd în continuare istoria
vechi-testamentală şi cea a aşteptării lui Hristos pînă la naşterea Lui şi
"epifania"·· sau arătarea Sa către neamuri.
A doua perioadă se întinde de la Crăciun la Paşte şi acoperă astfel lunile
ianuarie-mai. Este perioada în care se pot recapitula lucrările măreţe ale lui

• Stott face referire la perioada care În traditia anglicană poartă numele de Advent (cele
patru duminici dinainte de Naşterea Domnului. care, În context ortodox, marchează
Postul Crăciunului). În mod obişnuit, Advent Sunday, prima duminică din Advent, este
duminica cea mai apropiată de 30 noiembrie (n.trad.).
.. Sărbătoare care celebrează arătarea lui Hristos către neamuri, reprezentati de magi; a fost
stabilită la 6 ianuarie, a douăsprezecea zi după Crăciun. În traditia ortodoxă Îi corespunde
Boboteaza, Botezul Domnului Isus (n.lrad.).

194
 Pregătirea predici/or

Dumnezeu În Hristos, naşterea şi viaţa Sa, caracterul şi exemplul Său,

cuvintele şi faptele Sale, patimile şi moartea, Învierea şi înălţarea, culminînd
cu revărsarea Duhului Sfint.
A treia perioadă ar trebui să fie considerată mai degrabă una "a
duminicilor de după Cincizecime" decît "a duminicilor de după Treime· ...
Din mai pînă în septembrie inclusiv, avem ocazia să vedem ce Înseamnă viaţa
creştină În Duhul şi cum ar trebui să fie biserica creştină din perspectiva
părtăşiei În Duhul. Este o perioadă În care putem analiza responsabilităţile
etice. sociale şi misionare creştine, prezentînd, de asemenea, speranţa
creştină - aşteptarea Întoarcerii triumfale a lui Isus Hristos.
În acest fel. În fiecare an, în perioada octombrie-decembrie, calendarul
Bisericii recapitulează istoria revelaţiei biblice, Vechiul Testament de la
Creaţie pînă la momentul Naşterii Domnului; în ianuarie-mai este prezentată
viaţa lui Hristos, aşa cum apare ea În evanghelii; în mai-septembrie (după
Cincizecime), sînt prezentate Faptele Apostolilor, epistolele şi Apocalipsa.
Această structură este, inevitabil, trinitariană, căci recapitulăm modul lui
Dumnezeu de a Se revela progresiv ca şi Creator şi Tată, ca Fiu al lui
Dumnezeu întrupat, precum şi în persoana şi lucrarea Duhului Sfint.
Deoarece lecţiile prestabilite (lecturi din Vechiul Testament, epistole,
evanghelii şi altele) se potrivesc perioadei din calendarul bisericesc,
predicatorul ar putea uneori, sau chiar mai des, să-şi aleagă un text din aceste
pericope. Evident, urmarea cu stricteţe a lecţiunilor prescrise devine o povară
inutilă. Cel mai bine este să le considerăm nişte repere utile pentru tema zilei.
Pe de altă parte însă, nu trebuie să urmăm prea strict nici calendarul
bisericesc, căci atunci ne-am simţi inhibaţi, de pildă, să predicăm despre
întrupare şi în alte zile, nu numai de Crăciun, sau despre înviere şi în altă
perioadă decît Paştele. Colin Morris se Întreabă pe bună dreptate: "Rusaliile
sînt toamna? Înălţarea este în miez de iarnă mohorîtă? De ce nu? Oare acestea
nu sînt adevăruri măreţe, relevante în manieră universală? Cu siguranţă că ele
nu ar trebui să fie supuse tiraniei calendarului."7
Dincolo de toate acestea, valoarea calendarului este evidentă. James
Stewart, profesor emerit de teologia, limba şi literatura Noului Testament la
New College, Edinburgh, care s-a pensionat în 1966, dar care rămîne unul

rrinity SUl1day este. În traditia anglicană. prima duminică de după Cincizecime, dedicată
Trinităţii(n.trad.).

195
 PUTEREA PREDlCĂRII

dintre cei mai populari predicatori contemporani, a lăudat "respectarea anului

creştin" prin aceste cuvinte:

Marile pietre de hotar ale anului creştin - începutul Postului Crăciunului.

Crăciunul, Postul Paştelui, Vinerea Mare, Paştele, Duminica Rusaliilor,
Duminica Sf. Treimi - ne dau un făgaş şi ne sugerează temele principale. Ele
ne obligă să rămînem aproape de doctrinele fundamentale ale credinţei. Ne
cheamă de pe cărăruile lăturalnice unde am putea zăbovi. pe drumul
răscumpărării. Prin aceasta, ne călăuzesc pentru ca În predicarea noastră să ne
Întoarcem mereu la acele lucrări măreţe ale lui Dumnezeu pe care Biserica le
proclamă prin fiinţa ei. K

Al doilea factor care ne ajută să stabilim textul este unul pe care l-aş
considera extern; prin aceasta mă refer la un eveniment din viaţa naţiunii (de
pildă, alegeri, moartea unei figuri publice sau un scandal naţional), o
problemă de controversă publică (cursa pentru înarmare, avortul, pedeapsa
capitală, şomajul, practicile homosexuale sau divorţul), un dezastru natural
(inundaţii, foamete sau cutremure) ori altă catastrofă (un accident de avion
sau o ciocnire de trenuri). Cînd creştinii vin la biserică, ei nu pot şi nici nu
trebuie să ignore problemele care primesc o atît de mare atenţie din partea
radioului, a televiziunii şi a presei scrise. Dimpotrivă, ar trebui să ia aceste
nelinişti cu ei la închinare şi să întrebe: "Există vreun cuvînt de la Domnul?"
şi "Cum ar trebui să reacţioneze creştinii faţă de aceste lucruri?" Predicatorii
trebuie să fie sensibili la marile întrebări care-i preocupă pe oameni.
În al treilea rînd, există factorul pastoral, adică identificarea unei nevoi
care apare pe parcursul itinerariului spiritual al congregaţiei. Se spune
adesea, şi pe bună dreptate, că cei mai buni predicatori sînt întotdeauna buni
pastori, căci ei cunosc nevoile şi problemele, îndoieli le, temerile şi speranţele
oamenilor lor. Un pastor conştiincios nu poate fi niciodată "indiferent faţă de
aşteptările ascultători lor săi". "Este ca şi cum un doctor ar prescrie unguent
pentru o eczemă pe gît, comentează Douglas Cleverly Ford, cînd pacientul
are bătături la picioare."9 Evaluarea nevoilor curente ale unei congregaţii, ca
şi decizia de a răspunde acestor nevoi prin predică, trebuie să fie făcută de
echipa pastorală. Dacă o biserică 10ca,Iă are un singur pastor plătit cu normă
întreagă, atunci ar fi bine ca el să fie susţinut atît de lucrători sau prezbiteri cu
jumătate de normă, cît şi de voluntari care să participe alături de el la
păstori rea bisericii. Vor trebui să petreacă timp împreună în mod regulat,
pentru rugăciune, discuţii şi .planificări, iar pe agenda lor trebuie să fie şi

196
 Pregătirea predici/or

lucrarea de predicare. Michael Baughen, rector la AII Souls Church din 1975,
Îşi convoacă echipa de cel puţin trei ori pe an tocmai În acest scop. Uneori Îi
anunţă şi pe membrii congregaţiei În avans, solicitînd rugăciunile lor, iar
uneori Îi invită pe toţi, şi mai ales pe liderii grupurilor de părtăşie, să trimită
sugestii şi cereri referitoare la subiecte sau serii de predici. De asemenea, la
discuţii mai participă şi lideri neordinaţi ai bisericii, atunci cînd discutăm
subiectele de predicare pentru unnătoarele cîteva luni. Astfel, avem prilejul
să planificăm serii care să acopere doctrinele şi Îndatoririle creştine majore.
ca şi unele cărţi ale Bibliei, şi să ne Întrebăm dacă au fost domenii pe care
le-am trecut cu vederea. Planificarea predici lor În acest fel ajută biserica să
observe bogata unitate i'n diversitate a revelaţiei biblice; dacă textele din
fiecare duminică sînt alese aleatoriu, sîntem În pericolul de a da impresia că
Biblia este o simplă antologie de fragmente disparate, fără o temă comună şi
fără un mesaj de ansamblu.
Poate ar fi util să enumăr principalele serii pe care le-am parcurs la AII
Souls Church în ultimii şase ani. Studiile biblice doctrinare au prezentat
caracterul lui Dumnezeu, viaţa lui Hristos, Crucea, arătări le după Înviere,
familia creştină şi Biblia. Seriile mai practice au analizat atît chestiuni etice
(de pildă, ucenicia, Cele Zece Porunci, Predica de pe Munte, unnarea lui
Hristos şi o serie de paisprezece predici despre implicaţiile dragostei), cît şi
alte subiecte diverse (căIăuzirea divină, lucrarea femeilor în biserică,
suferinţa, darurile spirituale şi altele). Am avut, de asemenea, o serie de
paisprezece predici despre rugăciune.
În aceeaşi perioadă, am căutat să prezentăm unele pasaje biblice mai
lungi. Din Vechiul Testament am avut serii despre primele capitole ale
Genesei, vieţile patriarhilor, unii psalmi. părţi din Isaia şi cartea Daniel. În
Noul Testament am studiat atît epistole mai scurte (Efeseni, Filipeni, 1 Petru
şi 1 şi 2 Tesaloniceni), cît şi două epistole mai lungi, În speţă 2 Corinteni şi
Romani (cea din unnă În patruzeci şi trei de predici, ceea ce a presupus două
sesiuni. din noiembrie pînă În martie şi din mai pînă în iulie). Cea mai lungă
serie a fost probabil şi cea mai apreciată. Evanghelia după Marcu, al cărei
text a fost împărţit în şaptesprezece secţiuni, a fost predicată În şaizeci şi
două de predici, din septembrie 1978 pînă În aprilie 1981.
Pe lîngă aceste treceri în revistă. paragraf cu paragraf. ne-am dat seama
că uneori este util să lucrăm chiar mai detaliat. verset cu verset, de-a lungul
unor pasaje mai scurte. Folosind această metodă, am prezentat Fapte
20: 19-38 (discursul lui Pavel către prezbiterii din Efes), Efeseni 1 (.. Un popor

197
 PUTEREA PREDICĂRII

pentru slava lui Dumnezeu"), Efeseni 4 şi 5 (standardele morale creştine),

Evrei II (eroii credinţei) şi un capitol mai puţin cunoscut, Evrei 13. Acesta a
fost împărţit după cum urmează:
1. Lăsaţi dragostea frăţească să continue (v. 1)
., Ospitalitate faţă de străini (v. 2)
3. Aduceţi-vă aminte de cei din închisoare (v. 3)
4. Căsătoria să fie ţinută în cinste (v. 4)
5. O stare de mulţumire (v. 5-6)
6. Amintiţi-vă de conducătorii voştri (v. 7, 17-19)
7. Atenţie, pericol! (v. 9)
8. Suferinţa cu Hristos (v. 10-17)
9. Rezidenţi tempo rari (v. 14)
10. Jertfe care Îi fac plăcere lui Dumnezeu (v. 15-16)
II. Echipat pentru acţiune (v. 20-21 )

Toate aceste serii au fost decise în cadrul unor întruniri ale echipei
pastorale, ca răspuns la nevoile pastorale identificate în cadrul familiei
bisericeşti.
AI patrulea factor care trebuie să ne călăuzească în alegerea textului este
de ordin personal. Fără îndoială, cele mai bune predici pe care le-am predicat
vreodată altora sînt cele pe care ni le-am predicat nouă mai întîi. Sau, cu alte
cuvinte, dacă Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte printr-un text al Scripturii şi îl
iluminează pentru noi, făcîndu-1 parcă fosforescent, textul continuă să
strălucească de slava Sa divină şi în momentul în care căutăm să-I revelăm
altora. Campbell Morgan ne povesteşte că, pe cînd era odată în sacristia lui
Joseph Parker la City Temple, a venit la el un bărbat şi i-a spus: "Aş dori să
vă mulţumesc pentru predica de azi. M-a ajutat mult." Dr. Parker s-a uitat la
el şi i-a răspuns: "Domnule, nu aş fi predicat-o dacă nu m-ar fi ajutat şi pe
mine foarte mult."10 Desigur, asta nu înseamnă că fiecare predică trebuie să
izvorască din experienţa personală. Unii dintre noi va trebui să predicăm
despre căsătorie chiar dacă rămînem necăsătoriţi, sau despre divorţ, chiar
dacă nu vom divorţa niciodată, şi toţi trebuie să predicăm despre moarte
înainte de trece prin această experienţă. Totuşi, predicile care izvorăsc dintr-o
convingere personală au o anumită calitate care le validează. Este ceea ce
James Stalker a numit "cicatricea experienţei". EI a adăugat că "adevărul
sporeşte îndoit şi întreit atunci cînd vine de la un om care l-a învăţat din
propria sa muncă şi suferinţă". I I

198
 Pregătirea predici/or

Din acest motiv, mulţi predicatori consideră că este util să aibă în

pennanenţă la îndemînă un caiet de notiţe sau un "carnet de însemnări". Mă
întreb dacă aţi avut vreodată experienţele de care am eu uneori parte. Mintea
mea este de obicei învăluită într-o perdea de ceaţă care mă împiedică să văd
lucrurile lămurit. Ocazional însă, ceaţa se ridică, lumina începe să pătrundă şi
văd cu o claritate neaşteptată. Aceste străfulgerări iluminatoare trebuie să fie
imediat notate. Trebuie să învăţăm să le acceptăm, înainte ca ceaţa să coboare
din nou. Adesea apar în momente nepotrivite, în mijlocul nopţii, în timp ce
altcineva predică sau ţine un discurs, în timp ce citim o carte sau chiar în
timpul unei conversaţii. Oricît de nepotrivit ar fi momentul, nu ne putem
pennite să pierdem ideea. Pentru a profita la maximum, trebuie să scriem în
grabă, cu pasiune şi cu ardoare.
Există, aşadar, patru factori -liturgic, extern, pastoral şi personal- care
ne vor ajuta în alegerea textului de predică. Acum sîntem gata pentru cea de-a
doua etapă a pregătirii.

(2) Meditează asupra lui

Dacă textul nostru face parte dintr-o serie de predici expozitive tematice sau
dacă, din alte motive, a fost stabilit cu mai multe săptămîni sau luni în avans,
avem avantajul unei perioade lungi de "incubaţie subconştientă"12 sau de
aşa-zisa "maturaţie". Desigur, textul de duminică ar trebui ales cel puţin în
lunea din săptămîna respectivă, în aşa fel încît procesul de incubaţie să poată
avea loc. Cu cît această perioadă este mai lungă, cu atît mai bine. Robert
Louis Stevenson spunea odată despre sine: "Eu, unul... las ideilor vreme
îndelungată, ca să prindă contur în Iinişte."\3 Dietrich Bonhoeffer îşi făcuse
obiceiul de a-şi alege textul cu mult timp înainte. Apoi medita la el în fiecare
zi şi "încerca să pătrundă în profunzimea lui, pentru a auzi cu adevărat ceea
ce spune". 14
Apoi soseşte momentul pentru o pregătire elaborată. Ce ar trebui să facă
predicatorul în această fază? Să citească textul, să-I recitească şi iar să-I
citească şi să-I recitească. Frămîntă-1 în minte, pe toate feţele, ca Maria,
mama lui Isus, care păstra toate cuvintele pe care i le spuseseră păstorii "şi se
gîndea la ele în inima ei" (Luca 2: 18-19). Încearcă textul aşa cum o albină
încearcă mugurii de primăvară sau aşa cum caută pasărea-col ibri nectarul din
florile de hibiscus. Necăjeşte-te cu el aşa cum se necăjeşte un cîine cu osul
său. Savurează-1 îndelung, ca un copil care-şi savurează portocala. Rumegă-1

199
 PUTEREA PREDlCĂRII

aşa cum vaca îşi rumegă nutreţul. Pe lîngă

aceste comparaţii, Spurgeon mai
adaugă două: "Este un lucru măreţ să te rogi pînă simţi că pătrunzi cu
întreaga ta fiinţă în duhul şi în măduva unui text; intri tot mai profund,
hrănindu-te din esenţa lui sfintă, asemenea unui viermişor care îşi sapă drum
în miezul de nucă."ls Şi apoi: "Să în~ercăm, dragi fraţi, să ne umplemfiinţele
din belşug cu Evanghelia. Întotdeauna îmi dau seama că pot să predic cel mai
bine atunci cînd reuşesc să pătrund în text ca în apa unui lac. Îmi place să
găsesc un text şi să aflu care sînt semnificaţiile şi implicaţiile lui: iar apoi,
după ce m-am scăldat în el, doresc doar să stau şi să plutesc, să simt că îl
absorb cu toată fiinţa mea."lh
Aceste metafore vii însă s-ar putea să nu indice suficient de clar ce face
predicatorul atunci cînd meditează asupra textului său. Daţi-mi voie să
fonnulez acest principiu altfel. EI pune întrebări textului: în principal două.
În primul rînd, ce vrea să splină textul? Sau, mai corect, ce a vrut să spună
atunci cînd a fost rostit sau scris prima dată, căci, potrivit lui E. D. Hirsch, se
aplică principiul potrivit căruia "un text spune ceea ce a intenţionat autorul să
spună".17 Aşa cum am văzut, nu putem evita obiceiul de a ne transpune în
trecut, în contextul istoric şi geografic, în mediul cultural, în cuvintele şi
imaginile şi deci în gîndirea şi scopul autorului. Ce a vrut să spună? Ce
intenţiona să afirme, să condamne, să promită sau să poruncească?
A doua întrebare este ce ne spune astăzi? Care este mesajul lui
contemporan? Cum ne vorbeşte astăzi? Această întrebare este diferită. Ea
presupune o acţiune de "creare de punţi", pentru a lega Cuvîntul vechi de
lumea modernă şi a-l transpune în termenii culturali actuali.
Este esenţial să păstrăm aceste două întrebări distincte, dar fără a renunţa
la vreuna din ele. Descoperirea i'nţelesului textului rămîne un demers pur
academic, dacă nu mergem mai departe, pentru a discerne mesajul lui
contemporan sau (cum preferă să-I numească unii teologi) "semnificaţia" lui,
atunci descoperirea acesteia devine o cercetare strict academică. Dar dacă
încerci să găseşti mesajul fără a te strădui să descoperi înţelesul iniţial,
urmezi o scurtătură interzisă. Aceasta ÎI dezonorează pe Dumnezeu (pentru
că nu ţine cont de modul în care EI a ales textul pentru a Se revela pe Sine în
anumite contexte istorice şi culturale), foloseşte În mod greşit Cuvîntul
(tratÎndu-1 ca pe un almanah sau ca pe o carte cu formule magice) şi îi induce
pe oameni în eroare (creÎnd confuzie în privinţa manierei de interpretare a
Scripturii).

200
 Pregătirea predici/oI'

Atunci cînd adresăm aceste două întrebări textului, respectînd

semnificaţia şi mesajul lui, s-ar putea să fie nevoie să apelăm la un lexicon, la
o concordanţă sau la un comentariu. Aceste resurse ne ajută să evităm
interpretarea greşită a pasaj ului, îl iluminează şi ne stimulează să medităm
asupra lui. Dar ele sînt doar ajutoare şi nu pot înlocui interacţiunea noastră
directă şi personală cu textul, atunci cînd îl examinăm noi înşine şi îi dăm
voie să ne examineze şi el pe noi. În plus, după cîţiva ani de studiu biblic, nu
vom mai găsi texte care să ne fie total străine, ci le vom aborda mai degrabă
în lumina meditaţiilor anterioare.
În tot acest timp, ne vom ruga, vom cere cu smerenie iluminarea lui
Dumnezeu prin Duhul adevărului. Vom repeta cererea lui Moise: "Arată-mi
slava Ta!" (Ex. 33: 18) şi a lui Samuel: "Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău
ascultă" (1 Sam. 3 :9-10). Meditaţia creştină diferă de alte tipuri de meditaţie
prin aceea că este o combinaţie de studiu şi rugăciune. Unii predicatori
studiază cu multă sîrguinţă. Biroul lor este ticsit de lucrări teologice, iar ei
meditează intens la elucidarea textului. Dar rareori se roagă pentru iluminare.
Alţii sînt foarte dedicaţi În rugăciune, dar rareori se apucă de studiu serios.
Nu trebuie să separăm ceea ce a unit Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte,
mi-am dat seama că este extrem de util să-mi pregătesc predica, pe cît posibil,
În genunchi, cu Biblia deschisă înaintea mea. într-un studiu care se îmbină cu
rugăciunea. Aceasta nu pentru că sînt bibliolatru şi mă închin Scripturii, ci
pentru că mă închin Dumnezeului Scripturii şi doresc să mă smeresc înaintea
Lui şi a revelaţiei Sale şi să mă rog cu perseverenţă ca ochii inimii mele să fie
iluminaţi atunci cînd meditez asupra textului (Efes. 1: 18).
În legătură cu această combinaţie de rugăciune şi meditaţie, Daniel ne
oferă un exemplu vechi-testamental excelent. După ce a văzut "din cărţi că
trebuiau să treacă şaptezeci de ani" în care Ierusalimul va zăcea în ruine, s-a
Întors cu faţa către Domnul Dumnezeu ca să-L caute "cu rugăciune şi cereri.
postind În sac şi cenuşă". Apoi, în timp ce încă se ruga, Gabriel a venit la el şi
i-a spus: "Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea ... " (9: 1-3, 20-23).
Într-o viziune care a urmat, i-a apărut o persoană cu o Înfăţişare omenească,
ce l-a atins şi i-a spus: "Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au
fost ascultate din cea dintîi zi, cînd ţi-ai pus inima să înţelegi şi să te smereşti
înaintea Dumnezeului tău ... " (\0:1-14). Echivalentul nou-testamental pare să
fie reprezentat de cuvintele lui Pavel către Timotei: "Înţelege ce-ţi spun;
Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile" (2 Tim. 2:7). În ambele cazuri,
pe de o parte este vorba de citirea cărţilor, meditaţie serioasă şi încercarea de

201
 PUTEREA PREDICĂRII

a înţelege, iar pe de alta este vorba de smerire în rugăciune şi în mărturisire.

Doar ca răspuns la studiu şi rugăciune au primit ei perspectiva de care aveau
nevoie. Aşa cum scria R. W. Dale, citînd un vechi scriitor englez, "munca
fără rugăciune este ateism: rugăciunea fără muncă este îngîmfare".I~
Nu trebuie să mai spunem că în timpul acestei perioade de studiu şi
rugăciune, de "meditaţie", notăm, chiar şi neorganizat, gîndurile care încep să
prindă contur în mintea noastră. "Cît de mult durează această etapă?" am fost
adesea întrebat. "Atît cît este nevoie" este singurul răspuns pe care îl pot da.
Nu există alternativă la a petrece timp cu textul. Rezervă-ţi atîta timp cît ai
nevoie. Cercetează floarea pînă ce nu a mai rămas nici un pic de nectar.
Savurează pe îndelete portocala pînă cînd ai terminat şi nu ţi-a mai rămas
nll11le.
Se înţelege de la sine şi că studiul textului nostru trebuie să fie personal,
individual. Există însă loc şi pentru pregătirile în grup, iar episcopul Lesslie
Newbigin mi-a relatat experimentul pe care l-a făcut în dioceza sa din Madras
(sudul Indiei), cînd era episcop: 19
,,0 dată pe lună, ne adunam mai mulţi preoţi timp de o jumătate de zi sau
chiar pentru toată ziua." Începeau cu "un studiu exegetic amănunţit al
pasajelor stabilite pentru duminica respectivă". Aceasta se făcea atît în grupul
lărgit, cît şi în grupe mici, iar apoi patru sau cinci grupe erau desemnate
pentru a pregăti o schiţă de predică, fiecare pentru cîte o duminică din luna
unnătoare. "Schiţele erau apoi supuse atenţiei grupului reunit, pentru
comentarii, critici şi alte discuţii." De obicei, textele pentru predică erau alese
din calendarul publicat de Biserica Indiei de Sud. "În cîteva rînduri însă, mai
ales cînd în viaţa bisericii sau a naţiunii avea loc ceva de o importanţă
deosebită... acelor grupe li se cerea să aibă în vedere răspunsul creştin
adecvat pentru situaţia creată, arătînd care pasaje din Scriptură ar fi potrivite
pentru închinarea din duminica respectivă." Comentariul final al episcopului
Newbigin a fost că, deşi "în cele din unnă fiecare trebuia să meargă acasă şi
să-şi pregătească propriile predici", totuşi, "aceste exerciţii le asigurau
rezerve pe care altfel nu le-ar fi avut la dispoziţie".

(3) Stabileşte ideea centrală

În timp ce continuăm să medităm în rugăciune şi studiu şi notăm şirul de idei
care ne vin în minte, trebuie să căutăm ideea centrală a textului. Într-adevăr,

202
 Pregătirea predici/or

trebuie să perseverăm în meditaţie pînă ce gîndul fundamental devine evident

şi se limpezeşte. De ce?
În primul rînd, pentru că fiecare text are o temă principală. Dacă, aşa cum
am susţinut în Capitolul 3, Dumnezeu vorbeşte prin ceea ce a vorbit deja,
atunci este crucial să ne punem întrebarea: "Ce vrea să spună? Pe ce se pune
accentul?" Nu vreau să contest că ar putea fi mai multe moduri legitime de a
aborda un text şi că am putea învăţa lecţii diferite din el; ceea ce vreau să
spun Însă este că fiecare text are un principiu dominant. Avem nevoie de
integritate pentru a discerne acest aspect şi trebuie să rezi stăm tentaţiei de a
atribui textului o nuanţă sau o idee de-a noastră.
De exemplu, se poate predica fără nici o problemă din textul Pildei
samariteanului milostiv că adevărata dragoste se exprimă prin slujire
jertfitoare şi constructivă. Totuşi, accentul relatării lui Isus este faptul şocant
că un samaritean dispreţuit şi proscris a făcut ceea ce doi iudei religioşi nu au
fost dispuşi să facă. Este deci imposibil să prezinţi parabola cu acurateţe fără
să accentuezi aspectul rasial şi critica implicită faţă de orice religie care,
indiferent cît de ortodoxă ar fi, este totuşi zadarnică pentru că Îi lipseşte
dragostea. De asemenea, se pot predica mai multe adevăruri din Romani 5:8:
"Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram
noi Încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi." Am putea predica despre
păcatul omului sau despre moartea lui Hristos, sau dragostea lui Dumnezeu,
pentru că toate sînt menţionate În acest verset. Totuşi, ideea centrală a
textului este că moartea lui Hristos pentru păcătoşii ca noi este dovada
dragostei lui Dumnezeu pentru noi. De aceea, o predică din Romani 5:8 ar
trebui să vorbească despre "modul în care Îşi dovedeşte Dumnezeu
dragostea" şi ar trebui să asocieze dovada obiectivă în Hristos (Crucea Sa,
v. 8) cu experienţa subiectivă prin Duhul Sfint (în inimile noastre, v. 5).
Mai există un motiv pentru care ar trebui să căutăm tema dominantă a
fiecărui text, şi anume, faptul că unuldmtre modurile pnfi--care -o predică
diferă de o prelegere este acela că ea încearcă să transmită doar un singur
mesaj major. Studenţii ştiu că trebuie să-şi ia cît mai multe notiţe în timpul
prelegerilor şi să le parcurgă Încă o dată după curs. Din acest motiv, lectorul
are libertatea de a se mişca pe un teritoriu vast, permiţîndu-şi chiar să facă
digresiuni. Într-adevăr, digresiunile excentrice ale unui profesor distrat fac
deliciul celor ce-I ascultă, altminteri studenţii ar putea pur şi simplu să
compileze materialul direct din cărţi. O predică Însă este cu totul altceva.
Este adevărat că În multe congregaţii membrii iau notiţe, iar în altele se pun

203
 PUTEREA PREDIC ĂRII

la dispoziţie rezumate sau înregistrări audio. Aceste resurse sînt extrem de

valoroase pentru memorare. Dar, în acelaşi timp, pot deveni periculoase, dacă
oamenii încetează să se mai concentreze asupra predicii doar pentru că
intenţionează să studieze ulterior notiţele sau să asculte caseta. Predica, în
calitate de cuvînt viu al lui Dumnezeu pentru poporul Său, ar trebui să aibă
efect asupra lor atunci şi acolo. Oamenii nu-şi vor mai aduce aminte detaliile.
Nu trebuie să avem astfel de pretenţii. Dar ar trebui să-şi aducă aminte ideea
dominantă, deoarece toate detaliile predicii au fost aranjate cu grijă pentru a-i
ajuta să Înţeleagă mesajul şi să-i simtă puterea.
Maeştrii predicării se pare că au căzut cu toţii de acord în această
privinţă. În vremurile mai vechi, tema dominantă era numită de obicei
"propoziţiune": iar predicatorii se angajau Într-un adevărat travaliu pentru a
o clarifica. "Cred că fiecare predică. spunea CharIes Simeon, ar trebui să
aibă, ca şi telescopul, un sigur obiect În cîmpul vizual."2o Iată ce relatează
despre propria sa metodă în prefaţa la Horae Homileticae:

Poate căar fi util să arătăm maniera i'n care si'nt alcătuite discursurile. De
îndată ce subiectul este ales, prima întrebare este: Care este principala temâ şi
seml1(ficaţie a textului? (ROG FIERBINTE PE FIECARE PREDICATOR
TÎNĂR SĂ-ŞI ADUCĂ AMINTE DE ACEASTA.)21

Atunci cînd semnificaţia principală a unui text a fost identificată, spune

Simeon, următorul pas este să o exprimi Într-un "enunţ categoric"; acesta este
"marele secret al artei de a vorbi de la amvon"Y Într-un articol nesemnat din
Christian Observer din decembrie 1821, Simeon accentua importanţa
practică a acestei metode pentru fixarea unui adevăr în memoria oamenilor:

Redu textul la un simplu enunţ şi consideră-1 urzeala: apoi foloseşte textul ca şi

cînd ar fi bătătura: ilustrează ideea principală cu ajutorul diverşilor tenneni în
care este cuprinsă. ,.Înşurubează" bine cuvîntul în minţile ascu!tătorilor. Un
şurub are o forţă mecanică uriaşă ... cînd a fost răsucit de cîteva ori, cu greu mai
poate fi scos. 2]

Richard Baxter a scris şi el: "Fixaţi bine adevărul în minţile lor."24

* Termenul la care se referă Stotl, proposiliol1 (engl.), provine din latinescul proposilio,
care desemna a doua etapă a unui discurs, după cxordiulII (Începutul, În timpul căruia se
făceacaplalio benevolellliae). Înproposilio, oratorul Îşi expunea teza (n.trad.).

204
 Pregătirea predici/ar

J. H. Jowett a mers şi mai departe:

Am convingerea că o predică nu este gata să fie rostită ... pînă ce nu putem să-i
exprimăm tema într-o propoziţie scurtă, de efect. limpede ca cristalul. Găsirea
acestei propoziţii este cea mai grea. cea mai anevoioasă, dar şi cea mai plină de
satisfacţie parte a muncii de studiu ... Nu cred că o predică ar trebui să tie
predicată sau scrisă pînă ce acea propoziţie nu a ieşit la iveală. limpede şi clară
ca o lună într-o seară scnină. 25

În mod similar. profesorul lan Pitt-Watson declară: "Fiecare predică ar trebui

să fie neapărat unitară În privinţa temei. «Aceasta este cea dintîi şi cea mai
mare poruncă!» .. 26
O dată ce textul şi-a revelat secretul şi tema principală a predicii a fost
clarificată. ar fi ideal dacă Întregul serviciu ar putea fi construit În jurul ei.
Chiar dacă, fără Îndoială. Închinarea din deschidere poate exprima pocăinţă şi
laudă În termeni mai generali şi deşi mijlocirea ar trebui să includă
preocuparea pentru lume, pentru biserică şi pentru cei nevoiaşi, totuşi, chiar
şi În aceste secţiuni ale serviciului este recomandabil să Începi să căIăuzeşti
gîndurile şi minţile celor din congregaţie către temă şi să-i pregăteşti să o
primească. Desigur, cele două secţiuni ar trebui să fie relevante, să conţină o
cîntare care să exprime rugăciunea dinainte de predică şi o cîntare care să
exprime reacţia noastră după predică. Nu trebuie să ne fie frică de simplitate
şi repetiţie. Aceasta este o altă lecţie pe care o putem Învăţa din experienţa
bisericilor de negri din Statele Unite. Dr. Henry Mitchell face o paralelă
interesantă Între cîntecele Negro spiritual şi "stilul mai lent de predicare,
caracteristic pentru cultura negri lor":

Predica, în cultura negri lor, este fratele omiletic geamăn al CÎntecului de tip
spiritual. În cazul culturii CÎntate, cîntecul poate fi fonnat dintr-un număr redus
de cuvinte, care constituie baza. Anumite refrene de mare efect se bazează pe
CÎteva cuvinte: "Adu-ţi aminte. o Doamne, de mine!" Dacă o CÎntare din cultura
albilor are strofe lungi pline de cuvinte care se CÎntă într-un ritm relativ rapid,
un CÎntec în stil Black .\piri/ual spune în mod simplu. mai tărăgănat: "Doamne,
vreau să fiu creştin în inima mea." Ritmul mai lent al predicării în cultura
negrilor. ca şi repetiţia, este de fapt modul firesc de a vorbi şi CÎnta al negrilor,
care tinde să nu folosească un număr mare de cuvinte într-un interval scurt. 27

Prin urmare, În pregătirea predici lor noastre nu trebuie să scurt-circuităm

disciplina aşteptării cu răbdare ca ideea dominantă să ni se descopere.

205
 PUTEREA PREDlCĂRII

Trebuie săfim gata să ne rugăm şi să medităm intens asupra textului, pînă ce

renunţăm la orice fel de încercări de a manipula textul şi devenim slujitorii lui
smeriţi şi supuşi. Atunci nu va mai exista nici un pericol de a răstălmăci
textul rară scrupule. Dimpotrivă, Cuvîntul lui Dumnezeu va domina minţile
noastre, ne va înflăcăra inimile, va controla dezvoltarea prezentării noastre şi
mai apoi va lăsa o impresie de lungă durată asupra congregaţiei.

(4) Aranjează materialul pentru a sustine ideea centrală

Pînă acum, în procesul de pregătire a predicii, am adunat din textul nostru o

sumedenie de idei diferite, pe care le-am notat în grabă pe o bucată de hîrtie şi
ne-am străduit să izolăm ideea centrală. Acum trebuie să con ferim
materialului o formă, şi mai ales, o formă care să slujească cel mai bine ideea
centrală. Scopul acestei etape nu este să producă o capodoperă literară
(.. predici le frumoase sînt una dintre cele mai periculoase curse ale
Diavolului", scrie Charles Smyth2~), ci mai degrabă să dea posibilitatea
principiului central al textului să aducă maximum de impact. Acest proces de
dăltui re şi finisare are atît aspecte negative, cît şi pozitive.
Din punct de vedere negativ, trebuie să fim nemiloşi în a elimina tot ceea
ce este irelevant. Uşor de spus, greu de racut. În timpul orelor noastre de
meditaţie este posibil să fi avut multe gînduri binecuvîntate şi idei sclipitoare
pe care le-am notat cu mare rîvnă. Este extrem de tentant să le punem pe toate
în predică. Împotriviţi-vă ispitei! Materialul irelevant va slăbi efectul
predicii. Se va potrivi mai bine altădată. Avem nevoie de tărie pentru a le
păstra pînă atunci.
Din punct de vedere pozitiv, trebuie să subordonăm materialul nostru faţă
de temă într-o aşa manieră, încît să o iluminăm şi să-i conferim şi mai multă
forţă. În acest scop, avem nevoie de o structură, de cuvinte şi de ilustraţii. Să
spunem cîteva cuvinte despre fiecare dintre aceste elemente.
În primul rînd, structura. Cei mai mulţi comunicatori consideră că este
nevoie de o aranjare atentă. Este adevărat, trăim într-o cultură dominată de
vizual. Majoritatea oamenilor din ţările dezvoltate sînt obişnuiţi să fie
bombardaţi cu imagini televizate şi mai puţin să asculte argumente aranjate
după o logică lineară. De aici decurge şi valoarea metodei menţionate de
David Gillett. Aceasta "stabileşte un punct ca subiect şi îl abordează din
unghiuri diferite, accentuînd şi limpezind treptat imaginea care se formează
în mintea cuiva".29

206
 Pregătirea predici/or

Dar, indiferent dacă abordarea noastră este vizuală sau logică, trebuie
totuşi să ne organizăm gîndurile într-o stmctură, dacă vrem ca ele să fie
comunicabile. Împrumutînd imaginea haosului iniţial descris în Genesa 1:2,
W. E. Sangster a admis că ,,0 predică poate să fie fără formă, dar, prin mila lui
Dumnezeu, nu şi goală". Apoi, s-a simţit dator să precizeze: ,,0 asemenea
predică ar fi la graniţa cu miraculosul. În esenţă, o predică lipsită de o
structură puternică nu poate fi extrem de eficientă."]O Întocmai cum oasele
fără carne nu înseamnă decît un schelet, tot aşa şi carnea fără schelet este mai
degrabă o meduză. Din păcate, nici scheletele uscate şi nici meduze\e nu ţin
loc de predici izbutite.
Avem de înfruntat două pericole principale atunci cînd construim
structura unei predici. Primul este atunci cînd scheletul iese prea mult în
evidenţă, asemenea coaste lor unui personaj slab. Uneori ies în evidenţă atît
de mult, încît nu ne putem lua ochii de la ele. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu o
schiţă de predică prea evidentă. Ne distrage de la conţinut prin faptul că
atrage prea mult atenţia asupra formei. Aceasta, din cauză că este prea bine
ticluită (aliteraţiile duble sau triple pe care unii predicatori reuşesc să le
născocească pentru punctele principale sînt vinovaţii cel mai des întîlniţi) sau
pentru că sînt prea complicate (ca cele ale lui Richard Baxter, care, potrivit
lui Simeon, a ajuns odată la ,,«al şaizeci şi cincilea punct», de parcă cineva
şi-ar putea aminti cele şaizeci şi patru de dinainte"]'). Schiţe care ies astfel în
evidenţă sînt un factor care întotdeauna distrage atenţia. Făptaşii cu pricina
au uitat că scopul unui schelet este să susţină trupul şi, făcînd astfel, să
rămînă în mare parte ascuns.
Al doilea pericol care ne pîndeşte atunci cînd structurăm predicile este
cel al artificialităţii. Unii predicatori impun textului o schiţă care nici nu se
potriveşte, nici nu ilustrează, ci mai degrabă tulbură apele limpezi ale
adevărului şi aduc confuzie ascultători lor. Regula de aur pentru schiţele de
predici este că structura textului trebuie să decurgă natural din secţiunile lui.
Un predicator expozitiv abil dă voie textului să se reveleze înaintea ochilor,
să se deschidă asemenea unui trandafir care se deschide în lumina soarelui de
dimineaţă şi îşi dezvăluie frumuseţea ascunsă. Unul dintre cei mai mari
experţi în acest domeniu a fost dr. Alexander McLaren, predicatorul baptist
din Manchester, din secolul al XIX-lea. William Robertson Nicoll spune
despre el că avea ,,0 minte pătrunzătoare, sclipitoare" şi continuă prin a scrie
despre "darul lui extraordinar de a analiza un text. Atingea textul cu un
ciocan de argint şi imediat se împărţea în diviziuni naturale şi uşor de

207
 PUTEREA PREDlCĂRII

memorat."32 Spurgeon a folosit aceeaşi metaforă. A vorbit odată studenţilor

despre dificultatea pe care o avea cu unele texte. "Încerci să le împarţi,
spunea el; loveşti din greu cu ciocanul, dar toată truda este în zadar." Apoi,
"în cele din urmă găseşti unul care se fărîmă la prima lovitură şi scînteiază
cînd se risipeşte în bucăţi, iar apoi descoperi dintr-o dată giuvaiere sclipitoare
care str;1lucesc înIăuntru".33 Toţi predicatorii au avut această experienţă, chiar
dacă nu foarte des. Trebuie să ne rugăm ca Domnul să mai împartă şi astăzi
asemenea pricepere extraordinară printre noi.
O discuţie despre structura predicii ridică inevitabil problema popularei
predici cu trei puncte. iar aceasta la rîndui ei trezeşte un zîmbet-grimasă. Nu
este o invenţie modernă, ci are o istorie lungă. Charles Smyth oferă detalii
amănunţite atunci cînd prezintă structura rigidă a "schemei omiletice"
medievale care, mai ales În Anglia, presupunea un text tematic divizibil În
trei şi, dacă era cu putinţă, În "trei cuvinte semnificative".J4 A face din
predica de trei puncte o practică invariabilă Înseamnă a purta mereu o cămaşă
de forţă. De asemenea, înseamnă să forţezi multe texte care au un singur
punct sau două, ori, pe acelaşi principiu, pot fi împărţite cu uşurinţă În patru
sau chiar cinci puncte. Totuşi, este ciudat cum, de cele mai multe ori, o
împărţire naturală ajunge la trei diviziuni. M-am Întrebat adesea dacă nu
cumva acest lucru are la bază faptul că noi, creştinii, sîntem trinitarieni şi
descoperim cu uşurinţă aluzii la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfint, sau la Dumnezeu
care este deasupra noastră, pentru noi şi în noi. Mi s-a părut interesant să
descopăr că şi Robert de Basevorn a avut acelaşi gînd, în lucrarea Forma
Praedicandi, publicată în 1322. "Această regulă ar putea fi judecată, scria el,
prin prisma dorinţei de a ne arăta reverenţa faţă de Trinitate."3s
Există multe moduri de a structura o predică. W. E. Sangster diferenţia
cinci mari posibilităţi pe care le-a numit "expunere", "argumentaţie'",
,Jaţetare", "categorizare" şi "analogie".30 Halford Luccock a fost mai
ambiţios în clasificarea lui şi a identificat zece tipuri. EI a dat, de asemenea,
nume sugestive, precum "predica-scară" (care trece de la un punct la altul
asemenea treptelor unei scări"), predica-diamant (care "constă în a roti ideea
aşa cum ai roti un diamant între degete, lăsînd ca diferite faţete să reflecte
lumina") şi "predica-rachetă" (numită aşa "nu pentru că este lansată cu mult
tam-tam sau pentru că ar fi ceva senzaţional", ci pentru că "începe la sol,
cîştigă înălţime, apoi se desface în bucăţi şi ajunge din nou pe pămînt...").37
Diferite texte şi subiecte cer abordări diferite. Trebuie să cultivăm
diversitatea şi să evităm stereotipia.

