304 Cum este Dumnezeu

„, , y ^ pare să fie ceva mai mult decât u n

într-adevăr necesar. Dumnezei „ , ^, ,.. .* ,
aspect , al, realităţii.
i - . y . . .Nu
»T e clarific
i .,.: in ce sens .. este
,. c .El .*o fiinţă
,. personală
..
r
. „ . , . , . . i un punct justificat m obiecţia pe care
care acţionează. Astfel, deşiy exis, , . ,, f ,. .
c
. .. * , . . , . , ie adoptarea unor modele metafizice
o ridica teologiar procesului fat£. ,, L , . . , . . .
greceşti. .de. către
y° , ,elemente,. \m cadrul ortodoxiei
unele . .„ . clasice,
,. .imaginea
, ?
r •• v i■
legitimă dm acea obiecţie poat«
°, .. . .
,• •
r
fi prezentata mai bine prmtr-o inter-
t. . , . , , - . ^.
ţiei biblice despre Dumnezeu. Acest A Bunătatea lui Dumnezeu
pretare cu credincioşie a conce. . . . , ,
f , ¥ T . iiele care msoţesc teologia procesului
lucru va face să se evite dezavar' y . „ ,. ; .r ..
^ ,.. :u măreţ. Realizarea acestui fapt i-a
Dumnezeu este un Dumne: ,. ;\ ■ ... . ,v ,•
......... . , , . . r fi psalrruştii. cŞi aceasta realizare îl Calităţile
mişcat pe scriitorii biblici, cum f «* J i « I-J. morale
. „ r
,. . , , . . , , loastre, făcandu-1 să se alăture com-
mişcă pe credinciosul din zilele Puritatea
pozitorului şi să proclame: morală
Sfinţenia '
_ ^ re, când privesc eu lumea t,, Dreptatea i
1
O, Doamne m inalTăucuvânt Justiţia
Ce ai creat-o t)odobescmtura/ Integritat
Şi huitele ce-nubraţul Tău cel sfânt, ea
. ., . Cum le-ntreţn Autenticitatea
. , . A măreţ Stăpânitor, Onestitatea
Atunci îtl canl m tiV Credincioşia
CemareeştM Dragostea
Atunci hcani ^ fcr Bunăvoinţa
Harul ' !
'.
Ce mare eşti, (
îndurarea 9

Persistenţa
Dragostea şi justiţia lui Dumnezeu - un punct de
tensiune? Cel mai bun mod de a investiga atributele lui
Dumnezeu
Calităţile morale
Dacă singurele atribute ale lui Dumnezeu ar fi calităţile măreţiei pe
care le-am descris în capitolul precedent, El ar putea fi, în măsura în
care se poate imagina acest lucru, o fiinţă imorală sau amorală,
exercitându-Şi puterea şi cunoaşterea într-un mod capricios sau chiar
crud. însă noi avem de-a face cu un Dumnezeu bun, unul în care se
poate avea încredere şi care poate fi iubit. El posedă şi atribute ale
bunătăţii, pe lângă cele ale măreţiei. în acest capitol vom analiza
calităţile Lui morale, cu alte cuvinte, caracteristicile lui Dumnezeu ca
ir 305
306 Cum este Dumneze
fiinţă morală. Pentru a înlesni studiul nostru vom împărţi atributel morale de bază în puritate, integritate şi dragoste.

Puritatea morală

Prin puritate morală ne referim la absoluta separare a lui Dumnezeu de orice fărădelege sau rău. Puritatea Lui morală conţine dimensiunile (1) sfinţeniei, (2) dreptăţii şi (3)
justiţiei.
1. Sfinţenia
Există două aspecte fundamentale ale sfinţeniei lui Dumnezeu. Primul aspect este unicitatea lui Dumnezeu. (Acest aspect al sfinţeniei lui Dumnezeu ar putea fi considerat un alt
atribut al măreţiei, în acest caz din domeniul problemelor morale.) Dumnezeu este totalmente separat de întreaga creaţie. Louis Berkhof a numit acest lucru „sfinţenia maiestuoasă a
lui Dumnezeu.1 Unicitatea lui Dumnezeu este afirmată în Exod 15:11: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine, maiestuos în sfinţenie, nemaipomenit în fapte
glorioase şi făcător de minuni?" (trad. aut.). Exprimări similare ale măreţiei, solemnităţii şi splendorii lui Dumnezeu se găsesc în 1 Samuel 2:2 şi Isaia 57:15. Isaia L-a văzut pe
Domnul „şezând pe un scaun de domnie foarte înalt". Temeliile pragurilor s-au zguduit şi clădirea s-a umplut de fum. Serafimii strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor"
(Isaia 6:1-4). Cuvântul ebraic pentru „sfânt" (Uflij? - qadosh) înseamnă „scos" sau „retras de la întrebuinţarea comună, obişnuită". Verbul de la care vine sugerează „a tăia" sau „a
separa". în timp ce în religiile popoarelor din jurul Israelului adjectivul sfânt era aplicat cu uşurinţă obiectelor, acţiunilor şi personalului implicat în închinare, în închinarea lui
Israel în cadrul legământului el era foarte des folosit în legătură cu Divinitatea însăşi.
Sacralitatea lui Dumnezeu este adeseori transmisă obiectelor şi locurilor asociate cu El. De exemplu, cu ocazia întâlnirii rugului aprins i s-a spus lui Moise să-şi scoată
încălţămintea deoarece pământul pe care călca era sfânt (Exod 3). în mod asemănător, când Dumnezeu a coborât pe Muntele Sinai, acesta era separat de tabăra israeliţilor-
Nimeni în afară de Moise nu trebuia să urce pe munte sau să atingă măcar poalele lui (Exod 19). Restricţii similare au fost date şi în ceea ce privea cortul şi ulterior Templul. Locul
prea sfânt era despărţit printr-o
1. Louis Berkhof, Systematic Theology, Grand Rapids, Eerdmans, 1953, p. 73.
 307
Btin ătatea lui Dumnezeu