208
 Pregătirea predici/or

Voi trece acum de la structură la cuvinte. Dacă predicăm doar o dată pe

săptămînă, timp de patruzeci de ani, vom ajunge să rostim circa nouă
milioane de cuvinte. Cuvintele contează. Pentru a comunica în mod clar,
trebuie să ne înveşmîntăm gîndurile în cuvinte. Este imposibil să transmiţi un
mesaj precis fără a alege cuvintele precise. Să ne gîndim la timpul şi la
efortul pe care l-am depune să alcătuim un mesaj care ar trebui transmis
printr-o telegramă: deoarece numărul de cuvinte este extrem de limitat, îl
revizuim de cîteva ori la rînd, mai schimbăm un cuvînt ici, mai adăugăm sau
ştergem un cuvînt colo, pînă ce sîntem siguri nu numai că vom fi înţeleşi, ci şi
că nu vom fi interpretaţi greşit. Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru
predici. "Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie Întocmai
cuvintele adevărului." Astfel de "cuvinte ale înţelepţilor", se spune apoi, mai
ales cînd Îmbină frumuseţea şi adevărul, sînt "ca nişte bolduri" care să
străpungă conştiinţa şi să stimuleze gîndirea, şi "ca nişte cuie bătute", pentru
că rămîn În memorie şi nu pot fi uşor înlăturate (Ec\. 12: 10-11). Aşadar,
merită să facem efortul de a ne alege cu grijă cuvintele. Nu pentru că vom citi
predicile, nu pentru că le vom memora şi le vom recita, ci mai degrabă pentru
că disciplina unei gîndiri clare presupune aşternerea în scris ("Scrisul îl face
pe om exact" spunea Bacon) şi pentru că, dacă pregătirea noastră cuprinde
cel puţin în unele părţi ale predicii cuvintele pe care vrem să le folosim,
atunci este extraordinar cît de uşor ne vin în minte cînd luăm cu noi notiţele la
amvon. Prin urmare, ce fel de cuvinte vom folosi?
În primul rînd, cuvintele predicatorului trebuie să fie cît mai simple şi
mai clare cu putinţă. Celebra tipărire greşită a versetului din 1 Corinteni 13: 1,
dincolo de eroare, era adevărată: "Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi
Îngereşti, şin-aş avea claritate,' sînt ca o aramă sunătoare sau un chimval
zîngănitor." Uneori, desigur, căutarea cuvîntului potrivit ne va conduce la
unul neobişnuit, dar vom evita totuşi poliloghia. Mulţi oameni cu profesii
liberale cad în această capcană. Există mulţi politicieni care seamănă cu
descrierea pe care Disraeli i-o făcea lui Gladstone în 1978, cînd spunea că
este "un retor sofisticat, îmbătat de exuberanţa propriei sale verbozităţi".
Avocaţii par să aibă o adevărată plăcere în redactarea unor documente pe care
doar oamenii cu pregătire juridică le pot interpreta. Şi doctorii sînt uneori
vinovaţi de faptul că folosesc un limbaj specializat excesiv. Dr. K. D.

* Joc de cuvinte În original. Între chari~v (iubirea care se jertfeşte - agape - şi care ar putea
fi tradusă cel mai aproape prin ..caritate") şi darit)· (claritate) (n.trad.).

209
 PUTEREA PREDICĂRII

8ardham din Rotherdam, South Yorkshire, a dat un exemplu dintr-un raport

al serviciului de asistenţă socială:

Această femeie necesită tratament geriatrie. deoarece are multiple probleme

articulare care îi limitează deplasarea. Absenţa contactului verbal agravează
detaşarea ei de realitate şi induce izolaţionismul. Este incapabilă să se
relaţioneze la evenimente în această fază. Se recomandă avizarea psiho-
geriatrică în contextul distorsiunii conceptuale. deoarece manifestă paranoia
după parametrii amplitudinii totale a problemelor ei.

Dr. 8arham ne oferă apoi propria sa traducere: "Această doamnă de optzeci şi

trei de ani are artrită, nu poate să umble şi este singură, confuză şi speriată."JX
Scrisoarea sa a venit ca reacţie la un articol de Christopher Reed despre
răspîndirea "limbajului de lemn psihologic" în rîndurile clasei mijlocii din
America. Acest tip de limbaj specializat reduce înţelegerea psihologică a
comportamentului uman la nişte sloganuri lipsite de conţinut.
Nu trebuie Însă ca britanicii să se uite pe celălalt mal al Atlanticului ca să
găsească exemple de folosire greşită a limbii. Avem destule la noi acasă, şi nu
numai în serviciul public, căci nimeni nu le-a cercetat mai bine decît Sir
Emest Gowers În binecunoscuta sa carte despre Plain Words [Cuvinte
simple]. Scopul lor, explică el, este "să-i ajute pe oficiali În folosirea limbii
engleze ca instrument al meseriei lor",39 dar ceea ce scrie el se aplică aproape
în aceeaşi măsură şi limbii vorbite. Nu se poate vorbi de stil, susţine el, decît
din perspectiva folosirii cuvintelor şi, pentru a-şi susţine teza, îi citează pe
Matthew Amold şi Dean Swift. "Hotărăşte ce vrei să spui şi spune cît poţi de
clar. Acesta este singurul secret al stilului."40 "Adevărata definiţie a stilului
înseamnă cuvinte bine alese folosite în locuri bine alese."41 Prin urmare, el
recomandă o alegere atentă a cuvintelor, prin evitarea celor inutile şi prin
alegerea celor familiare şi precise. Principalul nostru defect este că vorbirea
noastră este complicată. "În loc să fie simplă, concisă şi directă, este
bombastică, Întortocheată şi digresivă." El o numeşte "verbiaj aburitor"42 - o
expresie pentru "oficialeza pompoasă" - sintagmă inventată, se pare, de
Maury Maverick În revista NevO" York Times Magazine, în mai 1944.
Din nefericire, biserica nu este ferită de această boală. Regretatul Sir
Kenneth Grub cita un dicton rostit de dr. Gordon Rupp că mişcarea
ecumenică a fost "Primul ucigaş al englezei vorbite de regină" şi a continuat
prin a da exemple care să ilustreze ciudata preferinţă a mediului ecleziastic
pentru cuvinte latine, în detrimentul celor anglo-saxone:

210
 Pregătirea predici/oI'

o întîlnire devine o confruntare, o discuţie devine o consultare, un aspect

devine o dimensiune, o înşiruire devine o constelaţie. Aceşti oameni
dispretuiesc verbele tranzitive şi diateza activă. Dispreţuiesc substantivele tari
ca subiecte şi adjectivele slabe iau locul epitetelor precise. Vîntul nu bate din
vest, ci "dinspre un front de circulaţie occidentală". Astfel, veştile bune sînt
învăluite într-un limbaj nefericit... 43

În lumina acestor exemple de limbaj difuz şi complex, predicatorii

trebuie să tindă mereu spre simplitate şi claritate. Aceasta va presupune
folosirea unor cuvinte explicite, în propoziţii scurte, cu puţine subordonate.
De obicei un predicator este obligat să facă acest lucru atunci cînd este tradus
În altă limbă. ceea ce e un exerciţiu bun şi în celelalte cazuri. "Predică,
spunea odată episcopul 1. C. Ryle. de parcă ai fi astmatic."
Cuvintele predicatorului trebuie să fie simple, dar şi plastice. Ele trebuie
să evoce imagini în minţile ascultători lor. Voi reveni mai tîrziu asupra
ilustraţii lor. dar între timp trebuie să recunoaştem că nu numai istorisirile sînt
ilustrative; chiar şi anumite cuvinte sau expresii idiomatice, dacă sînt folosite
ca figuri de stil, pot ilustra foarte bine ceea ce încerci să spui. "Diferenţa
dintre exact ceea ce ai nevoie şi ceea ce ar fi pe-aproape, comenta Mark
Twain, este ca diferenţa dintre cal şi cal de mare."
Cînd folosim însă vorbirea metaforică, există riscul de a amesteca
metaforele şi de a-i nedumeri pe oameni dacă prezentăm imaginile de-a
valma atunci cînd facem apel la imaginaţia lor. Stephen Leacock dă un
exemplu admirabil, care poate sluji ca avertisment pentru toţi predicatorii. El
îl ironizează pe Reverendul Rupert Drone, decan de Mariposa, la nord de
Toronto:

Nu cred că la început oamenii s-au îngrijorat prea mult în legătură cu datoria

care apăsa asupra bisericii [scrie el]. Figurile de stil ale decanului Drone arătau
că era doar o chestiune de timp pînă ce avea să fie stinsă; era nevoie doar de
puţin efort. de încingerea coapselor din partea congregatiei, şi apoi puteau să
pună umărul ca să urnească întreaga datorie şi să o zdrobească sub picioarele
lor. Nu trebuia decit să-şi pună mîinile pe coarnele plugului şi apoi să intre cu el
în apă pînă la brîu. Apoi erau liberi să strîngă pînzele corăbiei şi fiecare om să
şadă sub măslinullui:~4

Dacă vrem ca limbajul nostru să conţină cuvinte simple, dar sugestive,

trebuie să fim oneşti. Să ne ferim de exagerări şi de folosirea superlativelor. O
emisiune monetară excesivă devalorizează moneda. Mai mult, Isus Însuşi

211
 PUTEREA PREDICĂRII

ne-a dat învăţături precise, astfel încît "da"-ul nostru să fie da şi "nu" să fie
nu, şi pentru a evita astfel un limbaj elaborat în afinnaţiile noastre (lac. 5: 12
face aluzie la învăţăturile Domnului menţionate în Mat. 5:33-37).
Un autor de dată mai recentă care a accentuat acest aspect este C. s.
Lewis. "Verbicidul" (uciderea de cuvinte) poate fi comis, susţine el, Într-o
multitudine de moduri. Dar cel mai răspîndit este cel prin exagerare, ca
atunci cînd spunem ,.teribil de", cînd folosim "foarte" sau cînd adăugăm
oricărui adjectiv calificativul "super... -I5 Merită să cităm integral sfaturile de
bun simţ pe care i le dădea unui copil american prin intermediul unei scrisori
din 26 iunie 1956:

Ceea ce contează cu adevărat sînt unnătoarele:

1. Încearcă Întotdeauna să vorbeşti şi să scrii În aşa fel Încît să fie clar

ceea ce vrei să spui şi să te asiguri că propoziţiile talc nu ar putea
Însemna altceva.
2. Preferă Întotdeauna cuvintele clare şi directe, evitÎndu-Ie pe cele
lungi şi vagi. Nu-ţi "implementa" promisiunile, ci mai degrabă
"ţine-le" .
3. Nu folosi niciodată substantive abstracte atunci cînd ai putea să
foloseşti unele concrete. Dacă vrei să spui "au murit mai mulţi
oameni", nu spune "mortalitatea a crescut".
4. Nu folosi adjective care ne spun doar ce ai vrea tu să simţim despre
lucrul pe care-l descrii. În loc să spui că lucrul a fost "Îngrozitor",
descrie-l În aşa fel Încît să fim Îngroziţi. Nu spune că a fost
"Încîntător", ci fă-ne pe noi să spunem "Încîntător" de Îndată ce am
citit descrierea. Toate aceste cuvinte (Îngrozitor, minunat, hidos,
splendid) sînt un fel de a spune cititorilor: "N-aţi vrea, vă rog, să
faceţi ceea ce ar fi trebuit să fac eu?"
5. Nu folosi cuvinte care sînt prea mari pentru subiectul descris. "Nu
spune «infinit mai ... » cînd vrei să spui "foarte"; altminteri nu vei mai
avea ce cuvinte să foloseşti atunci cînd vei vrea să vorbeşti despre
ceva cu adevărat infinit. 4b

Probabil că aceste citate sînt suficiente pentru a ne convinge cît de

importante sînt cuvintele din predici. Atunci cînd ne străduim să transmitem
un mesaj ascultători lor noştri, vom căuta cuvinte simple pe care să le
înţeleagă, cuvinte expresive care să-i ajute să vizualizeze ceea ce spunem.

212
 Pregătirea predici/ar

cuvinte oneste care vor spune adevărul în mod limpede, fără exagerarI.
MaIcolm Muggeridge a fost descris ca un "magician al cuvintelor". Totuşi, el
mărturiseşte în primul volum al autobiografiei sale că, în timp ce lucra ca
jurnalist pentru Manchester Guardian, a realizat că devenise abil în vorbe,
uşor histrionic şi chiar ipocrit.

Este dureros acum să reflectez [scrie el] asupra uşurinţei cu care mi-am însuşit
acest non-limbaj: aceste non-propoziţii aiurite care transmiteau non-gînduri,
puneau în discuţie non-temeri şi ofereau non-speranţe. Cuvintele sînt la fel de
frumoase ca dragostea şi la fel de lesne trădate. Mai curînd îmi pare rău de
cuvintele mele înşelătoare - care în cea mai mare parte s-au pierdut, din
fericire, pentru totdeauna în uriaşul torent de zgură al mass-media - decît de
faptele mele înşeIătoare:~7

Acum acest penitent are o altă ambiţie. Epitaful pe care şi-I doreşte sună
astfel: "A folosit bine cuvintele."
De la observaţiile referitoare la structură şi la cuvinte, voi trece acum la
ilustraţii. Îndrăznesc să fac acest lucru cu o oarecare sfială, deoarece ştiu cît
de nepriceput sînt eu însumi cînd vine vorba să le folosesc. Prietenii mă
tachinează în permanenţă în legătură cu acest subiect, dar încerc să mă
corectez.
Sînt întru totul de acord că un predicator creştin nu poate găsi nici o
scuză pentru lipsa ilustraţiilor din predică, deoarece există un bogat precedent
divin care ne încurajează în acest domeniu. Cyril Garbett, fost arhiepiscop de
York, obişnuia să spună că atunci cînd un prelat i-a scris episcopului Mandell
Creighton din Londra, cerîndu-i să-i recomande o carte cu ilustraţii pentru
predici, "a primit un răspuns constînd dintr-un singur cuvînt scris pe o carte
poştală: Biblia":~K Episcopul avea dreptate. Biblia abundă în ilustraţii şi mai
ales în comparaţii. Să ne gîndim la Vechiul Testament: "Cum se îndură un
tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de ceice se tem de EI." "Nu tot aşa
este cu cei răi: ci ei sînt ca pleava pe care o spulberă vîntul." "Voi fi ca roua
pentru Israel; el va înflori ca crinul şi va da rădăcini ca Libanul." " ... ei sboară
ca vulturii." "Nu este Cuvîntul Meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan
care sfărîmă stînca?"49 Putem să ne gîndim şi la Noul Testament: "Voi sînteţi
sarea pămîntului. Voi sînteţi lumina lumii." "Cum iese fulgerul şi luminează
dela o margine a cerului pînă la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa."
"Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sînteţi ca mormintele
văruite, cari, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sînt pline de
 PUTEREA PREDlCĂRII

oasele morţilor." "Dimpotrivă, ne-am arătat blînzi În mijlocul vostru, ca o

doică ce-şi creşte cu drag copiii." "Căci ce este viaţa voastră? Nu sînteţi decît
un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere."so Aceasta este doar o selecţie
aleatorie; lista ar putea fi mult mai lungă.
Mai presus de toate, Întîlnim pildele lui Isus. Cele mai cunoscute, precum
Fiul risipitor şi Samariteanul milostiv fac, parte din Înţelegerea omului
obişnuit despre creştinism. "Isus le vestea Cuvîntul prin multe pilde de felul
acesta, după cum erau ei În stare să-L priceapă. Nu le vorbea deloc fără pildă;
dar, cînd era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile" (Marcu
4:33-34). W. E. Sangster nu a exagerat deloc importanţa ilustraţii lor atunci
cînd a scris că, avînd exemplul lui Isus Înaintea noastră, "doar o combinaţie
de vanitate şi blasfemie ar putea convinge un om că acest aspect este
insignifiant".51 În plus, nu numai pildele lui Isus demonstrează imp0l1anţa
ilustrării adevărului, făcîndu-1 vizibil, ci Isus Însuşi. El este Cuvîntul lui
Dumnezeu Întrupat, imaginea vizibilă a Dumnezeului invizibil, aşa Încît cei
ce L-au văzut pe El L-au văzut pe Tatăl.
Nu ne surprinde, prin unnare, că folosirea ilustraţiilor în predici are o
lungă şi onorabilă tradiţie în cadrul istoriei Bisericii. Ele au fost folosite şi de
cei mai mari predicatori ai secolului al IV-lea şi al V-lea, precum Hrisostom,
Augustin şi Ambrozie. Una dintre caracteristicile definitorii ale predicării
medievale, scrie Charles Smyth, a fost "folosirea de exempla sau ceea ce am
numi «ilustraţii»".52 Această tradiţie a fost dezvoltată apoi În secolul al
XIII-lea de către Francesco d' Assisi, Dominic şi alţi călugări predicatori. În
acea perioadă se alcătuiau colecţii de exempla care erau puse În circulaţie
(Smyth enumeră mai bine de paisprezece) şi care constituiau echivalentul
colecţii lor moderne de ilustraţii omiletice. Ele cuprindeau istorisiri biblice,
anecdote din literatura clasică, exemple istorice, legende despre sfinţi, fabule
cu animale şi lecţii din natură. Deoarece aceste exempla erau folosite şi
pentru a transmite învăţături false, slujind ca surogate pentru predicarea
biblică serioasă, John Wycliffe şi gruparea sa, "Predicatorii sănnani", s-au
hotărît să se concentreze asupra textului Scripturii şi au pavat astfel drumul
pentru accentul pus de refonnatori pe predicarea din Biblie. Charles Smyth
încheie această parte a scurtei sale analize istorice cu "Triumful lui
Tillotson". John Tillotson a fost arhiepiscop de Canterbury din 1691 pînă în
1694. Deşi fusese crescut în tradiţie puritană, predicile sale de mai tîrziu erau
mai degrabă eseuri asupra bunătăţii morale decît predici din Evanghelie. În
propoziţii scurte şi într-un limbaj simplu, el a dezvoltat "apelul către raţiune

214
 Pregătirea predici/or

şi bun simţ, o argumentaţie atentă, cuprinzătoare, solidă, bine chibzuită,

lipsită de artificii".53 Totuşi, el pare să fi reacţionat mai degrabă împotriva
speculaţiilor, pedanteriilor şi a elaboratelor exempla din Evul Mediu, decît
împotriva puritanilor. Căci, deşi unele alegorizări puritane erau foarte
fanteziste, popularitatea alegoriei lui Bunyan, Întîmplările pelerinllilii În
călâtoria sa. atestă puternica ei influenţă spirituală; de fapt, mulţi predicatori
puritani înfăţişau viaţa creştină ca pe o călătorie periculoasă care presupune
luptă. Predicile lor erau "presărate din plin cu imagini"; într-adevăr, "puţine
predici erau lipsite de aluzii, căci în cele mai multe se găseau din belşug
imagini despre călătoria şi lupta spirituaIă".5~
Pe lîngă precedentul biblic şi tradiţia istorică, am mai putea adăuga acum
că psihologia umană sprijină şi ea practica folosirii ilustraţii lor în predici.
Noi, oamenii, percepem greu conceptele abstracte; trebuie să le convertim fie
în simboluri (ca în matematică), fie în imagini. Căci puterea imaginaţiei este
unul dintre darurile cele mai bune şi extraordinare pe care le-a primit
omemrea.

Dacă aş fi întrebat [scria profesorul Macneile Dixon] care a fost cea mai
puternică forţă care a contribuit la făurirea istoriei, probabil că m-aţi socoti
nechibzuit dacă aş răspunde, aşa cum de fapt ar trebui să răspund: metafora,
expresia figurativă. Oamenii au trăit cu ajutorul imaginaţiei; imaginaţia se
înstăpîneşte peste orice domeniu al vieţii noastre. Mintea omenească nu este,
aşa cum le place filozofilor să dea impresia, o sală de dezbateri, ci o galerie de
imagini. De jur împrejurul ei atîrnă comparaţiile noastre, conceptele noastre.
Tirania conceptului. ca de pildă, cel al universului ca maşină ... este una de care
mintea omenească nu se va debarasa nicicînd ... Metafora este esenţa religiei şi
a poeziei ... Pînă şi ştiinţa este tributară acestui aspect. 55

H. W. Beecher a aplicat acest principiu lucrării noastre de predicare. A

cincea prelegere din seria ţinută la Yale se intitulează "Puterea imaginaţiei".
EI scria: "Primul element de care va depinde în mare măsură predica ta,
pentru putere şi succes - vei fi probabil surprins să afl i aceasta - este
imaginaţia; aş spune că este cel mai important element dintre toate CÎte dau
măsura unui predicator." Prin "imaginaţie", după cum a explicat el, înţelegea
"puterea minţii de a concepe lucrurile invizibile şi de a le prezenta ca şi cînd
ar fi vizibile pentru alţii"Y'
Pavel le scria galateni lor că predicarea crucii fusese o "reprezentare
publică", înaintea ochilor lor, a lui Isus cel răstignit (Gal. 3: 1). Evident,

215
 PUTEREA PREDlCĂRII

răstignirea avusese loc cu circa douăzeci de ani înainte şi nici unul dintre
cititorii galateni ai lui Pavel nu fusese prezent acolo ca martor ocular. Totuşi,
prin proclamarea sa plastică, Pavel fusese în stare să aducă acest eveniment
din trecut în prezent, transformîndu-l într-o imagine vizuală dramatică.
Acesta este scopul fiecărei ilustraţii, de orice fel. Ea trebuie să stimuleze
imaginaţia oamenilor şi să-i ajute să vadă clar lucrurile în mintea lor.
Ilustraţiile ne ajută să trecem de la abstract la concret, de la vechi la modem,
de la nefamiliar la familiar, de la general la particular, de la vag la precis, de
la ireal la real, de la invizibil la vizibil. Potrivit unui proverb oriental citat de
J. C. Ryle, "un om elocvent este acela care transformă urechile ascultători lor
săi în ochi şi îi face să vadă lucrurile despre care vorbeşte".57
Pentru a vedea e nevoie de lumină. Iar cuvîntul "a ilustra" înseamnă a
ilumina, a arunca lumină sau a face să strălucească un obiect care altminteri
este întunecat. Din acest motiv, ilustraţiile pentru predici au fost comparate
cu ferestrele unei case. Spurgeon, în "Arta folosirii ilustraţii lor", a treia serie
de prelegeri ţinute studenţilor-Lectures to My Students [Prelegeri către
studenţii mei] - vorbeşte exclusiv despre acest subiect şi citează o zicală a
"iscusitului Thomas Fuller", istoricul anglican din secolul al XVII-lea, care
spunea: "Argumentele sînt stîlpii care susţin structura predicii, dar
comparaţiile sînt ferestrele care lasă să pătrundă lumina." Spurgeon, care
considera că această comparaţie este "nimerită şi sugestivă", continuă:

Scopul principal al ferestrelor unei case este, aşa cum spune Fuller, de a lăsa să
pătrundă lumina. Pildele, comparaţiile şi metaforele au tocmai acest rol; prin
urmare, le folosim pentru a ilustra subiectul sau, cu alte cuvinte, pentru "a-l
învălui în lumină", căci aceasta este interpretarea literală pe care dr. Johnson o
dă cuvîntului "a ilustra".

o clădire fără ferestre seamănă mai degrabă cu ,,0 temniţă decît cu o casă...
după cum un discurs fără ilustraţii este prozaic, şters şi obositor pentru
minte". De ce? continuă el. "Chiar şi copilaşii deschid larg ochii şi devin
atenţi, iar feţele lor se luminează atunci cînd le spunem o poveste ... Adesea
îşi doresc ca toată predica să fie numai din ilustraţii, precum băieţelul care îşi
dorea o tartă făcută numai din prune. "58 Dar, desigur, o tartă nu poate fi făcută
numai din prune, după cum o casă nu poate fi făcută numai din ferestre.
Trebuie să găsim calea de mijloc între o astfel de situaţie şi absenţa totală a
ferestrelor sau a prunelor. După publicarea broşurii mele Men Made New
[Oameni înnoiţi] (1966), o încercare de a prezenta expozitiv capitolele

216
 Pregătirea predici/ar

fundamentale din Romani (5-8), un prieten mi-a scris o scrisoare onestă, cum
numai prietenii Îndrăznesc să scrie. "Cartea ta, mi-a spus el, este ca o casă
fără ferestre şi ca o tartă fără prune!" Mă întreb dacă nu cumva tocmai îl
citise pe Spurgeon.
De la necesitatea de a folosi ilustraţii voi trece acum la pericolele pe care
le reprezintă ele. Este vorba în principal de două. Primul este că pot fi prea
evidente, plasîndu-se ele însele sub reflector, în loc să arunce lumină asupra
unui aspect neclar. W. E. Sangster avea dreptate atunci cînd, fiind criticat
pentru că folosea prea multe ilustraţii, a replicat: "Oamenii mei au nevoie de
felinare, John, care să le lumineze drumul."59 Aceasta este într-adevăr funcţia
practică a ilustraţiilor; nu trebuie să fie "asemenea veiozelor dichisite
dintr-un salon, ca să atragă atenţia asupra lor", ci mai degrabă asemenea
,,felinarelor de pe stradă, pe care abia le observi, dar care inundă cu lumina
lor drumul".1>U Cunoaştem cu toţii acel gen de ilustraţie care iese în evidenţă
mai mult decît trebuie. Este atît de izbitoare, Încît îţi aduci aminte de ea chiar
şi în afara contextului, la mult timp după ce ai uitat adevărul pe care avea
menirea să-I ilustreze.
AI doilea pericol legat de ilustraţii se referă mai ales la analogiile care fie
sînt aplicate incorect, fie sînt improprii. În cazul unei analogii trebuie să
arătăm lămurit care sînt punctele de similaritate pe care le sugerăm. De pildă,
cînd Isus ne-a spus să "devenim ca nişte copii", EI nu a vrut să spună că
trebuie să fim copilăroşi în toate privinţele. În nici un caz nu ne recomanda să
avem imaturitatea, obrăznicia, iresponsabilitatea, naivitatea sau ignoranţa
unui copil, ci doar "smerenia" acestuia. Aceasta înseamnă că sîntem
dependenţi de har aşa cum un copil depinde de părinţi. Există, în definitiv, şi
pasaje biblice în care ni se interzice să fim asemenea copiilor. 61 De aceea,
este întotdeauna periculos, şi adesea înşelător, să "argumentăm cu ajutorul
unei analogii totale", adică să dăm falsa impresie că dacă două obiecte sau
evenimente prezintă o analogie într-un punct, atunci ele prezintă analogii în
toate.
Ca exemplu negativ voi menţiona cazul unei prieten care şi-a început
odată predica anunţînd, cu pauza de rigoare, pentru a marca solemnitatea:
"Dumnezeul cel Atotputernic Se aseamănă pe Sine, în Sfinta Scriptură ... cu o
cloşcă." Declaraţia sa a fost primită cu un amestec de jenă şi amuzament.
Într-un anume sens, avea dreptate. Psalmistul se bucura să găsească adăpost
sub umbra "aripilor" lui Dumnezeu, iar Boaz spune despre Rut, moabita
convertită, că a venit să găsească adăpost sub "aripile" Dumnezeului lui

217
 PUTEREA PREDICĂRII

Israel. 62 Mai mult, această metaforă este vaii dată de Hristos. Atunci cînd a
plîns pentru Ierusalim, Isus a declarat că adesea a tînjit să-i strîngă pe
locuitori "aşa cum îşi strînge găina puii" (Mat. 23:37). Este o imagine
frumoasă, care înfăţişează în mod limpede grija iubitoare, tandră, protectoare
a lui Dumnezeu, printr-o imagine familiară celor care au vizitat curtea unei
ferme sau grădina din spatele casei, unde sînt ţinute găinile. Este, de
asemenea, o imagine vie, căci simţi parcă mirosul fennei, auzi cloncănitul
cloştii şi vezi puişorii care aleargă spre ea.
Atunci de unde vine sentimentul că prietenul meu şi-a început predica în
mod nepotrivit? În parte, din faptul că şi-a prezentat ilustraţia în termeni cam
pompoşi ("Dumnezeul cel Atotputernic" şi "Sfinta Scriptură"") şi într-un stil
pretenţios (pauza dramatică), în aşa fel încît ascultătorii săi au fost puşi în
situaţia de a aştepta un apogeu măreţ, iar în locul acestuia au avut parte de un
anticlimax comic, creat prin folosirea cuvîntului "cloşcă"". În al doilea rînd,
senzaţia de ridicol a fost amplificată prin faptul că nu a precizat care era
punctul analogiei. În fapt, Scriptura nu-L aseamănă pe Dumnezeul cel
Atotputernic cu o cloşcă. Este drept, Biblia compară grija Sa protectoare cu
aripile unei găini şi (din moment ce imaginea este dinamică, nu statică)
vorbeşte atît de harul lui Dumnezeu, prin prisma dorinţei Sale de a ne strînge
sub aripile Lui, cît şi despre credinţa noastră activă, din perspectiva felului în
care ne adăpostim sub ele. Aşadar, dacă prietenul meu ar fi fost mai. fidel
spiritului Bibliei şi ar fi spus ceva de felul "Dumnezeu, în dragostea Sa
minunată doreşte să ne aducă sub protecţia Sa mîntuitoare, aşa cum cloşca îşi
strînge puii sub aripă", atunci oamenii ar fi înţeles imediat şi ar fi primit
această imagine fără a avea sentimentul că este o anomalie.
lIustraţiile sînt de multe feluri. Uneori este vorba de cîteva cuvinte sau de
o expresie care alcătuiesc figuri de stil surprinzătoare şi transmit o imagine
vizuală dramatică. Putem spune că Dumnezeu "spulberă apărarea noastră"
(căci îi vedem pe oameni baricadîndu-se împotriva Sa) sau că Duhul Sfint
"sfărîmă temniţa" în care este prizonieră gîndirea noastră, aducîndu-i
adevărul (şi parcă auzim sunetele unei uşi care cedează cu greu sub loviturile
berbecului). Unii predicatori au un mare talent de a repovesti pilde şi
povestiri biblice în limbaj contemporan, în timp ce alţii se pricep să creeze ei
parabole noi, moderne. Cele mai eficiente ilustraţii însă sînt probabil
anecdotele, pe care le putem culege din istorie, din biografii celebre, din
unele situaţii curente sau chiar din propria noastră experienţă. Acestea aşază
adevărul biblic în cel mai larg context posibil, istoric, global şi personal. Prin

218
 Pregătirea predici/or

urmare, fiecare predicator ar trebui să fie mereu atent la ceea ce se întîmplă în

jurul său şi să caute în permanenţă ilustraţii. Asta nu înseamnă că citim cărţi
şi-i ascultăm pe oameni doar cu intenţia de a colecta material pentru predici.
Totuşi, -după cum scria Sangster, "întreaga natură şi întreaga viaţă ... sînt
bogate în ilustraţii. Iar atunci cînd navighezi prin viaţă şi ochii îţi slujesc de
năvod, ce lucruri interesante prinzi în plase!"fl3 Vom fi deci atenţi să notăm,
fie pe fişe, fie Într-un dosar care poate fi răsfoit cu uşurinţă, ideile care ne vin
şi cele mai bune citate din fiecare carte pe care o citim.
În această chestiune a folosirii ilustraţiilor trebuie să găsim echilibrul
Între prea multe şi prea puţine. Theodore Parker Ferris avea cîteva
recomandări excelente la acest subiect. Pe de o parte, spunea el, "o imagine
face cît zece mii de cuvinte. O predică rară nici o imagine, rară ilustraţii, va fi
eficientă doar pentru cei care, prin formaţia lor intelectuală, pot să aprecieze
abstracţiunile." Pe de altă parte, "o predică în care sînt prea multe ilustraţii
este ca o femeie Împodobită cu prea multe bijuterii, iar acestea, in loc să dea
farmec chipului, i-I ascund". Pentru că a racut altora aceste recomandări,
Ferris a fost primul care să le aplice în predică. b4
Atunci cînd încercăm să aranjăm materialul (prin structură, cuvinte şi
ilustraţii) într-o manieră care să slujească tema dominantă a textului, sîntem
gata pentru următoarea etapă.

(5) Adaugă introducerea şi Încheierea

Este esenţial să pregăteşti mai întîi conţinutul predicii. Dacă am începe cu o
introducere prestabilită sau cu o anumită încheiere, am ajunge aproape sigur
să răstălmăcim textul pentru a-I face să se potrivească acestora. Aşa că vom
începe cu partea de conţinut. Apoi îi vom adăuga un început şi un sfîrşit, o
introducere şi o încheiere. Vechii autori de retorică şi omiletică obişnuiau să
numească aceste părţi "exordium" şi "peroraţie".
Introducerea este de căpătîi şi nu ar trebui să fie nici prea lungă, nici prea
scurtă. O introducere prea lungă distrage atenţia de la predica în sine şi
reduce din impact. Greşeala care se practică însă în zilele noastre este
scurtarea drastică a introducerii, dacă nu chiar renunţarea completă la ea,
drept pentru care se trece imediat la subiect. Acest lucru nu este înţelept.
"Oamenii au o aversiune naturală faţă de începuturile bruşte. Lor le plac
abordările treptate. O locuinţă nu e prea plăcută dacă nu are un antreu sau o
Încăpere oarecare la intrare. O piesă muzicală elaborată are Întotdeauna un

219
 PUTEREA PREDICĂRII

preludiu. "1>5 Oare nu tot aşa procedează şi Dumnezeu? .,Natura însăşi ne

învaţă arta pregătirii şi a gradării", prin sosirea blîndă a amurgului sau a
zori lor. 1>6
O bună introducere atinge două scopuri. În primul rînd, stîrneşte
interesul, stimulează curiozitatea şi deschide apetitul pentru mai mult. În al
doilea rînd, prezintă tema, conducîndu-i pe ascultători către ea. Este relativ
uşor să construieşti o introducere care împlineşte una dintre cele două funcţii.
Poţi să stîrneşti interesul oamenilor dacă spui o glumă sau o povestire
impresionantă, dar dacă nu deschizi calea către subiect În mod natural,
interesul de moment se va risipi imediat. Pe de altă parte, este uşor să prezinţi
un subiect de o aşa manieră Încît să pierzi interesul oamenilor Înainte ca
măcar să fi apucat să-I cîştigi. Cel mai bine, dar şi cel mai greu, este să
prezinţi subiectul În introducere În aşa fel Încît să stîrneşti interesul şi, În
acelaşi timp, să pregăteşti minţile şi inimile oamenilor pentru mesaj.
Modul tradiţional de a Începe predica este anunţarea textului. Valoarea
unui astfel de început este evidentă. Se declară din start că acceptăm
responsabilitatea predicatorului creştin de a expune Cuvîntul lui Dumnezeu,
şi nu de a propaga propriile sale opinii. Cu toate acestea. acest început îi face
pe mulţi oameni să-şi piardă interesul; li se pare prea tradiţional, prea
ecleziastic, prea plictisitor. De aceea, cel puţin În anumite cazuri, ar fi Înţelept
să începem În funcţie de situaţie, şi cu subiectul, nu cu textul, căci atunci
Începem de la nivelul la care se află oamenii, şi nu de.acolo unde sperăm noi
că sînt. Îmi amintesc, de exemplu, că la o întîlnire a pastori lor în Guatemala,
am ţinut un seminar despre predicare, imediat după cutremurul devastator din
1976, care făcuse 23.000 de victime şi lăsase mai bine de un milion de
oameni fără locuinţe. Am întrebat cît de mulţi predicaseră despre cutremur în
duminica unnătoare şi am fost bucuros să descopăr că unii predicaseră.
Le-am fi recomandat să înceapă predica din acea duminică prin cuvintele "În
această dimineaţă textul meu se găseşte în ... ",? Nu ar fi fost mai natural să
înceapă după cum unnează: "Ne-am adunat în această dimineaţă cu inimile
pline de jale. Mulţi dintre noi au pierdut rude sau prieteni. Alţii şi-au pierdut
locuinţele şi averile. De ce îngăduie Dumnezeu astfel de dezastre? Aceasta,
este întrebarea care se află în inimile şi-n minţile tuturor. Cum mai putem
crede într-un Dumnezeu al dragostei?" Dacă apoi era anunţat şi citit textul şi
dacă avea legătură directă cu problema providenţei divine şi/sau asigurarea
privind dragostea divină, atenţia oamenilor era menţinută.

220
 Pregătirea predici/ar

Încheierile sînt mai dificile decît introduceri le. Unii predicatori par, din
principiu, incapabili să ducă ceva la bun sfîrşit, ca să nu mai vorbim de
predici. Ajung să se comporte asemenea unor avioane fără instrumente de
zbor, Într-o zi cu ceaţă, care se rotesc mereu, incapabile să aterizeze. Predicile
lor .,ilustrează fără doar şi poate condiţia tragică a lipsei de SCOp".67 Alţii se
opresc prea brusc. Predicile lor sînt asemenea unei piese muzicale lipsite de
Încheiere. asemenea muzicii care nu are nici crescendo, nici apogeu.
Încheierea nu trebuie să fie pur şi simplu o recapitulare. Desigur,
recapitularea este importantă, iar memoria oamenilor trebuie să fie stimulată.
Apostolilor nu le era teamă de repetiţii judicioase . .,Mie nu-mi este greu să vă
scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos", spunea Pavel. Petru
era de aceeaşi părere: "De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de
lucrurile acestea, măcar că le ştiţi ... Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi
În cortul acesta, să vă ţin treji aducîndu-vă aminte."bx Un predicator mai
recent a descris metoda sa de predicare În aceşti termeni: "Mai Întîi le spun
ceea ce urmează să le spun. Apoi, le spun ceea ce trebuie să le spun. La urmă,
le spun ceea ce le-am spus." Astfel, oamenilor li se spune acelaşi mesaj de
trei ori, ceea ce este extraordinar, mai ales dacă vorbitorul poate să-şi
deghizeze repetiţiile spunînd acelaşi lucru În cuvinte diferite. Cum altfel
putem fixa un adevăr În minţile oamenilor dacă nu (cum spunea Luther)
"trÎmbiţÎndu-1 continuu atunci cînd le vorbim"? Unii dulgheri Îndemînatici
pot bate un cui cu o singură lovitură puternică; cei mai mulţi consideră Însă
că este mai Înţelept să-I bată treptat, din cîteva lovituri. Similar, adevărul
trebuie să fie fixat prin lovituri repetate.
a Încheiere bună Însă merge dincolo de recapitulare, la aplicaţia
personală. Nu toate aplicaţiile ar trebui lăsate la sfîrşit. căci textul trebuie
să-şi găsească aplicaţii pe măsură ce-I prezentăm. Cu toate acestea, este o
greşeală să dezvăluim prea devreme concluzia la care vrem să ajungem. Dacă
facem aşa, oamenii vor pierde sentimentul că aşteaptă ceva. Este mai bine să
păstrăm Întotdeauna ceva În mînecă. Atunci putem păstra pentru final acea
convingere care, prin puterea Duhului Sfînt, Îi va determina pe oameni să
treacă la acţiune.
Acest element era esenţial În Înţelegerea clasică despre discursul public.
Cicero spunea În Oratorul că .,un om elocvent trebuie să vorbească În a:; a fel
Încît să educe (docere), să Încînte (defectare) şi să convingă (flecterc sau
movere)". Augustin a citat declaraţia lui Cicero şi a aplicat-o la
responsabilitatea predicatorilor creştini de a educa mintea, de a delecta, de a

221
 PUTEREA PREDlCĂRII

inspira sentimente şi de a mişca voinţa. "Căci, a continuat el, a învăţa pe alţii

este o necesitate, a fi plăcuţi este o bucurie, a-i convinge este o victorie."6Y
Teoria modernă a comunicării este de acord în această privinţă. "Atunci Cînd
învăţăm să ne exprimăm scopurile în termenii reacţiilor precise pe care le
aşteptăm din partea celor care primesc mesajul nostru, am făcut primul pas
către comunicarea eficientă şi eficace."?O Atunci cînd predica a ajuns la
sfîrşit, ne putem aştepta ca oamenii să o înţeleagă, să-şi aducă aminte şi să se
bucure de ea şi, de asemenea, să facă ceva tocmai pentru că au fost motivaţi.
"Dacă nu există o chemare practică la acţiune, nu se poate vorbi de
predică."71
Pentru autorii biblici era limpede că acesta era scopul învăţăturilor lor.
Ezechiel a fost numit "păzitor peste casa lui Israel" pentru a-i avertiza cu
privire la judecata lui Dumnezeu şi pentru a-i chema la pocăinţă. Marea
durere a lucrării sale profetice era că oamenii refuzau să acţioneze la
cuvintele sale. Dumnezeu i-a spus: ,.Iată că tu eşti pentru ei ca un cîntăreţ
plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la cîntare pe coarde. Ei îţi ascultă
cuvintele, dar nu le împlinesc deloc" (Ezec. 33:30-33). Ascultarea unei
predici şi ascultarea unui concert ar trebui să fie însă două experienţe diferite,
căci de muzică trebuie să te bucuri, iar de Scriptură trebuie să asculţi.
Apostolii din Noul Testament arată lămurit că "adevărul" aduce cu el cerinţe
morale: trebuie să fie ,,înfăptuit", nu numai auzit, să i se dea supunere, nu
doar să fie crezut. 72 Chiar Isus le spusese: "Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de
voi, dacă le faceţi" (Ioan 13: 17). Iacov a exprimat aceeaşi necesitate atunci
cînd şi-a îndemnat cititorii să fie "împlinitori ai Cuvîntului, nu numai
ascultători" (lac. 1:22-25).
Marii predicatori din istoria Bisericii au împărtăşit toţi această
convingere. Puritanii au fost un exemplu remarcabil. "Caracteristica esenţială
a predicării evlavioase însemna că fiecare predică trebuia să-şi aibă «folosul»
ei sau aplicaţia", mai ales în privinţa "convertirii sufletelor şi aducerea lor pe
calea sfinţeniei".73 Mi s-a spus (deşi nu am găsit această expresie nicăieri în
scrierile lor) că obişnuiau să vorbească despre necesitatea de "a predica pînă
răzbeşti către inima cuiva". În mod cert nu pot fi acuzaţi că fac abstracţie de
intelect, deoarece ţineau sistematic predici doctrinare. Totuşi, ei doreau ca
mesajul să treacă de la intelect la inimă, adică spre centrul decizional al
personalităţii omeneşti. În mod similar, John Wesley ne oferă în Jurnalul său
o sumedenie de dovezi ale faptului că el făcea distincţia între "adresarea către
intelect" şi "adresarea către inimă" şi că se aştepta ca predicarea lui să atingă

222
 Pregătirea predici/or

inima. "Nu am observat pe nimeni rănit, nimic altceva decît o atenţie cal mă.
rece." "Nu pot să-mi deschid drum către inimile oamenilor din Perth." Şi tot
el: .,Am prezentat o aplicaţie clară pentru inimile tuturor celor prezenţi:· 74
Campbell Morgan prefera să vorbească despre voinţă: "Predicatorul nu
cere congregaţiei doar să discute o situaţie şi să considere o anumită
propunere sau să dea atenţie unei teorii. Scopul nostru este să luăm cu asalt
citadela voinţei şi să punem stăpînire pe ea pentru Hristos... Prin
evanghelizare sau prin altfel de învăţături, nu are importanţă. Chemarea pe
care le-o adresăm este lucrul suprem."75
Evident, cetăţile nu pot fi luate fără folosirea violenţei. Acelaşi prilll:ipiu
se aplică şi inimilor sau voinţei umane. "Dacă o inimă împietrită trebuie să
fie zdrobită, atunci aceasta se face cu lovituri."7/) În acelaşi spirit, dr. Paul
White, celebrul australian care a lucrat ca doctor în jungla din Tanzania,
povesteşte în autobiografia sa concepţia lui despre secretele succesului unui
autor sau predicator în faţa publicului: "pune mîna pe ei, ţine-i bine, nu-i
scăpa, ra-i să se simtă bine şi loveşte-i tare! La ultima parte is se mai spune şi
linia de 10vire,'"77
Tocmai aici mulţi dintre noi sîntem slabi. Nu ne-am simţi bine să folosim
metaforele "a lua cu asalt'" şi "a lovi". Ni se par prea violente, prea belicoase
pentru starea noastră de spirit. Nu avem nici dreptul şi nici nu dorim, spunem
noi, să invadăm spaţiul privat religios al cuiva. În plus, ne este teamă de
sentimentalism. În consecinţă, folosim amvonul pentru a citi mici eseuri
inofensive şi rareori facem presiuni asupra unui punct în care este nevoie de o
decizie. R. W. Dale a dat uneia dintre secţiunile primei sale Prelegeri Yale
titlul "Predici fără scop". EI povesteşte cum în timpul unui concediu de vară a
ascultat un predicator a cărui exegeză era bine pusă la punct, academică,
plină de gînduri ingenioase şi originale, cu ilustraţii admirabile. "Dar se pare
că predicatorului nu i-a trecut nicidecum prin minte că era ascultat de
cineva ... Nu-mi puteam da seama ce adevăr vrea să lămurească sau ce datorie
neglijată dorea să dăm la o parte ... " Dale i-a spus ulterior că i-ar prinde tare
bine "să ţină douăzeci sau treizeci de discursuri la campaniile
locale" - discursuri politice despre cele mai controversate probleme ale
zilei.

Domnilor, adevărata noastră chemare este de "a cîştiga votul şi a aprinde zelul"
congregaţiilor noastre [a continuat Dale]. Dacă vrem să avem succes, trebuie să
avem o activitate intelectuală viguroasă, dar ea trebuie să fie călăuzită de
intenţia clară de a ajunge la un rezultat clar... Dacă nu avem un scop În

223
 PUTEREA PREDICĂRII

predicarea noastră, vom ajunge să predicăm fără nici un scop. Arhiepiscopul

Whately spunea despre un oarecare predicator că "ţintea Înspre nicăieri şi
culmea că nimerea". 7~

Dale l-a comparat pe predicator cu un politician angajat Într-o dezbatere,

În căutare de voturi, alţii l-au comparat cu un avocat într-o sală de tribunal,
pledînd în faţa judecătorului şi a juriului şi aşteptînd cu încredere un verdict
favorabil. O altă imagine îl aseamănă cu un pescar care prin predicarea sa
este hotărît să "prindă oameni" (Luca 5: 10). Predicatorul refuză să fie
asemenea pescarului amator care, Întrebat odată dacă a prins ceva, a
mărturisit că nu a prins nici un peşte, dar că totuşi crede că "a influenţat"
foarte mulţi În bine. John Wilkins, episcop de Chester în secolul al XVII-lea,
a exprimat acest aspect În mod admirabil:

Scopul suprem al unui Orator este să cOl/l'ingă ... Şi, prin unnare, acel Predica-
tor care în discursurile sale nu face decît să vorbească amplu, folosind noţiuni
generale, fără a se Îndrepta spre un anume punct. care nu cutează să silească pe
ascultătorii săi Întru credinţa sau i'implinirea unui adevăr sau a unei datorii,
este ca Pescarul nechibzuit care îşi Întinde mrejele În văzduhul gol, unde nu
poate aştepta izbîndă la strădaniile şi caznele sale. 7'1

Probabil cea mai surprinzătoare metaforă folosită de o serie de autori cu

scopul de a ilustra ţinta serioasă pe care trebuie s-o urmărim în aplicaţiile
predicii este cea a tragerii la ţintă, mai ales la vînătoare sau la tir. Din
remarcile episcopului J. C. Ryle despre predicile lui George Whitefield,
aflăm că acestea nu erau ca "salvele de dimineaţă şi de seară de la
Portsmouth, un fel de trageri obişnuite ... care nu mai deranjau pe nimeni".
Dimpotrivă: "Erau viaţă şi foc. Nu puteai să te fofilezi de ele ... Era în ele o
violenţă sfintă care îţi capta atenţia într-un mod năprasnic. "xo
Cel care a dezvoltat această analogie cel mai sugestiva fost Henry Ward
Beecher, chiar În prima sa Prelegere Yale (1872). El compara predicarea sa
de la început cu escapadele sale vînătoreşti din vremea copilăriei:

Obişnuiam să mă duc la vînătoarede unul singur şi mă pricepeam tare bine să

trag cu puşca; şi păsărilor le plăcea la fel de mult, căci niciodată nu trăgeam În
ele şi nu le răneam. Trăgeam cu puşca exact cum predică astăzi mulţi oameni pe
care am avut ocazia să-i unnăresc. O Încărcam şi poe! - ieşea niţeluş fum. se
auzea o bubuitură, dar nu cădea nimic; şi tot aşa, la nesfîrşit. xl

224
 Pregătirea predici/or

Dar, aşa cum avea să spună

într-o prelegere ulterioară, "o predică nu este ca o
petardă chinezească pe care o aprinzi pentru bubuitura pe care o face. Ea este
o armă puternică şi la fiecare descărcare ar trebui să vezi cum cade vînatul.
Puterea se iroseşte în van dacă nu ocheşti nimic:- x2

Şase
ani mai tîrziu, Prelegerile Yale au fost ţinute de R. W. Dale din
Birmingham (1829-1895) şi au cuprins acest fragment:

Domnul 8eecher spunea că în complexa parte doctrinară a predici lor lui Jona-
than Edwards, marele predicator nu făcea decît să-şi aranjeze armele în poziţie
de tragere, dar că în "aplicaţie'" deschidea focul asupra duşmanului. Mă tem
însă că multora dintre noi ne ia atît de mult timp să ne aşezăm armele "În
poziţie de tragere", încît trebuie să tenninăm fără a apuca să mai tragem vreun
foc. X3

Aşa cum a declarat James Black: "misiunea voastră este trageţi din plin la
ţintă'", după care a adăugat: "deci, domnilor, foc continuu, dar fără artificii!,"X4
Poate că unora dintre cititori această metaforă a tragerii la ţintă li se pare
nepotrivită, chiar jignitoare, deoarece imaginea este violentă şi distructivă.
Totuşi, analogia are intenţia de a ilustra scopul predicatorului (lovirea ţintei),
şi nu mijloacele sale de a ajunge la împlinirea lui (provocarea unei morţi
violente). Scopul metaforei lui Isus despre pescuit avea un scop similar.
Indiferent dacă ne comparăm lucrarea cu pescuitul sau cu trasul la ţintă, este
necesar să avem în minte acelaşi lucru esenţial: trebuie să aşteptăm
rezultatele cu încredere, în speţă "prinderea" sau "capturarea" oamenilor
pentru Hristos.
Spurgeon, aşa cum ne-am aştepta, a înfrumuseţat metafora şi mai mult,
animînd-o prin agerimea şi înţelepciunea sa.

Nu e de folos să tragi spre cer [spunea el], cînd ţinta ta este să străpungi inimile
oamenilor. Alţii şi-au etalat atît de des măiestria în agitarea sabiei, că nu mai
este cazul să o faci şi tu. Sarcina ta este să convingi profund inima şi conştiinţa.
Ţinteşte chiar în centrul vrăjmaşului. Ţinteşte ca să ai înrîurire... înrîurire
asupra conştiinţei şi asupra inimii. Unii predicatori îmi aduc aminte de faimoşii
jongleri chinezi care nu cu mult timp în urmă erau lăudaţi pe toate drumurile.
Unul dintre ei stătea lipit de perete, iar alţii aruncau cu cuţite în el. Un cuţit
zbura chiar deasupra capului, altul taman lîngă ureche, în timp ce la subsuoară
şi între degete se înfigeau zbîrnîind alte arme mortale. Minunată artă şi aceasta

225
 PUTEREA PREDICĂRIJ

de a fi în stare să loveşti la mustaţă şi niciodată să nu nimereşti! Cît de mulţi

dintre noi nu avem această grozavă pricepere de a rata ţinta!x5

Acum este momentul să ne întoarcem de la metafore la realitate. Ce

sperăm de fapt să realizăm prin predicile noastre? "Ştiu ce vreau să le spun
oamenilor mei, mi-a spus odată un preot episcopalian din Florida, dar nu ştiu
ce vreau să fac cu acest mesaj." Totuşi, trebuie să ne definim obiectivul, căci
altminteri încheierea fiecărei predici va fi un anticlimax penibil. O cale de a
rezuma altemativele este prezentată în cele patru scopuri ale Scripturii, şi
anume că este "de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire" (2 Tim. 3:) 6). Dar acest scop este prea general.
Scopul lui Charles Simeon era mai precis şi, prin prisma acestuia, voia să-i
fie judecată şi lucrarea Horae Homileticae (2.536 de schiţe de predici în
douăzeci şi unu de volume): reuşesc ele oare "să-1 smerească pe păcătos, să-L
înalţe pe Mîntuitor şi să conducă la sfinţire"?K6
Aplicaţia precisă a predicilor noastre depinde însă de două variabile, şi
anume de caracterul textului nostru şi de profilul congregaţiei. Cît despre
text, am meditat pînă ce am surprins gîndul central sau tema. Acesta trebuie
apoi să fie accentuat pînă ce oamenii simt impactul lui şi pleacă hotărîţi să
acţioneze pe baza lui. Textul nostru cheamă la pocăinţă sau stimulează
credinţa? Evocă închinarea, cere ascultare, motivează la evanghelizare sau la
slujire? Textul însuşi determină răspunsul pe care îl dorim noi.
În privinţa congregaţiei, am subliniat deja nevoia de a-i cunoaşte atît pe
oameni, cît şi starea lor spirituală. Richard 8emard în The Fait~fitll
Shepheard [Păstorul credincios] (1607) remarcă faptul că "un leac nu vindecă
doar prin faptul că îl cunoşti ... doar dacă este pus pe rană poate să facă bine"
şi enumeră cîteva aplicaţii pe care predicatorul trebuie să le aibă în vedere:

Învaţă-i pe ignoranţi, întăreşte-i in învăţătură pe cei care deja înţeleg,

recuperează-i pe vicioşi, încurajează-i pe virtuoşi, convinge-i pe cei cu
convingeri eronate, întăreşte-i pe cei slabi, readu-i pe cei căzuţi, dă siguranţă
celor care se îndoiesc, hrăneşte-i cu lapte şi cu bucate tari întruna, la timp şi ne
la timpY

Singurul mod prin care putem face aceasta este să folosim imaginaţia pe
care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Am studiat textul. Acum încercăm să ne
închipuim congregaţia şi să facem legătura între cele două. Printre ei se află
sărmana Lucy, care şi-a pierdut soţul şi trece printr-o pierdere extremă şi prin

226
 Pregătirea predici/or

criza adusă de singurătate:

ce trebuie să-i spună textul? Sau lui Florence,
rămasă necăsătorită, care nu şi-a acceptat niciodată condiţia de celibatară.
Lui Alan, care simte povara noilor responsabilităţi pe care le presupune
promovarea în funcţie. Lui John şi Mary, care tocmai s-au căsătorit şi îşi
întemeiază căminul lor. Sau studenţilor în perspectiva examenelor de licenţă,
care se întreabă ce carieră vor urma. Sau lui Toma, cel plin de îndoieli, lui
Agripa, care "aproape că este convins", sau lui Pavel, care tocmai s-a întors
la Hristos? Este bine să lăsăm ca mintea să mediteze asupra familiei lărgite,
biserica, şi să-I cerem în rugăciune lui Dumnezeu să ne dea un mesaj pentru
fiecare dintre ei, din textul nostru.
Iată în continuare încheierea unei predici de evanghelizare ţinute de
George Whitefield despre Împărăţia lui Dumnezeu:

Ştiu că mulţi dintre voi veniţi aici din curiozitate: chiar dacă aţi venit să vedeţi
adunarea, dacă veniţi la Isus Hristos, Hristos vă acceptă. Sînt printre voi soldaţi
care înjură şi suduie? Vreţi să veniţi la Hristos, să vă înrolaţi sub drapelul
iubitului Răscumpărător? Toţi sînteţi bineveniţi la Hristos. Sînt aici fetiţe şi
băieţei? Veniţi la Hristos şi El va face ca Împărăţia Lui să prindă chip în voi ...
voi cei care sînteţi în vîrstă şi cu capul albit, veniţi la Hristos şi veţi fi regi şi
preoţi ai Dumnezeului vostru ... Dacă sînt unii doritori de onoruri: vrei o
coroană, un sceptru? Vino la Hristos şi Hristos Isus Domnul îţi va da o
împărăţie pe care nici un om nu ţi-o va putea lua. 88

Pentru a avea un exemplu modem, de data aceasta mai degrabă etic decît
evanghelistic, putem apela la următoarea întîmplare. Un tînăr a fost invitat să
predice despre a şaptea poruncă: "Să nu comiţi adulter." Predica lui a fost
biblică, îndrăzneaţă, directă şi practică; la sfirşit, a încheiat cu următoarele
patru aplicaţii: pentru tinerii necăsătoriţi (ţineţi-vă curaţi pentru viitorul
vostru partener şi învăţaţi-vă să fiţi necruţători cu păcatul atunci cînd se
apropie), pentru oamenii care trăiesc în relaţii adultere (hotărîţi-vă să rupeţi
legăturile, în ciuda durerii), pentru oamenii căsătoriţi (zidiţi o căsnicie
trainică şi fiţi o pildă pentru mulţi tineri care vin din familii destrămate şi nu
au nici un model) şi pentru biserica locală (aveţi curajul să-i abordaţi şi să-i
disciplinaţi pe cei care încalcă porunca, în ascultare de învăţătura lui Isus din
Matei 18:15-17).!!9
Trebuie să fim conştienţi şi de faptul că oamenii ascultă predicile prin
diferite "filtre". Unii vor fi receptivi la mesajul nostru. Alţii vor fi
împotrivitori, deoarece consideră că este o ameninţare faţă de perspectiva lor

227
 PUTEREA PREDICĂRII

asupra lumii sau a culturii. faţă de unitatea familială, imaginea de sine sau
modul de viaţă păcătos, stilul propriu de viaţă. Dacă sîntem sensibili la aceste
categorii, vom putea apela în concluzie la "persuasiune", un element care
caracterizează predicarea apostolilor. Am putea încerca să-i convingem prin
argumente (anticipînd şi răspunzînd obiecţiilor oamenilor) sau admonestare
(avertizîndu-i despre consecinţele neascultării), ori printr-o convingere
indirectă (stîrnind mai întîi un verdict moral în ei şi întorcîndu-I împotriva
lor, aşa cum a racut Natan cu David). sau printr-o pledoarie (folosind
presiunea blîndă a dragostei lui Dumnezeu).
Apoi, la încheierea predici lor, este bine să-i invităm pe oameni să se
roage. Deşi tradiţia anglicană cere ca asistenţa să se ridice în picioare atunci
cînd se rosteşte o formulă consacrată de laudă către Dumnezeu, după mai
multe predici la rînd acest lucru este nepotrivit şi este mai bine să ne rugăm.
Uneori ne vom ruga cu glas tare, în mod spontan, căutînd să exprimăm
răspunsul congregaţiei faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu. Alteori este mai
înţelept să-i îndemnăm pe oameni să se roage în tăcere, căci Duhul Sfint ar
putea determina reacţii diferite în inimile lor, pe care o singură rugăciune nu
le poate exprima pe deplin. Aşadar, de ce nu am păstra un moment de tăcere
înaintea lui Dumnezeu, pentru a lăsa ca Duhul Sfint să cristalizeze în fiecare
persoană o reacţie şi o hotărîre personală?
De îndată ce am adăugat predicii introducerea şi încheierea, ajungem la
faza finală a pregătirii.

(6) Aşterne mesajul În scris şi roagă-te pentru el

Se pune acum întrebarea dacă să scriem predica în întregime. Din moment ce
Dumnezeu ne-a racut diferiţi şi ne-a dăruit personalităţi şi talente distincte,
nu există o regulă fixă pentru toată lumea. Cu toate acestea, se pare că s-a
ajuns la un consens că ar trebui să evităm cele două extreme: improvizaţia
totală, pe de o parte, şi robia faţă de materialul scris, pe de alta. Predicile
spontane reuşite sînt foarte rare. Prea puţini oameni sînt gînditori atît de
străluciţi şi vorbitori atît de concişi încît să se exprime cu mare luciditate rară
o pregătire scrisă prealabilă. Marea majoritate şi-ar pierde firul şi ar ajunge,
după cum spunea Hensley Henson, "genul de predicator atît de familiar în
lumea religioasă, dar atît de respingător şi dezgustător pentru conştiinţa şi
sentimentele mele, încît a fost considerat pe bună dreptate nimic altceva decît
un palavragiu care toarnă braşoave".9o Cineva care a încercat aceasta şi a

228
 Pregâtirea predici/or

eşuat lamentabil a fost personajul lui George Eliot, Rev. Amos Barton, noul
preot evanghelic din satul Shepperton. Un fermier local, dl. Hackit. n-a fost
deloc incintat de strădaniile sale:

Preotul nostru ... ţine predici bune atunci cînd le pune în scris. Dar cînd încearcă
să prt:dice făr' de cărţi, bate cîmpii şi nu se ţine de text; din cînd în cînd se
poticneşte şi se împleticeşte ca o oaie care a căzut şi nu-şi poate reveni pe
picioare.'JI

Fără indoială că ar ti procedat mai bine dacă ar fi ascultat sfatul pe care

Charles Simeon îl dă studenţilor, de a nu predica pe nepregătite decit dacă au
predicat mai întii 300-400 de predici scrise şi au o experienţă În predicare de
trei-patru ani.'J2
Extrema opusă este să citeşti de pe foi cuvint cu cuvînt. Deşi nu mai are
trecere În perioada noastră, trebuie să recunoaştem că binecuvîntarea lui
Dumnezeu a fost peste unii care au predicat astfel, ca de pildă peste Jonathan
Edwards. Sănătatea Îi era şubredă, vocea fără vlagă şi gesturile şterse. Cît
despre predicare, "îşi scria predici le; şi cu un scris atît de mărunt şi
indescifrabil, Încît puteau fi citite numai dacă erau aduse pînă sub nas,
aproape de ochi. «Îşi lua notiţele cu el, la amvon, şi citea în genere ceea ce
scrisese. Totuşi, nu era legat de ele.»"9)
Pentru noi, astăzi, dacă predicarea spontană este lipsită de precizie,
citirea de pe foi este lipsită de sentimentul comunicării directe. Generaţia
noastră cere o relaţie directă între predicator şi congregaţie şi un contact
vizual permanent. Ea preţuieşte predicatori ca Dick Sheppard, vicarul pacifist
de la St. Martin-in-the-Fields între 1914-1926, care "întotdeauna vorbea unei
persoane" şi "nu trimitea pur şi simplu cuvintele în spaţiul cosmic".94
Se pare că există un singur mod de a combina precizia limbajului cu
spontaneitatea oratorică: putem să scriem predica în bibliotecă, fără însă a o
citi de la amvon. Scrisul este o deprindere esenţială. Mai întîi, ne obligă să
gîndim coerent. Predicatorii locvace pot disimula o gîndire şleampătă
printr-un discurs abil: este mai dificil să scapi dacă trebuie să-ţi aştemi
mesajul pe hîrtie. De fapt, este imposibil, dacă vrei să-ţi păstrezi integritatea.
În al doilea rînd, scrisul ne ajută să nu cădem mereu în aceleaşi clişee; ne
provoacă să dezvoltăm noi moduri de a exprima nişte adevăruri vechi.
Deci ar fi Înţelept să scriem predica în întregime. Dar ce vom face cu
manuscrisul'? Nu se recomandă memorarea lui şi renunţarea la hîrtii, astfel
încît, atunci cînd sîntem la amvon, să citim de fapt din mintea noastră. Munca
 PUTEREA PREDlCĂRII

pe care o presupune o astfel de prezentare este enonnă, riscul de a uita

anumite rînduri este considerabil, iar energia mentală implicată este atît de
mare, Încît predicatorul trebuie să se concentreze asupra textului memorat În
loc să se concentreze asupra mesajului şi a congregaţiei.
Un al doilea mod este de a lua manuscrisul cu noi la amvon. Însă nu
pentru a citi din el. Un exemplu de acest fel este Joseph Pilmore
( 1734-1825), care a fost numit predicator itinerant laic de către John Wesley
şi apoi ordinat În Biserica Americană Episcopaliană de către episcopul
Seabury. Pilmore şi-a păstrat fervoarea evanghelică şi atunci cînd a devenit
rector la Christ Church din New York şi apoi la St. Paul's Church din Phila-
delphia. Un membru al congregaţiei a scris despre el:

Îşi scria predicile, iar... manuscrisul era întotdeauna înaintea lui. Începea prin a
citi; ba chiar citea cu mare atenţie şi cu puţină patimă; dar apoi începea să se
încălzească şi vedeai cum ochii i se aprind, muşchii feţei încep să se mişte tot
mai tare, pînă cînd, în cele din unnă. sufletul parcă-i lua foc şi apoi dădea
năvală spontan, ca şuvoiul năprasnic al unei cascade. Atunci singura
intrebuinţare pe care o mai dădea manuscrisului era să-I facă sul, să-I ia în mînă
şi să-I agite energic către ascultători. 95

A treia şi
cea mai bună variantă este să reducem manuscrisul la nişte
notiţe şi să le luăm
cu noi la amvon. Este extraordinar modul în care, dacă
ne-am pregătit cu atenţie, am scris predica şi ne-am rugat pentru ea,
conţinutul ei ne vine cu uşurinţă în minte atunci cînd predicăm; în acelaşi
timp, avem o anumită libertate de a ne îndepărta de notiţe şi de a elabora pe
marginea lor. Profesorul James Stewart, el însuşi un predicator excepţional,
mi-a spus că aceasta a fost metoda folosită de el. "Am încercat întotdeauna să
scriu cel puţin predica de dimineaţă în întregime, declara el, iar duminica
dimineaţă o rezumam într-o pagină sau chiar două, pe care le luam cu mine la
biserică ...96
După transpunerea predicii în scris urmează rugăciunea. Desigur, ne-am
rugat înainte de pregătire şi am încercat să continuăm de-a lungul pregătirii
într-o atitudin~ de rugăciune. Dar acum cînd predica este terminată şi scrisă,
trebuie să ne rugăm din nou pentru ea. Cel mai bun moment de a face aceasta
este în jumătatea de oră înainte de a pleca spre biserică, duminica.
Doar pe genunchi, înaintea Domnului, putem face ca mesajul acesta să
devină parte din noi, să-I asimilăm şi să-I reasimilăm pînă cînd el este cel care
ne asimilează pe noi. Apoi, cînd îl predicăm, nu va veni nici din notiţe, nici
 Pregătirea predici/or

din memorie, ci din profunzimile convingerii noastre personale, ca o expresie

autentică a inimii noastre. Aşadar, scria Baxter, "un slujitor ar trebui să se
preocupe cu mare grijă de inima sa înainte de a merge înaintea
congregaţiei".97 "Predica să fie din inimă", pleda Cotton Mather, vrînd prin
aceasta să accentueze nu lipsa de pregătire, ci următorul îndemn: "Fă ca
inima să-ţi fie atinsă de ceea ce ai pregătit."9R Fiecare predicator cunoaşte
diferenţa dintre o predică greoaie, care se tîrăşte de-a lungul pistei de lansare
ca un jumbo jet ce nu reuşeşte nicicum să decoleze, şi predici care, "precum
pasărea, au sentimentul direcţiei şi dau cu uşurinţă din aripi".9lJ Modul în care
va arăta predica noastră depinde de cum ne rugăm înainte. Trebuie să ne
rugăm pînă ce textul capătă prospeţime, pînă cînd vedem slava ţîşnind din el
şi focul arzînd în inimile noastre, pînă cînd începem să cunoaştem puterea
explozivă a Cuvîntului lui Dumnezeu în noi.
Profeţii şi înţelepţii vorbeau despre aceasta în vechime: "Dacă zic: «Nu
voi mai pomeni de EI şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!»", spunea Ieremia,
"iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-I
opresc, dar nu pot." "Mîngîietorul" mai tînăr al lui Iov, Elihu, mînios pentru
că primii trei vorbitori nu găsiseră un răspuns la situaţia lui Iov, a avut o
experienţă similară: "Căci sînt plin de cuvinte, îmi dă ghes duhul înlăuntrul
meu; lăuntrul meu este ca un vin care n-are pe unde să iasă, ca nişte burdufuri
noi, gata să plesnească. Voi vorbi, deci, ca să răsuflu în voie ... " Apoi îl
întîlnim pe psalmistul care era oprimat de cei răi din jurul lui: "Îmi ardea
inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia."'oo Mesajul lui Dumnezeu în noi ar
trebui să fie ca un foc şi ca un vin care fermentează şi spumegă. Presiunea
începe să crească în noi, pînă ce simţim că nu-l mai putem ţine închis. Abia
atunci sîntem gata să predicăm.
Întregul proces al pregătirii predicii, de la început pînă la sfîrşit, a fost
rezumat în mod admirabil de predicatorul american de culoare care a spus:
.,Întîi şi-ntîi citesc pîn' ce simt că-s plin, apoi mă gîndesc pîn' ce totu-i clar,
ş-apoi mă rog pîn' ce simt că-s în clocot, iar apoi îi dau drumul."

Post-scriptum
Dacă procesul pregătirii predicii este atît de complex, am fost uneori întrebat
de candidaţii la ordinare şi de tinerii predicatori cît durează pregătirea unei
singure predici. Întotdeauna întrebarea aceasta m-a nedumerit, deoarece mi-e
imposibil să dau un răspuns tranşant. Probabil că cel mai bun răspuns ar fi "o
 PUTEREA PREDlCĂRII

viaţă", deoarece fiecare predică este, Într-un anume fel, o decantare a ceea ce
ai Învăţat pînă atunci; este o reflectare a ceea ce ai devenit În decursul anilor.
Este greu să calculezi timpul în sine, pentru că nu poţi şti cu precizie cînd a
Început procesul. Să includem şi timpul pe care l-am petrecut citind
infonnaţii de context? De asemenea, după ce ai studiat şi te-ai pregătit timp
de cîţiva ani, nu mai găseşti versete sau pasaje pe care să nu le fi citit şi
asupra cărora să nu fi meditat: abordezi textele cu un fond de idei pe care
le-ai acumulat deja. Dacă aş fi totuşi somat să spun de cît timp este nevoie din
momentul în care alegi textul pînă În momentul în care predica este pusă în
fonnă scrisă, aş spune că Începătorii vor avea nevoie de 10-12 ore
("douăsprezece ore de lucru pentru o predică este o regulă generală bună",
spunea BonhoetTer) 101 şi că predicatorii experimentaţi vor reduce acest timp
la probabil mai puţin de jumătate. O regulă generală validată de experienţă
este că ai nevoie de cel puţin o oră de pregătire pentru fiecare cinci minute
predicate.
 Pregătirea predici/or

Note

1. Spurgeon, Lee/llre.\", Seria II, p. 4

~ Jowett, p. 113-114.
3. Din tratatul său On Preuching, În Bainton, EraSIIlIIS. p. 323.
·t Oxford University Press.
5. S.P.C.K., 1969.
h. The Calendar ulld Lessolls for the Church Yem: p. 7.
7 Morris. p. 143.
x. Stewan, Herald\', p. 110-111.
9. Ford, MinistrI", p. 210.
10. Morgan, Preaching, p. 50.
II. Stalker, p. 166.
I~. Tizard, p. 71.
I.~. Luccock, p. 205.
14. Bosanquet. p. 110.
IS. Spurgeon. Lectllres. Seria 1, p. 42.
1h. Spurgeon. AII-Rotind Mini.w:\". p. 124.
17. Hirsch, p. 1.
IX. Dale,p.91.
19. Această relatare este preluată dintr-o comunicare personală datată 7 decembrie 1979.
~o. Carus, p. 717.
~ 1. Simeon, Horae, p. vi, vii. Sublinierile cu italice şi majuscule Îi aparţin lui Simeon.
22. Ibid., VoI. XXI.
23. Hopkins, p. 59.
14. Baxter, Reformed Pastor, p. 160.
15. Jowett, p. 133.
26. Piu-Watson, p. 65.
:n. Mitchell, 81ack Preachillg. p. 175.
~!i. Smyth, The ArI, p. 27.
29. Gillet. p. 12 .
.'0. Sangster, The Crt?/i. p. 90.
31. Smyth, The ArI, p. 177 .
.'2. Nicoll. p. 245, 249.
33. Spurgeon, Lectures, Seria 1, p. 88-89 .
.'·t Smyth, Ilie ArI, p. 19-54 .
.i'i l/Jid .. p. 22.
36. Sangstcr. rIIe CI"l{/i, p. 53-94 .
.n. Luccock. p. 134-147.
3X. The GllnrdialJ Week(l', 29 ianuarie 1978.
39. Gowers, p. 1.
40. Amold. În Gowers, p 3.
41. Swift. În GO\vcrs, p. 119.
41. Gowcrs, p. 47.
43. Grubb p. 153, 155.
 PUTEREA PREDICĂRII

44. Leacock, p. 109.

45. Lewis, C. S., SUldies, p. 6-7.
46. Lewis, W. H., LeTters, p. 271.
47. Muggeridge, Chronicles, The Green Stick, p. 171.
48. Smyth, GarbeTt, p. 172.
49. Ps. 103: 13; Ps. 1:4; Os. 14:5; Is. 40:31; ler. 23:29.
50. Mat. 5:13-14; Luca 17:24; Mat. 23:27; 1 Tes. 2:7; lac. 4:14.
ŞI. Sangster, The Cra!t, p. 21!.
52. Vezi capitolul intitulat .,The Exemplum" În Smyth, The Art, p. 55-98.
53. Smyth. The Art, p. 146.
54. Haller. p. 140. 142.
55. Din capitolul 3 al lucrării The Hllmall Sitl/ation ( 1937) În Keir, p. 65-66.
5(,. 8eecher. p. 127. 134.
,,7 Ryle. Light p. 408.
5l<. Spurgeon. Lectures, Seria III. p. 1-3.
59. Sangster, P., D,: Sangste/~ p. 275.
60. Jowett. p. 141.
61. Ex.: ler. 1:6; 1 Cor. 3: 1-2; 14:20; Ev. 5: 11-14.
62. Ps. 36:7; Rut 2: 12.
63. Sangster, w.. The Crq!t, p. 239.
64. Ferris. p. 93.
65. Broadus. p. 101.
66. Vinet. p. 269.
67. Bull, p. 131.
6K FiI. 3:1; 2 Pet. 1:12-13 cf. 3:1-2.
69. 011 Christian Doctrine. IY.12, În SchafT. voI. III. p. 583.
70. Berlo, p. 12.
71. Broadus, p. 210.
72. Ex.: Ioan 3:18-21; Rom. 1:18-23; 2 Tes. 2:10-12; I Ioan 1:6,8; 2 Ioan 4; 3 Ioan 3-4.
73. Morgan, I.. God(l' Preaehers, p. 28.
74. Vezi Însemnările din 13 mai 1769,2 I mai 1774 şi 13 iunie 1779.
75. Jones, p. 289 şi Gammie, p. 198.
76. Baxter, Reformed Pastor, p. 160.
77. White. P.• JUllgle DoctO/~ p. 129.
7H. Dale. p. 22-24.
79. Wilkins, p. 25.
HO. Ryle, Christian Leaders. p. 53.
!lI. Beecher. p. 23-25.
!l2. Ihid., p. 236.
K3. Dale, p. 146.
1'!4. Black, p. 62.
1'!5. Spurgeon, AII-Rollnd Millistry, p. 117-118.
R6. Simeon, Horae, voI. 1, p. xxi.
87. Bemard, p. II şi 72. În mod similar, Capitollli VII din lucrarea lui John Perkins. The
Art of Prophe(:rillg (1631), se intitulează .. Despre cum se pot folosi şi aplica

234
 Pregătirea predici/or

doctrinele". EI enumeră diferite categorii de oameni şi modul În care să raportăm

mesajul nostru la ei (p. 664-668).
8R. Dargan, voI. II, p. 314-315.
89. Aceasta a fost concluzia unei predici ţinute la AII Souls Church de Roger Simpson.
90. Henson, Retrospect, voI. III, p. 312-313.
91. Eliot, p. 48.
92. Smyth, Tlle Art, p. 178.
93. Dwight. voI. 1, p. 605.
94. Tlle Best ofDick Slleppard. ed. H. E. Luccock 1951. p. xix. În Davies, p. 103-104.
95. Chorley. p. 34-35.
90. Dintr-o comunicare personală datată 30 septembrie 1978.
97. Baxter, Reformed PastO/~ p. 158.
98. Mather. p. 192.
99. Luccock. p. 12.
100. ler. 20:9; Iov 32: 18-20; Ps. 39:3.
101. Fant. BOllhoe.tfel~ p. 148.
 Sinceritate şi seriozitate

Sinceritate
Nimic nu repugnă mai mult tinerilor din zilele noastre decît ipocrizia şi nimic
nu-i atrage mai mult decit sinceritatea. Prin aceasta însă ei reflectă gîndirea lui
Hristos care a denunţat fervent ipocriţii din vremea sa. Tinerii detestă
făţărnicia şi subterfugiile noastre de oameni mari. Au o sensibilitate acută şi
pot simţi de departe pînă şi cel mai slab iz de impostură religioasă. Sînt extrem
de suspicioşi faţă de noi, predicatorii, şi faţă de declaraţiile noastre
zgomotoase; de aceea, ne adulmecă în permanenţă pentm a vedea ce
inconsecvenţe pot găsi, aşa cum adulmecă un ciine vînatul care s-a ascuns în
pămînt. Nu că ei înşişi ar fi cinstiţi şi consecvenţi întotdeauna; căci oare ce
membru al rasei umane căzute este? Cu toate acestea, sînt îndreptăţiţi să
aştepte standarde înalte de integritate din partea noastră. Predicatorii nu sînt
precum cei care ţin cu detaşare prelegeri despre subiecte străine de propria lor
experienţă, preocupare şi credinţă, ci sînt angajaţi în mod personal faţă de
mesajul lor. De aceea predicatorii trebuie să fie cei mai sinceri oameni.
Sinceritatea unui predicator are două aspecte: crede ceea ce spune de la
amvon şi practică ceea ce predică atunci cind nu mai este la amvon. De fapt,
aceste lucruri sînt inevitabil întreţesute deoarece, după cum scria Richard
Baxter, "cel care crede ceea ce spune va face cu siguranţă precum vorbeşte". I
 PUTEREA PREDlCĂRII

Prima şi cea mai elementară aplicaţie a acestui principiu referitor la pred-

icator este că cel care proclamă Evanghelia trebuie să o fi îmbrăţişat mai întîi
el însuşi; cel care Îl predică pe Hristos trebuie să-L cunoască pe Hristos. Ce
vom spune atunci despre ciudăţenia situaţiei cînd un predicator nu este
convertit, sau a unui evanghelist neevanghelizat? Spurgeon îl descrie cu
marea putere de sugestie care îl caracterizează: "Un pastor neregenerat este
ca un orb ales profesor de optică, care ajunge să filozofeze despre lumină şi
viziune ... în timp ce el însuşi este cufundat în întuneric! Este ca un mut pe o
scenă muzicală; un surd care îşi dă din belşug cu părerea despre simfonii şi
armonii! Ca o cîrtiţă care are pretenţia să-i educe pe tinerii vulturi; un melc
turtit ales să prezideze îngerii .. :'2 Ne vine să zîmbim în faţa acestor imagini
sugestive, dar nu şi atunci cînd realizăm de fapt anomaliile groteşti pe care le
descriu. Totuşi, astfel de oameni încă se mai găsesc la amvoanele unor
biserici.
Nu putem da un exemplu mai remarcabil decît cel al Rev. William
Haslam. Fiind ordinat în Biserica Angliei în 1842, a slujit cu conştiinciozitate
într-o parohie în North Cornwall. Era un cleric tractarian: care nutrea o
puternică aversiune faţă de disidenţi şi trecea drept o mare autoritate în
chestiuni de antichităţi şi arhitectură. Dar nu era mulţumit, pentru că nu avea
nici un izvor de apă vie în lăuntrul lui. Apoi, în 1851, la nouă ani după
ordinare, în timp ce predica din evanghelie textul stabilit pentru ziua
respectivă ("Cine spuneţi voi că este Hristos?"), Duhul Sfint (ca răspuns, fără
îndoială, la multe rugăciuni) i-a deschis ochii să-L vadă pe Hristosul despre
care vorbea, atingîndu-i inima, ca să creadă în El. Schimbarea a fost atît de
evidentă, încît un predicator local, care întîmplător se afla în biserică, a sărit
în sus şi a strigat: "Preotul nostru s-a convertit! Aleluia!", iar apoi vocea i-a
fost acoperită de laudele a 300-400 de oameni din congregaţie. Cît despre
Haslam însuşi, "s-a alăturat exploziei de laudă şi, pentru a face totul ca la
carte ... a rostit Doxologia... iar oamenii au cîntat-o trup şi suflet, de cîteva ori
la rînd". Vestea s-a răspîndit ca fulgerul: preotul se converti se şi aceasta
tocmai ca urmare a predicii lui, în timp ce era la amvon! Convertirea lui a fost
începutul unei mari treziri în parohie. Aceasta a durat aproape trei ani, a fost
însoţită de un puternic sentiment al prezenţei lui Dumnezeu, cu multe
convertiri zilnice, iar în anii care au urmat, Dumnezeu l-a chemat la o lucrare

* Membru al aripii anglicane High Churchmen. de factură tradiţionalistă şi conservatoare.

care respecta doctrinele şi practicile expuse În documentul Tractsfor the Times (n.trad.).

238
 Sinceritate şi seriozitate

dintre cele mai neobişnuite: aceea de a-i conduce la Hristos pe mulţi dintre
colegii lui din cler, la o cunoaştere personală a lui Isus Hristos. 3
Membrii bisericii se aşteaptă însă ca păstorul lor să fi trecut deja de faza
convertirii, iar Duhul Sfint să facă şi alte lucruri în viaţa lui. Evident, ei se
aşteaptă să vadă şi roada Duhului, adică o maturizare a caracterului creştin.
Pavel le-a spus lui Timotei şi lui Tit să fie modele de comportament creştin.
Şi Petru i-a îndemnat pe bătrîni "să se facă pilde turmei", în loc să încerce să
domine.~ Ideea este limpede. Comunicarea se face atît la nivel simbolic, cît şi
la nivelul limbajului. Căci "un om nu poate doar să predice, el trebuie şi să
trăiască. Iar viaţa pe care o trăieşte. cu toate micile ei ciudăţenii, face un lucru
din următoarele două posibile: fie îi subminează predicarea, fie o întăreşte,',5
Nu putem să disimulăm ceea ce sîntem. Într-adevăr, ceea ce sîntem vorbeşte
la fel de clar ca şi ceea ce spunem. Atunci cînd aceste două voci se
completează, impactul mesajului este dublu. Dar cînd se contrazic, mărturia
pozitivă a uneia este neutralizată de cealaltă. Ca în cazul omului despre care
Spurgeon a spus că este un predicator bun, dar un creştin rău: "Predica atît de
bine, dar se comporta atît de urît, încît atunci cînd urca la amvon, toată lumea
era de-acord că n-ar trebui să mai coboare niciodată, iar cînd era în afara
amvonului, că n-ar trebui să se întoarcă acolo niciodată. "6
În acest punct ne ciocnim de o problemă de ordin practic. Pastori lor li se
spune să fie modele de maturitate creştină. Congregaţia tinde să ne privească
în consecinţă, să ne pună pe un piedestal, să ne idealizeze şi chiar să ne
idolatrizeze. Ştim însă că reputaţia pe care ne-o construiesc este cel puţin în
parte falsă, deoarece, deşi într-adevăr harul lui Dumnezeu a fost şi continuă
să fie la lucru în noi, nu sîntem modele de perfecţiune in privinţa virtuţii, aşa
cum par să creadă ei. Deci, ce trebuie să facem? Sinceritatea pe care o luăm
în discuţie nu cere ca noi să distrugem mitul pe care l-au creat ceilalţi şi să
scoatem la iveală adevărul despre noi înşine? Ce grad de autodezvăluire este
permis de la amvon? Răspunsul meu la aceste întrebări importante este că şi
aici trebuie să evităm reacţiile extreme. Pe de o parte, a face din amvon un loc
de spovedanie ar fi dizgraţios şi nu ar ajuta nimănui. Totuşi, pe de cealaltă
parte, dacă am disimula totul sub o faţadă perfectă am fi necinstiţi cu noi
înşine şi descurajanţi pentru congregaţie. De aceea, trebuie să recunoaştem
adevărul că, asemenea lor, sîntem fiinţe omeneşti cu slăbiciuni omeneşti,
vulnerabili în faţa ispitei şi a suferinţei. Şi noi ne luptăm cu îndoiala, cu frica
şi cu păcatul şi trebuie să depindem continuu de iertarea şi harul eliberator al

239
 PUTEREA PREDIC ĂRII

lui Dumnezeu. În acest fel, predicatorul poate rămîne un model- dar un

model de smerenie şi adevăr.

Predicatoru/ ca persoană
Din toate acestea este evident că predicarea nu poate fi niciodată redusă la
însuşirea cîtorva tehnici retorice. Ea este întemeiată pe o întreagă teologie. iar
În spatele ei stă un adevărat stil de viaţă. Practica predicării nu poate fi
separată de persoana predicatorului.
De aici izvorăşte şi accentul pus de Noul Testament pe autodisciplina
pastorului. "Luaţi seama dar la voi înşivă", a fost Îndemnul lui Pavel adresat
prezbiterilor din biserica efesenilor, Înainte de a adăuga "şi la toată turma
peste care v-a pus Duhul Sfint episcopi" (Fapte 20:28). El i-a scris În mod
similar lui Timotei: ,.Fii cu luare aminte asupra ta Însuţi şi asupra Învăţăturii"
(1 Tim. 4: 16). Ordinea aceasta este crucială. Noi, pastorii. avem responsa-
bilităţi date de Dumnezeu atît faţă de congregaţia căreia îi slujim. cît şi faţă
de doctrina pe care o propovăduim, căci ambele ne-au fost Încredinţate.
Totuşi. responsabilitatea noastră primordială este faţă de noi Înşine, pentru a
ne păzi umblarea cu Dumnezeu şi loialitatea faţă de El. Nimeni nu poate fi un
pastor sau un Învăţător bun pentru alţii, dacă nu este mai Întîi un bun slujitor
al lui Isus Hristos. Obiceiurile disciplinate, de a face vizite pastorale şi de a
consilia, pe de o parte, şi de a studia teologia şi de a pregăti predicile,' pe de
altă parte, devin nişte exerciţii sterpe, dacă nu se desfăşoară pe temelia unor
obiceiuri de părtăşie personală. mai ales În meditaţie biblică şi rugăciune.
Fiecare pastor ştie cît de solicitantă este slujba lui. S-ar putea să fim greşit
Înţeleşi şi să Întîmpinăm opoziţie; cu siguranţă că vom simţi epuizarea atît la
nivel psihic. cît şi fizic; s-ar putea să trecem prin perioade de descurajare şi
singurătate. Chiar şi cele mai puternice personalităţi se prăbuşesc sub
greutatea acestor presiuni, dacă puterea lui Dumnezeu nu se arată În
slăbiciunea noastră, şi viaţa lui Hristos În trupurile noastre muritoare, În aşa
fel Încît "omul nostru din lăuntru se Înoieşte din zi În zi" (2 Cor. 4:7-\\ şi \6).
Legătura indisolubilă dintre predicator şi predicare se reflectă în multe
definiţii ale predicării. Una dintre cele mai cunoscute a fost dată de Phillips
Brooks. El a fost rector la Trinity Church. În Boston, timp de douăzeci şi doi
de ani (\869-\89\ ), a susţinut Prelegerile Lyman din \877, la Yale Divinity
School, şi În ultimii doi ani de viaţă (\89\-\893) a fost episcop de Massa-

240
 Sinceritate şi seriozitate

chusetts. Prima lui prelegere s-a intitulat "Cele două elemente ale predicării"
şi În această prelegere a dat următoarea definiţie:

Predicarea este comunicarea adevărului de către un om altor oameni. Ea are

două elemente esenţiale: adevăr şi personalitate. Nu poţi să renunţi la vreunul
din ele şi să mai fie totuşi vorba de predică ... Predicarea este vestirea adevărului
prin personalitate ... Adevărul este în sine un element fix şi stabil; personalitatea
este un element variabil şi crescător. 7

Probabil că Phillips Brooks Îi răspundea în mod conştient lui Henry Ward

Beecher. care a ţinut primele Prelegeri Yale În 1872, În memoria tatălui său.
"Un predicator, spune el, este. Într-o oarecare măsură, o reproducere a
adevărului Într-o formă personală. Adevărul trebuie să existe În el ca o
experienţă vie. un entuziasm glorios, o realitate intensă."R
Un accent similar poate fi remarcat în definiţia predicării pe care o dă
Bemard Lord Manning (1892-1941), predicator laic congregaţionalist,
potrivit căruia predicarea este "o manifestare a Cuvîntului Întrupat, pornind
de la Cuvîntul Scris, prin Cuvîntul Rostit". EI a continuat spunînd că
predicarea este "un act de Închinare foarte solemn, în care darul
oferit- Evanghelia Fiului lui Dumnezeu-îl învăluie şi chiar îl
transfigurează pe predicator".9 Este, desigur, de neconceput ca un predicator
să rămînă insensibil faţă de ceea ce predică. Mesajul este cel care îl defineşte
pe predicator, controlind gîndurile lui şi inspirind faptele sale. De aici şi
definiţia exuberantă dată de James Black: "Pentru noi, predicarea este
revărsarea naturală a religiei noastre. Am primit veşti bune şi dorim cu
ardoare să le spunem şi altora. Religia noastră este asemenea bucuriei pe care
n-o poţi stăpîni sau controla. Se revarsă peste margini, asemenea unui vas
prea plin. Predicarea nu este o datorie în sens strict, ci bucurie pură,
inevitabilă. Este o pasiune spontană, asemenea dragostei care inundă inima
unui tînăr."lo Aceste patru definiţii accentuează toate faptul că există o
legătură indispensabilă intre predicator şi actul predicării.

Argumente pentnt sinceritate

Pentru cei mai mulţi oameni, sinceritatea este o virtute care se recomandă
singură; nu este nevoie de nici un fel de pledoarie in favoarea ei. Totuşi,
uşurinţa cu care toţi ajungem să deviem de la onestitate totală şi alunecăm
Într-o anumită măsură pe panta ipocriziei sugerează că ar fi înţelept să ne

241
 PUTEREA PREDICĂRIl

înarmăm cu argumente. Nu trebuie să le căutăm prea departe; Noul Testa-

ment ne pune la dispoziţie cel puţin trei.
În primul rînd, ne avertizează de pericolele inerente statutului de
învăţător. Învăţarea altora este un dar spiritual, iar lucrarea în sine este un
mare privilegiu. În acelaşi timp, este o lucrare încărcată de pericol, căci
învăţătorii care îi povăţuiesc pe alţii nu pot să rămînă ei înşişi ignoranţi. După
cum scria Pavel despre rabinul iudeu: "tu, care te măguleşti că eşti călăuza
orbilor, lumina celor ce sînt în întunerec, povăţuitorul celor fără minte,
învăţătorul celor neştiutori, pentrucă în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline
şi al adevărului; tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?" (Rom.
2: 17-21). Un învăţător nu are nici o scuză pentru ipocrizie, şi tocmai de aceea
ea devine cu atît mai neplăcută în cazul său. De aici decurge şi asprimea
judecăţii pe care o pronunţă Isus asupra fariseilor, "căci ei zic, dar nu fac"
(Mat. 23: 1-3). De aici şi îndemnul surprinzător al lui Iacov: "Fraţii mei, să nu
fiţi mulţi învăţători ... " De ce? " ... căci ştiţi că vom primi o judecată mai
aspră" (lac. 3: 1).
În al doilea rînd, ipocrizia reprezintă o ofensă foarte mare. Fără îndoială,
mulţi oameni au fost înstrăinaţi de Hristos prin comportamentul ipocrit al
unora care susţin că-L urmează. Pavel ştia aceasta şi era hotărît să nu fie o
piatră de poticnire pentru credinţa altora: "Noi nu dăm nimănui nici un prilej
de poticnire, pentruca slujba noastră să nu fie defăimată. Ci, în toate
privinţele, arătăm că sîntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu" (2 Cor.
6:3-4). Apoi a trecut la enumerarea celor suferite şi la descrierea caracterului
său, ca dovadă a realităţii credinţei sale. Nu era nici o dihotomie între mesajul
şi purtarea lui.
În cazul altor predicatori, lucrurile stau diferit. Proclamăm sus şi tare pe
Hristos şi mîntuirea Lui atunci cînd sîntem la amvon, dar cînd coborîm Îl
contestăm şi nu dovedim mai mult decît ceilalţi că am fi mîntuiţi. În acest
caz, mesajului nostru îi lipseşte credibilitatea. Oamenii nu vor mai accepta
mesajul nostru creştin dacă viaţa noastră îl contrazice, căci nimeni n-ar avea
încredere într-un tratament pentru răceală recomandat de un vînzător care
tuşeşte şi strănută după fiecare propoziţie. I I Punem beţe în roate propriei
noastre lucrări, spune Baxter, dacă duminica, preţ de un ceas sau două, zidim
cu gurile noastre, iar în restul săptămînii distrugem cu mîinile noastre:

Este un neajuns de neiertat pentru acei slujitori care acceptă diferenţe Între
predicarea şi trăirea lor, care studiază din greu pentru a predica bine, dar care

242
 Sinceritate şi serio~itate

studiază puţin sau deloc pentru a trăi cumsecade. Toată săptămîna reprezintă
puţin răgaz pentru a studia cum să vorbeşti două ore, dar o oră pare prea mult
dacă vine vorba să studiezi cum să trăieşti toată săptămîna ... Trebuie să studiem
În egală măsură cum să trăim şi cum să predicăm bine. 12

William Golding este unul dintre romancierii contemporani care au

ilustrat cu mare forţă puterea negativă a ipocriziei. În cartea sa Free Fali
[Cădere liberă] ne spune povestea lui Sammy Mountjoy, un copil nelegitim
crescut într-o mahala, care a devenit un artist faimos. În timpul şcolii era
sfişiat de ataşamentul faţă de doi profesori şi cele două lumi pe care le
reprezentau ei. Pe de o parte era domnişoara Rowena Pringle, o creştină
care-i învăţa din Scriptură, şi pe de alta domnul Nick Shales, un ateu care îi
învăţa ştiinţele naturii. Lumea ei era lumea "rugului aprins", a tainelor
supranaturale, pe cînd lumea lui era un univers explicabil raţional. În mod
instinctiv, Sammy a fost atras de rugul aprins. Din păcate însă, promotorul
acestei interpretări creştine a vieţii era o domnişoară bătrînă frustrată care s-a
răzbunat pe Sammy, deoarece el fusese adoptat de preotul cu care ea sperase
să se căsătorească. Aşadar, s-a răzbunat revărsîndu-şi cruzimea asupra
băiatului. "Dar cum oare, s-a întrebat Sammy mai tîrziu, a putut să
răstignească un băieţel... şi apoi să povestească istoria celeilalte răstigniri cu
vocea copleşită de durerea resimţită în faţa cruzimii şi a răutăţii oamenilor?
Pot să înţeleg cum de a avut ură, dar nu şi cum de părea să aibă atîta părtăşie
cu cerul."13 Această contradicţie l-a îndepărtat pe Sammy de Hristos.

Domnişoara Pringle vicia Învăţătura pe care o dădea. Nu reuşea să convingă, nu

prin ceea ce spune, ci prin ceea ce era ea Însăşi. Nick m-a atras În universul său
natural, ştiinţific prin ceea ce era, nu prin ceea ce spunea. Am rămas o clipă
nehotărît, între două imagini ale universului; apoi valul m-a purtat peste rugul
aprins şi am alergat către prietenul meu. În acel moment, o uşă s-a închis În
spatele meu. Am izbit-o cu putere, lăsîndu-i dincolo de ea pe Moise şi pe
Iehova. 14

Al treilea argument în favoarea sincerităţii priveşte influenţa pozitivă pe

care o are o persoană autentică. Acest lucru a fost evident în cazul lui Pavel.
El nu avea nimic de ascuns. Ca unul care "a lepădat meşteşuguri le ruşinoase
şi ascunse", intenţia lui era ca prin arătarea adevărului să devină "vrednic de'
a fi primit de orice cuget omenesc" (2 Cor. 4:2). Pavel detesta şiretlicurile şi
înşelăciunea. Şi-a exercitat lucrarea într-un mod deschis şi putea apela atît la
Dumnezeu, cît şi la oameni ca martori (ex.: 1 Tes. 2: 1-12). Convingerea sa

243
 PUTEREA PREDICĂRH

personală, consecvenţa conduitei şi respingerea tuturor subterfugiilor i-au

oferit o bază puternică pentru Întreaga sa lucrare de slujire. În viaţa sa nu
exista nimic care să-i împiedice pe ascultători să creadă. Nu era nimic care să
poată fi luat drept scuză pentru a nu crede. Îl credeau pentru că era credibil.
Ceea ce spunea şi ceea ce era formau o unitate.
Cei care sînt cu totul sinceri ajung să exercite o putere fascinantă. Astfel
de credincioşi Îi atrag pe necredincioşi, ca şi În cazul lui David Hume,
tilozoful deist britanic din secolul al XVII-lea, care a respins creştinismul
istoric. Un prieten l-a văzut odată trecînd grăbit pe o stradă londoneză şi l-a
întrebat unde merge. Hume i-a răspuns că merge să-I ascute pe George
Whitefield predicînd. "Dar, desigur, i-a răspuns cu mare uimire prietenul său,
tu nu crezi ceea ce predică Whitefield, nu-i aşa?" "Nu. eu nu cred. a răspuns
Hume, dar el crede."'s
Sînt convins că nici în ziua de astăzi sinceritatea nu şi-a pierdut puterea
de a atrage şi de a impresiona. În 1954, Billy Graham a ocupat primele pagini
ale ziarelor din Marea Britanie cu evanghelizarea din Londra. Aproximativ
12.000 de oameni au venit la Arena Haringay în fiecare seară, timp de trei
luni. În cele mai multe din aceste seri am fost şi eu şi, cînd mi-am aruncat
privirile peste mulţimea aceea uriaşă, nu am putut să nu mă gîndesc la
bisericile noastre pe jumătate goale. "De ce vin aceşti oameni să-I asculte pe
Billy Graham, m-am Întrebat, dacă nu vin să ne asculte pe noi?" Sînt sigur că
ar putea exista multe răspunsuri corecte la această Întrebare. Dar răspunsul pe
care nu am contenit să mi-l dau a fost următorul: "Există o sinceritate
incontestabilă la acest tînăr evanghelist american. Chiar şi cei mai Înverşunaţi
critici ai săi recunosc că este sincer. Cred că este primul predicator creştin
sincer pînă la transparenţă pe care l-au auzit vreodată mulţi dintre aceşti
oameni." Astăzi, după aproape cincizeci de ani, nu am găsit nici un motiv
pentru care să-mi schimb opinia.
Sinceritatea a devenit o calitate şi mai importantă În era televiziunii. John
Poulton a scris despre aceasta Într-o broşură ce face dovada unui spirit
pătrunzător, A Today Sort of Evangelism [Evanghelizarea pe care o practicăm
astăzi]:

Cea mai eficientă predicare vine de la cei care sînt o întruchipare a lucrurilor pe
care le spun. Ei sfnf mesajul... creştinii ... trebuie să arate asemenea lucrurilor
despre care vorbesc. În definitiv, oamenii înşişi sînt cei care comunică. şi nu
cuvintele sau ideile lor... Televiziunea ne-a obişnuit să vînăm ezitările, reacţiile
pripite ... Televiziunea a făcut prăpăd în rîndul politicului. A scos la lumină

244
 Sinceritate şi seriozitate

toate falsităţile, toate pledoariile şi mîniile artificiale ... Autenticitatea (pe de

altă parte) convinge pentru că izvorăşte din profunzimea sufletului oamenilor...
O lipsă momentană de sinceritate poate arunca o umbră de îndoială asupra a tot
ceea ce a însemnat comunicarea pînă în acel punct... Ceea ce comunică acum
este în principiu autenticitatea personală. 16

Astfel, ipocrizia îndepărtează, dar integritatea sau autenticitatea atrag

întotdeauna.
Una dintre dovezile cele mai convingătoare În legătură cu această
autenticitate este disponibilitatea de a suferi pentru ceea ce credem. Pavel a
vorbit despre suferinţele sale ca scrisori de recomandare. l ? Predicatorul
nesincer este dispus să mai Îndulcească Evanghelia harului fără plată "numai
ca să nu sufere prigonire pentru crucea lui Hristos" (Gal. 5: 11; 6: 12).
Adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, pe de altă parte, se recomandă singur
prin faptul că suferă din cauza Împotrivirii (2 Cor. 6:4-5). Suferinţele sale pot
fi de ordin interior. căci predicatorul este vulnerabil În special faţă de Îndoială
şi depresie. Adesea el a ajuns la lumina unei credinţe senine trecînd printr-o
luptă tenebroasă, În singurătate. Dar ascultătorii Îşi dau seama de credinţa lui
şi ÎI vor asculta cu mare atenţie. Colin Morris a exprimat această idee foarte
bine:

Cuvintele pline de putere nu sînt rostite de la amvon, ci de pe o cruce. Predicile

trebuie să fie văzute şi auzite pentru a fi eficiente. Elocvenţa, priceperea
omiletică, multele cunoştinţe biblice nu sînt de-ajuns. Chinul, durerea,
încleştarea, sudoarea şi sîngele dau forţă adevărurilor rostite în faţa
oamenilor. l !!

Sinceritatea personală este probabil cel mai bun context În care ar trebui
menţionate aspectele practice legate de modularea vocii şi gestică, aspecte
care provoacă anxietate majorităţii predicatorilor tineri şi neexperimentaţi.
Este de înţeles de ce sînt îngrijoraţi cu privire la vocea lor (,.cum se aude cînd
vorbesc?") şi la ţinuta lor ("cum arăt din sală?"). În consecinţă, unii se
hotărăsc să afle. Merg În faţa oglinzii, iau anumite posturi şi se privesc în
timp ce gesticulează; se înregistrează şi apoi se ascultă. Într-adevăr, astăzi
sunetul şi imaginea au fost îmbinate în aparatura de înregistrare video,
tehnică deja folosită de seminariştii americani (şi nu numai) care învaţă să
predice. Ei bine, nu vreau să exclud folosirea acestor instrumente, căci nu mă
îndoiesc de utilitatea lor. Şi desigur, casetele audio-video sînt preferabile
oglinzii, căci în faţa oglinzii eşti tentat să joci un rol actoricesc, pe cînd o

245
 PUTEREA PREDICĂRII

casetă pennite o evaluare ulterioară mai obiectivă a unei predici care În

timpul prezentării a fost total lipsită de teatralitate. Cu toate acestea, aş dori
să vă avertizez În legătură cu cîteva pericole. Dacă vă priviţi în oglindă şi vă
ascultaţi pe o casetă sau vă înregistraţi pe o casetă video, mă tem că veţi
ajunge să vă priviţi şi să vă ascultaţi pe dumneavoastră înşivă chiar şi atunci
cînd sînteţi la amvon. În acest caz, vă condamnaţi sigur la o preocupare
excesivă fată , de sine chiar într-un moment cînd, la amvon fiind, este esential,
să cultivaţi uitarea de sine prin conştientizarea crescîndă a Dumnezeului În
numele căruia vorbiţi şi faţă de oamenii cărora le vorbiţi. Ştiu că actorii
folosesc oglinda şi casetele, dar predicatorii nu sînt actori, iar amvonul nu
este o scenă. Aveţi grijă, aşadar! S-ar putea să fie mai valoros să-i cereţi unui
prieten să fie sincer cu dumneavoastră În privinţa vocii şi a limbajului
gestual, mai ales dacă se impune o corectare. Un proverb indian spune: "Cel
ce are un prieten bun n-are nevoie de oglindă." Astfel, vei putea fi tu Însuţi şi,
în acelaşi timp, poţi uita de tine.
Pot să depun mărturie despre importanţa deosebită de a avea unul sau
mai mulţi "critici laici". Cînd am început să predic la sfirşitul anului 1945,
le-am cerut unor prieteni de-ai mei, doi studenţi la medicină, să fie criticii
mei. (Oamenii din domeniul medical sînt o alegere excelentă pentru că au un
spirit de observaţie foarte dezvoltat!) Deşi îmi amintesc că am fost devastat
de unele dintre scrisorile pe care mi le-au scris, critica lor a fost întotdeauna
salutară. Ambii sînt acum doctori remarcabili. 19 Predicatorul care aparţine
unei echipe pastorale ar trebui cu siguranţă să ceară părerea colegilor săi.
Într-adevăr, o evaluare ocazională de grup, fie de către echipa pastorală, fie
de un grup adunat special, care include laici, s-a dovedit a fi extrem de
valoroasă pentru predicatori. Evaluarea va merge dincolo de vorbire şi
comportament non-verbal, la conţinutul predicii, inclusiv la modul de
folosire a Scripturii, la ideea şi scopul dominante, structură, cuvinte,
ilustraţii, ca şi la introducerea şi încheierea pe care le-am folosit.
Spurgeon alocă două prelegeri în Lectures. Second Series [Prelegeri.
Seria II] posturii, acţiunii şi gesturilor folosite în prezentarea predicii,
ilustrate de caricaturi ale unor clerici care gesticulează într-o manieră
grotescă. Aceste prelegeri conţin o mulţime de sfaturi înţelepte şi amuzante,
însă el este preocupat în mod evident să nu-şi facă studenţii prea conştienţi de
sine. Ar prefera să fie mai degrabă neîndemînatici şi chiar excentrici, decît să
înceapă "să se mai maimuţărească - pozînd în cît mai multe feluri - şi să
facă teatru". 20 ..

246
 Sinceritate şi seriozitate

Sper că noi am renunţat la trucurile oratorilor profesionişti [scrie el], la efortul

care are ca scop obţinerea unui efect, la apogeul studiat, la pauza prestabilită, la
mersul ţanţoş şi teatral, la rostirea afectată a cuvintelor şi mai ştiu eu ce altele,
pe care le puteţi vedea la anumiţi predicatori pompoşi care încă îşi fac veacul pe
faţa pămîntului. Fie ca acestea toate să dispară, ca animalele care au dispărut de
mult, şi fie ca toţi să învăţăm un mod natural, viu şi simplu de a prezenta
Evanghelia; eu unul sînt convins că acest stil va fi binecuvîntat de DumnezeuY

"Domnilor, le-a spus studenţilor săi într-o altă prelegere, mă întorc la

regula mea - folosiţi-vă vocile naturale. Nu fiţi maimuţe, ci oameni; nu
papagali, ci oameni cu originalitate în toate lucrurile ... Aş repeta această
regulă pînă ce aş obosi, dacă aş şti că o veţi uita: fiţi naturali, fiţi naturali, fiţi
natural i. ,,~~
O astfel de naturaleţe este soră bună cu sinceritatea. Ambele ne
împiedică să-i copiem pe alţi oameni. Ambele ne spun să fim noi înşine.

Seriozitatea
Seriozitatea merge un pas mai departe faţă de sinceritate. A fi sincer
înseamnă a spune într-adevăr ceea ce spunem şi a face ceea ce spunem; a fi
serios înseamnă, în plus, a simţi ceea ce spui. Seriozitatea este un sentiment
profund, indispensabil predicatorilor. "Nici un om nu poate fi un mare predi-
cator dacă nu are sentimente măreţe", scria James W. Alexander la
Princeton. 23 Căci "este unanim acceptat că un vorbitor care stîrneşte un senti-
ment profund trebuie să simtă această profunzime el însuşi".24
Nu că nevoia de seriozitate se reduce la comunicarea creştină sau numai
la vorbire. Fiecare încercare serioasă de a comunica presupune o investire
sentimentală din partea noastră. Acest fapt este adevărat şi în cazul muzicii.
Ca exemplu, daţi-mi voie să iau o poezie clasică din secolul al XIX-lea, a lui
Jose Hernandez, The Gaucho, nume dat argentinienilor descendenţi ai
coloniştilor spanioli de la început, care şi-au cîştigat traiul crescînd vite şi cai.
Poezia este o baladă lungă în care se povesteşte istoria unui gaucho numit
Martin Fierro, numeroasele lui experienţe şi nedreptăţile care i se fac. În
penultimul capitol, el dă sfaturi părinteşti fiilor săi. Ei trebuie să se încreadă
în Dumnezeu, să fie circumspecţi cu privire la oameni, să muncească din
greu, să nu se certe şi să evite băutura. Apoi vorbeşte despre meşteşugul
compunerii de cîntece la chitară:

247
 PUTEREA PREDlCĂRIl

De vreţi să fiţi cîntăreţi, simţiţi

Întîi -
Şi altăgrij-atuncea să n-aveţi:
Nicicînd ale chitarei corzi să nu-nstruniţi
Doar ca să v-auziţi, să zdrăngăniţi,
Ci ţineţi minte, că de veţi cînta
Să fie despre lucruri care sînt de preţ.25

Este evident că atît cîntecele, cît şi discursurile valoroase vor exprima

sentimente profunde. Şi totuşi, există multe nemulţumiri În multe tradiţii
creştine genrerate de faptul că predicile de la amvon sînt lipsite de sentiment.
"Avem predici zgomotoase şi vehemente, ori blînde şi suave, ori splendide şi
elaborate, dar foarte puţine care sînt serioase."26 Mark Twain a descris foarte
sugestiv serviciul de duminică dimineaţă: "Preotul anunţă tema predicii.
Glasul lui monoton bÎzÎia ca un bondar. Depăna un subiect atît de searbăd,
Încît multe capete Începură să picoteze, deşi În predică era vorba de focul cel
veşnic şi de pucioasă, şi pînă la urmă cei aleşi rămîneau atît de puţini, Încît te
Întrebai cum de-şi mai bătea capul Dumnezeu să-i mÎntuie." Tînărul Tom
Sawyer a considerat-o atît de plictisitoare (în ciuda solemnităţii subiectului),
încît a scos un gîndac negru din buzunar, ale cărui aventuri, în încercarea lui
Tom de a-l prinde, ajutat de un căţel vagabond, au creat rumoare şi
amuzament. În cele din urmă însă, predica şi serviciul s-au încheiat. "Întreaga
adunare răsuflă uşurată cînd se isprăvi chinul şi auzi rostindu-se
binecuvîntarea...27
Este adevărat că intensitatea sentimentelor pe care le avem sau le
exprimăm se datorează în mare parte temperamentului nostru natural. Unii au
o dispoziţie mai voioasă, alţii una mai letargică. Cu toate acestea, a discuta
problemele de viaţă veşnică şi de moarte ca şi cînd am flecări despre vreme şi
a face aceasta într-o manieră nepăsătoare şi apatică este o dovadă de
frivolitate impardonabilă. "Nu trebuie să le vorbim membrilor congregaţiei,
le spunea Spurgeon studenţilor, de parcă am fi pe jumătate adormiţi.
Predicarea noastră nu trebuie să fie sforăială articulată. "28 Căci un lucru este
sigur: dacă noi înşine ajungem să adormim în timpul mesajului nostru, atunci
în nici un caz nu putem avea pretenţia ca ascultătorii să rămînă treji.
N-ar trebui să fie cazul să dăm prea multe argumente În favoarea
seriozităţii, dar mă tem că este necesar. Seriozitatea este calitatea creştinilor
cărora le pasă cu adevărat. În primul rînd, şi cel mai important, le pasă de
Dumnezeu, de slava Lui şi de Hristos, pe care L-a trimis. Cînd Pavel era la
. Atena şi "i se întărîta duhul" deoarece vedea oraşul sufocat de idoli, s-a simţit

248
 Sinceritate şi seriozitate

indignat de idolatria ateniană şi a devenit gelos pentru onoarea singurului

Dumnezeu viu şi adevărat (Fapte 17: 16). Lui i-a păsat de slava lui
Dumnezeu. Şi atunci cînd le-a spus filipenilor că mulţi trăiau "ca vrăjmaşi ai
crucii lui Hristos", nu a putut face aceasta decît "plîngînd" (3: 18). Era
îndurerat pînă la lacrimi la gîndul că oamenii contraziceau scopul morţii lui
Hristos, încrezÎndu-se În neprihănirea lor, şi nu în a Lui, printr-o trăire
uşuratică În locul uneia sfinte. Pavel era preocupat de slava lui Hristos. La fel
trebuie să fim şi noi.
Trebuie să ne pese, de asemenea, de oameni şi de starea lor pierdută. Isus
a plîns pentru Ierusalimul care refuza să se pocăiască, deoarece locuitorii lui
se împotriveau dragostei Sale şi erau ignoranţi cu privire la lucrurile cu
adevărat importante (Mat. 23:37; Luca 19:41-42). În lucrarea de
evanghelizare a apostolului Pavel, predicarea avea ca substrat mîhnirea şi
lacrimile pentru cei nemîntuiţi. La Efes, spune el, "timp de trei ani ... n-am
încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi" (Fapte 20:31; cf. v. 19 şi v.
37). Nu trebuie să ne imaginăm însă că plînsul s-a încheiat o dată cu Noul
Testament. Desigur, unii oameni ar ridica din sprîncene şi chiar ar dispreţui
orice manifestare emoţională exterioară. Dar ce spune aceasta despre cît ne
pasă nouă? Evangheliştii creştini autentici, care poartă vestea bună a
mîntuirii şi care se tem că unii oameni o vor respinge şi se vor condamna
astfel la iad, nu au fost departe de predicarea cu lacrimi. George Whitefield
este un bun exemplu. Oamenii au simţit întotdeauna că îi iubea, scrie
biograful său, John Pollock.

Lacrimile sale - şi rareori reuşea să predice fără să verse lacrimi - erau

absolut sincere. "Îmi reproşaţi că plîng, spunea el, dar cum să nu plîng cînd voi
nu vreţi să vă jeliţi pe voi Înşivă. deşi sufletele voastre nemuritoare sînt pe
marginea prăpastiei, iar aceasta s-ar putea să fiu ultima predică pe care o
ascultaţi, şi astfel să nu mai aveţi niciodată altă ocazie de a-L primi pe
Hristos!,,29

D. L. Moody este un exemplu şi mai modern. Ni se spune că dr. R. W.

Dale, care a fost pastor timp de treizeci şi şase de ani la Carr's Lane Congre-
gational Church din 8irmingham, a fost tentat la început să-I privească pe
Moody cu neîncredere. Dar apoi, "a mers să-I asculte şi şi-a schimbat opinia.
Din acel moment l-a privit cu un respect profund şi a considerat că avea
dreptul de a predica Evanghelia «tocmai pentru că nu putea vorbi niciodată
despre un suflet pierdut fără lacrimi în ochi»".30
 PUTEREA PREDlCĂRII

Mă regăsesc în pennanenţă însufleţit de dorinţa aceasta, ca noi,

predicatorii de astăzi, să învăţăm să plîngem din nou. Dar fie izvorul
lacrimi lor noastre a secat, fie canalele lacrimale s-au înfundat. Totul pare să
conspire pentru ca nouă să ne fie imposibil să mai plîngem pentru păcătoşii
pierduţi care se îmbulzesc pe drumul larg care duce către distrugere. Unii
predicatori sînt atît de preocupaţi de sărbătorirea exuberantă a mîntuirii, încît
nu se gîndesc niciodată să plîngă pentru cei care o resping. Alţii au fost
înşelaţi de minciuna Diavolului numită universalism. Toţi vor fi mîntuiţi
într-un final. spun ei, şi nimeni nu va fi pieri. Ochii lor sînt uscaţi, deoarece
i-au închis în faţa realităţii groaznice a morţii eterne şi a întunericului de afară
despre care au vorbit atît Isus, cît şi apostolii. Totuşi, alţii îi avertizează cu
credincioşie pe păcătoşi despre iad, dar o fac cu atîta voluptate şi chiar cu un
soi de plăcere morbidă, ceea ce este aproape mai îngrozitor decît orbirea
celor care ignoră sau neagă realitatea lui. În faţa acestor atitudini intolerabile,
plînsul lui Isus şi al lui Pavel, al lui Whitefield şi Moody, oferă o alternativă
sănătoasă.
Puritanii au împărtăşit, de asemenea, această perspectivă, şi în special
Richard Baxter. Ceea ce Broadus a numit pe bună dreptate "seriozitatea sa
ieşită din comun"31 se datora sensibilităţii lui faţă de perspectiva neaşteptată a
morţii şi a eternităţii. EI a dat glas acestor sentimente în poezia "Iubire, izvor
de mulţumire şi laudă":

Aceasta m-a-ndemnat, cît este zi,

Pe cei pierduţi să-i chem, de or veni;
Am hotărît să predic din Cuvînt
Şi-Ambrozie mi-a dat Învăţămînt.
Gîndind că timp rămas era puţin,
Aprins doream suflete să cîştig
Am predicat cum iar n-oi avea sorţi.
Ca muribund altora care-s morţi!
N-ai vrea să vezi din păcătos un sfint
Cînd vezi Biserica lîngă mormînt?
Căci predicăm, vestim, şi-apoi murim
Purtaţi spre al eternităţii nimb!32

Şi mai elocvente sînt acele pasaje din The Reformed Pastor [Pastorul
refonnat] (1656) în care Richard Baxter a deplîns propria sa lipsă de
seriozitate şi i-a îndemnat pe colegii săi pastori să fie mai plini de dăruire. A
scris despre sine în unnătorii tenneni:

250
 Sinceritate şi serio::ifate

Mă mir cum de pot predica ... atît de rece şi de indiferent. cum de-i pot lăsa pe
oameni în păcatele lor şi cum de nu merg la ei ca să-i rog. în numele lui
Dumnezeu. să se pocăiască. indiferent ce vor crede şi indiferent de durerea şi
necazurile 'prin care aş trece apoi. Rareori părăsesc amvonul fără să mă mustre
conştiinţa că nu am fost destul de serios şi mai sîrguincios. Mă învinuieşte nu
atît pentru lipsa de meşteşug sau eleganţă. nici pentru că am scăpat cîte un
cuvînt lipsit de frumuseţe. ci mă întreabă: ,.Cum de-ai putut vorbi despre viaţă
şi moarte cu o astfel de inimă? Nu ar trebui oare să jeleşti pentru astfel de
oameni. şi cuvintele n-ar trebui să fie udate cu lacrimi? Nu ar trebui oare să
plîngi cu voce tare, să le arăţi fărădelegile şi să-i implori, să-i rogi stăruitor în
privinţa acestei alegeri între viaţă şi de moarte?"J3

Deoarece era atît de exigent cu propriile sale eşecuri în acest domeniu,

Baxter era cel mai în măsură să-i îndemne pe colegii săi în ale pastoratului la
o mai mare seriozitate:

Cît de puţini slujitori predică într-adevăr cu toată tăria lor! ... Vai, vorbim atît de
somnolent şi de blînd, încît păcătoşii adonniţi nici nu pot să audă. Lovitura
cade cu atîta moliciune, încît cei cu inima împietrită nici nu o pot simţi... Ce
învăţături minunate ţin unii slujitori în mînă şi cum le Iasă să piară în mîinile
lor, din lipsă de aplicaţie vie şi grăitoare ... Oh. domnilor, cît de limpede. de
înfocat şi de lămurit ar trebui să prezentăm un mesaj precum cel pe care-I avem,
atunci cînd în el se vorbeşte despre viaţa sau moartea veşnică a oamenilor...
Cum'? Îndrăznim să vorbim distant despre Dumnezeu şi despre mîntuirea
oamenilor'? ... O astfel de lucrare, precum propovăduirea în vederea mîntuirii
oamenilor, ar trebui să fie făcută cu toată tăria de care sîntem în stare - pentru
ca oamenii să simtă că predicăm atunci cînd ne ascultă. 34

Pînă acum m-am concentrat asupra sentimentelor profunde pe care se

cade să le avem faţă de subiectele cu adevărat grave. Cum am putea prezenta
un mesaj solemn într-o manieră uşuratică sau să vorbim despre soarta veşnică
a oamenilor de parcă am discuta unde îşi vor petrece concediile de vară? Nu,
căci subiectul şi tonul, conţinutul şi maniera trebuie să se potrivească, sau
altfel această anomalie va fi extrem de jignitoare. O congregaţie va afla
despre seriozitatea Evangheliei prin seriozitatea cu care o prezintă păstorul
lor. Iar acest fapt ne duce în continuare la alt aspect al subiectului, şi anume
că seriozitatea manierei de prezentare este una dintre cele mai sigure
modalităţi de a stîrni şi de a menţine atenţia oamenilor.
AI nouălea discurs din prima serie de prelegeri ţinute de Spurgeon,
adunate sub titlul Lectures to my Students [Prelegeri pentru studenţii mei],

251
 PUTEREA PREDICĂRII

are un titlu intrigant: "Atenţie!" Prelegerea pune în discuţie "modul în care se

poate stîrni şi menţine atenţia ascultători lor" şi conţine acea combinaţie de
bun simţ şi umor de calitate care a ajuns să fie asociată cu acest titan. Primul
sfat pe care-I dă este cît se poate de practic: .. Un lucru absolut esenţial de care
are nevoie un predicator, pe lîngă harul lui Dumnezeu, este oxigenul.
Roagă-te ca ferestrele cerului să se deschidă, dar începe prin a deschide
ferestrele locaşului de adunare ... Un suflu de aer proaspăt în clădire s-ar putea
să fie exact lucrul cel mai important de care au nevoie oamenii, imediat după
Evanghelie: cel puţin mintea va avea cadrul potrivit pentru a primi
adevărul."·15 Apoi, după oxigen, "prima regulă de aur" pe care o stabileşte
este că "trebuie să spui Întotdeauna ceva care merită să fie auzit"36 şi, mai
mult, ceva ce oamenii vor recunoaşte că este important pentru ei. Cei ce
jelesc un mort nu aţipesc în timpul citirii testamentului dacă se aşteaptă să fie
beneficiarii lui, după cum nici întemniţaţii nu-şi permit să moţăie atunci cînd
judecătorul anunţă verdictul, iar viaţa şi libertatea lor sînt În joc. "Interesul de
sine stîrneşte atenţia. Predică despre teme practice, presante, prezente, despre
probleme personale, şi ascultătorii vor fi cît se poate de atenţi.'437
Următoarea recomandare a lui Spurgeon este aceasta: "Fii interesat de
tine însuţi şi vei ajunge să-i interesezi şi pe alţii." El îl citează pe William
Romaine, liderul evanghelic din secolul al XVIII-lea, care spunea că este
infinit mai important să cunoşti esenţa predicării decît arta în sine, vrînd să
spună că aceasta înseamnă să-ţi verşi întreaga inimă şi tot sufletul în
predicare. "Trebuie să ai ceva de spus şi s-o spui cu seriozitate, şi atunci
congregaţia va fi la picioarele tale."3!! Altfel,

nimic nu va fi de folos dacă tu însuţi începi să moţăi în timp ce predici. Este

oare posibil aşa ceva? Posibil? Se întîmplă în fiecare duminică. Mulţi slujitori
sînt pe jumătate adormiţi pe tot parcursul predicii: într-adevăr, n-au fost treji
nici un moment şi probabil că nici nu vor fi, decît în cazul în care s-ar trage cu
tunul chiar lîngă urechea lor: expresii şterse şi tocite, tonuri monotone şi
mohorîte formează grosul discursurilor lor: şi apoi se mai întreabă de ce
oamenii sînt atît de somnolenţi: mărturisesc că eu unul nu mă întreb deloc. 39

Minte şi inimă
Ideea de predicare somnolentă pare ridicolă şi reprezintă o contradicţie în
termeni, încît trebuie să ne întrebăm care sînt originile ei. De ce oare, de pildă,
tradiţia amvonului în Biserica Episcopaliană, mai ales în Anglia, este cea a

252
 Sinceritate şi seriozitate

manifestării blînde şi rezonabile, cu moderaţie, fără a arăta vreo emoţie?

Bănuiesc că se trage din faptul că anglicanismul a preţuit întotdeauna erudiţia
şi a promovat idealu,l preotului educat, iar apoi a presupus că orice fel de
manifestare emoţională este incompatibilă cu statutul lui.
L-aş alege pe preotul James Woodforde ca exemplu, deoarece a încîntat
generaţii întregi de cititori englezi cu cele cinci volume ale lucrării sale Diary
oia COllntry Parson 1758-1802, [Jurnalul unui preot de ţară, 1758-1803].
Deoarece a slujit timp de aproape treizeci de ani În satul Weston din Norfolk,
nota dominantă a vieţii sale era "liniştea". Iubea sportul, animalele, viaţa de
la ţară şi, mai presus de toate, mîncarea şi băutura bună. Cercetînd cele cinci
volume ale sale, am aflat o mulţime de lucruri despre mîncărurile şi vinurile
sale preferate, dar nimic despre textele lui favorite. Cîţiva ani mai tîrziu însă,
profesorul Norman Skyes a obţinut acces la patruzeci dintre predicile
nepublicate ale lui Woodforde şi a putut astfel să privească dincolo de
"menţiunile laconice" din jurnal. A descoperit că James Woodforde predica
din Biblie şi că moderaţia era marca definitorie a expuneri lor sale. Într-una
din predici, şi-a pusă în gardă turma "împotriva gogoriţei contemporane a
«entuziasmului»", împotriva ,,freneziei religioase, prin care oamenii au fost
atraşi în cele mai mari şi mai sălbatice extravaganţe". Este adevărat. i-a
avertizat împotriva pericolului opus, al "lîncezelii vinovate şi insensibilităţii
spiritului în probleme religioase". Cu toate acestea, este evident că preotul
Woodforde era mai înspăimîntat de "entuziasm" decît de pericolul unei
ortodoxii sterpe. 40
Cu siguranţă că aceasta era teama prevalentă printre liderii ecIeziastici
din secolul al XVIII-lea, care făceau generalizări pripite despre excesele
"metodismului", care refuzaseră reconcilierea cu mişcarea de trezire
evanghelică şi răsuflau uşuraţi că metodiştii ieşiseră din biserica tradiţională.
Pentru ei, "entuziasm" era un cuvînt jignitor şi era tipic în acele zile ca un
clopot de biserică să fie inscripţionat (sau cel puţin aşa se spune) cu
doxologia paradoxală ,,slavă lui Dumnezeu şi pierzare entuziaşti lor". De aici
vilva creată de Charles Simeon cînd, în 1782, a devenit preot în cadrul acelei
biserici şi a început să-şi prezinte predicile expozitiv şi cu multă emoţie.
Hugh Evan Hopkins, cel mai recent biograf al său, scrie:

Abner Brown îşi aminteşte că stătea lîngă un student căsătorit şi lîngă fa:llIlia
acestuia în Trinity Church, cînd a auzit-o pe fetiţa lor, intrigată de manifeslările
caraghioase ale omului care se agita la amvon, şoptindu-i mamei sale: "l\Iami,
de ce se agită domnul de acolo'?" ... După cum scria ajutorul său, Carus. În

253
 PUTEREA PREDlCĂRII

Memoriile sale, "Nici nu se gîndea să-şi ascundă fervoarea intensă a

simţămintelor; se implica în subiect cu tot sufletul şi vorbea întocmai cum
simţea:,41

În ultima perioadă a vieţii sale, cînd guta i-a limitat activitatea, Simeon i-a
scris lui Thomas Thomason: "Am ajuns asemenea berii slabe; dacă mi se
scoate dopul şi sînt deschis doar de două ori pe săptămînă, s-ar putea spune că
sînt de calitate; dar dacă aş fi deschis În fiecare zi, curînd aş fi apă chioară:<4~
Lucrarea influentă a lui Simeon Ia Holy Trinity, Cambridge, care a durat
timp de cincizeci şi patru de ani, ne oferă un model de reconciliere a emoţiei
cu raţiunea În predicare. Era, desigur, emoţional. aşa cum mărturisesc
ascultătorii săi, dar nimeni nu-l putea acuza de acel "entuziasm" care
respinge intelectul şi dispreţuieşte teologia. Dimpotrivă, o parcurgere a
predici lor strînse În Horae Homileticae dezvăluie o manieră migăloasă În
analiză, exegeză şi aplicaţie. De fapt, schiţele sale par cam monotone astăzi,
Încît te Întrebi care era motivul pentru care se Înflăcăra.
Cu toate acestea, combinaţia de minte şi inimă, raţional şi iraţional, a fost
evident prezentă În predicarea lui Simeon, iar În sprijinul acestei combinaţii
există un amplu precedent În Noul Testament. Am făcut deja aluzie Ia
lacrimile lui Pavel. Dar ce putem spune despre intelectul său strălucit, care
i-a determinat pe cercetători să-i studieze ideile de atunci Încoace? Acelaşi
apostol care discuta cu oamenii din Scriptură şi căuta să-i convingă prin
puterea argumentului şi a Duhului Sfint, a plîns la fel ca Stăpînul Său înaintea
lui. Este remarcabil modul În care se Îmbină prezentarea expozitivă şi
Îndemnurile în epistolele sale. De exemplu, el dă la finalul capitolului 5 din
2 Corinteni una dintre explicaţiile majore despre doctrina reconcilierii din
Noul Testament. Abordează nişte teme extraordinare: Dumnezeu era În
Hristos Împăcînd lumea cu Sine, hotărît să nu ţină În seamă fărădelegile
păcătoşilor, şi de aceea L-a făcut pe Hristos păcat pentru noi, pe El. care nu
cunoscuse nici un păcat, pentru ca În EI să devenim neprihănirea lui
Dumnezeu. Pasajul conţine numeroase afirmaţii despre Dumnezeu şi
iniţiativa Lui, despre Hristos şi despre cruce, despre păcat, reconciliere şi
neprihănire. aserţiuni pe care comentatorii încearcă în continuare să le
înţeleagă şi să le explice. Totuşi, Pavel nu se mulţumeşte cu o aserţiune
teologică puternică. EI merge dincolo de faptul reconcilierii, la lucrarea şi
mesajul reconcilierii, dincolo de ceea ce a făcut Dumnezeu în Hristos, la ceea
ce face În noi, dincolo de afirmaţia apostolilor lui Hristos că "Dumnezeu era

254
 Sinceritate şi seriozitate

în Hristos, împăcînd lumea cu Sine", la chemarea ambasadorilor lui Hristos

de împăcare cu Dumnezeu. Pavel nu s-a limitat la expunere, ci a continuat cu
respectiva chemare, şi tot astfel se poate spune că nici nu a enunţat chemarea
pînă ce nu a prezentat mai întîi expunerea. În lucrarea sa, afirmarea şi
chemarea au fost inseparabile.
Biserica din zilele noastre trebuie neapărat să înveţe lecţia lui Pavel şi
să-i urmeze exemplul. Desigur, unii predicatori nu se tem deloc de entuziasm.
În predicile de evanghelizare, ei fac apeluri interminabile pentru decizia de
convertire. Predicile lor nu sînt uneori nimic altceva decît o singură chemare
prelungă. Totuşi, ascultătorii sînt nedumeri ţi, pentru că nu au înţeles (nici nu
au fost ajutaţi să înţeleagă) natura sau temeiul chemării. Chemarea la
convertire fără învăţătură în prealabil este o ofensă pentru fiinţele umane,
pentru că nu e decît o manipulare absurdă.
Alţi predicatori fac greşeala opusă. Expunerea pe care o fac doctrinelor
biblice ale Evangheliei este impecabilă. Ei sînt fideli Scripturii, lucizi în
explicaţii, elocvenţi în limbaj şi contemporani în aplicaţii. Cu greu ai putea
găsi vreun cusur conţinutului. Totuşi, par oarecum reci şi distanţi. Nu
surprinzi nici o umbră de nelinişte în vocea lor şi nici urmă de lacrimi în ochii
lor. Nici prin gînd nu le-ar trece vreodată să se aplece peste amvon, pentru a-i
implora pe păcătoşi, în numele lui Hristos, să se pocăiască, să vină la El şi să
se împace cu Dumnezeu. Seamănă cu predicatorul despre care Spurgeon
scria: "Amarnică treabă mai este să stai să asculţi o predică şi să simţi în tot
acest timp că eşti în mijlocul unei furtuni de zăpadă sau că locuieşti într-o
casă de gheaţă, luminoasă dar rece, dereticată, dar ucigătoare ... "43 Nu e de
mirare că a pledat pentru "mai mult foc ceresc", declarînd că "pînă şi
fanatismul este de preferat indiferenţei".44 "Am vrea să avem parte de mai
multe vorbe care vin dintr-o inimă arzîndă, cerea el, aşa cum lava curge
dintr-o explozie vulcanică ... "45
Astăzi este, aşadar, nevoie de aceeaşi sinteză de raţiune şi emoţie,
expunere şi îndemn, precum cea pe care a reuşit să o realizeze Pavel. Scriind
despre Isaac Barrow, profesor de greacă la Cambridge, în secolul al XVII-lea,
pe care-I descrie drept "călător, filolog, matematician şi teolog", J. W. Alex-
ander continuă numindu-l "un spirit elocvent" şi adaugă că "abundă în
argumente înalte care sînt... înflăcărate de pasiune".46 Mai devreme în cartea
sa, Alexander pledase pentru "predicare teologică". Ceea ce-i interesează pe
oameni, spune el, este "un argument la cald", căci "un argument cere o mare
vehemenţă şi aprindere".47
 PUTEREA PREDICĂRII

Un predicator britanic din acest secol care a pledat pentru aceeaşi

combinaţie a fost dr. George Campbell Morgan, pastor la Westminster
Chapel, Londra, din 1904 pînă În 1917, şi din nou, din 1933 pînă În 1943. La
Cheshunt College, Cambridge, care pregătea pastori pentru biserica
congregaţionalistă, unde a fost preşedinte În perioada 1911-1914, a ţinut
prelegeri despre predicare. Cele trei elemente de căpătîi Într-o predică,
spunea el, sînt "adevărul, claritatea şi pasiunea":~x Cu referire la "pasiune" a
spus povestea unui mare actor englez, Macready. Un predicator l-a Întrebat
odată cum de putea atrage mulţimi atît de mari prin ficţiuni, În timp cel el
predica adevărul şi atrăgea aşa puţini oameni. "E destul de simplu. a replicat
actorul. Pot să vă arăt diferenţa dintre noi. Eu prezint o ficţiune ca şi cînd ar fi
adevăr: dumneavoastră prezentaţi adevărul ca şi cînd ar fi o ficţiune. "49 Apoi
Campbell Morgan a adăugat propria sa remarcă. Referitor la predicator şi la
Biblia sa, a spus el, "personal nu Înţeleg cum de un om nu ajunge uneori să se
lase purtat În mod năvalnic de focul, forţa şi fervoarea lucrării sale".50
Dr. Martyn L1oyd-Jones, succesorul lui Campbell Morgan la amvonul
din Westminster Chapel, Împărtăşea convingerea lui că adevărul şi pasiunea
sînt ingrediente esenţiale ale predicării creştine. În excepţionala sa carte
Preaching and Preachers [Predici şi predicatori],S' el Întreabă: "Ce este
predicarea'?"", şi apoi oferă propria sa definiţie.

Logică înflăcărată! Raţionament elocvent! Este vreo contradicţie în acestea?

Cu siguranţă că nu. Raţionamentul privitor la acest adevăr trebuie să fie cît se
poate de elocvent. aşa cum vezi în cazul apostol ului Pavel şi al altora. Este
teologie şi foc. Iar o teologie care nu ia foc. fie-mi îngăduit. este o teologie
deficitară. Predicarea este teologie care trece printr-un om plin de înflăcărare. 52

Mai mult, el elaborează această temă În The Christian War:fare [Războiul

creştinului], prezentare expozitivă a pasajului din Efeseni 6: 10-13, despre
lucrarea Duhului Sfint:

Nu stingeţi focul, nu stingeţi Duhul... creştinismul Înseamnă căldură, înseamnă

strălucire ... "Da, desigur. veţi spune, dar dacă vei avea cu adevărat erudiţie nu
vei mai fi înflăcărat; vei fi plin de demnitate. Vei citi o expunere măreaţă cu
mult calm, fără pasiune." Lepădaţi astfel de sugestii! Ar însemna să stingem
Duhul! Apostolul Pavel încalcă unele reguli de gramatică; îşi întrerupe propriul
raţionament. Este din pricina focului său! Noi sîntem atît de cuviincioşi, atît de
controlaţi, facem totul cu atîta decenţă şi prestanţă, încît nu există nici un pic de
viaţă, de căldură sau de putere! Dar acesta nu este creştinism nou-testamental...

256
 Sinceritate şi seriozitate

A ajuns credinţa să se topească şi să-ţi atingă inima? A reuşit să scape de gheaţa

care este în tine. de răceala inimii şi de rigiditate'? Esenţa creştinismului
nou-testamental este această căldură care reprezintă în mod invariabil rezultatul
prezenţei. D uh ulUJ..:·
' q

Cred că dr. Lloyd-Jones a atins o problemă crucială. Focul În predicare

depinde de focul din predicator, iar acesta, la rînduI lui. vine de la Duhul
Sfint. Predicile noastre nu vor lua foc decît dacă focul Duhului Sfint arde În
inimile noastre. iar noi Înşine sîntem "plini de rîvnă cu duhul" (Rom. 12: 11 ).
Există o relatare despre W. E. Sangster, de la Westminster Central Hall, care
nu apare În D/: Sallgste/~ schiţa biografică scrisă de fiul său Paul, dar cred şi
sper că este adevărată. Odată. Sangster făcea parte dintr-o comisie care
intervieva candidaţi pentru pastorat În cadrul mişcării metodiste, cînd În faţa
comisiei s-a prezentat un tînăr destul de emoţionat. Cînd i s-a oferit ocazia de
a vorbi, candidatul a spus că se simte dator să explice că este cam timid şi nu
se consideră genul de persoană care să aprindă Tamisa, adică să creeze vîlvă
În oraş. "Dragul meu frate tînăr, i-a răspuns Dr. Sangster cu multă
Înţelepciune, nu mă interesează să ştiu dacă poţi să aprinzi Tamisa. Ceea ce
vreau să ştiu este următorul lucru: dacă te-aş lua de guler şi ţi-aş da drumul În
Tamisa, ar Începe să clocotească?" Cu alte cuvinte, era tînărul însuşi suficient
de Înfocat? Aceasta era întrebarea cu adevărat importantă.
Atunci, cum putem să recăsătorim ceea ce nu ar fi trebuit să despărţim
niciodată, şi anume adevărul şi elocvenţa. raţiunea şi pasiunea, lumina şi
focul? Unii predicatori prezintă o teologie excelentă de la amvon, dar care
pare că tocmai a fost scoasă din congelator. Nici urmă de căldură, strălucire
sau foc. Alte amvoane iau imediat foc şi ameninţă să aprindă de îndată
biserica, dar nu au teologie mai deloc. Doar combinaţia are o putere
irezistibilă: şi anume, teologie cu foc, adevăr plin de pasiune şi raţionament
elocvent. Dar cum se poate ajunge aici? Care este secretul acestui amestec?
Există două răspunsuri. Mai întîi, Duhul Sfint este Cel care le dă pe ambele.
Isus L-a numit "Duhul adevărului" şi El a sosit în Ziua Cincizecimii
asemenea "limbilor de foc". Pentru că cele două elemente nu sînt separate În
El, ele nu vor fi separate nici în creştinii plini de Duh. De îndată ce Îi dăm
posibilitatea să lucreze, atît în pregătire, cît şi în prezentarea predicilor,
lumina şi focul, adevărul şi pasiunea vor fi reuni te.
Al doilea secret a fost aflat de cei doi ucenici pe care Isus i-a însoţit spre
Emaus în prima după-amiază de Paşte. Cînd S-a făcut nevăzut, ei şi-au spus
unul către altul: "Nu ne ardea inima în noi ... ?" (Luca 24:32). Fără îndoială că
 PUTEREA PREDlCĂRII

această stare a inimii era o experienţă emoţională. Au fost profund

impresionaţi. Înlăuntrul lor izbucnise un foc. Dar cînd începuse? A început
atunci cînd El le-a vorbit şi le-a deschis Scripturile. Focul a început să ardă
cînd au putut vedea noi faţete ale adevărului. Adevărul- cristocentric,
biblic - este cel care reuşeşte să aprindă inimile oamenilor.

Umorul la amvon
Recunoaşterea nevoii de seriozitate în predicare ne conduce în mod inevitabil
la întrebarea dacă se cuvine ca un predicator să-i facă pe cei din congregaţie
să rîdă. La prima vedere, seriozitatea şi rîsul par să fie incompatibile, iar în
această privinţă sîntem în asentimentul lui Richard Baxter, care a scris:
"Indiferent de ceea ce faci, dă-le oamenilor de înţeles că vorbeşti cît se poate
de serios ... Nu poţi să duci la pierzanie inimile oamenilor glumind cu ei .. :,s4
Chestiunea însă nu este atît de uşor de tranşat. Căci "plînsul îşi are
vremea lui, şi risul îşi are vremea lui" (Ecl. 3:4). Am văzut că nu trebuie să
excludem plînsul de la amvon; oare n-ar trebui să spunem acelaşi lucru şi
despre rîs?
Punctul de la care trebuie să începem cercetarea este învăţătura lui Isus,
căci pare general acceptat că umorul a fost una dintre armele din panoplia
Marelui Învăţător. Dr. Elton Trueblood, profesor de filozofie la Earlham
College, un distins quaker american, a scris cartea The Humour ~f Christ
[Umorul lui Hristos] în 1965. El povesteşte că germenele ideii i-a venit în
minte cînd citea Matei 7 (despre paie şi bîrne în ochii oamenilor) la timpul de
rugăciune cu familia, iar copilaşul lui de patru ani a început să rîdă. De aceea
el enumeră treizeci de pasaje comice din evangheliile sinoptice şi pune la
îndoială "imaginea convenţionalizată a unui Hristos care nu a rîs niciodată"S5
şi care a fost întotdeauna sumbru, trist şi mohorît. În acelaşi timp, profesorul
Trueblood se străduieşte să arate că cea mai răspîndită formă de umor folosită
de Isus a fost ironia (o expunere în public fie a viciului, fie a nebuniei), nu
sarcasmul (care este crud şi le răneşte pe victime).

Este foarte important să înţelegem [scrie el] că scopul evident al umorului lui
Hristos este să clarifice şi să sporească înţelegerea, nu să rănească. Probabil că
o anumită durere este inevitabilă, mai ales cînd ... mîndria omenească este pusă
într-o postură ridicolă, dar scopul clar este altul decît rănirea ... Adevărul, doar
adevărul este scopul... Demascarea erorilor şi, prin unnare, dezvăluirea
adevărului. 56

258
 Sinceritate şi serio=itate

Un alt Învăţat care a demonstrat elementul umoristic În Învăţătura lui Isus

a fost T. R. Glover În best-sellerul The JeSliS of HistolJ' [Isus, personajul
istoric],57 Un bun exemplu este modul În care Isus Îi caricaturizează pe
cărturari şi farisei, care erau conştiincioşi În Îndatoririle mărunte, dar neglijau
cu totul "cele mai Însemnate lucruri din Lege". Disproporţia aceasta era
asemănătoare cu situaţia În care oamenii "strecoară ţînţarul şi Înghit cămila"
(Mat. 23:23-24). Glover ne amuză făcîndu-ne să ne imaginăm un om care
Încearcă să Înghită o cămilă:

Cîţi dintre noi am încercat să ne imaginăm procesul şi seria de senzaţii pe care

le presupune, pe măsură ce gîtul lung şi păros alunecă în gîtlejul
fariseului - amploarea acelei anatomii lăbărţate - prima cocoaşă - a
doua - ambele alunecă pe gît - iar fariseul nu a remarcat nimic - iar apoi
picioarele, toate, cu zestrea de rigoare a gen unchilor şi a copitelor late. Fariseul
a înghiţit cămila, dar nu şi-a dat seama!5R

Chiar dacă Isus a folosit doar expresia şi nu a Încercat să ofere o

descriere, EI trebuie să-i fi făcut pe ascultători să rîdă În hohote.
Pe fondul precedentului stabilit de Isus, nu ne surprinde că folosirea
umorului în predicare şi în învăţătură are o lungă şi onorabilă tradiţie. Ea a
Înflorit În special în timpul Refonnei din secolul al XVI-lea, căci atît Martin
Luther, pe continent, cît şi Hugh Latimer, în Anglia, şi-au folosit puterile
descriptive pămînteşti din plin. Ei au desenat caricaturi prin cuvinte, iar
acestea au încă putere să ne facă să ridem şi astăzi.
Aşadar, umorul este legitim. Cu toate acestea, trebuie să fim selectivi cînd
îl folosim şi extrem de judicioşi în privinţa subiectelor pe care le alegem ca
obiect al rîsului. Este întotdeauna nepotrivit ca fiinţele omeneşti finite şi
căzute să-L aibă ca subiect al rîsului pe Dumnezeu, indiferent că este Tatăl,
Fiul sau Duhul Sfint. Este în aceeaşi măsură nepotrivit ca păcătoşii să rîdă de
cruce sau de învierea lui Isus, prin care s-a realizat mîntuirea, sau de realitatea
solemnă a lucrurilor finale, precum moartea, judecata, cerul şi iadul. Aceste
subiecte nu sînt amuzante în ele însele şi ajungem să le trivializăm dacă
încercăm să le facem amuzante. Oamenii s-ar putea să nu le mai ia În serios.
Lucrarea noastră va fi la fel de ineficientă ca cea a lui Lot, care şi-a îndemnat
ginerii să scape din Sodoma, pentru că Domnul avea de gînd să o distrugă, dar
"ginerii lui credeau că glumeşte" (Gen. 19: 14). Phillips Brooks a avut perfectă
dreptate ca în Prelegerile Yale să-şi exprime dispreţul faţă de "clericul glumeţ
şi uşuratic", care "pune mîna pe cele mai sacre lucruri şi profanează tot ceea

259
 PUTEREA PREDICĂRIl

ce atinge".59 Un asemenea bufon iresponsabil, spune el, nu a realizat niciodată

că "umorul este ceva foarte diferit de frivolitate".6o
Atunci care este valoarea umorului. dacă este folosit în momentele
potrivite şi cu privire la lucrurile potrivite? În primul rînd, înlătură tensiunea.
Celor mai mulţi oameni le vine foarte greu să menţină o concentrare mentală
sporită sau să îndure presiunea emoţională pentru o perioadă prelungită. Au
nevoie de relaxare pentru cîteva momente, iar unul dintre cele mai simple,
rapide şi sănătoase moduri este să spui o glumă şi să-i faci să rîdă.
În al doilea rînd, rîsul are puterea extraordinară de a spulbera apărarea
oamenilor. Un om vine la biserică şi are o atitudine mentală de încăpăţînare şi
rebeliune. Este hotărît să nu răspundă chemării misionare şi nici să nu-şi
schimbe atitudinea cu privire la anumite aspecte. Poţi spune asta privindu-i
faţa. Are buzele strînse şi fruntea încruntată, simboluri ale unei împotriviri
acerbe. Apoi, dintr-o dată rîde, chiar dacă n-ar fi vrut-o, iar împotrivirea lui se
prăbuşeşte. James Emmau Kewgyir Aggrey (1875-1927) cunoştea puterea
umorului. S-a născut în regiunea care în trecut era cunoscută sub numele de
Coasta de Aur,· a fost educat în Statele Unite, a devenit primul vice-rector la
Achimota Coliege şi a fost profund preocupat de armonia rasială. Cînd a
ajutat la realizarea unui studiu educaţional în zonele de vest, sud şi est ale
Africii, oamenii s-au temut că francheţea lui va provoca reacţii de respingere.
Dar nu aveau motive întemeiate să se teamă. "Îi fac să-şi deschidă gurile
într-un hohot, spunea el, şi apoi le îndes pe gît adevărul."61 Ori, aşa cum
spunea Christopher Morley cu mult farmec, "după un cutremur de rîs vine
susurul blînd şi subţire".62
AI treilea şi cel mai mare beneficiu pe care îl aduce umorul este că ne
smereşte prin faptul că sparge balonul fanfaronadei omeneşti. Nu cunosc nici
o prezentare mai bună pe această temă decît primul capitol din lucrarea lui
Ronald Knox, Essays in Satire [Eseuri despre satiră].63 Supranumit de Horton
Davies "Monseniorul vesel, o fîntînă arteziană de veselie şi graţie",t>4 el a
încercat, în introducerea sa, să arate deosebirea dintre vorbă de duh, umor,
satiră şi ironie.

În sfera umorului intră cu predilecţie omul şi activităţile sale, analizat în

circumstanţeatît de incongruente, atît de neaşteptat de incongruente, încît
subminează demnitatea omenească ... Un om care cade într-o zi geroasă este

• Zonă de coastă a Africii, pe teritoriul actual al statului Ghana (n.trad.).

260
 Sinceritate şi seriozitate

comic pentru că şi-a abandonat pe neaşteptate mersul drept care este mîndria
omului, ca fiinţă bipedă ... Nu există nimic comic la un cal care se împiedică şi
cade ... Doar omul are demnitate; doar omul, prin urmare, poate să fie comic ...
Umorul presupune pierderea demnităţii într-o anumită privinţă, cînd cineva
ajunge lipsit de o virtute. Umorul nu există în mod intrinsec în lucruri; acolo
unde se face o glumă, se face referire, în ultimă instanţă, la om, această fiinţă
jumătate înger, jumătate fiară. 65

Atunci, a rîde de metehnele cuiva este un compliment indirect. Prin umor

se recunoaşte demnitatea Înnăscută a fiinţei omeneşti. Nu se pot lua în serios
devierile de la comportamentul omenesc autentic, mîndria, prefăcătoria şi
meschinăria. Aceste lucruri sînt amuzante pentru că sînt incongruente. Mai
mult, umorul poate fi Îndreptat către sine; se poate rîde de propriile cusururi,
de alunecările şi depărtările ridicole de condiţia umană.
"Satira" Însă, a continuat Ronald Knox, " ... a apărut ca să biciuiască
nebuniile persistente şi recurente ale făpturii omeneşti ca atare ... Rîsul este un
explozibil mortal care are menirea de a fi Înfăşurat în cartuşul satirei şi apoi,
cînd va fi orientat fără greş către ţinta dorită, produce o rană salutară. "66
Pentru a rezuma teza lui Knox, rÎsul- mai ales cel produs de
satiră - care Înţeapă excentricităţile omeneşti, atestă starea noastră căzută şi
ne pune în situaţia de a ne îndrepta. De aceea noi, predicatorii, ar trebui să
folosim satira cu mai multă îndemînare şi mai frecvent, asigurîndu-ne că
atunci cînd rîdem de alţii rîdem şi de noi, pentru că sîntem părtaşi la aceeaşi
strălucire deşartă şi la aceeaşi nebunie. Mark Twain, În The Mysterious
Stranger [Străinul misterios],67 pune în gura Satanei nişte cuvinte prin care ne
aminteşte că rasa omenească, în sărăcia ei, "are indiscutabil o armă cu
adevărat eficientă - rîsul". De pildă, cum poate fi distrusă ,,0 şarlatanie
colosală"? "Doar rîsul o poate spulbera dintr-o singură lovitură. Nu există
nimic care să poată rezista împotriva asaltului rîsului."6M
Unul dintre contemporanii noştri care foloseşte această armă cu mare
efect este Malcolm Muggeridge. În calitate de fost editor al unei publicaţii
despre care spune că este ,,0 aşa-zisă revistă umoristică numită PUllch", el are
motive întemeiate să mediteze asupra semnificaţiei rîsului, care "în afară de
iluminarea mistică, este cel mai preţios dar şi cea mai mare binecuvîntare
care vine la noi pe pămînt". Mai mult, el a ajuns să vadă rîsul drept "faţa
contrară a misticismului", deoarece misticul se înalţă către Dumnezeu, în
timp ce umoristul recunoaşte incapacitatea noastră de a-L găsi. El consideră
că acest paradox este ilustrat de marile catedrale din Europa medievală, care

261
 PUTEREA PREDlCĂRII

au atît ,,0 turlă care urcă spre cer", cît şi "garguie care rînjesc către pămînt".
Nu este o nepotrivire, ci ele sînt complementare, "căci turla încearcă să
ajungă la gloria eternităţii din ceruri, iar garguiele rîd de caraghioslîcurile şi
metehnele oamenilor muritori". Împreună, ele ne ajută să definim umorul
drept "expresie, în termenii grotescului, ai disproporţiei inexorabile dintre
aspiraţia omenească şi realizările propriu-zise".69
Unii cititori ai lui Malcolm Muggeridge au considerat că ironia sa
caustică faţă de alţii este deranjantă, dar nu trebuie să pierdem din vedere că
el nu se cruţă nici pe sine însuşi. Muggeridge exemplifică acest
contrast - turla şi garguiele - în propria sa viaţă, căci recunoaşte prăpastia
pe care o găseşte între viziunea sa cerească şi realizările pămînteşti. El
încearcă să fie credincios realităţii Hristosului pe care L-a acceptat, dar
adaugă, nu fără melancolie: "Mi-e groază să mă gîndesc cîte sute de mii de
leghe am cutreierat în toată lumea cu acest leş ridicol al meu, dintr-un motiv
sau altul. "70
Aşadar, cu siguranţă că umorul nu trebuie interzis la amvon. Dimpotrivă,
dacă rîdem de condiţia umană, prin urmare şi de noi înşine, umorul ne ajută
să vedem lucrurile în adevărata lor dimensiune. Adesea, prin intermediul
rîsului putem să căpătăm o perspectivă limpede atît în privinţa înălţimilor de
la care am căzut, cît şi în privinţa adîncimi lor în care ne-am prăbuşit, tînjind
cu dor să fim "răscumpăraţi, vindecaţi, restauraţi, iertaţi". Astfel, umorul
poate fi o pregătire foarte bună pentru Evanghelie. Din moment ce el poate
contribui la trezirea în inimile omeneşti a sentimentului de ruşine legat de ce
sîntem şi a tînjirii după ceea ce am putea deveni, ar trebui să-I folosim
bucuroşi în slujirea pentru cauza Evangheliei.

Lungimea predici/ar
Am fost întrebat adesea cît de lungă ar trebui să fie o predică. Este aproape
imposibil de răspuns la această întrebare, pentru că există atît de multe
variabile. Depinde de ocazie şi de subiect, de înzestrarea predicatorului şi de
maturitatea congregaţiei. Totuşi, mi se pare potrivit să ridic problema în acest
capitol despre sinceritate şi seriozitate, deoarece, cel puţin în principiu, cred
că fiecare predică ar trebui să dureze atîta cît e necesar ca predicatorul să
transmită mesajul din suflet. În general, nu lungimea predicii face o
congregaţie să aştepte cu nerăbdare sfirşitul, ci caracterul tărăgănat şi
plictisitor al unei predici de care chiar şi predicatorul pare prea puţin

262
 Sinceritate şi seriozitate

interesat. "Modul cel mai înţelept de a scurta predica, spunea H. W. Beecher,

este să o faci mai interesantă."71
Apostolul Pavel constituie un avertisment pentru predicatorii locvace,
din cauza sorţii acelui tînăr, Eutih, care a adormit şi a căzut de pe fereastră,
rănindu-se mortal. Cu acea ocazie, predica lui Pavel a avut două părţi; prima
a durat de la apus pînă la miezul nopţii, iar a doua de la miezul nopţii pînă în
zorii zilei (Fapte 20:7-12). Dar nu acesta este recordul. În ediţia din 1980 a
Ctirţii Guinness a recordurilor,12 se arată că cea mai lungă predică ţinută
vreodată a durat douăzeci şi trei de ore. A fost predicată între 18 şi 22
septembrie 1978 de Rev. Donald Thomas din Brooklyn. New York. Lăsînd la
o parte această competiţie lipsită de sens, în istorie au existat multe exemple
de predici care au durat cîteva ore. John Wesley scrie în jurnalul său din 19
octombrie 1739 că a predicat la Shire HalI în Cardiff cu "o astfel de libertate
de vorbire" cum rareori a experimentat. "Inima îmi era atît de plină, a adăugat
el, încît nu am putut să mă opresc şi de aceea am continuat încă trei ore."
Prima predică ţinută de Jonathan Edwards la Capela Princeton după numirea
sa ca rector în 1758 a fost despre "firea neschimbătoare a lui Hristos".
"expunerea a durat mai bine de două ceasuri, dar se spune că a fost ascultat cu
un interes atît de mare, încît auditoriul nici nu a băgat de seamă scurgerea
timpului şi a fost surprins că s-a încheiat atît de curînd."73 Richard Channing
Moore (1762-1841), care a devenit mai tîrziu episcop de Virginia şi episcop
conducător al Bisericii Episcopaliene Americane, atrăgea mari mulţimi cînd
era rector la St. Andrew's, Staten Island.

La Încheierea unui serviciu de duminică după-amiază, un membru al

congregaţiei s-a ridicat şi a spus: "Dr. Moore, oamenii nu vor să meargă acasă:
vă rugăm să mai ţineţi o predică." S-a supus. Erau Încă flămînzi după Cuvîntul
vieţii. A unnat o a treia predică, la încheierea căreia predicatorul a spus:
"Dragii mei. acum trebuie să plecaţi, căci. deşi îmi place foarte mult să procJam
vestea bună a mîntuirii. sînt epuizat şi nu mai pot să vorbesc.,,74

Am dat aceste trei exemple - cele trei ore ale lui John Wesley, cele două
ore ale lui Jonathan Edwards şi cele trei predici consecutive ale lui Richard
Channing Moore - în parte, deoarece aparţin aceluiaşi secol în care totul se
făcea pe îndelete şi în parte, deoarece erau toate reacţii la foamea spirituală
neobişnuită a unor anumite congregaţii. Deşi în perioada victoriană patruzeci
şi cinci de minute era norma, iar adesea chiar un ceas, cît ţinea golirea
c1epsidrei, astăzi doar cele mai mature congregaţii ar putea îndura - ca să nu

263
 PUTEREA PREDIC ĂRII

ne punem problema că şi-ar dori - astfel de predici lungi. În plus, chiar şi în

acele vremuri, unele congregaţii dădeau semne de nerăbdare. Spurgeon
vorbeşte despre un fermier care i s-a plîns de un tînăr care a predicat prea
mult:

"Domnule, ar fi trebuit să încheie la patru, dar a mai ţinut pînă la şi jumătate, iar
toate vacile mele aşteptau să fie mulse! I-ar fi plăcut dacă ar fi fost vacă?" În
această întrebare se ascunde o mare înţelepciune (comenta Spurgeon).
Societatea pentru Prevenirea Cruzimii faţă de Animale ar fi trebuit să-I dea în
judecată pe acest tînăr care a păcătuit. Cum pot fennierii să asculte şi să aibă
vreun folos, dacă lor le stă mintea la vaci'? 75

Este trist însă că, drept răspuns la exagerările victoriene, mulţi

predicatori au redus predicile la o omilie de zece minute. Congregaţiile nu
vor creşte sănătoase spiritual cu o dietă inadecvată de felul acesta.
"Predicuţele dau naştere la creştinuţi", după cum au spus atît Campbell
Morgan de la Westminster, cît şi Stuart Holden de la St. Paul 's, Portman
Square, care au fost contemporani. P. T. Forsyth a comentat în mod similar:
"Scurtimea este esenţa glumei, dar predicatorul are de spus mai mult de atît...
Un creştinism de predici scurte este un creştinism de calibru mic."7b Mă
bucur că acest aspect devine din ce În ce mai larg acceptat. Într-un articol din
The Times din 6 august 1977, episcopul R. P. C. Hanson de la Universitatea
din Manchester s-a plîns de "absenţa profunzimii şi a seriozităţii" în biserică
şi a atribuit-o în mare parte predici lor scurte. "Nici însuşi arhanghelul
Gabriel, scria episcopul, nu ar reuşi să convertească pe nimeni în zece
minute." Predicile episcopului William Connor Magee au fost descrise drept
"exerciţii intense în practica gîndirii limpezi pe probleme religioase", dar
"nici o predică de numai zece minute nu ar putea fi numită exerciţiu în ceva
anume: această lipsă de atenţie faţă de predicarea Cuvîntului este un semn al
superficial ităţii în religie\·.
Nu se pot stabili reguli fixe pentru lungimea predicilor, decît probabil că
zece minute e prea puţin, iar patruzeci de minute e prea mult. S-a spus pe
bună dreptate că fiecare predică "ar trebui să pară de douăzeci de minute",
chiar dacă în realitate este mai lungă. La sosirea într-o nouă biserică,
predicatorul va fi sfătuit probabil să înceapă prin a da congregaţiei ceea ce a
fost obişnuită să primească. În timp Însă, pe măsură ce Cuvîntul lui
Dumnezeu stîrneşte apetitul, Îi vor cere mai mult.

264
 Sinceritate şi seriozitate

* * *
Acest capitol a fost oarecum subiectiv, dar în mod necesar, căci predicarea nu
poate fi niciodată izolată de predicator. În ultimă instanţă, acesta, prin ceea ce
este, determină atît ceea ce spune. cît şi modul în care o spune. Poate că
înţelege gloria predicării şi are o bună cunoaştere teologică. Poate că studiază
din greu şi se pregăteşte bine. Poate că vede nevoia de a face legătura între
Cuvînt şi lume şi doreşte cu adevărat să fie un muritor de poduri. Dar s-ar
putea să-i lipsească totuşi ingredientul vital (a cărui lipsă nu poate fi
compensată prin nimic) al realităţii spirituale personale. Sinceritatea şi
seriozitatea nu sînt calităţi care ne pot fi ataşate din exterior. asemenea
podoabe lor pe care le punem pe pomii de Crăciun. Ele sînt roade ale Duhului.
Ele definesc pur şi simplu o persoană care crede şi simte ceea ce spune.
Aşa cum scria E. M. Bounds la începutul secolului: "În spatele predicii se
află omul, cu toată fiinţa lui. Predicarea nu este un spectacol de o oră. Ea
izvorăşte din viaţa cuiva. E nevoie de douăzeci de ani pentru a face o predică.
pentru că este nevoie de douăzeci de ani pentru a face un om destoinic,"77
James 8lack a exprimat aceeaşi idee în mod similar, spunînd: "Cea mai bună
predică este întotdeauna revărsarea naturală a unei minţi coapte şi expresia
unei experienţe crescînde. O predică bună nu este niciodată rezultatul unei
strădanii de studiu, ci reprezintă o expresie a vieţii predicatorului."7~
Îmi plac cele două cuvinte "a izvorî" şi .,revărsare". Ele exprimă succint
faptul că adevărata predicare nu este o activitate superficială; ea izvorăşte din
profunzimile tiinţei. Isus Însuşi a pus un mare accent pe acest principiu. Fără
revărsarea permanentă a vieţii Duhului Sfint în noi, a spus El, rîurile de apă
vie nu vor ţîşni niciodată din noi. Şi iarăşi. din prisosul inimii vorbeşte gura
(vezi Ioan 4: 14; 7:37-39; Mat. 12:24.)
 PUTEREA PREDIC ĂRII

Note
1. Baxter, Reformed PastOl: p. 162.
2. Spurgeon. Lectures, Seria 1, p. 4.
3. Haslam, p. 48-49.
4. I Tim. 4: 12; Tit 2:7; I Pet. 5:3.
5. Bavinck, p. 93.
ti. Spurgeon, Lectures. Seria 1, p. 12. 13.
7. Brooks. Lectllres. p. 5.28.
~. Beecher, p. 16.
9. Manning, p. 138.
10. Black, p. 6.
II. Cf. Spurgeon. Lectllres. Seria II. p. 45.
I~. Baxter. Refimlled Pastm: p. 162.
13. Golding, p. 210.
14. Ihid .. p. 217.
15. Black. p. 23.
1h. Poulton. p. 60-61, 79.
17. Ex.: 2 Cor. 11:21-33; I Tes.2:1-4;2Tim.3:10-12.
1R. Morris, p. 34-35.
19. Unul este Tony Waterson, profesor de virologie la Royal Post-graduate Medical
School, Hammersmith. EI este suficient de modest pentru a spune că, după ce a mai
meditat, comentariile sale "au fost probabil îndrăzneţe, greşit exprimate şi imature" şi
că se refereau la elemente tehnice de stmctură şi expunere, şi nu la chestiunile cu
adevărat importante: dacă Dumnezeu lăsase ungerea Sa peste mesaj, dacă Isus era
Înălţat şi dacă oamenii primeau binecuvîntare prin ele. Dar cred că el subestimează
ajutorul pe care mi l-a oferit şi provocarea pe care a reprezentat-o.
~o. Spurgeon, Lectllres, Seria II, p. 132.
21. Ibid., p. 29.
22. Spurgeon, Lectllres, Seria 1, p. 131.
23. Alexander, p. 20.
24. Broadus, Preparation and Delil'ery, p. 218.
25. Hemandez, p. 241.
26. Alexander, p. 6.
"27. Mark Twain. Al'enturiie lui Tom Sall:l'el: Ex Libris, Bucureşti, 1997, p. 34. 35.
2!!. Spurgeon. Leetures. Seria II. p. 46.
29. Pollock, Whitejield, p. 263.
30. David Smith despre 2 Ioan 12 În Expositol" S Greek Testament.
JI. Dargan. voI. II, p. 174.
32. Baxter, Poetical Fragments, p. 39-40.
33. Baxter. Re.farmed Pastm: p. 110.
34. lhid., p. 106.
35. Spurgeon, Lectures, Seria 1, p. 138-139.
3h. Ihid., p. 140.
37. lhid., p. 149.

266
 Sinceritate şi seriozitate

3H. Ibid., p. 146.

39. Ibid., p. 148.
40. Pentru două articole despre Woodforde de Nonnan Skyes vezi Theology, voI. 38, No.
244. februarie 1939, şi nr. 227, mai 1939.
41. Hopkins, p. 65.
42. Ibid., p. 162; Carus, p. 445.
43. Spurgeon. AII-Rollnd Mil1istry, p. 175.
44. Ibid .• p. 173.
45. Ibid .. p. 224.
46. Alexander, p. 266.
47. [bid., p. 25.
4R. Morgan, G. c., Preuehil1g, p. 14, 15.
49. [bid., p. 36.
50. [biei .. p. 37.
51. 1971.
52. L1oyd-Jones, Preaehillg. p. 97.
53. L1oyd-Jones, Warfare, p. 273-274.
54. Baxter. Reformed Pa.\'tO/~ p. 145.
55. Trueblood, p. 10. Despre Lentulus, care a devenit consul in 14 i.Hr., se spune că a
prezentat senatului o descriere a lui Isus care includea atinnatia: "Nimeni nu-şi
aminteşte să-L ti văzut rizÎnd." Dar acest citat nu poate fi găsit mai devreme de 1680
d.Hr. şi În mod cert nu este autentic.
56. [biei., p. 49-53.
57. 1917.
SR. Glover. p. 44.
59. Brooks, Leetures, p. 55.
60. Ihid., p. 57.
61. Mel1 Who Serveel Afi-ica, p. 154.
62. Luccock. p. 192.
63. 1928.
M. Davies, p. 116.
65. Knox, p. 13-15.
66. [bid., p. 26-27.
67. Mark Twain, Străin III misterios. trad. Cannen Patac, Logis, Bucureşti, 1991.
6H. The Portable Mark Twail1, p. 736.
69. Citatele sînt preluate dintr-un raport despre Discursul de deschidere din 1979, pe care
Malcolm Muggeridge l-a tinut la GordonCollege, Wenham, Massachusetts, deşi
intr-o scrisoare personală datată 24 septembrie 1979 mi-a spus că folosise de multe ori
imaginea garguie-turlă În scris şi În discursuri. "Din cîte Îmi amintesc, spunea el.
conceptul m-a frapat prima dată la Salisbury, cînd am remarcat turla superbă ţişnind
cu Îndrăzneală nebunească spre cer, şi apoi feţele de garguie care rÎnjeau atît de
răutăcios spre pămÎnt.·'
70. Muggeridge, Chrollic/es, The Greel1 Stick. p. 98.
71. Beecher, Lectures, p. 257.
72. Guil1l1ess Book ofRecords, 1980, p. 228.

267
 PUTEREA PREDICĂRII

73. Dwight. p. 577.

74. Chorley. p. 39.
75. Spurgeon. Lectures. Seria 1. p. 144-145.
7(,. Forsyth. Positive Preacl1illg. p. 109-110.
77. Bounds. p. II. Vezi. de asemenea. broşura lui Martin. Whaf.\" Wrong l'.'itl1 Preac:hing
Today!
7K. Black. p. 37.
 Curaj şi smerenie

Curaj
Astăzi se simte mai mult ca niciodată nevoia imperioasă de predicatori
curajoşi la amvoanele lumii, de oameni asemenea apostolilor din Biserica
Primară, care "s-au umplut de Duhul Sfint, şi vesteau Cuvîntul lui Dumnezeu
cu Îndrăzneală" (Fapte 4:31; cf. v. 13). Nici cei ce caută să fie pe placul
oamenilor, nici cei care au devenit prizonierii unui program de biserică fix nu
pot fi predicatori buni. Sîntem chemaţi la slujba sacră a predicării biblice
expozitive, sîntem trimişi să proclamăm ceea ce a spus Dumnezeu, nu ceea
ce doresc să audă oamenii. Mulţi dintre oamenii care frecventează biserica În
zilele noastre suferă de maladia celor cu "urechi care trebuie gÎdilate" şi, prin
urmare, le place "să-şi dea Învăţători după poftele lor" (2 Tim. 4:3). Noi Însă
nu avem libertatea de a le satisface capriciile sau de a-i răsfăţa, pentru a fi pe
placul lor. Mai degrabă trebuie să fim asemenea lui Pavel În Efes, căci el a
rezistat acestei ispite şi a insistat În două rînduri că "nu s-a ferit să vestească"
tot ceea ce trebuia, şi anume "ce era de folos", adică "tot planul lui
Dumnezeu" (Fapte 20:20, 27). Trebuie să avem grijă, pentru a nu ajunge să
selectăm textele şi subiectele - chiar şi inconştient - potrivit prejudecăţilor
personale sau concepţiilor la modă. Doctoria prezentă În Evanghelie a fost
prescrisă de Medicul cel Bun; nu se cade nici să o diluăm, nici să adăugăm

269
 PUTEREA PREDICĂRII

ingrediente pentru a o face mai Îmbietoare; trebuie să o oferim păstrînd

caracterul ei frust. Nici nu trebuie să ne fie frică de faptul că oamenii nu o vor
mai accepta. Desigur, unii vor pleca, dar cei mai mulţi vor face o declaraţie
de acceptare. "Oamenii sînt Îndepărtaţi de Biserică, spunea George Buttrick,
nu atît de adevărul răspicat care Îi face să se simtă neliniştiţi, cît de diversele
nimicuri care Îi fac să fie dispreţuitori.'"
"Curajul," spunea Phillips Brooks În Prelegerile Yale din 1877,

... este un element indispensabil al oricărei slujiri autentice ... Dacă ţi-e teamă de
oameni şi eşti robul opiniilor lor, mai bine te-ai apuca de altceva. Mai bine fă-le
pantofi care să le fie pe potrivă. Mergi şi pictează tablouri despre care ştii că
sînt proaste, dar care să fie pe potriva vrerii lor de prost gust. Nu rămîne toată
viaţa să ţii predici prin care spui nu ceea ce te-a trimis Dumnezeu să rosteşti, ci
ceea ce te plătesc ei să spui. Fii curajos! Fii independent!2

Pe bună dreptate, "frica de oameni este o cursă" (Prov. 29:25) şi mulţi

predicatori cad în ea. Dar o dată ce ajungem în cursă, nu mai sîntem liberi;
am devenit slujitori docili ai opiniei publice.

Tradiţia predicării curajoase

Predicatorul creştin care caută harul lui Dumnezeu pentru a fi credincios
astăzi se poate inspira foarte mult dintr-o tradiţie îndelungată de predecesori,
începînd chiar cu perioada vechi-testamentaIă. Deşi retrospectiv am putea
spune că Moise a fost primul profet care a auzit, a crezut, a respectat şi a
rostit Cuvîntul lui Dumnezeu, în pofida opoziţiei şi a singurătăţii care a
urmat, totuşi, tradiţia distinctă a profeţi ei ebraice a aparţinut perioadei
monarhiei şi se poate spune că a Început cu Ilie. Este drept, aritmetica lui era,
din nefericire, cam anapoda, atunci cînd s-a plîns că tot poporul lui Israel
părăsise legămîntul lui Dumnezeu şi că "am rămas numai eu singur". De fapt,
rămăşiţa credincioasă era mai mare decît bănuia el, mai exact, şapte mii de
oameni care "nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal" (1 Împ. 19:9-18).
Cu toate acestea, nu putem să nu admirăm curajul cu care s-a împotrivit
sistemului naţional religios, pentru o cauză dublă: a adevărului religios şi a
justiţiei sociale. El i-a provocat pe profeţii lui Baal la o rundă finală în public
şi i-a condamnat pe rege şi pe regină pentru spolierea şi uciderea lui Nabot. În
cazul ambelor proteste a fost singur. Acesta a constituit un precedent
excelent, iar confruntarea dintre profet şi rege, dintre cuvîntul divin şi
autoritatea regală, a devenit o trăsătură obişnuită a slujbei profetice. Natan a

270
 Curaj şi smerenie

îndrăznit să-I mustre pe regele David pentru adulterul cu Batşeba şi pentru

uciderea soţului ei. Amos a vorbit vehement împotriva răului chiar în
sanctuarul regelui de la Betel şi i-a prezis o soartă îngrozitoare capelanului
regal, Amaţia, pentru faptul că a încercat să-I reducă la tăcere (7: 10-17).
Ieremia a fost o altă voce solitară. De la începutul lucrării sale profetice.
Dumnezeu l-a avertizat cu privire la împotrivirea pe care o va stîrni mesajul
său sumbru de judecată şi a promis să-I facă "o cetate întărită, un stîlp de fier
şi un zid de aramă. împotriva întregei ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda.
împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului
ţării". Toţi aceştia aveau să lupte împotriva lui, fără însă a reuşi (1: 17-19).
Deşi nu putem fi de-acord cu izbucnirile de autocompătimire şi disperare ale
lui Ieremia sau cu dorinţele lui ocazionale de răzbunare personală, totuşi
atitudinea sa curajoasă şi solitară trebuie să fie privită cu un profund respect.
EI a fost un adevărat patriot, ştiind că doar o pocăinţă autentică, din inimă, ar
putea salva naţiunea; cu toate acestea, a fost chemat să anunţe judecata lui
Dumnezeu prin babilonieni şi, în consecinţă, a fost acuzat că-şi urăşte ţara şi
că a dezertat la duşmani.
Mărturia profetică a Vechiului Testament a culminat cu acea "voce care
strigă în pustie", Ioan Botezătorul, despre care Isus a spus că nu este nici
trestie clătinată de vîntul opiniei publice, nici curtean simandicos care se
complace în plăcerile cărnii, ci un adevărat profet. stăpînit de Cuvîntul lui
Dumnezeu, cel mai mare om dintre cîţi trăiseră pînă atunci (Mat. II :7-11). El
era noul Ilie, în a cărui lucrare au reapărut aceleaşi două atitudini
ferme-cea religioasă şi cea socială-căci el a anunţat sosirea domniei lui
Dumnezeu şi a denunţat adulterul regelui. Curajul lui l-a costat viaţa.
Într-adevăr, el a fost ultimul dintr-un lung şir de profeţi-martiri pe care Israel
i-a respins şi i-a ucis (cf. 2 Cron. 36:15-16; Mat. 23:29-36; Fapte 7:52), deşi.
desigur, a urmat apoi încercarea de a-L ucide pe Mesia şi de a se împotrivi, de
asemenea. ucenicilor Lui (cf. I Tes. 2: 15).
Isus Însuşi a cîştigat reputaţia unuia care vorbea fără frică şi fără a face
compromisuri. Către sfirşitul vieţii Sale, fariseii I-au trimis o delegaţie care
l-a zis: "Învăţătorule, ştim că eşti adevărat. şi că înveţi pe oameni calea lui
Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentrucă nu cauţi la faţa
oamenilor" (Mat. 22: 16). Nu e de mirare atunci că popularitatea Sa în
Galileea a durat doar un an şi că ostilitatea autorităţilor a sporit pînă ce s-au
hotărît să scape de El. În acelaşi timp, EI i-a avertizat pe adepţii Săi că
ucenicul nu este mai mare decît învăţătorul şi că, dacă învăţătorul este

271
 PUTEREA PREDICĂRII

persecutat, atunci şi ucenicul va fi. Ceea ce s-a şi întîmplat. Luca descrie în

Fapte cum mai întîi Petru şi Ioan au fost arestaţi şi întemniţaţi, apoi Ştefan şi
Iacov au fost martirizaţi, iar apoi Pavel a suferit tot felul de umilinţe din
partea împotrivitorilor Evangheliei. Această persecuţie a fost o consecinţă
directă a parresia, libertatea şi îndrăzneala de a vorbi, francheţea cu care
primii creştini au mărturisit despre Isus. Aceasta este calitatea pe care Pavel o
dorea mai presus de orice în lucrarea sa de slujire. Din închisoare, el le-a
cerut prietenilor săi să se roage pentru el, ca să-i fie dat "cuvînt" atunci cînd
îşi deschide gura "cu îndrăzneală" pentru a proclama Evanghelia (Efes.
6: 19-20). Departe de a-I reduce la tăcere, Întemniţarea avea să-i deschidă noi
oportunităţi de a depune o mărturie curajoasă. Luca îl lasă în arest la Roma.
primindu-i cu bucurie pe cei care îl vizitau, predicînd şi învăţînd "cu toată
îndrăzneala (parresia) şi fără nicio piedică" (Fapte 28:30-31 ).
Această tradiţie a mărturiei curajoase şi a suferinţei în Noul şi Vechiul
Testament. din partea profeţi lor şi a apostolilor şi din partea Domnului, se
manifestă consecvent şi neîntrerupt. Există un tipar care a continuat de-a
lungul întregii istorii a Bisericii. Există cîteva exemple care pot fi oferite ca
ilustraţie, pentru a pune în noi dorinţa de a face şi noi întocmai şi pentru a ne
vindeca de ambiţia perversă de a fi "predicatori populari". Voi începe cu
Hrisostom, la sfirşitul secolului al IV-lea. EI a predicat cu mare elocvenţă şi
curaj, mai întîi în Antiohia, apoi ca arhiepiscop de Constantinopol, timp de
şase ani, pînă ce a ofensat-o pe împărăteasă şi a fost înlăturat din funcţie şi
surghiunit. Hrisostom a denunţat cu multă îndrăzneală viciile oraşului şi '"a
mustrat fără frică sau părtinire pe toţi oamenii, indiferent de clasă sau
condiţie".] Să luăm, de pildă, cea de-a şaptesprezecea omilie a sa la
Evanghelia după Matei, în care a prezentat interdicţia lăsată de Isus de a jura
strîmb (Mat. 5.33-37). Hrisostom le cerea celor din congregaţie să ia
îndemnurile Domnului cu toată seriozitatea şi să le dea curs:

Dacă veţi stărui în greşeală [spunea el], pe viitor vă voi opri să mai puneţi
piciorul pe acest prag sfint şi să vă împărtăşiţi cu tainele nemuritoare; aşa cum
se face cu desfrînaţii şi curvarii, şi cu cei învinuiti de omor... Să nu
îndrăznească nici un bogătaş, nici un puternic al zilei să pufnească dispreţuitor
către mine şi să ridice din sprîncene; toate acestea sînt pentru mine basme, o
umbră, un vis.

Fiecare dintre ei, a accentuat el, va sta înaintea lui Dumnezeu pentru a da
socoteală de sine însuşi. 4
 Curaj şi smerenie

Îngăduiţi-mi acum să sar aproape o mie de ani, pînă la John Wyclitfe,

precursorul Reformei engleze. Nu a fost o misiune uşoară să se împotrivească
aşezămîntului ecleziastic, aproape de unul singur, dar a făcut-o prin atacuri
critice directe. A atacat caracterul lumesc al clerului, asemănîndu-i pe preoţi
cu fariseii şi cărturarii, a denunţat corupţia papalităţii şi erorile trans-
substanţierii. De cîteva ori i s-a intentat proces, dar prietenii săi l-au apărat şi
a scăpat de condamnare. Mulţi dintre prietenii săi însă, lolarzii, au fost arşi pe
rug pentru erezie.
Cu Martin Luther, lumina deplină a Reformei a strălucit peste Europa.
Fie că a fost vorba de atacarea vînzării de indulgenţe sau de sfidarea
autorităţii papei şi de rămînerea fermă pe temelia Cuvîntului lui Dumnezeu,
curajul său a fost fenomenal. Deschideţi la întîmplare lucrările sale publicate
şi pe aproape fiecare pagină se pot găsi exemple de francheţe fără nici o urmă
de compromis. După cum s-a exprimat în comentariul la Predica de pe
Munte: "Sînt predicator. Trebuie să am dinţi zdraveni în gură. Trebuie să
muşc şi să pun sare şi să le spun adevărul. "5 De asemenea:

Cine vrea să-şi facă datoria ca predicator şi să-şi împlinească slujba cu

scumpătate trebuie să-şi rezerve libertatea de a spune adevărul fără frică,
indiferent ce vor spune alţi oameni. Trebuie să mustre pe toţi cei care trebuie să
fie mustraţi - mari sau mici, bogaţi, săraci sau puternici, prieteni sau duşmani.
Lăcomia refuză să facă asta şi, pentru că îi este frică să nu le jignească pe
somităţi sau pe bunii ei prieteni, nu va găsi niciodată pîine. De aceea, lăcomia
pune ţignalul înapoi în buzunar şi tace chitic ... 6

Nici un predicator creştin nu a arătat însă un curaj mai mare decît

reformatorul scoţian John Knox. Contemporanii săi l-au descris ca fiind
mărunt şi fragil, dar avea o fire aprinsă şi un mod categoric de a vorbi. După
întoarcerea sa în Scoţia, în 1559, din exilul de la Geneva, predicarea lui
îndrăzneaţă a aprins inimile scoţienilor care tînjeau după eliberarea de sub
catolicii francezi şi după o kirk· reformată. După cum spunea Randolph,
emisarul englez, într-un răvaş către regina Elisabeta, "vocea unui om este în
stare, Într-o oră, să pună mai multă viaţă în noi decît cinci sute de trîmbiţe
care ne-ar suna neîntrerupt în urechi".7 Cînd Maria, regina Scoţiei, făcea
planuri pentru o eventuală căsătorie cu Don Carlos, fiul şi moştenitorul
regelui Filip al Spaniei, eveniment care ar fi adus în Scoţia puterea papei

• kirk - vechi tennen scoţian pentru "biserică" (n.trad.).

 PUTEREA PREDICĂRII

(politică şi religioasă) şi Inchiziţia spaniolă,Knox a predicat public Împotriva

acesteia. O astfel de uniune, a strigat el, "L-ar izgoni pe Isus Hristos din acest
ţinut". Regina a fost extrem de jignită, a trimis după el, a protestat, a izbucnit
în lacrimi şi a jurat că se va răzbuna. Knox a replicat:

În afara amvonului, Doamnă, cred că prea puţini au ocazia să se poticnească în

mine; dar acolo, Doamnă, nu mai sînt stăpîn peste mine, ci trebuie să ascult de
Cel care îmi porunceşte să vorbesc lămurit şi să nu linguşesc nici o făptură de
pe faţa pămîntului.

Knox a murit în 1572 şi a fost Îngropat, În doliu naţional, În cimitiml din

spatele bisericii St. Giles din Edinburgh. Regentul (Contele de Morton) a
rostit la mormîntul său: "Aici odihneşte un om care nu s-a temut niciodată de
puterea omenească." X
Predicatorii au continuat să menţină o mărturie curajoasă În următoarele
trei secole şi să sufere pentru ea. În secolul XX, ar putea ti date multe
exemple, nu numai de împotrivire nazistă, marxistă, musulmană şi hindusă
faţă de Evanghelie, ci şi de Împotrivirea care se poate vedea În cadrul
aşa-numitului Occident creştin. Şi aici au existat predicatori curajoşi care au
refuzat să-şi ajusteze mesajele pentru a le face mai populare. Mă voi mulţumi
cu un singur exemplu, cel al Rev. Martin Luther King Senior, tatăl liderului
american de culoare care a militat pentru drepturi civile şi care a fost asasinat.
În cartea sa My L(fe with Martin Luther King J,: [Viaţa mea alături de Martin
Luther King Jr.], Coretta Scott King îl descrie pe tatăl soţului ei decedat cu
aceste cuvinte: "La acea vreme (1964, n.n.) fusese pastor la Biserica Baptistă
Ebenezer de pe Aubum Avenue din Atlanta, timp de treizeci şi trei de ani. Era
un om mare, fizic şi spiritual. Stătea cu mare siguranţă În amvonul său,
neînfricat faţă de oameni, albi sau negri, spunînd lucrurilor pe nume,
predicînd celor din congregaţie Cuvîntul şi revărsÎnd asupră-le iubirea lui."9

Ciild să dai mlilgi'iere şi cÎnd să tulburi

Tradiţia predicării nepopulare este aşa de bogată, atît În Scripturi, cît şi În
istoria Bisericii, şi atît de contrară Înclinaţiei naturale a predicatorului de a fi
popular şi de a-i mîngîia pe oameni, mai degrabă decît de a-i tulbura, Încît
trebuie să ne Întrebăm care este originea ei. Nu trebuie să căutăm prea
departe. Singura explicaţie posibilă este că predicatorii, ca şi profeţii, cred
despre ei Înşişi că sînt purtătorii unui Cuvînt de la Dumnezeu şi, prin urmare,

274
 Curaj şi smerenie

nu au libertatea de a devia de la el. În vremea Vechiului Testament, chiar şi

ghicitori păgîni precum Balaam, indiferent care au fost relaţiile lui cu Israel,
ştiau că nu sînt liberi. Libertatea lui Balaam, de pildă, a fost restrînsă de
revelaţie. Deşi regele moabit Balac l-a plătit ca să-I blesteme pe Israel, el a
continuat să-I binecuvînteze. Iar cînd Balac a ajuns la exasperare, i-a
explicat: "Acum, îmi va fi oare îngăduit să spun ceva? Voi spune cuvintele pe
cari mi le va pune Dumnezeu în gură" (Num. 22:38). Dacă Balaam a putut
exprima astfel lipsa de independenţă în privinţa mesajelor rostite şi obligaţia
sa de a se supune Cuvîntului lui Dumnezeu, cu cît mai mult s-a întîmplat
aceasta în cazul profeţi lor lui Israel? Fiecăruia Dumnezeu i-a încredinţat
aceeaşi misiune pe care i-a dat-o lui Ieremia: "Iată, pun cuvintele Mele în
gura ta ... spune-le tot ce-ţi voi porunci", însoţită de corolarul negativ: "nu
lăsa niciun cuvînt din ele" (Jer. 1:9, 17; 26:2).
În opoziţie cu această obligaţie recunoscută de a primi şi de a transmite
Cuvîntul lui Dumnezeu, cealaltă tradiţie a profeţiei mincinoase apare de-a
dreptul grotescă. Profeţii falşi ai lui Israel refuzau disciplina de a se supune
revelaţiei şi restrîngerea libertăţii presupuse de aceasta; se simţeau liberi să
speculeze, să dea frîu liber viselor lor şi să născocească propriile lor mesaje.
În consecinţă, Dumnezeu a spus: ,,spun vedenii ieşite din inima lor, nu ce
vine din gura Domnului." Iar apoi "proorocul care a avut un vis, să
istorisească visul acesta, şi cine a auzit Cuvîntul Meu, să spună întocmai
Cuvîntul meu! Pentruce să amesteci paiele cu grîul? zice Domnul" (ler.
23:16,28; cf. Ezec. 13:2-3).
Tragedia era că visele şi vedeniile lor erau "închipuiri zadarnice",
fantasma păcii luînd locul realităţii judecăţii. Neîndoios, aceasta era ceea ce
voiau să audă oamenii. "Proorocii proorocesc neadevăruri ... şi poporului
Meu îi plac aceste lucruri" (Jer. 5:31). Ei au spus "văzătorilor: «Să nu
vedeţi!» şi proorocilor: «Să nu proorociţi adevăruri, ci spuneţi-ne lucruri
măgulitoare, proorociţi-ne lucruri Închipuite! Abateţi-vă din drum, daţi-vă În
lături de pe cărare, lăsaţi-ne în pace cu Sfintul lui Israel!»" (ls. 30:9-11; cf.
Mica 2:6-11). Israelul a preferat mîngîierea minciunilor în locul neliniştii pe
care o aduce adevărul. Şi vai, profeţii mincinoşi erau bucuroşi, chiar
nerăbdători să facă pe plac. "Ei spun celor ce Mă nesocotesc: «Domnul a zis:
Veţi avea pace»; şi zic tuturor celor ce trăiesc după aplecările inimii lor: «Nu
vi se va întîmpla niciun rău»" (Jer. 23:17; cf. 5:12-13; Plîng. 2:14).
Principalul lor capital erau "legănările uşuratice", iar refrenul lor era "Pace!
Pace!", chiar dacă nu era pace. Prin urmare, legau "în chip uşuratic rana fiicei

275
 PUTEREA PREDICĂRII

poporului" lui Dumnezeu (Jer. 6: 14; 8: Il). Ca şi impostorii care se dau drept
doctori, aplicau un bandaj, cînd de fapt era nevoie de o intervenţie
chirurgicală radicală. Sau. schimbînd imaginea doctori lor cu cea a zidarilor,
"poporul zideşte un zid, şi ei îl tencuiesc cu ipsos". Aceasta înseamnă că ei
dau consimţămîntul oficial religios şi conferă o aură de respectabilitate
tuturor acţiunilor pe care doresc să le facă oamenii, indiferent cît de departe
ar fi ele de voia lui Dumnezeu. Dar fiinţele omeneşti nu pot construi un zid
pentru a se apăra de mînia lui Dumnezeu, iar spoiala profetică nu poate
ascunde crăpăturile din zid. Sub presiunea vîntului şi a ploii judecăţii divine.
se va prăbuşi (Ezec. 13: 10-16; 22:28). Ambele metafore transmit acelaşi
mesaj. Păcătoşii care nu se pocăiesc stau sub semnul judecăţii lui Dumnezeu.
Rana începe să supureze, iar zidul începe să se clatine. Remediile superficiale
(un bandaj asupra rănii, tencuirea zidului) sînt zadarnice, iar cei care le aplică
fac dovada unei iresponsabilităţi criminale, pentru că îi apără pe oameni de
realitatea cu care ar trebui să se confrunte. Aşa cum predica părintele Mapple
în Moby Dick, trăgînd învăţăminte pentru predicatori din povestirea lui Iona:
"Vai de cel ce caută să toarne păcură pe ape atunci cînd Dumnezeu le aprinde
în clocot turbat de furtună!"IO
Situaţia predicatorilor care doresc să fie credincioşi faţă de Cuvîntul lui
Dumnezeu este îngreunată şi de faptul că ei se regăsesc înstrăinaţi nu numai
de popor, ci şi de alţi predicatori. Astăzi există controverse în biserică pînă şi
în privinţa unor probleme de doctrină şi de etică asupra cărora Scriptura
vorbeşte fără echivoc, iar omul simplu este pus în faţa unui spectacol deloc
ziditor, în care pretinşi experţi în teologie au divergenţe acerbe la televiziune
sau în ziare. Totuşi, acest fenomen nu este nou; este vorba, în principiu, de
aceeaşi încleştare dintre profeţii autentici şi cei mincinoşi, din Biblie. În acest
conflict, prototipul a fost Mica. fiul lui Imla. Iosafat, regele lui Iuda, şi Ahab,
regele Israelului (care erau rude prin alianţă), s-au decis să-şi unească forţele
pentru a recuceri Ramotul din Galaad de sub ocupaţia siriană. Înainte de a
pomi în această expediţie militară, s-au gîndit că ar fi înţelept să "întrebe
cuvîntul Domnului". (Şi astăzi este o găselniţă bună să ajungi mai întîi la o
decizie şi apoi să cauţi aprobarea divină pentru a o face mai respectabilă.) Cei
400 de profeţi de curte care au fost consultaţi. au răspuns imediat: "Suie-te, şi
Domnul îl ya da în mîinile împăratului." Profetul Zedechia, care se pare că
avea o manieră ostentativă de a se purta, a făcut paradă cu un set de coarne de
fier şi a spus: "Aşa vorbeşte Domnul: «Cu coarnele acestea vei bate pe Sirieni
pînă îi veni nimici.»" Dar Iosafat era încă neliniştit. EI suspecta că mai există

276
 Curaj şi smerenie

un profet, care ar putea avea un mesaj diferit. Ahab a recunoscut că mai este
unul, cu numele Mica, fiul lui Imla: "Dar îl urăsc, a adăugat el, căci nu-mi
prooroceşte nimic bun, nu prooroceşte decît rău." Cu toate acestea, Mica a
fost adus, iar mesagerul care a mers să-I cheme i-a spus: "Iată, că proorocii,
Într-un glas, proorocesc bine împăratului; să fie dar şi cuvîntul tău ca al
fiecăruia din ei! Vesteşte-i bine!" Desigur, aceste vorbe se voiau a fi nişte
sfaturi prieteneşti, pentru protejarea lui Mica, dar de fapt erau drăceşti. Căci
ce era mai important: părerea majoritară, care era în favoarea regelui, sau
cuvîntul Domnului, care era Împotrivă? Mica nu pare să fi ezitat: "Viu este
Domnul că voi vesti ce-mi va spune Domnul." Şi cînd a apărut În faţa celor
doi regi care "şedeau fiecare pe scaunul lui de domnie, Îmbrăcaţi cu hainele
lor Împărăteşti", el nu a fost copleşit de somptuozitatea lor, ci a declarat cu
mare Îndrăzneală: "Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi cari n-au
păstor." Mesajul său nu a fost numai o prezicere a morţii lui Ahab În bătălie,
ci şi o înfruntare a profeţi lor de curte, al cărui sfat Îl atribuise unui "duh de
minciună" care era În gura lor. Unul dintre ei l-a lovit peste faţă pentru
francheţea lui (1 Împ. 22: 1-29).
Mica nu putea evita dilema În faţă căreia era pus. A fost obligat să aleagă.
Fie să se alinieze la opinia populară, să capete trecere înaintea regelui şi să-L
trădeze pe Dumnezeu, fie să rămînă singur împotriva părerii dominante,
pentru a fi credincios lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta ar fi însemnat
rămînerea În dizgraţia regelui. Spre cinstea lui veşnică, a preferat lauda lui
Dumnezeu laudei oamenilor. El este menţionat doar în acest incident biblic,
dar merită să fie mediatizat şi apreciat mai mult. Mica este unul dintre eroii
necunoscuţi ai Scripturii. Mai mult, predicatorii creştini sînt confruntaţi
adesea cu această alegere între adevărul care aduce lipsă de popularitate şi
falsitatea care aduce popularitate. Aş dori ca fiecare dintre noi să ne însuşim
ceea ce Hensley Henson a scris imediat după ce a fost ales preşedinte al
organizaţiei Oxford House, Bethnal Green, în 1887: "Nu-mi pasă nici cît
negru sub unghie de popularitate, căci ştiu că aceasta este dobîndită prin
sacrificarea adevărului."1I Tocmai din acest motiv Isus a rostit avertismentul:
"Vai de voi, cînd toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau
părinţii lor cu proorocii mincinoşi!" (Luca 6:26). El pare să fi dat de înţeles
că situaţia este similară şi în cazul predicatorilor şi că popularitatea poate fi
dobîndită doar cu preţul integrităţii. Totuşi, puţini membri sau lideri din
biserică par să creadă acest lucru sau, cel puţin, că vor să suporte costul care
se impune pentru cei ce cred.
 PUTEREA PREDICĂRII

Cert este că Evanghelia autentică a Noului Testament rămîne extrem de

vexantă pentru mîndria omenească şi nimeni, dacă predică într-o manieră
fidelă, nu se poate aştepta să scape rară nici un pic de împotrivire. Pavel a
descoperit la vremea lui că mesajul despre Hristos cel răstignit era o nebunie
pentru intelectualii greci şi o piatră de poticnire pentru iudeii care căutau
neprihănirea prin ei înşişi. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu prin propria
sa Înţelepciune sau prin propria sa moralitate. Dumnezeu nu poate fi cunoscut
decît la cruce. Iar acest lucru este rară îndoială ofensator pentru oamenii de
cultură. Ei se simt jigniţi de exclusivitatea acestui principiu creştin şi de
smerenia pe care o presupune el. Hristos de pe cruce pare să ne spună tuturor:
"Am venit aici pentru tine. Dacă n-ar fi fost păcatul şi mîndria ta. n-aş fi aici.
Şi dacă te-ai fi putut mîntui singur, nici atunci nu aş fi aici." Pelerinajul
creştin începe cu capul supus, în smerenie. şi cu genunchiul plecat; nu există
intrare În Împărăţia lui Dumnezeu decît prin înălţarea celor care s-au smerit.
I-am mulţumit adesea lui Dumnezeu pentru că m-a învăţat acest adevăr
foarte devreme în experienţa mea creştină, prin momente în care am întrezărit
mîndria din propria mea inimă sau din a altora. Eram student la Trinity
College, Cambridge, mă întorsesem la Hristos de curînd şi - cu stîngăcie.
evident - încercam să împărtăşesc vestea bună unui coleg. Încercam să-i
explic doctrina măreaţă a justificării prin har, că mîntuirea era darul lui
Hristos şi că nu o putem cumpăra, nici nu putem contribui la dobîndirea ei,
căci Hristos a obţinut-o pentru noi şi acum ne-o oferă gratuit. Dintr-o dată,
spre marea mea surprindere, prietenul meu a strigat de trei ori, cît l-a ţinut
gura: "Oribil! Oribil! Oribil!" Era aroganţa inimii omeneşti, care consideră că
vestea bună nu este glorioasă (deşi este), ci oribilă (cînd de fapt nu este).
Alexander Whyte a ajuns la un moment de criză către sfirşitullucrării lui
de slujire în Edinburgh, tocmai în această privinţă. Ştia că unii îl considerau
"aproape monoman în privinţa păcatului" şi a fost tentat să tempereze această
notă a predicării sale. Într-o zi însă, pe cînd se plimba în Highlands - avea să
păstreze pentru totdeauna amintirea acelui loc -

o Voce Divină mi-a vorbit cu o putere copleşitoare în conştiinţă şi mi-a spus cît
se poate de limpede: "Nu! Continuă şi nu capitula! Mergi înapoi şi isprăveşte
cu îndrăzneală lucrarea care ţi-a fost încredinţată. Vorbeşte fără teamă. Fă-i cu
orice preţ să se vadă în legea sfîntă a lui Dumnezeu ca într-o oglindă. Fă tu asta,
căci nimeni altcineva nu o va face. Nimeni nu-şi va pune în joc viaţa şi
reputaţia pe~tru a o face. Iar tu nu ai prea mult nici din una, nici din cealaltă, ca

278
 Curaj şi smerenie

să mai rişti. Întoarce-te acasă şi petrece-ţi restul vieţii în misiunea încredinţată,

arătîndu-le oamenilor păcatul lor şi nevoia de mîntuire."

A făcut întocmai. Nu a fost neascultător faţă de această viziune cerească. A

primit "autoritate proaspătă şi o nouă încurajare" de a-şi isprăvi alergarea. 12
Predicatorii nu pot deci să se eschiveze de la datoria de a-i deranja pe cei
care se complac în starea lor. Ştim cu toţii că Hristos a rostit multe "cuvinte
de mîngîiere", iar în Biserica Angliei le repetăm pe unele dintre ele la
serviciile de Cina Domnului. Dar nu toate cuvintele Sale au fost
mîngîietoare. Unele au fost extrem de deranjante. Trebuie să fim credincioşi,
aşadar, În prezentarea "cuvintelor Sale deranjante". Asta înseamnă predicarea
mîniei lui Dumnezeu, ca şi a iubirii, a harului şi a milei Sale (într-adevăr,
acestea strălucesc cu şi mai mare tărie pe un fundal mohorît). Trebuie să
predicăm, în egală măsură, judecata, ca şi mîntuirea, iadul, ca şi cerul
(indiferent cît de circumspecţi am considera că trebuie să fim în privinţa
detaliilor despre cele două, în grija noastră de a nu trece dincolo de învăţătura
lămurită a Scripturii), moartea cu Hristos, ca şi învierea cu El, pocăinţa, dar şi
credinţa, domnia lui Hristos, dar şi statutul Său de Mîntuitor. Nu trebuie să
trecem sub tăcere nici costul sau răsplata uceniciei creştine, lepădarea de sine
ca drum al descoperirii de sine şi jugul autorităţii lui Hristos, sub care ne
găsim odihna.
Avem nevoie de curaj nu numai în predicarea Evangheliei, ci şi atunci
cînd îi învăţăm pe alţii ce înseamnă viaţa creştină, pentru a nu neglija
aspectele mai puţin atrăgătoare ale mesajului Noului Testament şi pentru a
găsi mai degrabă un echilibru biblic. De pildă, apostolii scriu despre "bucuria
negrăită şi strălucită" de a-L cunoaşte pe Hristos, dar adaugă că trebuie, de
asemenea, să trecem prin momente în care sîntem "întristaţi" ca urmare a
feluritelor încercări şi presiuni din partea Satanei (1 Pet. 1:6-8). Ei descriu
odihna pe care o dă credinţa în lucrarea încheiată a lui Hristos şi în prezenţa
Duhului, dar ne înfăţişează ca ostaşi, atleţi, lucrători şi luptători - metafore
care implică toate o trudă îndelungată. Ei accentuează libertatea euforică pe
care ne-a adus-o Hristos, dar adaugă că aceasta este în acelaşi timp o nouă
dependenţă faţă de El şi de voia Sa. Ne asigură că nu mai sîntem "sub Lege",
în sensul că acceptarea noastră de către Dumnezeu depinde de harul Său, şi
nu de noi, că Hristos a murit tocmai pentru noi, "pentruca porunca Legii să
fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după
îndemnurile Duhului" (Rom. 8:3-4).
 PUTEREA PREDICĂRII

Prin unnare, avem înaintea noastră nişte standarde morale înalte. Mai
mult decît atît, apostolii merg dincolo de generalizări imprecise, la aplicaţii
concrete, şi multe congregaţii ar fi azi consternate dacă s-ar predica, de
exemplu, serii de mesaje din Efeseni 4:25-5:21, sau Tit 2: 1-15, sau Epistola
lui Iacov, ori din Predica de pe Munte. Sîntem credincioşi în a-i învăţa pe
oameni ceea ce au spus apostolii despre relaţiile dintre soţi şi soţii, dintre
părinţi şi copii, stăpîni şi slujitori? Că a pofti înseamnă idolatrie, că bogăţia
este periculoasă, iar responsabilitatea reciprocă şi generoasă este marca noii
societăţi a lui Dumnezeu? Că doar căsătoria heterosexuală pe viaţă este
contextul stabilit de Dumnezeu pentru împlinirea sexuală şi deci divorţul
(chiar dacă uneori este pennis ca o concesie în faţa nevolniciei omeneşti) este
întotdeauna o derogare de la idealul lui Dumnezeu, că atît adulterul şi
promiscuitatea heterosexuală, pe de o parte, cît şi practicile homosexuale, pe
de altă parte, sînt contrare voii lui Dumnezeu? Că munca este o consecinţă a
creaţiei, nu a Căderii, şi a fost menită de Dumnezeu ca un mijloc de
parteneriat cu El, de slujire a altora şi de autoîmplinire, ceea ce scoate şi mai
mult în relief tragedia şomajului?
Dacă sîntem credincioşi în predicarea noastră despre "păcat, neprihănire
şi judecată", este necesar în acelaşi timp să fim atenţi pentru a evita orice
dezechilibru. Trebuie să admitem că unor predicatori le cam place să tune şi
să fulgere cînd vorbesc despre judecata lui Dumnezeu. Au o satisfacţie
morbidă să vadă cum audienţa se chirceşte sub şfichiuI gîrbaciului lor. Fie că
este vorba de o fonnă de sadism verbal sau de o fonnă de autogratificaţie,
este întotdeauna dezgustător să găseşti plăcere în a-i face pe alţii să sufere.
Anthony Trollope îl dispreţuieşte în mod evident pe protagonistul romanului
Turnurile din Barchester, Rev. Obadiah Slope, tocmai din acest motiv. Deşi
era "înzestrat cu o anume elocvenţă la amvon", totuşi, scrie Trollope, "în
predicile sale îi plăcea să se dezlănţuie". Într-adevăr, "înfăţişarea şi tonul lui
sînt extrem de severe ... Atunci cînd trece pe străzi, chiar faţa denotă groaza
lui faţă de răutatea lumii; iar din coada ochiului stă gata să izbucnească de
îndată o anatemă ... Pentru el, îndurările Mîntuitorului nostru sînt în van ... "13
Dacă este să folosim o expresie foarte inspirată a lui Colin Morris, personajul
folosea amvonul pentru "a administra Vergi Bune, şi nu Veşti Bune". 14
Cu cît ni se pare mai necesar, mai ales în aceste zile de uşurătate morală,
să facem recurs la judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, cu atît mai mult
trebuie să facem apel şi la mila Sa faţă de păcătoşi. Admonestările pe care
le-a adresat Isus fariseilor şi cărturarilor pentru ipocrizia lor sînt printre cele

280
 Curaj şi smerenie

mai vehemente incriminări din întreaga Biblie şi totuşi EI a fost numit

.,prietenul păcătoşilor", căci ei se strîngeau în jurul Lui şi-L ascultau cu
bucurie, iar EI îi invita să vină la EI cu poverile lor, promiţînd că le va da
odihnă. Tot EI a acceptat demonstraţia de afecţiune a unei prostituate iertate
şi i-a spus femeii prinse în adulter: "Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, şi să nu
mai păcătuieşti."
Este semnificativ că Pavel a făcut apel la corinteni "prin blîndeţa şi
bunătatea lui Hristos" (2 Cor. 10: 1). Ar fi putut fi sever, căci se aştepta ca
bisericile să-i disciplineze pe păcătoşi şi chiar să-i excomunice pe cei care
refuzau să se pocăiască. Dar este foarte evident că nu a găsit nici o plăcere în
aceste lucruri. Dimpotrivă, le-a arătat blîndeţea, afecţiunea şi dragostea
altruistă a unui părinte. Într-adevăr, s-a comparat pe sine, în relaţia sa cu
tesalonicenii, atît cu "o doică ce-şi creşte cu drag copiii", cît şi "cu un tată cu
copiii lui" (1 Tes. 2:7, II).
Fiecare pastor creştin din ziua de azi are aceleaşi sentimente de dragoste
tandră faţă de cei care i-au fost încredinţaţi în grijă. Cînd le vorbeşte în
fiecare săptămînă, ştie care sînt unele dintre poverile pe care le poartă ei.
Unul dintre membri trebuie să treacă printr-o intervenţie chirurgicală
complicată, altcineva a primit vestea că are o boală incurabilă, iar altul
tocmai a pierdut pe cineva drag. Apoi mai există un cuplu a cărui căsnicie
este pe cale să se destrame, un bărbat a cărui soţie a fost necredincioasă,
femeia care are un soţ violent, tînărul necăsătorit care a fost decepţionat în
dragoste, alţi tineri cărora le vine greu să păstreze standardul creştin într-un
mediu necreştin. Atunci cînd se uită la feţele lor, i se pare că dincolo de
fiecare faţadă curajoasă are loc o tragedie. Aproape fiecare a fost traumatizat
de viaţă şi simte presiunea ispitei sau a înfrîngerii, a depresiei, a singurătăţii
sau a disperării. Este adevărat că unii trebuie să fie deranjaţi din starea în care
se complac, dar alţii au nevoie, mai presus de orice, de dragostea lui
Dumnezeu. 1. H. Jowett scria:

Am fost foarte impresionat în ultima vreme de un refren pe care l-am surprins

în multe biografii. Or. Parker a repetat în nenumărate rînduri: "Predicaţi
inimilor zdrobite!" Iar aici este mărturia lui lac Maclaren: "Scopul suprem al
predicării este mîngîierea ... " Şi îngăduiţi-mi să vă prezint un pasaj aproape
dureros, scris de dr. Dale: "Oamenii vor să fie mîngîiaţi... Au nevoie de
consolare- cu adevărat- nu doar tînjesc după ea."IS

281
 PUTEREA PREDlCĂRII

Aşadar, trebuie să găsim

echilibrul şi să ne rugăm pentru sensibilitate, dacă
vrem să reuşim în privinţa acestui aspect. Chad Walsh, un episcopalian amer-
ican, a dat o definiţie excelentă predicării în cartea sa Campus Gods an Trial
[Zeii universităţii la judecată]: "Adevărata funcţie a unui predicator este să-i
deranjeze pe cei care se simt confortabil şi să-i mîngîie pe cei care sînt
necăjiţi."16 Cu un secol mai înainte, John Newton, negustorul de sclavi
convertit. "obişnuia să spună că scopul predicării sale este de «a zdrobi o
inimă împietrită şi de a vindeca o inimă zdrobită»".'"' O astfel de combinaţie
pare extrem de rară. Unii predicatori se pricep foarte bine să ofere mîngîiere.
Fiecare predică a lor aduce alinare. Dar ei au omis să-i deranjeze mai întîi pe
cei pe care nu prididesc să-i aline. Alţii fac greşeala opusă. Se pricep foarte
bine să tulbure pacea congregaţiei, predicînd despre păcatul omenesc şi
sfinţenia divină, dar uită să continue prin a-i mîngîia pe cei pe care au reuşit
să-i tulbure atît de eficient. Definiţia lui Chad Walsh, care alătură cele două
funcţii. poate fi ilustrată foarte bine cu un fragment din Jurnalul lui John
Wesley. De exemplu, la 21 iunie 1761, a predicat în curtea biserici din
Osmotherley, în Yorkshire: "Cred că mulţi au fost răniţi, scrie el, şi mulţi au
fost mîngîiaţi."18 Apoi, la 17 august 1787, a predicat unei mari congregaţii în
apropierea reşedinţei guvernatorului, pe Insula Alderney în Channel Islands:*
"Cred că mulţi au fost străpunşi în inimă de astă dată, scria el, iar alţii au
primit mîngîiere, şi nu puţină."19
Un exemplu mult mai modem îl constituie dr. Horton Davies; cu ale sale
Varieties of English Preaching 1900-1960 [Varietăţi de predicare
englezească, 1900-1960]. El a dedicat cartea tatălui său, un predicator
congregaţionalist, şi îşi începe prefaţa cu aceste cuvinte:

Ca fiu al unui preot paroh, a fost un mare privilegiu să ascult Cuvîntul viu al lui
Dumnezeu predicat şi aplicat cu multă pricepere şi compasiune în viaţa multor
familii şi în multe situaţii ... Duminica era întotdeauna apogeul săptămînii, iar
punctul culminant era atunci cînd congregaţia lua loc în bănci pentru a auzi pe
cineva care putea fi cînd fiul tunetului (Boanerges), cînd fiul mîngîierii
(Barnaba) şi care era adesea ambii în aceeaşi predică ... 20

Fiecare predicator trebuie să fie atît un Boanerges (avînd curajul de a

deranja), cît şi un Barnaba (avînd dragoste, pentru a aduce mîngîiere).

• Grup de insule din Canalul Minecii: Aldemey. Guemsey. Jersey etc. (n.trad.).

282
 Curaj şi smerenie

Valoarea predicării expozitive sistematice

În contextul acestei nevoi de curaj, recomand practica predicării expozitive
ststematice, adică de a parcurge în amănunt o cartea a Bibliei sau o secţiune a
unei cărţi, fie verset cu verset, fie paragraf cu paragraf. Primul beneficiu al
acestei soluţii este că ne constrînge să abordăm pasaje pe care altfel le-am fi
trecut cu vederea sau pe care le-am fi evitat în mod deliberat. Îmi amintesc
foarte bine că acum cîţiva ani am parcurs Predica de pe Munte şi am ajuns la
un moment dat la Matei 5:31-32, unde Domnul vorbeşte despre divorţ.
Trebuie să mărturisesc că, deşi aveam douăzeci şi cinci de ani de slujire
pastorală, nu predicasem niciodată despre acest subiect. Mi-e ruşine că
trebuie să recunosc acest lucru, deoarece divorţul este o problemă
contemporană arzătoare şi mulţi oameni au nevoie de ajutor în acest
domeniu, dar trebuie să fiu sincer. Desigur, mi-aş fi putut găsi o serie de
scuze convingătoare. "Este un subiect extrem de complex şi nu am
competenta necesară." "Este, de asemenea, controversat şi nu vreau să creez
diviziuni." "În plus, cu siguranţă că aş răni pe cineva." De aceea, din cauza
acestor dificultăţi, am preferat să mă feresc de subiect. Dar acum parcurgeam
împreună cu cei din biserică Predica de pe Munte şi în acel moment mi se
părea că versetele 31 şi 32 din Matei 5 îmi sar pur şi simplu în ochi. Ce era de
făcut? Nu puteam să sar peste aceste versete şi să-mi încep predica astfel:
"Duminica trecută textul de predică a fost din Matei 5:30; astăzi el este din
Matei 5:33." Nu, ci eram obligat să fac un lucru de la care mă eschivasem atît
de mult timp şi îmi amintesc foarte bine ceasurile lungi pe care a trebuit să le
petrec în studiu şi în meditaţie înainte de a îndrăzni să abordez aceste versete.
Al doilea beneficiu al predicării sistematice este că nu stîrneşte
curiozitatea oamenilor şi nu-i pune în situaţia de a se întreba de ce am ales un
anumit text pentru o anumită duminică. Dacă aş fi ales din senin să predic
despre divorţ, membrii bisericii s-ar fi întrebat inevitabil care este motivul.
Şi-ar fi spus în sinea lor: "La cine face aluzie astăzi?" Dar, în acest fel, atenţia
lor nu a fost distrasă de asemenea întrebări. Ştiau că încercam să predic
expozitiv din Matei 5:31-32, pentru că erau următoarele versete din acea
serie de predici.
Al treilea beneficiu este probabil şi cel mai mare. Expunerea sistematică
şi detaliată a unei mari porţiuni din Scriptură lărgeşte orizontul oamenilor, le

283
 PUTEREA PREDlCĂRII

prezintă unele teme majore ale Bibliei şi le arată cum să interpreteze

Scriptura prin Scriptură. P. T. Forsyth exprimă acest lucru foarte bine:

Trebuie să fim protejaţi de subiectivitatea. digresiunile. monotonia şi limitările

lui [ale predicatorului]. Mai mult, trebuie să-I protejăm pe el de pericolul de a
se predica pe sine sau epoca sa. Noi toţi trebuie să predicăm pentnl generaţia
noastră, dar vai de noi dacă predicăm generaţia noastră, şi nu facem decît să
ţinem oglinda timpului. 21

Din nou:

Una dintre cele mai mari sarcini ale predicatorului este să izbăvească Biblia de
ideea textuală din mintea publicului, de ideea biblicistă. atomistă, care o reduce
la o hÎrţoagă religioasă şi o foloseşte doar În versete şi expresii ... EI trebuie să
cultive o tratare a Bibliei mai liberă. mai amplă şi mai organică, În care fiecare
parte este nepreţuită pentru contribuţia ei la un întreg viu, evanghelic. şi unde
acest întreg este integrat în cursul amplu al istoriei omeneştiY

Indiferent dacă au exprimat sau nu aceste motive în acest fel, cert este că unii
dintre cei mai mari predicatori din istoria Bisericii au expus Scriptura într-o
manieră conştiincioasă, amănunţită şi sistematică. Cel mai notabil exemplu
din primele patru secole ale Bisericii a fost Ioan Hrisostomul, pe care l-am
menţionat deja în acest capitol, pentru curajul său. Aproximativ în timpul
ultimelor două decenii ale celui de-al patrulea secol, el a predicat expozitiv
din cartea Genesei şi Psalmi, din Vechiul Testament, iar din Noul Testament a
parcurs evangheliile lui Matei şi Ioan, Fapte şi toate epistolele pauline.
Reformatorii din secolul al XVI-lea au fost însă cei care au cultivat cel
mai eficient practica predicării expozitive sistematice, în nerăbdarea lor de a
prezenta congregaţiilor Cuvîntul neîntinat şi puternic al lui Dumnezeu.
Luther şi Calvin erau foarte diferiţi în multe privinţe. Luther era german, iar
Cal vin era francez; la înfăţişare, Luther era rotofei şi puternic, iar Calvin avea
o constituţie uscăţivă şi plăpîndă; stilul lui Luther era influenţat de imaginaţia
sa bogată, chiar aprinsă, al lui Cal vin era influenţat de analiza lui calculată şi
lucidă. Totuşi, amîndoi au mînuit Scripturile cu o sîrguinţă şi o profunzime
care ne face să ne simţim ruşinaţi. În Wittenberg, reformatorii (Luther şi
tovarăşii săi de cler)

... au început o campanie de instruire religioasă prin predică. Erau trei servicii
publice duminica: de la cinci la şase dimineaţa despre epistolele pauline, ~e la
nouă la zece din evanghelii şi după-amiază, la o oră variabilă, despre

284
 Curaj şi smerenie

continuarea unei teme de dimineaţă sau despre catehism ... Lunea şi marţea
erau predici din catehism, miercurea din Evanghelia după Matei, joi şi vineri
din epistolele apostolice, iar sîmbăta seara din Evanghelia după Ioan. Această
povară nu era dusă de un singur om ... dar partea lui Luther era substanţială.
Dacă punem la socoteală şi timpul de închinare din familii, ajungea să
vorbească adesea de patru ori duminica. iar trimestrial se angaja să ţină timp de
două săptămîni. patru zile pe săptămînă. predici din catehism. Totalul predici lor
sale care se păstrează este de 2.300. Numărul cel mai mare este in dreptul
anului 1528. pentru care există 195 de predici distribuite pe o perioadă de 145
de zile. 23

Metoda lui Cal vin era similară cu cea a lui Luther. deşi el era probabil mai
sistematic. Din 1549. a predicat în Geneva de două ori În fiecare duminică şi
o dată la două săptămîni În cîte un serviciu de seară. Tendinţa lui era de a
predica din Vechiul Testament în zilele săptămînii şi din Noul Testament sau
Psalmi duminica. Avea un stenograf care nota predici le. atunci cînd predica.
şi le transcria ulterior. În cei cincisprezece ani, din 1549 pînă la moartea sa, a
predicat expozitiv din Genesa, Deuteronom, Judecători, Iov, unii psalmi, I şi
2 Samuel, I Împăraţi şi din toţi profeţii mari şi mici, iar din Noul Testament o
armonizare a evangheliilor, Fapte, I şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, I şi
2 Tesaloniceni şi cele trei epistole pastorale.
Alţi reformatori elveţieni au urmat acelaşi model. Zwingli. de exemplu,
la începutul lucrării sale în Ziirich, "a anunţat intenţia sa de a predica, nu pur
şi simplu din lecţiunile de biserică, ci din întreaga Evanghelie după Matei,
capitol după capitol. Unii prieteni au obiectat că aceasta ar însemna o
inovaţie, dar el a spus doar: «Este după vechile obiceiuri. Amintiţi-vă de
omiliile Hrisostomului pe Matei şi de cele ale lui Augustin pe loan.»"24
Aceeaşi convingere a fost împărtăşită de Heinrich Bullinger, care i-a urmat
lui Zwingli la Ziirich. Potrivit lui E. C. Dargan, "avea o statură Înaltă. o barbă
imensă, o expresie binevoitoare şi inteligentă, o voce plăcută şi o purtare
sobră, dar totuşi plină de însufleţire". Dargan continuă prin a spune că, între
1549 şi 1567. Bullinger a predicat 100 de predici din Apocalipsa, 66 din
Daniel, 170 din Ieremia, 190 din Isaia şi multe altele pe lîngă acestea. 25
Un secol mai tîrziu, Matthew Henry a oferit un exemplu splendid de
predicare biblică autentică. În timpul slujirii sale de douăzeci şi cinci de ani la
Chester (1687-1712), ca pastor ieşit din biserica tradiţională, el s-a
concentrat asupra Vechiului Testament în fiecare duminică dimineaţă şi
asupra Noului Testament în fiecare duminică după-amiază, parcurgînd Biblia

285
 PUTEREA PREDlCĂRII

de două on, Iar în timpul prelegerilor din timpul săptămînii a predicat

expozitiv întreaga Psaltire de nu mai puţin de cinci ori. Aceste mesaje
expozitive formează esenţa celebrului său comentariu.
Titanii amvonului de acum două secole au continuat tradiţia întemeiată
de Augustin şi Ioan Hrisostomul şi dezvoltată de către Luther, Calvin şi alţi
reformatori sau de puritani. De exemplu, expozeurile lui Charles Simeon.
publicate în cele douăzeci şi unu de volume ale lucrării Horae Homileticae,
sînt În număr de 2.536; autorul spunea că dacă ar fi să citim una pe zi. am
avea nevoie de şapte ani ca să le terminăm.
Joseph Parker, pastor la City Temple, în Londra, timp de treizeci şi trei de
ani, din 1869. predica în mod obişnuit la 3.000 de oameni. În 1884. a anunţat
intenţia sa de a predica întreaga Biblie. Predicînd de două ori În fiecare
duminică şi o dată joia, În timpul zilei, a reuşit această performanţă În şapte
ani. Predicile sale au fost publicate sub titlul rIIe People s Bible [Biblia
poporului], În douăzeci şi cinci de volume, ultimul apărînd În 1895.
Alexander Maclaren, predicatorul baptist care a atras mulţimi uriaşe la
Vnion Chapel, în Manchester, timp de aproape o jumătate de secol
(1858- 1903). fiind numit uneori "prinţul predicatorilor expozitivi", a
acoperit practic întreaga Biblie în cele treizeci şi două de volume ale lucrării
Expositions of Holy Scriptures [Predici expozitive din Sfinta Scriptură],
publicate În ultimii şase ani ai vieţii sale (1904-1910).
În secolul trecut, s-a remarcat William Temple care, pe cînd era rector la
St. James, Piccadilly, în timpul Primului Război Mondial, a parcurs
Evanghelia după Ioan în aproape patru ani şi, mai tîrziu, a publicat aceste
predici expozitive cu titlul Readings fi'om St. lohn s Gospel [Prelegeri din
Evanghelia Sf. Ioan].
Pentru sănătatea bisericii (care trăieşte şi prosperă prin Cuvîntul lui
Dumnezeu) şi pentru beneficiul predicatorului (care are nevoie de această
disciplină), este imperios necesar să ne întoarcem la predicarea expozitivă
sistematică. Procedînd astfel, va trebui totuşi să ţinem socoteală de
caracteristicile epocii noastre şi nu să-i imităm pe înaintaşii noştri Într-o
manieră literală, lipsită de imaginaţie. Nu există multe congregaţii suficient
de mature şi de tlămînde spiritual pentru a digera predicile expozitive lungi
pentru o perioadă prelungită, cum era cazul într-o epocă de mult apusă. Dale
menţionează, de pildă, "un profesor german de exegeză care a susţinut
numeroase prelegeri asupra cărţii Isaia, timp de mai bine de douăzeci de ani,
ajungînd abia la mijlocul celui de-al doilea capitol".26 Chiar şi expunerea

286
 Curaj şi smerenie

remarcabilă a lui dr. Martyn L1oyd-Jones din Romani, cu care a ajuns pînă la
capitolul 14, versetul 17, şi pe care a efectuat-o timp de doisprezece ani, pînă
ce s-a pensionat de la Westminster Chapel, cu greu ar putea fi repetată într-o
biserică britanică. Dar dacă avem mai multă îngăduinţă faţă de oamenii
contemporani prin faptul că alegem să predicăm din paragrafe, şi nu din
versete, şi continuăm această expunere consecutivă timp de cîteva luni, în loc
de cîţiva ani, atunci congregaţiile moderne le vor primi.~7 De asemenea, ne va
ajuta şi pe noi, predicatorii, să căpătăm mai Illult curaj în a dezvălui tot
mesajul lui Dumnezeu.

Smerenie
Din nefericire, hotărîrea de a fi curajoşi la amvon poate avea ca rezultat o
atitudine de încăpăţînare şi aroganţă din partea noastră. În acest caz, vom
reuşi să dăm dovadă de francheţe, dar vom ruina totul devenind mîndri de
francheţea noastră. Ca să fim sinceri, amvonul este un loc periculos pentru
orice urmaş al lui Adam. Este .,înălţat" şi, prin urmare, se bucură de o
distincţie care ar trebui să fie rezervată tronului lui Yahweh (ls. 6: 1). Sîntem
acolo, solitari, în timp ce ochii celorlalţi sînt aţintiţi asupra noastră. Începem
un monolog, în timp ce toţi ceilalţi stau nemişcaţi, tăcuţi, supuşi. Cine se
poate bucura de o astfel de apariţie publică şi să rămînă neatins de vanitate?
Mîndria este, fără îndoială, principalul risc profesional al predicatorului. A
ruinat pe mulţi, iar lucrarea lor a încetat să mai aibă aceeaşi putere.
În cazul unora, lucrul este bătător la ochi. Este vorba de acei predicatori
care sînt mai exhibiţionişti în temperament şi care folosesc amvonul ca scenă
pe care să prezinte un spectacol. Dr. L1oyd-Jones îi numeşte, pe bună
dreptate, pe astfel de oameni "amvonari, mai degrabă decît predicatori",
deoarece sînt neîntrecuţi în arta spectacolului.:!!! În cea de-a noua sa Prelegere
Yale ( 1872), intitulată .,Alcătuirea predici lor", Henry Ward Beecher a vorbit
despre .,predicile de tip Nebucadneţar". Prin această expresie neobişnuită se
referea la discursurile retorice "de la înălţimea cărora vorbeşte predicatorul",
repetînd în fond cuvintele Iăudăroase ale lui Nebucadneţar: "Oare nu este
acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu ... prin puterea bogăţiei
mele şi spre slava măreţiei mele?" "Să dea Dumnezeu, a continuat Beecher,
ca aceşti predicatori, ca şi Nebucadneţar, să ajungă să mănînce iarbă pentru o
vreme, dacă, asemenea lui, s-ar întoarce teferi şi smeriţi."29 Analogia este
grăitoare. Există ceva eminamente "obscen" în privinţa mîndriei, ceva

287
 PUTEREA PREDICĂRII

calculat să dezguste, ceva jignitor pentru decenţa creştină. Probabil că

aspectul cel mai remarcabil al căderii şi restaurării lui Nebucadneţar este
faptul că, dacă mîndria sa a dus la nebunie, luciditatea i-a revenit atunci cînd
s-a smerit.
Alţi predicatori nu sînt Nebucadneţari, căci mîndria lor nu ia forma unei
Iăudăroşii ostentative, ci este mai subtilă, mai insidioasă şi chiar mai
perversă. Putem adopta un aer exterior de mare blîndeţe, în timp ce înlăuntrul
nostru, apetitul pentru aplauze este insaţiabiI. Chiar în momentul în care, la
amvon fiind, dăm slavă lui Hristos, putem în realitate să căutăm propria
noastră glorie. Iar atunci cînd îi îndemnăm pe cei din congregaţie să-L laude
pe Dumnezeu şi îi conducem ostentativ în activitatea de laudă. poate sperăm
în taină că vor rezerva şi pentru noi o părticică din această laudă. Trebuie să
spunem şi noi ca Baxter: "Vai, ce însoţitor neabătut, ce stăpîn tiranic, ce
vrăjmaş şiret, subtil şi perfid este păcatul mîndriei!"30
Pentru a da pe faţă, a combate şi a birui acest vrăjmaş, cred că metoda
pozitivă şi cea mai bună este de a face o analiză a ceea ce ar trebui să fie
smerenia predicatorului.

Cuvîntul lui Dumnezeu

În primul rînd, avem nevoie de smerenie pentru a ne supune Cuvîntului lui
Dumnezeu. Aceasta înseamnă că trebuie să ne împotrivim tentaţiei de a evita
adevăruri considerate desuete şi de a flutura propriile noastre opinii mai la
modă. "Nebunului nu-i este de învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el" (Prov.
18:2).
Smerenia creştină începe ca tapeinophrosyne, "gîndire smerită".
Termenul se referă la modul în care gîndim, atît în raport cu alţii (a-i privi pe
alţii mai presus decît pe noi înşine şi, prin urmare, a-i sluji cu bucurie. FiI.
2:3-4; l Pet. 5:5), cît şi, mai ales, în raport cu Dumnezeu ("să umbli smerit cu
Dumnezeu tău", Mica 6:8). O minte smerită nu este nici închisă, nici
necritică, dar îşi recunoaşte limitările. Atitudinea ei este: "Doamne, eu n-am
o inimă îngîmfată, nici priviri trufaşe, nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea
mari şi prea înalte pentru mine" (Ps. 13 l : 1). De asemenea, referitor la
omniscienţa lui Dumnezeu: "O ştiinţă atît de minunată este mai pe sus de
puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde" (Ps. 139:6). Nu este obscu-
rantism, nici măcar antiintelectualism. Este o recunoaştere smerită, realistă şi
senină a faptului că fiinţa infinită a lui Dumnezeu este dincolo de înţelegerea

288
 Curaj şi smerenie

noastră, că gîndurile şi planurile Sale sînt atît de îndepărtate de ale noastre, pe

cît este pămîntul de ceruri (ls. 55:8-9), că dacă nu am fi avut parte de
autodezvăluirea Lui, nu am fi putut niciodată să-L cunoaştem şi că,
într-adevăr, "nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decît oamenii"
(1 Cor. 1:25). Dacă, prin urmare, judecăţile lui Dumnezeu sînt insondabile,
iar căile Sale de necuprins, ar fi ridicol să credem că am putea ajunge să-I
cunoaştem gîndurile prin noi înşine. ca să nu mai vorbim despre a-L învăţa
sau a-I oferi sfatul nostru (Rom. II :33-34). Prin unnare, nu avem libertatea
de a-I contrazice revelaţia sau de a critica planul Lui de mîntuire. Mai exact.
mesajul crucii ar putea părea nebunesc pentru minţile noastre finite şi
decăzute şi am dori poate să propunem căi alternative de mîntuire pe care le
credem de preferat. Dar Dumnezeu spune: "Voi prăpădi înţelepciunea celor
înţelepţi" şi hotărăşte, în schimb, să ne mîntuiască prin "nebunia"
Evangheliei care, de fapt, este înţelepciunea Sa (1 Cor. 1: 18-25; cf. 3: 18-20).
Responsabilitatea noastră, aşadar, este de a face tot ce putem, atît în privinţa
noastră, cît şi a altora, pentru a răsturna"izvodirile minţii şi orice înălţime,
cari se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gînd îl facem rob
ascultării de Hristos" (2 Cor. 10:5).
Cum se va manifesta în predicatori supunerea smerită a minţii faţă de
revelaţia lui Dumnezeu în Hristos? Predicatorii smeriţi vor evita să adauge la
Scriptură, potrivit propriilor lor speculaţii, sau să elimine din Scriptură,
potrivit propriilor lor predispoziţii. Prima tendinţă ia adesea forma unei manii
pentru originalitate. Unii predicatori consideră că Biblia este prozaică şi de
aceea încearcă să o împrospăteze cu propria lor efervescenţă. Alţii o
consideră insipidă şi de aceea încearcă să o asezoneze cu unele găselniţe
proprii. Nu vor să o accepte aşa cum este: încearcă în permanenţă să o
îmbunătăţească folosind propriile lor idei strălucite. Dar nu aceasta este
sarcina predicatorului. Trebuie să fim "originali" în sensul de a lua adevăruri
vechi şi de a căuta să le reformulăm în termeni moderni, pentru ca apoi să le
aplicăm condiţiilor moderne. Dar a fi "creativ" din perspectivă biblică În
aceste vremuri nu Înseamnă a fi "inventiv", a găsi noţiuni noi, nebiblice. Nu
trebuie să fim atît de naivi şi de creduli, Încît să ne imaginăm că Încercările
noastre de a reinterpreta Biblia posedă autoritatea care apartine Cuvîntului lui
Dumnezeu pe care ne căznim să-I reinterpretăm.
Un predicator cu o gîndire smerită va evita omisiunile, ca şi adăugiri le.
EI trebuie să evite acţiunea de a manipula textul din dorinţa de a-l face mai
acceptabil pentru contemporani. Încercarea de a face textul mai acceptabil

289
 PUTEREA PREDlCĂRII

înseamnă de fapt încercarea de a ne face pe noi înşine mai acceptabili. ceea

ce trădează dorinţa avidă de popularitate.
Fariseii se făceau vinovaţi de adăugiri la Cuvîntul lui Dumnezeu, iar
saducheii de eliminări. Isus i-a criticat şi pe unii şi pe alţii, insistînd că
Scripturii trebuie să i se îngăduie să vorbească pentru sine, fără nimic în plus
sau în minus, fără amplificări sau modificări, pentru ca astfel să-şi manifeste
caracterul suprem şi suficient. Fariseii şi saducheii modemi din biserică. cei
care răstălmăcesc Scripturile, scoţînd ceea ce nu şi-ar fi dorit să fie şi
adăugînd ceea ce şi-ar fi dorit să existe. ar trebui să ia seama la avertizările lui
Isus. Există. şi mi-e teamă că trebuie s-o spunem. o anumită aroganţă a
liberalismului teologic, care deviază de la creştinismul biblic istoric. Căci
oricine refuză să se supună Cuvîntului lui Dumnezeu şi nu "se ţine de
cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care
duce la evlavie" este "plin de mîndrie" şi ,.nesupus" (1 Tim. 6:3-4: Tit
\ :9-\ O). Predicatorul creştin nu trebuie să fie nici asemenea unui speculant,
inventînd noi doctrine care-i fac lui plăcere, nici asemenea unui editor.
eliminînd doctrine vechi care nu-i sînt pe plac, ci asemenea unui ispravnic,
ispravnicul lui Dumnezeu, împărţind cu credincioşie casei lui Dumnezeu
adevărurile încredinţate lui în Scriptură, nici mai mult, nici mai puţin, nici
altceva. Pentru această lucrare de slujire este nevoie de o gîndire smerită.
Trebuie să ne întoarcem zilnic la Scripturi şi să stăm ca Maria la picioarele lui
Isus, ascultînd Cuvîntul Său.
O astfel de ascultare este ceea ce avea în minte Bonhoeffer atunci cînd a
subliniat nevoia de "tăcere". EI nu susţinea (aşa cum îşi imaginează unii) că
biserica ar trebui să renunţe la predicare sub motiv că eşecurile ei în toate
domeniile de acţiune responsabilă îi răpiseră dreptul de a vorbi. Dimpotrivă,
ceea ce a condamnat el nu era ipostaza de biserică "vestitoare", ci cea de
biserică "sporovăitoare". Îşi dorea ca biserica să vină tăcută, într-o atitudine
de respect, înaintea lui Dumnezeu. "Tăcerea bisericii este tăcere înaintea
Cuvîntului. .. Proclamarea lui Hristos are loc atunci cînd b!serica vorbeşte
ieşind dintr-o tăcere bine chibzuită."JI
O astfel de atitudine receptivă şi deschisă faţă de revelaţia lui Dumnezeu
este potrivită; de asemenea, este productivă. Căci, aşa cum a declarat Isus în
mod limpede, Dumnezeu ascunde tainele Sale de cei înţelepţi şi erudiţi şi le
revelează copiilor, adică celor smeriţi, care caută adevărul cu inima deschisă
(Mat. 1\ :25).

290
 Curaj şi smerenie

Slava lui Hristos

Smerenia gîndirii trebuie să fie însoţită
de smerenia motivaţiilor. De ce
predicăm? Ce sperăm să realizăm prin predicarea noastră? Ce motive ne
determină să perseverăm? Mi-e teamă că cel mai adesea motivaţiile noastre
sînt egoiste. Dorim lauda şi felicitările oamenilor. Venim la uşă după
încheierea serviciului de duminică pentru a ne delecta urechile cu un regal de
remarci elogioase pe care unii dintre membrii bisericii, mai ales în Statele
Unite, se pare că au fost deprinşi să le facă: "Minunată predică, frate pastor!"
.. Aţi fost o adevărată binecuvîntare pentru inima mea astăzi!" Desigur,
cuvintele sincere de apreciere pot ridica extraordinar moralul unui predicator
descurajat. Dar acţiunea de a flata în mod gratuit şi repetarea ipocrită a unor
fraze stereotipe (indiferent de calitatea predicii) sînt dăunătoare pentru
predicatori şi respingătoare înaintea lui Dumnezeu. Bisericile ar trebui să fie
îndemnate să se pocăiască de această tradiţie şi să fie mai econome şi mai
pline de discernămînt în exprimarea încurajărilor.
Principalul obiectiv al predicării este de a expune Scriptura cu
credincioşie şi într-un mod relevant, în aşa fel încît Hristos să fie perceput în
capacitatea Sa deplină de a răspunde nevoilor umane într-un mod adecvat.
Adevăratul predicator este un martor; el depune fără încetare mărturie despre
Hristos. Dar fără smerenie, el nici nu poate şi nici nu vrea să facă astfel.
James Denney ştia aceasta şi avea următoarele cuvinte scrise în sacristia
bisericii lui scoţiene: "Nimeni nu poate să mărturisească despre Hristos şi
despre sine în acelaşi timp. Nimeni nu poate da impresia că el însuşi este
deştept şi că Hristos are puterea să mîntuiască."32 Ceva foarte similar a fost
rostit de John Watson, un "lan Maclaren" care a scris best-sellerul Beside the
Bonnie Brier Bush [La umbra măceşului în floare]: "Scopul suprem al
fiecărei predici ar trebui să fie prezentarea lui Hristos, iar suprema artă a
predicatorului ar trebui să fie acţiunea de a se ascunde pe sine."33 Dar scopul
predicatorului înseamnă mai mult decît a-L înfăţişa pe Isus; înseamnă a-L
înfăţişa în aşa fel încît oamenii să fie atraşi la EI şi să-L primească. Aceasta
l-a determinat pe Ronald A. Ward să-şi intituleze cartea despre predicare
Royal Sacrament [Sacramentul regal]. EI a văzut o paralelă între lucrarea de
slujire din Cuvînt şi împărtăşirea sacramentelor, pe care a exprimat-o în
aceşti termeni: "După cum la sfinta euharistie dăm pîine şi vin şi după cum
cei credincioşi ÎI primesc pe Hristos. tot aşa, în predicare dăruim cuvinte. iar

291
 PUTEREA PREDICĂRII

cei credincioşi ÎI primesc pe Hristos.""" Astfel, atît la Cina Domnului, cît şi în

predicarea Scripturii, există un semn exterior (pîinea şi vinul sau cuvintele) şi
un har spiritual interior (Hristos primit prin credinţă).
Un alt mod de a exprima acelaşi adevăr este de a spune că .,predicarea
ţine de natura unei întîlniri personale". Sau cel puţin scopul ei este de a
facilita o întîlnire. "Întîlnirea cu adevărat importantă însă nu este între predi-
cator şi oameni. Este Între Dumnezeu şi oameni.'·J~ Donald G. Miller exprimă
aceasta şi mai pregnant. Pornind de la dictonul lui P. T. Forsyth. că ,.0 predică
autentică produce efectiv un eveniment", el scrie: "Nu poţi spune că ai
predicat cu adevărat pînă cînd Întîlnirea bipartită dintre tine şi congregaţie nu
s-a transfonnat de fapt într-o Întîlnire tripartită, unde Dumnezeu Însuşi
devine unul dintre pal1icipanţi ... .1h
Sînt perfect de acord cu aceste declaraţii. Cea mai privilegiată şi mai
profundă experienţă pe care o poate avea un predicator este atunci cînd, În
mijlocul predicii, o linişte ciudată se Iasă peste congregaţie. Cei ce moţăiau
se trezesc. cei ce tuşesc încetează să mai tuşească, iar cei ce se foiau şi-au
regăsit liniştea. Ochii şi urechile celor din sală au Încetat să mai hoinărească.
Fiecare urmăreşte cu atenţie, dar parcă nu pe predicator. Căci predicatorul se
pierde În fundal, iar oamenii sînt faţă În faţă cu Dumnezeul cel Viu,
ascultîndu-I susurul blînd şi subţire. Dr. Billy Graham a descris adesea
această experienţă. imi aduc aminte că l-am auzit vorbind în faţa a peste
2.400 de pastori şi predicatori în Central Hali, Westminster, la 20 mai 1954,
la încheierea cruciadei de evanghelizare din Londra. AI treilea punct, din cele
douăsprezece ale sale, accentua puterea Duhului Sfint şi libertatea pe care a
simţit-o în prezenţa Sa. ,.M-am simţit adesea ca un spectator, spunea el, care
stă deoparte, uitîndu-se la Dumnezeu cum lucrează. M-am simţit detaşat de
ceea ce Taceam. Voiam să mă dau la o parte, pentru ca Duhul Sfint să preia
controlul.. :,37 Exact în acest domeniu se aplică smerenia motivaţiilor. "Aş
dori să mă dau la o parte." Este foarte uşor să te bagi în prim-plan, să te
interpui între oameni şi Dumnezeu. Există două imagini expresive care ne-ar
putea ajuta să ilustrăm această situaţie.
Prima se referă la ceremonia de nuntă. Dorinţa cavalerului de onoare este
să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a facilita căsătoria miresei şi a mirelui, în
aşa fel încît să nu existe nici o piedică între cei doi. Isus a preluat această
imagine din Vechiul Testament, referitoare la căsătoria dintre Yahweh şi
Israel, şi S-a proclamat pe Sine Mirele (ex.: Marcu 2: 19-20). Ioan
Botezătorul pare să fi înţeles aceasta într-o oarecare măsură. Ştia că nu el este

292
 Curaj şi smerenie

Hristosul şi o spunea lămurit. EI era premergătorul, cel trimis înaintea Lui.

De aceea a spus: "Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă
şi-I ascultă, se bucură foarte mult cînd aude glasul mirelui: şi această bucurie,
care este a mea. este deplină. Trebuie ca EI să crească, iar eu să mă micşorez"
(Ioan 3:2S-30). in această privinţă, lucrarea predicatorului seamănă cu cea a
lui Ioan Botezătorul. Prin ea. pregătim calea lui Hristos, ne bucurăm de vocea
Sa. Îi aducem laolaltă pe mire şi pe mireasă şi ne micşorăm mereu pentru ca
EI să crească. Marele apostol Pavel şi-a văzut lucrarea de slujire tocmai in
aceşti termeni, ai unei diminuări treptate În fundal. .. V-am logodit cu un
bărbat. le scria el corintenilor. ca să vă Înfăţişez Înaintea lui Hristos ca pe o
fecioară curată." Pavel se simţea gelos În numele lui Hristos. deoarece
mireasa Lui dădea semne de infidelitate (2 Cor. 11:2-3). Fiecare predicator
creştin inţelege acest limbaj şi a simţit această gelozie . .,Trebuie să fim
prietenii Mirelui. spunea J. H. Jowett. cîştigÎnd oamenii nu pentru noi. ci
pentru EI, mergînd în peţit pentru Domnul şi fiind plini de satisfacţie atunci
cînd am reuşit să-i aducem împreună pe mireasă şi pe Mire:'JX Jowett era
foarte serios în această privinţă. La Începutul unui serviciu la care trebuia să
predice, cineva s-a rugat pentru el şi a început cu ceea ce el avea să numească
.,această suplicaţie inspirată": ,,0 Doamne, Îţi mulţumim pentru fratele
nostru. Acum Doamne, fă-1 să descrească!" Iar rugăciunea a continuat:
.,Descoperă-ţi Tu slava între noi Într-o asemenea splendoare scînteietoare,
Încît el să fie uitat." .,Avea perfectă dreptate, a comentat Jowett, şi
nădăjduiesc că rugăciunea i-a fost ascultată."-">
A doua imagine care ilustrează nevoia ca predicatorul să se dea la o parte
este cea a dirijorului de orchestră. Ca exemplu. ÎI voi lua pe Dtto Klemperer,
ilustrul dirijor german. renumit mai ales pentru interpretările din Brahms şi
Beethoven, decedat în 1973, la vîrsta de optzeci şi opt de ani. Unul din
biografii săi a rezumat Înzestrarea sa prin această expresie simplă: "Lăsa
muzica să curgă."40 Într-un articol omagial la cea de-a optzeci şi opta
aniversare, care îl saluta drept ,.cel mai de seamă dirijor În viaţă", criticul
muzical Neville Cardus scria: .,Nu a fost niciodată un dirijor cu pretenţii de
primadonă: niciodată. În toată viaţa lui. nu s-a interpus între muzică şi
ascultători. Şi-a rezervat Întotdeauna un soi de invizibilitate perceptibilă pe
podium. un anonimat c1asic."41 Îmi place extrem de mult această expresie
.. invizibilitate perceptibilă". Se aplică În egală măsură dirijorului şi
predicatorului. Nici nu poate să nu fie văzut - unul pe podium, celălalt la
amvon - dar nici nu trebuie să Încerce să atragă atenţia spre sine. Publicul
 PUTEREA PREDlCĂRII

spectator care vine la concert nu vine ca să-I privească pe dirijor, ci să asculte

muzica; membrii unei biserici nu ar trebui să vină să-I urmărească sau să-I
asculte pe predicator, ci să asculte Cuvîntul lui Dumnezeu. Funcţia dirijorului
este de a "degaja" muzica din cor şi din orchestră, pentru ca auditoriul să se
poată bucura de ea; funcţia predicatorului este de a "degaja" Cuvîntul lui
Dumnezeu din Biblie, pentru ca membrii congregaţiei să poată primi
Cuvîntul Său cu bucurie. Dirijorul nu trebuie să se interpună între muzică şi
public: predicatorul nu trebuie să se interpună Între Dumnezeu şi ascultători.
Avem nevoie de smerenie pentru a şti să ne dăm la o parte din drum. Atunci
Domnul va vorbi. iar oamenii ÎI vor auzi; Domnul Se va revela, iar oamenii ÎI
vor vedea; şi atunci, auzindu-I vocea şi văzîndu-1 slava, oamenii se vor
prosterna la pămînt şi I se vor Închina.

Puterea Duhului Sfint

Pe cel de-al treilea element al analizei mele despre smerenia predicatorului îl
voi numi smerenia dependenţei. Fiecare predicator doreşte să fie eficace.
Speră că oamenii îi vor asculta predicile, că le vor înţelege şi că vor adopta o
anumită atitudine prin credinţă şi supunere. Dar pe ce se bazează predicatorul
pentru a obţine acest efect?
Mulţi predicatori se bazează pe ei înşişi. Sînt extravertiţi prin tempera-
ment şi au o personalitate puternică şi deschisă. Unii au, în plus, şi un spirit
pătrunzător. Îi impresionează pe toţi cei pe care-i întîlnesc, pentru că sînt
lideri înnăscuţi. Şi se aşteaptă în mod natural să poată folosi aceste înzestrări
atunci cînd sînt la amvon. Dar este corect din partea lor să procedeze astfel?
Da şi nu. Desigur, ar trebui să recunoască faptul că forţa gîndirii şi a
personalităţii lor vine de la Dumnezeu. Nu ar trebui să pretindă că aceste
daruri le lipsesc, nici să încerce să le estompeze, nici să neglijeze folosirea lor
în pregătire, în studiu sau în prezentarea mesajului la amvon. Ar trebui să fie
ei înşişi. Dar nu ar trebui să-şi imagineze că aceste înzestrări date de
Dumnezeu pot să-i aducă pe oameni la Hristos fără alte binecuvîntări dăruite
de Dumnezeu.
În lucrarea noastră trebuie să ne amintim atît de condiţia spirituală jalnică
a oamenilor lipsiţi de Hristos, cît şi de tăria şi dibăcia înspăimîntătoare a
"domniilor şi stăpînirilor" care se ridică împotriva noastră. Isus Însuşi a
ilustrat starea deplorabilă a omului folosind imaginea unor handicapuri
fizice. Prin noi înşine sîntem orbi faţă de adevărul lui Dumnezeu şi surzi la

294
 Curaj şi smerenie

vocea Sa. Ologi fiind. nu putem umbla în căile Sale. Muţi fiind. nici nu-I
putem cînta. nici nu putem vorbi în numele Lui. Sîntem morţi în nelegiuirile
şi păcatele noastre. Mai mult, sîntem la cheremul forţelor demonice. Desigur,
dacă vom considera că acestea sînt exagerate, "mitice" sau false, atunci nu
vom vedea nevoia de putere supranaturală: vom considera că propriile
noastre resurse sînt adecvate. Dar dacă fiinţele omeneşti sînt în realitate
oarbe, surde. mute, oloage şi chiar moarte din punct de vedere moral şi spiri-
tual (ca să nu-i menţionăm pe cei care sînt prizonieri ai Satanei), atunci este
culmea ridicol ului să credem că prin noi înşine şi prin predicarea noastră
omenească vom putea să ajungem la oamenii aceştia, pentru a-i salva din
starea lor groaznică. Spurgeon exprimă acest lucru cu umor şi pătrundere,
cum îi stătea În obicei:

N-aş cuteza să incerc să Învăţ un tigru virtuţile vegetarianismului: cu atit mai

puţin m-aş încumeta să conving. de unul singur. pe un om neregenerat de
adevărul revelat de Dumnezeu privitor la păcat, neprihănire şi judecata ce va să
vină. 42

Doar Isus Hristos prin Duhul Sfint poate deschide ochii orbi şi urechile surde,
doar EI poate să-i facă pe ologi să umble şi pe muţi să vorbească, să străpungă
conştiinţa, să ilumineze mintea, să aprindă focul inimii, să pună În mişcare
voinţa, să dea viaţă celor morţi şi să elibereze robii aflaţi în legăturile Satanei.
EI poate face toate acestea şi le face, după cum ar trebui să ştie predicatorul
din propria sa experienţă. Prin urmare, cea mai mare nevoie a noastră ca
predicatori este să tim "îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24:49), în aşa fel
Încît. ca şi apostolii. să putem propovădui Evanghelia "prin Duhul Sfint
trimis din cer" (1 Pet. 1: 12), şi Evanghelia să ajungă la oameni prin
predicarea noastră "nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfint şi cu o
mare Îndrăsneală" (1 Tes. 1:5). De ce, atunci, puterea Duhului Sfint pare să
Însoţească atît de rar predicarea noastră? Principalul motiv către care se
Îndreaptă suspiciunile mele este mîndria. Pentru a fi umpluţi cu Duhul,
trebuie să ne recunoaştem goliciunea interioară. Pentru a fi înălţaţi şi folosiţi
de Dumnezeu, trebuie mai întîi să ne smerim sub mîna Lui tare (1 Pet. 5:6).
Pentru a primi puterea Sa, trebuie să ne recunoaştem slăbiciunile şi să ne
lăudăm cu ele.
Trebuie să mărturisesc că acest ultim paradox m-a surprins cel mai mult,
prin maniera diferită în care autorii nou-testamentali exprimă acelaşi adevăr.
"Puterea prin slăbiciune" este o temă recurentă, poate chiar tema dominantă,

295
 PUTEREA PREDIC ĂRII

în corespondenţa lui Pavel cu biserica din Corint. Şi corintenii aveau nevoie

imperioasă de ea, căci şi ei erau oameni mîndri, lăudăroşi cu darurile şi cu
realizările lor, pe de o parte, şi în privinţa liderilor lor, pe de altă parte,
complăcîndu-se În cultul personalităţii Într-o manieră ruşinoasă, IăudÎndu-1
pe un apostol în detrimentul altuia, într-un mod care l-a Îngrozit pe Pavel. ÎI
tratau cu o consideraţie care se cuvenea de drept doar lui Hristos. "Pavel a
fost răstignit pentru voi'!" le scrie el oripilat de acest gest. "Sau în numele lui
Pavel aţi fost voi botezaţi'?" (1 Cor. 1: 13). Pavel nu le mai îngăduie să
continue cu lăudăroşia, fie În privinţa lor, fie În privinţa liderilor omeneşti:
,.Nimeni să nu se fălească dar cu oamenii", insistă el. Ci: "Cine se laudă, să se
laude în Domnul" (1 Cor. 3:21; 1:31).
În acest context de Iăudăroşie din partea corintenilor. tema lui Pavel
.. putere în slăbiciune" iese foarte clar În relief. Există trei pasaje principale În
care apare:

Eu însumi, cînd am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin dc

cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile
înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,
pentruca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe
puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2:3-5).

Comoara aceasta o purtăm in nişte vase de lut. pentruca această putere

nemaipomenită să fie dela Dumnezeu şi nu dela noi (2 Cor. 4:7).

Şi ca să nu mă umflu de mîndrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a

fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă
împedece să mă îngîmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-I ia. Şi EI mi-a
zis: .. Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută
desăvîrşită." Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile melc,
pentruca puterea lui Hristos să rămînă în mine. De aceea simt plăcere în
slăbiciuni, În defăimări, În nevoi. În prigoniri, în strîmtorări, pentru Hristos;
căci cînd sînt slab, atunci sînt tare (2 Cor. 12:7-10).

În afară de acest contrast putere-slăbiciune, putere divină în şi prin

slăbiciunea omenească. mai există ceva foarte important care uneşte aceste
trei pasaje. Este apariţia termenului grecesc hina, "pentru ca". Aş putea
parafraza afirmaţiile lui Pavel prin propriile mele cuvinte. Mai întîi: "Am fost
cu voi în slăbiciuni personale şi de aceea m-am bazat pe o dovadă dată de
Duhul Sfint în privinţa adevărului mesajului meu, pentru ca astfel credinţa

296
 Curqj şi smerenie

voastră să fie zidită doar pe puterea lui Dumnezeu." În al doilea rînd:

.,Purtăm comoara aceasta a Evangheliei în vase fragile de lut (iată cît de slabe
şi de fragile sînt trupurile noastre). pentru ca să se vadă lămurit că puterea
extraordinară care ne susţine şi care v-a convertit pe voi vine de la
Dumnezeu, şi nu din noi înşine." În al treilea rînd: "Deoarece Isus mi-a spus
că puterea Lui este făcută desăvîrşită în slăbiciunea omenească, mă voi lăuda
bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămînă asupra
mea ... Căci doar atunci cînd sînt slab sînt puternic." Este greu să eviţi
semnificaţia acestor cuvinte repetate .. pentru ca" sau să te împotriveşti
conc1uziei către care conduce. În aceste cazuri, slăbiciunii omeneşti i-a fost
Îngăduit să continue în mod deliberat, pentru a ti mediul prin care să poată
opera puterea divină. pentru a constitui arena manifestării harului divin.
Desigur, Pavel este explicit în privinţa .. ţepuşului în carne". indiferent despre
ce infirnlitate fizică (sau poate psihică) este vorba. Este adevărat, la mijloc
era "un sol al Satanei". Cu toate acestea. Domnul Isus Hristos a respins cele
trei cereri de îndepărtare a lui. Ţepuşul avea scopul de a-I smeri şi i-a fost
îngăduit să rămînă tocmai pentru ca. în această slăbiciune, puterea lui Hristos
să fie asupra lui şi să fie făcută desăvîrşită În el.
Nu putem însă restrînge acest principiu la Pavel; el are o aplicabilitate
universală. Unul dintre aforismele lui Hudson Taylor, întemeietorul Misiunii
Chineze Continentale (China Inland Mission), este că "toţi titanii lui
Dumnezeu au fost oameni slabi", care (voia să spună el) au trebuit să depindă,
din acest motiv, de puterea lui Dumnezeu. Declaraţia lui nu poate fi dovedită.
pentru că în privinţa unor oameni pe care Dumnezeu i-a folosit substanţial nu
se cunosc nici un fel de slăbiciuni. Dar nu se poate să fi fost slăbiciuni
ascunse, tainice? Cred că da. În orice caz, numărul predicatorilor care s-au
remarcat în ultimul secol şi despre care se ştie că au avut infirmităţi este
surprinzător. Să-I luăm ca exemplu pe dr. James Macgregor, care timp de
aproape patruzeci de ani a fost pastor la St. Cuthbert's Church, în Edinburgh.
Nu numai că era scund de statură, dar avea şi o diformitate din copilărie. Cu o
anumită ocazie, un profesor care ţinea o prelegere de teologie pastorală insista
asupra "unei constituţii fizice robuste" ca element indispensabil slujitorilor lui
Dumnezeu. Chiar în acel moment, "uşa s-a deschis şi cel care era cunoscut în
mod afectuos drept «micuţul Macgregof» a intrat în sală, ca şi cînd şi-ar fi
propus să pună la îndoială acea afirmaţie ... Acea siluetă cu picioare scurte,
estropiate, care-I făceau să pară pitic, era o declaraţie triumfătoare despre
victoria tenace a spiritului asupra handicapului trupului,'··B

297
 PUTEREA PREDICĂRII

Infirmitatea altora a fost de ordin mai mult psihologic decît fizic. F. W.

Robertson ( 1816-1853), numit uneori ,.predicatorul predicatorilor", ale cărui
predici ţinute în Trinity Chapel, Brighton, au avut o mare influenţă În timpul
vieţii sale. fiind citite uneori şi astăzi, a avut o sănătate şubredă în tot cursul
scurtei sale existenţe de treizeci şi şapte de ani, fiind predispus spre
introspecţie şi melancolie. Se simţea un ratat şi adesea sufletul îi era cuprins
de o adîncă tulburare. Neîndoios. curajul şi puterea predicării sale s-au născut
chiar din aceste slăbiciuni. Mulţi sînt surprinşi să audă că Joseph Parker. care
a predicat timp de douăzeci şi opt de ani la City Temple. în Londra, cu mare
autoritate şi unor mari adunări. a fost apăsat de sentimente de inferioritate
pentru că era fiul unui zidar din Northumbria şi pentru că primise o educaţie
teologică sărăcăcioasă. Pentru unii, cea mai surprinzătoare dezvăluire dintre
toate este că marele C. H. Spurgeon. cunoscut invariabil drept .. prinţul
predicatorilor"', care era tare În Scripturi, sigur de sine, convingător, elocvent.
un adevărat om de spirit, a spus despre sine Într-o predică ţinută În 1S66:
"Sînt pradă unor depresii ale spiritului atît de cumplite, încît nădăjduiesc ca
nimeni dintre voi să nu ajungă vreodată la asemenea abisuri de mizerie în
care mă cufund eu uneori:'44
N-aş vrea să mă menţionez şi pe mine cu referire la cele de mai sus. căci
cu siguranţă nu aparţin categoriei de maeştri ai amvonului pe care tocmai
i-am trecut în revistă. Cu toate acestea. deşi nu am puterea lor, cred că le
Împărtăşesc Întrucîtva slăbiciunile. Am avut cîteva experienţe În timpul celor
treizeci şi trei de ani de slujire, de cînd sînt ordinat. care au pus În evidenţă
Învăţătura lui Pavel către corinteni despre puterea În slăbiciune. Voi menţiona
doar una. Eram În Australia, în iunie 1958. Planificasem o săptămînă de
evanghelizare la Universitatea din Sydney şi ajunsesem în ultima zi,
duminica. Plini de credinţă temerară, studenţii Închiriaseră impozanta Aula
Magna a Universităţii, pentru întîlnirea din ultima seară. Eu însă am căzut
pradă unui cumplit atac din partea unui virus care m-a lăsat fără glas. Nu mai
puteam scoate o vorbă. Toată după-amiaza fusesem pe punctul de a suna pe
cineva pentru a-I ruga să găsească un predicator care să mă Înlocuiască. Dar
am fost convins să nu sun. La ora şapte şi jumătate. cu o jumătate de oră
înainte de începerea acelei ultime întîlniri, aşteptam într-o încăpere în
apropierea scenei. Erau şi cîţiva studenţi cu mine şi i-am şoptit răguşit
preşedintelui comitetului de misiune să citească versetele cu "ţepuşul din
carne" din 2 Corinteni 12. Le-a citit. Atunci conversaţia dintre Isus şi Pavel a
prins viaţă.

298
 Curaj şi smere1lie

Pavel: "Te rog să-I îndepărtezi de la mine."

Isus: "Harul meu Îţi este îndeajuns, căci puterea Mea este făcută
desăvîrşită În slăbiciune."
Pavel: "Mă voi lăuda şi mai mult cu slăbiciunile mele, pentru ca
puterea lui Hristos să rămînă peste mine, căci atunci cînd sînt
slab, sînt puternic."

După rugăciune, preşedintele s-a rugat pentru mine, iar apoi m-am Îndreptat
către podium. Cînd a sosit momentul să vorbesc, nu pot spune decît că am
Îl1găimat răguşit Evanghelia Într-o manieră monotonă. Nu puteam să-mi
Illodulez deloc vocea sau să-mi exprim personalitatea În vreun fel. Dar În tot
acest timp strigam către Domnul. rugÎndu-L să-Şi împlinească promisiunea
de a-Şi face puterea desăvîrşită prin slăbiciunea mea. Apoi, la final, după ce
am arătat scurt şi limpede ce Înseamnă întoarcerea la Hristos, am făcut
chemarea şi imediat au răspuns un număr semnificativ de oameni. Am mai
fost În Australia de şapte sau opt Ofi de atunci şi de fiecare dată cineva a venit
la mine şi mi-a spus: "Vă amintiţi de serviciul acela final, din 1958, din Aula
Magna a Universităţii, cînd vă pierduserăţi glasul? M-am Întors la Hristos În
acea seară."
Toţi cei ce predicăm Evanghelia sîntem făpturi finite, căzute, slabe şi
vulnerabile sau, În limbaj biblic, "vase de lut" (2 Cor. 4:7). Puterea Îi aparţine
lui Hristos şi se manifestă prin Duhul Său. Cuvintele pe care le rostim În
slăbiciunea omenească sînt duse de Duhul Sfint, prin puterea Sa, către
mintea, inima, conştiinţa şi voinţa ascultători lor. "Este mai bine să spui şase
vorbe în puterea Duhului Sfint, afirmase Spurgeon cîndva, decît să predici
şaptezeci de ani fără Duhul.'·45 Am În faţă, acum cînd scriu, o fotografie a
amvonului masiv de unde predica Spurgeon la Metropolitan Tabemacle.
Fotografia este reprodusă în cel de-al doilea volum al Autobiografiei sale.
Există cincisprezece trepte care urcă spre amvon, pe fiecare latură, Într-o
spirală largă, şi din ceea ce am auzit (deşi nu am putut confirma), atunci cînd
Spurgeon urca acele scări, cu mersul măsurat al unui om bine legat, murmura
către sine la fiecare treaptă: "Cred În Duhul Sfint." Putem fi siguri că după
cincisprezece repetări ale acestei afirmaţii fundamentale, atunci cînd ajungea
la amvon credea fără doar şi poate. De altfel, el ne Îndeamnă şi pe noi să
facem la fel:

Evanghelia răsună în urechile tuturor, dar ajunge cu putere doar la cîţiva.

Puterea care este în Evanghelie nu stă în elocinţa predicatorului: altfel, oamenii

299
 PUTEREA PREDIC ĂRII

ar converti uşor sunetele. Nici nu stă în învăţătura predicatorului: altminteri

totul s-ar reduce la înţelepciunea oamenilor. Am putea să predicăm pînă ce
limbile noastre ar putrezi, pînă ce ni s-ar epuiza plămînii şi am muri, şi tot nu
s-ar întoarce nici un sutlet dacă n-ar fi şi o tainică putere care să o
însoţească - Duhul Sfint care să schimbe voinţa omului. O, domnilor! Am
putea predica mai cu folos pietrelor din ziduri decit omenirii, dacă Duhul Sfint
n-ar insoţi cuvîntul, pentru a-i da putere să convertească sutletul.~(,

* * *
o minte smerită (a fi supus faţă de Cuvîntul scris al lui Dumnezeu), o voinţă
smerită (a dori o întîlnire între Hristos şi poporul Său) şi o dependenţă
smerită (a te baza pe puterea Duhului Sfint) - aceasta este analiza smereniei
predicatorului. aşa cum am văzut în rîndurile precedente. Aceasta înseamnă
că mesajul nostru trebuie să fie Cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu al nostru.
scopul nostru trebuie să fie slava lui Hristos, şi nu a noastră, iar Încrederea
noastră trebuie să fie În puterea Duhului Sfint, şi nu În a noastră. De fapt. este
vorba de o smerenie trinitară. precum În 1 Corinteni 2: 1-5, unde apostolul
scrie că În Corint a propovăduit Cuvîntul sau "mărturia" lui Dumnezeu
despre crucea lui Hristos printr-o dovadă dată de Duhul şi de putere.
Nu cred că aş putea Încheia acest capitol altfel decît citÎnd nişte versuri
anonime descoperite de Rev. SasiI Gough În sacristiile de la St.
Mary-at-Quay Church, În Ipswich. SufTolk. şi respectiv Hatherleigh Parish
Church În Devon. EI a fost cel care mi le-a încredinţat mie şi de atunci s-au
aflat şi pe peretele din dormitorul meu:

Cînd mîntuirea o vestesc

Să fie al meu gînd doresc
De Tin' mereu umplut:
Iar inimi aspre de se frîng
Sub vraja sfintului Cuvînt
Să-mi fie crucea-ţi scut.
 Curaj şi smerenie

;\;ote

1. Buttrick. p. 133.
Brooks. LecllIres. p. 59.
J. Dargan. voI. I. p. 90.
~. The IflWks u(SI. Chrl'sOslolll. În Schatf. voI. X. p. 123.
:. U()rk,l. voI. 21. p. 124.
li. /llwk,l. \ 01. 21. p. 201-202.
Whitcley. p. 147.
s. Ihk{.p.199.235.
l) King. p. 1X.
II). Mel\ille. p. 142.
Il. Hel1Son. Relmspecl. \01. 1. p. 27.
I~. Nicoll. p. 320.
1-'. Trollopc. p. 26. 27.
l.t. Mon·is. p. II.
15. Jowctt. p. 107.
1(,. Walsh. p. 95.
17. Pollock. Ama::illg Grace. p. 155.
1R. Wesley. JOllrnal. p. 250.
19. lbid.. p. 401.
20. Davies, p. 13.
21. Forsyth,p.5.
'1 Ibid.~ p. 19.
23. Bainton. Here I Stand, p. 348-349.
2~. Broadus, HistOl:l'. voI. 1, p. 115.
25. Ihid .• p. 414-415.
20. Dale, p. 231.
27. Am prezentat În Capitolul (j citeva exemple din ceea ce. sub conducerea lui Michacl
Baughen. am Încercat să facem la AII Souls Church.
2X. Lloyd-Jones, Pre(/cllillg. p. 13.
29. Beecher, p. 249. Beecher se referea la incidentul consemnat În Dan. 4:28-37.
30. Baxter. Re(ormed PasIVI; p. 95.
J 1. Din lucrarea sa Christology. În FanI. 80Illloe{lel; p. 64.
32. Tumbull. p. 41.
n Tizard. p. 40-41.
3~. Ward. p. 25.
35. Terwillinger. p. 112. 114.
30. Miller. D. G .. Fire, p. 18.
37. Colquhoun. p. 164.
3K Jowett. Tlle Preachel; p. 24 .
.1<) lhid., p. 150-151.
40. Beavan. p. 2.
41. Guardian Week~l'. 20 mai 1965.
42. Spurgeon, AII-Round Millistry, p. 322.

301
 PUTEREA PREDICĂRII

43. Gammie, p. 24.

44. Wiersbe. p. 263. Vezi şi Spurgeon despre "The Minister's Fainting Fits". Lectllres.
First Series. Lecture XI. p. 167-179.
45. Spurgeon. Twelve Sermons. p. 122.
41i. Acest Îndemn plin de sensibilitate mi-a fost trimis acum vreo treizeci de ani. de către
canonul Fred Pickering. care la acea vreme era vicar la Christ Church, Southport.
Citatul însă nu poate fi găsit În nici unul din cele trei volume intitulate Lectllres to m.1'
Stlldents. Nu l-am găsit nici În An All-Rolllld Millistr.1' sau În cele Twelve Sermol1s
despre Duhul Sfint. Nu am reuşit aşadar să identific sursa.
 Epilog

Cred cu tărie că predicarea trebuie să ofere o punte între lumea biblică şi

lumea modernă. Aceste cuvinte nu constituie un simplu titlu de carte; ele
afirmă o convingere personală puternică. Cred cu adevărat în predicare şi
consider că nimic nu are puterea de a reda sănătatea şi vitalitatea bisericii,
pentru a-i conduce pe membrii ei la maturitate în Hristos, decît o reîntoarcere
la predicarea autentică. biblică şi contemporană. Negreşit, există şi obiecţii
puternice, cărora am încercat să le răspundem, dar există şi argumente
teologice. mai puternice, pe care am încercat să le surprindem. În vremea
noastră, slujba predicării implică numeroase exigenţe, întrucît căutăm să
construim punţi între Cuvînt şi lume, între revelaţia divină şi experienţa
umană, şi să găsim căi de comunicare într-o manieră integră şi relevantă. Prin
urmare, Dumnezeu Îşi reînnoieşte chemarea, cerîndu-ne să alocăm mai mult
timp pentru studiu şi pregătire şi să ne hotărîm să predicăm cu sinceritate,
seriozitate, curaj şi smerenie.
În aceste condiţii, ne vine imediat pe buze o întrebare: cine poate împlini
toate aceste lucruri? Privilegiul pe care-l avem este mare, responsabilitatea
este copleşitoare, tentaţii le sînt multe, iar standardele sînt înalte. Ce speranţe
mai putem avea să ne angajăm cu succes în această slujire?
Aş dori să vă împărtăşesc, drept răspuns, un mic secret. Încerc din
răsputeri să nu uit de el şi ori de cîte ori reuşesc, îmi dau seama că este de
mare ajutor. Secretul meu este că pornesc de la afirmaţiile sub formă

303
 PUTEREA PREDIC ĂRII

negativă, din Psalmul 139, care declară că oriunde am merge, nu putem fugi
de Dumnezeu, şi trec apoi la partea pozitivă, care spune că oriunde ne-am
afla, "şi acolo" dreapta Sa ne va călăuzi şi ne va susţine. Şi asta nu e tot. Ochii
şi mîinile Lui sînt asupra noastră, iar urechile Sale sînt deschise la cuvintele
şi rugăciunile noastre (Ps. 32:8: Ps. 34:15 = 1 Pet. 3:12). Acest adevăr este
important pentru orice creştin, dar are o semnificaţie deosebită pentru
predicatori. Ca exemple, Îi aleg pe Ieremia din Vechiul Testament şi pe Pavel
din Noul Testament.

Ieremia: Ce a ieşit din buzele mele, este descoperit Înaintea Ta (ler.

17: 16).
Pavel: Vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, Înaintea lui
Dumnezeu, În Hristos. Noi vorbim Înaintea lui Dumnezeu in
Hristos (2 Cor. 2: 17: 12: 19).

Este adevărat. atunci cînd predicăm, vorbim În auzul şi în văzul oamenilor şi

acest lucru ne dă un imbold să fim credincioşi. Cu cît mai mare este atunci
imboldul care izvorăşte din conştientizarea faptului că predicăm în văzul şi În
auzul lui Dumnezeu? El vede ceea ce facem, ascultă ceea ce spunem. Nimic
nu ne va scăpa mai repede de lene şi de răceală, de ipocrizie, laşitate şi
mîndrie, decît cunoaşterea faptului că Dumnezeu vede, aude şi ia aminte. De
aceea, Dumnezeu să ne ajute să conştientizăm mai consecvent şi mai intens
prezenţa Sa, căci Înaintea Lui toate inimile sînt deschise şi nu există nimic
tăinuit! Fie ca, atunci cînd vom predica, să devenim mai conştienţi de faptul
că EI vede şi aude, şi mai puţin de faptul că sîntem ascultaţi şi văzuţi de
membrii congregaţiei; de asemenea, fie ca aceasta să ne conducă la o şi mai
mare credincioşie!
Handley Moule, care avea să devină mai tîrziu primul rector de la Ridley
HalI, Cambridge, şi apoi episcop de Durham, a fost ordinat În 1867, pentru a
sluji alături de tatăl său, la Fordington, în Dorset. Aşa se explică titlul poeziei
sale "Amvonul din Fordington-gîndurile zilnice ale unui predicator". Deşi
versurile nu aspiră la statutul de mare poezie, ele conţin rodul autoanalizei
autorului. Poezia Îl numeşte pe Dumnezeu "Marele Ascultător", Cel care stă
În preajma predicatorului şi îi ascultă predici le, şi se încheie cu aceste
întrebări tulburătoare:

A fost cuvîntul tău curat'?

Păstrat integru. nepătat'?

304
 Epilog

Rostit cu un singur ţel

Din smerit, dar aprig zel,
Făr-a cere-n rugăminţi
Decît Numele-I să-I cînţi,
Iertare, viaţă să vesteşti
Turmei ce o ocroteşti?'

Uitarea de sine este un tel imposibil de realizat, dacă nu devine o

consecinţă a preocupării pentru prezenta Altuia şi pentru mesajul, puterea şi
gloria Sa. Din acest motiv, am considerat, vreme de mulţi ani, că este o reală
binecuvîntare să rostesc această rugăciune la amvon:

Tată Ceresc, ne plecăm smerit în prezenţa Ta.

Fie ca al Tău Cuvint să ne tie învăţătura de căpătîi,
Duhul Tău să fie învăţătorul nostru,
iar gloria Ta măreaţă preocuparea noastră supremă,
prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Nota
1. Harford and Macdonald, p. 63.
 Bibliografie selectivă

(Pentru referinţele făcute în cazul citatelor, vezi notele; detaliile complete

despre cărţi apar doar aici.)

1. Cărţi despre lucrarea de slujire şi predicare

Alexander, James W., Thoughts O!1 Preaching, 1864; retipărită de Banner of
Truth, 1975.
Allmen, Jean-Jaques von, Preaching and Congregation, originalul francez
1955; Lutterworth, 1962.
Bavinck, 1. H., An Imroductioll to the Science oI' Missions, Presbyterian and
Refonned Publishing Co., 1960.
Baxter, Richard, The Refârmed Pastor, 1656; a doua ediţie revizuită de John T.
Wilkinson. Epworth, 1950.
Beecher, Henry Ward, Lectures 011 Preaching: Personal Elements in
Preaching, Prelegerile Yale din 1872, Nelson, 1872.
Bemard, Richard, The Faithl'ull Shepheard, Londra, 1607.
Black, James, The M.vstery of' Preaching. Prelegerile Warrack. 1923. şi
Prelegerile Sprunt. James Clarke. 1924; ediţie revizuită. Marshall.
Morgan & Scott. 1977.
Blackwood, Andrew W., The Preparation 01' Sermolls, Abingdon. 1948;
Church Book Room Press, 1951.

307
 PUTEREA PREDIC ĂRII

Brilioth, Episcopul Yngve, Landmarks in the History of Preaclling,

Prelegerile Donellan din 1949, din Dublin, S.P.C.K., 1950.
Broadus, John A., On fhe Preparation and Delil'e/:r (?!Sermol/s, 1870; ediţie
nouă revizuită de J. 8. Weatherspoon, Harper, 1944.
Lectures an tlle History l?fPreaching, 1876; Armstrong, New York, 1899.
Brooks, Phillips, Lectures on Preaching. Prelegerile Yale din 1877, Dutton,
1877; Allenson, 1895; Baker, 1969.
ESSllYS a/1(1 Addrc:sses: Religious. Literw:l' alUl Social, ed. John Cotton
Brooks, Macmillan, 1894.
Brunner, Emil. The Word a/1(1 tlle U"orld, S.C.M., 1931.
Buttrick, George A., JeslIs Came Preaclling: Cllristial/ Preaehing in tlle Nel\'
Age, Prelegerile Yale din 1931, Scribner, 1931.
Bull, Paul 8., Lectllres on Preacllil/g and SemlOl/ Constrllction, S.P.C.K ..
1922.
Coggan, F. Donald, Stewards ofGraee, Hodder & Stoughton, 1958.
On Preaehing, S.r.c.K., 1978.
Crum, Milton, Manual an Preaching: A New Process ofSermon Development,
Judson, 1977.
Dale, R. W., Nine Leetures an Preaching, Prelegerile Yale din 1876, Hodder &
Stoughton, 1877; Bames, 1878; Doran, New York. 1900.
Dargan, Edwin Charles, A Hisfory l?lPreaching, voI. 1. A.D. 7()-/57J, Hodder
& Stoughton şi G. H. Doran, 1905; voI. II, A.D. /57J-/90(), Hodder &
Stoughton şi G. H. Doran, 1912.
Davies, Horton, Varieties l?fEnglish Preaching /9()()-/960, S.C.M. şi Prentice
Hali, 1963.
Davis, H. Grady, Design/or Preaching, Fortress, 1958.
Fant, Clyde E., Bonhoe/fer: Jt'or/d~v Preaehing, Nelson, 1975. Include
Prelegerile Finkenwalde din 1935-1939 despre omiletică ale lui
Bonheoffer.
Ferris, Theodore Parker, Go Tel! fhe People, Prelegerile George Craig Stewart
din 1950 despre predicare, Scribner, 1951.
Ford, D. W. Cleverley, A/1 Expositol)' Preacher 5 Notebook, Hodder &
Stoughton, 1960.
A Theological Preaeher 5 Notehook, Hodder & Stoughton, 1962.
A Pastoral Preacher:\' Notebook, Hodder & Stoughton, 1965.
Preaehing Today, Epworth şi S.P.C.K., 1969.
The Minis!/)' l?lthe Word, Hodder & Stoughton, 1965.

308
 Bibliogrqfie selectivă

Forsyth. P. T.. Positive Preaching and tlle Modern Mind, Independent Press.
1907.
Gillett. David, HoU' Do Congregations Leam?, Grove Booklet on Ministry
and Worship No. 67, 1979.
Hali. Thor. The FWlIre Sllape ofPreachillg. Fortress, 1971.
Herbert, George, A Priest to tlle Temple sau The COllllfry Parsoll, Ilis
Clwl'aeter ami Rule ofHo~\' L(fe. scrisă în 1632. publicată în 1652: ed.
H.C. Becching. Blackwell. 1898.
Horne. Charles Silvester. Tlle ROl11anee oI' Preaehillg. Prelegerile Yale din
1914. Jamcs Clarke and RevelI. 1914.
Huxtablc. John. Tlle Preaeher .\·ll1tegri~l' ami other leetures, Epworth, 1966.
J()wett. J. H., The Preacher: his I((e am/ll'ork. Prelegerile Yale din 1912, G. H.
Doran, New York. 1912.
Keir, Thomas H., Tlle Word ill Worship, O.U.P., 1962.
L1oyd-Jones, D. Martyn, Preaehing and Preachers, Hodder & Stoughton,
1971; Zondervan, 1972.
Tlle Christian Wwfare: aII Exposition (?l Epllesians 6: 10-13, Banner of
Truth, 1976; Baker. 1976.
Mahaffy, Sir John Pentland, Tlle Decay of Modern Preaehing, Macmillan,
1882.
Martin, Al, What 's Wrong with Preaching Today?, Banner of Truth, 1968.
Mather, Cotton, Student and Preachel~ or Directions for a Candidate of the
Ministl:\" 1726; Hindmarsh, London, 1789.
McGregor, W. M., The Making q( a Preaehe/~ Prelegerile Warrack din
1942-1943, S.C.M., 1945.
McWilliam, Stuart W.. Called to Preach, St. Andrew Press, 1969.
Miller, Donald G., Fire in Thy MOllth, Abingdon, 1954.
Mitchell. Henry H.. Black Preaching, 1970; a doua ediţie Harper & RO\v,
1979.
Tlle Recovery (~lPreaching, Harper & Row, 1977; Hodder & Stoughton,
1979.
\1organ, G. Campbell, Preaching, 1937; retipărită de Baker Book House în
1974.
Morris, Coli in, The Word and tlle Words, Epworth, 1975.
Neill, S. c., On the Minist~v, S.C.M., 1952.

309
 PUTEREA PREDlCĂRII

Perkins, William, The Art ofProphecyillg or 'A Treatise conceming the sacred
and onely true manner and methode of preaching', reprezentînd vo\. II,
1631 din The Workes ofthat Famolls and Jforthy Minister of Christ in
the Universitie of Cambridge. Mr. Jt'illiam Perkins, John Legatt and
John Haviland, Londra. 3 voI., 1631-1635.
Perry. L10yd M., Biblical Preachingfor Today:., World, Moody Press, 1973.
Phelps. Austin, Men and Booh or Lectllrcs Introduct01)' fiJr tlle Theory (?l
Preuehillg, Dickinson, 1882.
Pitt-Watson. lan. A Killd C?fFo/~\': Tou-ard a Practical Theology C?fPreacllillg,
1972-1975, Prelegerile Warrack din 1972-1975. St. Andrew Press.
1976; Westminster. 1978.
Poulton, John. A Toda)' Sort C?fEvangelisl11, Lutterworth, 1972.
Quayle. William A .. The Pastor-Preachc/: 1910; Baker. 1979.
Rahner. Karl. ed .. Tlle Rellewal ofPreaching- Thc01Y alUl Practicc. vo\. 33
din Conciliul1l. Paulist Press, New York. 1968.
Ramsey. Michael, The Christian Priest Today. Mowbray, 1972.
Read, David H. C., The Communication of"the Gospel, Prelegerile Warrack
din 1951, S.C.M., 1952.
Reid, Clyde, The Empt)' Pulpit: A Study in Preaching as Communication,
Harper & Row, 1967.
Robinson, Haddon W., Biblical Preaching: The Development and Delivc/)' C?f
Exposit01Y Messages, Baker, 1980; apărută În limba română: Arta
comunicării adevărului biblic, Editura LOGOS, Cluj-Napoca, 1993.
Sangster, W. E., The Craft C?lSermol1 IIIustration, 1946; inclus În Tlle Crap C?l
the Sermol1, Epworth, 1954.
The Craft of Sermon Construction. 1949; inclus În The Cralt ol the
Sermon, Epworth, 1954.
The Approach to Preaching, Epworth, 1954.
Power in Preaching, Epworth, 1958.
Simpson, Matthew, Lectures on Preaching, Phillips & Hunt, New York, 1879.
Smyth, Charles, The Art ofPreaching: A Practical Surl'ey C?f Preaclling in the
Church ofEngland147-1939, S.P.C.K., 1940.
Spurgeon, C. H., An All-Round Ministr)': A Collection C?l Addresses to
Ministers and Students, 1900, Banner of Truth, 1960.
Lectures to My Students, În 3 volume. prima serie 1881; a doua serie 1882;
a treia serie 1894, Passmore and Alabaster; Zondervan, 1980.

310
 Bibliografie selecth'ă

Stalker, James, The Preacher and his Models, Prelegerile Yale din 1891,
Hodder & Stoughton, 1891.
Stewart, James S., A Faith to Proc/aim, Prelegerile Yale din 1953, Scribner's,
1953.
Heralds ~l God, Prelegerile Warrack din 1946, Hodder & Stoughton,
1946.
Swcazy, George E., Reeei\'ing file Word of Gad, Morehouse-Barlow, 1960.
Terwillinger, Robert E., Receiving tlle IYard of God. Morehouse-Barlow,
1960.
Tizard, Leslie J., Preaehing- Tlle Art of C011ll11l1l1icatioll, George Allen &
Unwin, 1958.
Turnbull, Ralph G., A Minister.5 Obstac/es, 1946; Baker Book House, 1972.
Vi net, A., Homilefies or The Theory ~fPreaelling, traducere din franceză, T. &
T. Clark, 1853.
Volbeda, Samuel, The Pastoral Genills q(Preaching, Zondervan, 1960.
Wand, William, Lefters on Preaching, Hodder & Stoughton, 1974.
Ward, Ronald A., Royal Sacrament: The Preacher and his Message, Marshall,
Morgan & Scott, 1958.
Welsh, Clement, Preaching in a New Key: Studies in fhe PSJ'chology ~f'
Thinking and Listening, Pilgrim Press, 1974.
White, R. E. O., A Guide to Preaching: A Praetiml PrimeI' qf' Homiletics,
Pickering & Inglis, 1973.
Wilkins, John, Episcop de Chester, Ecc/esiastes or . A Discourse conceming
the Gift ofPreaching, as it falls under the Rules of Art, showing the most
proper Rules and Directions, for Method, Invention, Books, Expression
whereby a Minister may be fumished with such abilities as may make
him a Workman that need not be ashamed', 1646, a treia ediţie, 1651.
Williams, Howard, My Word: Christian Preaching Toda.v, S.C.M., 1973.
Wingren, Gustaf, The Living Word, 1949, traducere engleză S.C.M., 1960.

2. Cărţi despre teoriile comunicării şi mass media

Berlo, David K., The Process q{Communication: An Introduction ta Theary
and Practice, HoIt, Rinehart & Winston, 1960.
Broadcasting. Society and the Church, Raport al Comisiei Audio-Vizualului
din cadrul Sinodului General al Bisericii Angliei, Church Information
Oftice, 1973.

311
 PUTEREA PREDlCĂRII

Children and Television, Studiu naţional asupra grupei de virstă de 7-17 ani.
1978. comandat de Pye Limited, Cambridge.
Evans, Christopher, The Mighty Micro: The Impact of the Microchip
Revolution, 1979. Hodder & Stoughton Coronet edition, 1980.
Freire, Paulo, Pedagog)' ofthe Oppressed, Penguin, 1972.
The Future ofBroadcasting, Raportul Annan. H.M.S.O., London 1977.
Gowers, Sir Ernest The Complete Plain Words (cuprinde atit Plain Words cît
şi The ABC ofPlain Words), H.M.S.O., Londra, 1954.
Hirsch. E. D., Validit)' inIll1elpretation. Yale University Press. 1967.
Lewis. C. S .. Studies in Words, Cambridge University Press. 1960.
McGinnis, Joe, The Selling ofthe Presidem 1968, Trident Press. 1969: Pockct
Books, 1970.
McLuhan, Marshall, The Gutenberg Galaxy: The Making (~( T.\pographie
Man, Routledge, 1962; apărută in limba română: Galaxia Gutenberg.
Omul şi era tiparului, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
Understanding Media: The Extensions of Man, Routledge, 1964, Abacus,
1973.
The Medium is the Massage: An Inventory of E.Ueets, cu Quentin Fiore,
Penguin, 1967.
Miller, Jonathan, McLuhan, in seria "Fontana Modern Masters", Coli ins,
1971.
Muggeridge, Malcolm, Christ and tlIe Media. Prelegerile de la Londra despre
creştinismul contemporan, 1976; Hodder & Stoughton, 1977:
Eerdmans, 1978.
Packard, Vance, The Hidden Persuaders: An/ntroduction to tlIe Techniques ~l
Mass-persuasion through fhe Unconscious, David McKay, 1957,
Penguin 1960.
Reid, Gavin, The Gagging~lGod: The Failure ~lthe Church to Communicate
in the Television Age, Hodder & Stoughton. 1969.
Screen Violence and Film Censorship, Home Oftice Research Study No. 40.
H.M.S.O .• London, 1977.
Solzhenitsyn, Alexander, One Word ~/T"lIth, Discursul despre literatură ţinut
la decernarea premiului Nobel, Bodley Head, 1972; Farrer. Strausz &
Giroux. 1970.
Thiselton, Anthony, Two Horizolls, Paternoster, 1980; Eerdmans, 1980.

312
 Bibliogrcţlie selectivă

The I-f'illowbank Report of Gospel and Culture, Lausanne Occasional Paper

No. 2, 1978, publicat şi în Explaining the G05pel in Todar :\. World,
Scripture Un ion, 1979.
Winn, Marie, The Plug-In Drug: Television, Children and the Fal11i~l', Viking
Press, New York, 1977.

3. Lucrări istorice, biografice şi autobiografice

Bainton. Roland H., Erasmus olChristendo1l1. 1969; Collins. 1970.
Here I Stand: A Lile ofMartin Luthe/~ Hodder & Stollghton. 1951; New
American Library, 1957.
Barbour, G. F.. The L(le (~/Alexander Wh,rte. Hodder & Stoughton, 1923.
Beavan, Peter. Klemperisl11s. Cock Robin Press. 1974.
Bosanquet. Mary, Tile Liji! ami Deatll (~l Dietrich BonllOefli.'/~ Hodder &
Stoughton, 1968,
Cadier. Jean, Tile Man God Mastered: A Brief Biography ofJohn Cah'in,
tradusă de O. R. Johnston, [nter-Varsity Fellowship, 1960.
Carlyle. Thomas. Heroes ami Hero-Worship. 1841; a treia ediţie. Londra.
1846.
Carus. William, ed., Memories olthe Re~: Cilaries Simeon, Hatchard, 1847.
Chorley, E. Clowes, Men and Movements in the American Episcopal Churcll,
Prelegerile Hale, Scribner, New York, 1946.
Colquholln, Frank. Haringay StOf:V, Hodder & Stoughton, 1955.
Day, Richard Elsworth, Tile Shadow of tlle Broad Brim: The L(le-Stor)' (~I'
Charles Haddon Spurgeon, Judson Press, 1934.
Dillistone. F. W., Charles Raven, Hodder & Stollghton. 1975.
gwight. S. E., The L(fe o.!President Edwards, Carvill, New York, 1830, care
reprezintă voI. 1 din The Works 0.1' President Edwards, ediţie în 10
volume.
Gammie, Alexander, Preachers 1 Have Heard, Pickering & lnglis, 1945.
Haller, William, The Rise o.l Puritanism, Columbia University Press, New
York,1938.
Harford, J. B, şi Mac Donald, F. c., BisllOP Handle.v Moule, Hodder &
Stoughton, 1922.
Haslam, W., From Death into L(re, Marshall, Morgan & Scott, 1880.
Hennell, Michael, John Venn and the Clapham Sect, Lutterworth, 1958.
Henson, H. Hensley, Robertson ofBrighton 18/6-/853, Smith, Elder, 1916.

313
 PUTEREA PREDIC ĂRII

Retrospect olan Unimportant L(le, O.U.P., voI. 1, 1942, voI. 2 1943, voI. 3
1950.
Hopkins. Hugh Evan, Charles Simeon of Cambridge, Hodder & Stoughton,
1977.
Inge, W. R., Diar)' oia Dean: St. Palll :\. 19I1-34, Hutchinson, 1949.
Jones, Edgar De Witt, Americans Preachers oI Today: Intimate Appraisals of
Thirty-flI'o Leaders. Bobbs-MerriI. 1933.
Keefe, Carolyn, ed.. C. S. Lell'is. Spellker lIIul Teacller: A SYl1lţJOSilllll,
Zondervan, 1971, Hodder & Stoughton, 1974.
King. Coretta Scott, My L(le l1'ith Martin LlIfller King, j,:. Hodder &
Stoughton, 1970; Hoit, Rinehart, and Winston, 1969.
Moorman. J. R. H .. A HistOl~l'olthe Church ofEngland. A. & C. Black. 1953.
Morgan. Irvonwy, Tlle God~l' Preachers oftlle Eli::abethan C/llIrch. Epworth.
1965.
Muggeridge, Malcolm, Chronic/es ql Wasted Time, Part 1, Tlle Green Stick.
Coli ins, 1972.
Nicoll, W. Robertson, PrÎnces qlthe ClllIrch, Hodder & Stoughton, 1921.
Paget, Elma K., Hel1lY Luke Paget. Portrait alUl Frame, Longman, 1939.
Pollock, John c., George WhÎt~field and the Great Awakening. Hodder &
Stoughton. 1973.
Wilberlorce, Constable, 1977, Lion paperback, 1978.
Anlldng Grace, Hodder & Stoughton, 1981.
Rupp, Emest Gordon, Luther 5' Progress to the Diet ql Uimns 1521, S.C.M.,
1951.
Ryle, J. c.. The Christian Leaders qf'the Last Century or England a Hlindred
Years Ago, Thynne, 1968 (ediţie nouă).
Lightfi'om Old Times, Thynne & Jarvis, 1924.
Sangster, Paul, Doctor Sangster, Epworth, 1949.
Simpson, J. G., Preachers and Teachers, Edward Amold, 1910.
Smyth, Charles, (vril Forster Garbett, ArchbisllOP of York, Hodder &
Stoughton, 1959.
Warren, M. A. c., Crowded Cam'as, Hodder & Stoughton, 1974.
Wesley, John, Joumal, ediţie prescurtată de Nehemiah Cumock, Epworth,
1949.
White, Paul, Alias .Iungle Doctor: An A utobiography, Patemoster, 1977.
Whitley, Elizabeth, Plain MI'. Knox, Scottish Reformation Society, 1960.

314
 Bibliografie selectivă

Wiersbe, Warren, Walking with the Giant: A Minister s Guide to Good

Reading and Great Preaching, Baker, 1976.
Williams, W., Personal Reminiscences of Charles Haddon Spurgeoll.
Religious Tract Society, 1895.
Woodforde. James, The Diary ofa Country Parson 1758-1802, editat de John
Beresford în 5 volume. O.U.P.. 1926-1931.

4. Diverse
Abbot. Walter M.. ed .. The Documellt.\· of" Vatican fi. GeotTrey Chapman.
1967.
Arndt, William F. şi Gingrich, F. Wilbur, A Greek-English Lexicoll vfthe Nel1'
Testament and other Ear~l' Christian Literature, University of Chicago
Press and Cambridge University Press. 1957.
Barth, Karl, The Word ofGod and the mn'd (?f"Man. o colecţie de discursuri
publicate iniţial în limba germană în 1928, Hodder & Stoughton. 1935;
Peter Smith, 1958.
Baxter, Richard, Poetical Fragments, 1681; Gregg International Publishers,
1971.
Berger, Peter L., Facing up to Modernity, Basic Books, New York, 1977.
Blamires, Harry, The Christian Mind, S.P.C.K., 1963.
Bounds, E. M., Power through Prayer, Marshall, Morgan & Scott, 1912.
Cal vin, John, Institutes of the Christian Religiol1, publicată prima dată în
1536; ediţia 1959, traducere de F. L. Battler, în The Library ofChristian
Classics, Volumele 20 şi 21, S.C.M. şi Westminster, 1960; apărută în
limba română: Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, 2 voI., Editura
Cartea Creştină. Oradea, 2003.
Chrysostom: Works of St. Chrysostom, în Post-Nicelle Fathers, voI. X,
Eerdmans, 1975.
Coggan, Donald, COl7victiol7s, Hodder & Stoughton, 1975; ediţie broşată
1978.
The Didache. În Ante-Nicene Fathers, voI. VII, 1886; Eerdmans, 1975.
Eliot. George, Scenes of Clerical L(le, 1858; Penguin 1973.
Eusebius, Ecc/esiastical History, S.P.C.K., 1928.
Fant, Clyde E., and Pinson, William M., ed., Twenty Centuries of Great
Preaching, 13 voI., Word Books, 1971.
Glover T. R., The Jesus ofHistory, S.C.M., 1917; Hodder & Stoughton, 1965.

315
 PUTEREA PREDIC ĂRII

Golding. William, Free Fali, Faber, 1959: Harcourt Brace, 1962.

Green. E. M. B.. Tlle Trurll ofGod Incarnafe. Hodder & Stoughton, 1977.
Grubb. Kenneth G., A Layman Looks af file Church, Hodder & Stoughton.
1964.
Henson, Hensley H., Church and Parson in England, Hodder & Stoughton,
1927.
r.
Hernandez. Jose, Tlle GUlIcllO. Partea 1872, Partea a II-a, 1879. Traducere În
limba engleză de Walter Owen. 1935: ediţie biling\'ă Editorial Pampa.
1967.
Irenaeus, rld,'erslIs Haereses. Cartea IV. Cap. 26 (circa 100 d.Hr.), În
Ante-Nicene Fufllers. voI. 1.1886: Eerdmans, 1962.
Justin Martyr, The Firsf Apologr, circa 150 d.Hr.., În Ante-Nicene Fathers.
voI. 1. 1886: Eerdmans, 1962.
Knox, Ronald. Essays in Satire, Sheed & Ward, 1928: ediţie nouă 1954.
Latimer: Selected Sermons and Lefters of'OI: Hugll Latime/~ R.T.S. und.
Jt{jrks qf'Hugh Lati11le/~ Parker Society Edition, voI. 1, C.U.P., 1884.
Leacock, Stephen. Sunshine Sketches qf'a Little Town. McLeland & Stewart,
1948.
Lehmann. Helmut T.. ed., Luther~' Works. Fortress Press. 1965.
Lewis. W. H .. ed .. Letters qf'C s. Lewis. GeotTrey Bles, 1966.
Luther. Martin. Scrieri, voI. 1, Editura LOGOS, Cluj-Napoca. 2003.
Luther :\' Table- Talk. 1566, Captain Henry BeiI. 1886.
Luther :~, Works, Concordia Publishing House. St. Louis, 1956.
Manning, Bernard L., A Layman in tlIe Ministry, Independent Press, 1942.
Maugham, Somerset, The Moon and Sixpellce, Penguin, 1919; apărută În
limba română: Luna şi doi bani jumate, Bucureşti, Editura pentru
literatură Universală, 1963.
Melville, Herman, Mohy Dick Of The Wllale, 1851; Penguin, 1972; apărută în
limba română: Moby Dick, Bucureşti, Minerva, 1973.
Parker, J. H., ed., A Libral)' of Fa th ers qf'the Ho(1' Catholic Church, O.U.P.,
1843.
Portahle Mark Twain, The, Viking Press, New York, 1958.
Ramsey, Arthur Michael, and Suenens, Leon-Joseph, The FlIllire qf' file
Christian Church, S.C.M., 1971.
SchatT, Philip, ed., The Nicene and Post-Nicene Fathers, 1892; Eerdmans
1975.

316
 Bibliografie selectivă

Simeon, Charles, Horae Homileticae, or Discourses (in the form ofskeletons),

În II voI., 1819-1820. De asemenea, un Apendice la Horae Homileticae
În 6 volume. 1828; Richard Watts. 1819-1828.
Lel Wisdom Judge, University Addresses and Sennon Outlines, ed. Arthur
Pollard, Inter-Varsity Fellowship, 1959.
Spurgeon. C. H .. 71l'eh'e Sermons 011 rIIe Ho~\' Spirit, Marshall. Morgan &
Scott. 1937: Baker. 1973.
Stewart. James S., A Man in Cllrisf, Hodder & Stoughton. 1935; ediţie
revizuită 1972: Baker, 1975.
Tcrtullian, The Apology (circa 200 d.Hr.), În Al/te-NicC?l/e Fathers. voI. 3.
1885; Eerdmans, 1973.
Tonler, Alvin. FlIwre Shock. Bodley Head, 1970; Random, 1970: apărută in
limba română: Şocull'iitorullli, Bucureşti. Editura Politică, 1973.
Trollope, Anthony, Barchesrer Tbwers, 1857: 1. M. Dent, Everyman's Library,
1906; apărută În limba română: Turnurile din Barcllesle/~ Bucureşti,
Editura Eminescu, 1987.
Trueblood, Elton, Tlle Humour (~r Christ, Harper & Row, 1964; Darton,
Longman & Todd, 1965.
Twain, Mark, Tlle Adventures of Tom Sal1)'e,~ 1876; Pan Books 1965; apărută
În limba română: Aventurile lui Tom Sal1:\'e/~ Bucureşti, Ex Libris, 1997.
Walsh, Chad, Campus 011 Trial. Macmillan 1962.
Welsby, Paul A., ed., Sermons al1d Socie~v, An Anglican Anthology, Penguin.
1970.
Wcsley, John. Sermol1s 011 Several Occasiol1s, publicate În 4 volume.
1746-1760, Epworth, 1944.
www./ogos.ro te/verde: 0800.800.016

Vă recomandăm...

Hermeneutică I omiietică I studiu biblic

.:. Biblia ca literatură / G. Fee & D. Stuart / hermeneutică/ studiu
biblic. Discută modul În care trebuie să Înţelegem şi să interpretăm
diferitele genuri literare ale Bibliei, să citim Într-un mod inteligent
această Carte şi să aplicăm corect În viaţă principiile biblice astăzi.
Este un ghid extrem de util pentru deosebirea a ceea ce este
relevant şi general valabil În Biblie de ceea ce este local şi trecător.
Cartea se adresează celor ce vor să studieze şi să Înţeleagă Biblia.
Disponibilă Într-o ediţie elegantă, cu copertă tare şi supracopertă .

•:. Arta comunicării adevărului biblic / H. Robinson / omiletică.

Cartea pledează pentru predicarea expozitivă, subliniind
importanţa ideii centrale, discutînd drumul de la text la predică şi
necesitatea clarificării scopului urmărit. Sînt prezentate diversele
forme pe care le poate Îmbrăca predica şi criteriile de alegere a
uneia dintre ele, modalitatea de construire a schiţei predicii şi
pregătirea introducerii şi Încheierii. AbordÎnd principii de
comunicare şi oferind exerciţii practice, lucrarea de faţă se
adresează nu numai predicatorilor, ci tuturor celor care, Într-o
formă sau alta, doresc să comunice adevărurile descoperite În
Scriptură. Ea este dedicată tuturor celor care slujesc din Cuvînt
acum, sau se pregătesc să o facă În viitor. Disponibilă Într-o ediţie
elegantă, cu copertă tare şi supracopertă .

•:. Portretul Predicatorului / John Stott / omiletică. Conturează

"portretul predicatorului" prin exegeza atentă a termenilor folosiţi de
Noul Testament pentru a-I descrie pe predicator, slujba şi
caracterul acestuia; astfel predicatorul este privit ca un "ispravnic"
Însărcinat cu gestionarea bunurilor casei, ca un "vestitor" Însărcinat
JVWJV./ogos. ro ~oi'''' te/verde: 0800.800.016
...
să proclame kerygma apostolică, ca un "martor" în procesul pe
care lumea I l-a intentat lui Hristos, ca un "tată" în ce priveşte
afecţiunea şi preocuparea pentru cei cărora le vorbeşte şi, în fine,
ca un "slujitor" a cărui putere vine de la Dumnezeu. Se adresează
predicatorilor, pastorilor, învăţătorilor de şcoală duminicală,
studenţilor la colegii şi seminarii biblice, membrilor din biserică
dornici să înţeleagă mai bine ce şi cum trebuie să fie un predicator
şi ce să aştepte de la cei care fac această slujbă. Disponibilă În
ediţie cu copertă moale (broşată) .

•:. Diagrame şi tabele cronologice ale V. Testament / John Walton /

referinţă. Vechiul Testament reprezintă o provocare serioasă şi nu
tocmai facilă pentru oricine şi-a propus să studieze Biblia. În
această carte autorul reuşeşte să adune într-un format accesibil,
bine structurat sub forma unor tabele şi diagrame, o cantitate
impresionantă de informaţii referitoare la contextul Vechiului
Testament, să aranjeze şi să organizeze anumite porţiuni narative
mai dificile, să adună laolaltă subiecte din diferite părţi ale sale
pentru a facilita comparaţiile şi găsirea locurilor unde sînt discutate,
şi să prezinte comparativ diferitele teorii din unele domenii
importante. Disponibilă În ediţie cu copertă moale, legată cu spirală
de plastic.

•:. Cercetaţi Scripturile. Ghid de interpretare a Bibliei / Walter A.

Henrichsen / studiu biblic. Autorul pleacă de la cîteva întrebări
esenţiale pentru oricine vrea să studieze Cuvântul lui Dumnezeu:
Cum putem înţelege mai bine ce are să ne spună Biblia? O putem
deschide la întâmplare să citim un pasaj din ea pentru a descoperi
voia lui Dumnezeu pentru noi, astăzi? Dar nici unul dintre noi nu
citeşte în acest fel vreo altă carte. Iar Biblia este o carte -
deosebită de toate celelalte, dar totuşi o carte. Cum trebuie ea citită
atunci? Cum trebuie înţeleasă? Poate fi ea studiată şi de noi,
oamenii obişnuiţi, care nu avem o pregătire teologică? Dacă da,
cum anume? Conţinînd numeroase diagrame, ilustraţii, schiţe şi
scheme, cartea se adresează tuturor celor care doresc să
înţeleagă mai bine Scriptura şi consideră că citirea ei la întîmplare
nu îi satisface. Ea îşi propune să-i ajute să devină eficienţi în
studierea, înţelegerea şi aplicarea adevărurilor biblice, prin
prezentarea unor principii şi a unor metode accesibile oricui.
H'Ww./ogos.ro
~~I*
.
te/verde: 0800.800.016

Comentarii biblice expozitive

.:. Romani - Vestea bună a lui Dumnezeu pentru Întreaga lume /

John Stott / comentariu expozitiv. Disponibilă Într-o ediţie elegantă,
cu copertă tare şi supracopertă .

•:. Galateni - O singura cale / John Stott / comentariu expozitiv.

Disponibilă Într-o ediţie elegantă, cu copertă tare şi supracopertă .

•:. 2 Timotei - Păstrează Evanghelia / John Stou / comentariu

expozitiv. Disponibilă Într-o ediţie elegantă, cu copertă tare şi
supracopertă .

•:. Alte comentarii din aceeaşi serie, tot de John Stou, În curs de
apariţie: Matei 5-7 (Predica de pe Munte), 1,2 Tesaloniceni, 1
Timotei, Faptele Apostolilor, Efeseni.

Existăm să vă servim!

Noi, cei aflaţi În slujba dumneavoastră la Editura LOGOS,

credem că toţi clienţii noştri merită produse de cea mai bună
calitate şi o ser\'ire ireproşabilă.
De aceea garantăm calitatea oricărui titlu publicat şi
distribuit de noi. Dacă aveţi vreo nemulţumire, de orice fel,
returnaţi-ne cal1ea comandată şi vă vom returna prompt banii
sau :,ă vom oferi alt titlu. Ia alegerea dumneavoastră.
In plus, promitem că nu vă vom deranja cu nici un fel de
Întrebări!

Editura LOGOS
CP. 714 OP.5 Cluj Napoca 3400 România
Telverde: 0800.800.016
tel. 0264-42.00.25 / fax: 0264-42.01.04
Internet: \Vw\.... logos.ro / logos(aJogos.ro