oe rdea de Locul sfânt (Exod 26:33; 1 împ. 6:16). Accesul era interzis pentru toţi în afară de marele preot, iar acesta intra doar o dată pe an. Reacţia corectă faţă de sfinţenia lui
Dumnezeu, şi de izolarea Lui, este lina de înfiorare, reverenţă şi tăcere. „Să laude oamenii Numele Tău cel mare şi înfricoşat, căci este sfânt!" (Ps. 99:3).
Celălalt aspect al sfinţeniei lui Dumnezeu este puritatea sau bunătatea Lui absolută. Aceasta înseamnă că El este neatins şi nepătat Je răul din lume. El nu ia parte în nici un
fel la el. Observaţi modul în care Habacuc (1:13) se adresează lui Dumnezeu: „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!" în Iacov 1:13 se
spune că Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă răul. în această privinţă Dumnezeu este complet diferit de dumnezeii altor religii. Acei dumnezei s-au angajat frecvent în acelaşi tip de
acte păcătoase pe care le-au făcut adepţii lor. Iehova însă nu comitea asemenea acte. Iov 34:12 spune: „Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea; Cel Atotputernic nu
calcă dreptatea."
Perfecţiunea lui Dumnezeu este standardul pentru caracterul nostru moral şi motivaţia pentru practica religioasă. întregul cod moral decurge din sfinţenia Lui. Poporului lui
Israel i s-a spus: „Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe
pământ. Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt" (Lev. 11:44-45). Acelaşi gând este exprimat în Levitic
19:2 şi în Matei 5:48. Datorită ireproşabilităţii lui Dumnezeu, se aşteaptă ceva similar din partea acelor obiecte sau persoane care sunt puse de o parte pentru El. Preoţii trebuie să
fie fără vreun cusur fizic. Acelaşi lucru este valabil pentru animalele de jertfă. Cei care vin să se închine nu trebuie să aducă animale bolnave, ci unele perfecte, fără nici un cusur (Lev.
1:3,10; 3:1, 6; 4:3).
Avem aici o dimensiune fundamentală şi extrem de importantă a naturii lui Dumnezeu. Sfinţenia lui Dumnezeu este accentuată de-a lungul întregii Biblii, dar mai ales în
descrierile din Vechiul Testament. Importanţa ei reiese atât din nenumăratele rânduri în care se face referire la ea, cât şi din accentul cu care este ea propovăduită. Unii au sugerat
că este cel mai important atribut unic al lui Dumnezeu. 2 Indiferent dacă aceasta este sau nu o deducţie legitimă sau dezirabilă, sfinţenia este cel puţin un atribut foarte important al
lui Dumnezeu. Şi ea are implicaţii covârşitoare.
2. Augustus H. Strong, Systematic Theology, Westwood, N.J., Revell, 1907, p. 297.
1
 308 Cum este Dumnezeu
O problemă subliniată în repetate rânduri în Biblie este faptul că
credinciosul trebuie să fie asemenea lui Dumnezeu. Astfel, deoarece
Dumnezeu este sfânt, şi adepţii Lui trebuie să fie sfinţi. Am remarcat
deja referinţele din Levitic 11:44-45 şi Matei 5:48. Nu numai că
Dumnezeu personal nu comite nici un fel de fărădelege şi este lipsit de
răutate morală, ci El este şi incapabil de a tolera prezenţa răului. El este,
cum s-ar zice, alergic la păcat şi la rău. Prin urmare, cei care sunt ai Lui
trebuie să caute aceeaşi sfinţenie caracteristică naturii Lui. Isaia, după
ce L-a văzut pe Dumnezeu, şi-a dat foarte bine seama de propria lui
necurăţie. El a strigat cu disperare: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci
sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu
buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe împăratul, Domnul oşti-
rilor!" (Isaia 6:5). în mod similar Petru, cu ocazia pescuirii miraculoase,
realizând cine şi ce este Isus, a spus: „Doamne, pleacă de la mine, căci
sunt un om păcătos" (Luca 5:8). Când cineva nu îşi măsoară propria
sfinţenie cu etalonul lui sau al altor oameni, ci cu cel al lui Dumnezeu,
nevoia unei schimbări complete a stării sale morale şi spirituale devine
evidentă.
Pavel accentuează faptul că cei pe care Dumnezeu i-a chemat ca să
fie poporul Lui trebuie de aceea să se separe de lucrurile necurate şi să
fie cu totul sfinţi (2 Cor. 6:14-7:1). Aceeaşi idee se regăseşte în 1 Tesa-
loniceni 3:13 şi 4:7. Printr-o referire evidentă la cerinţa Vechiului
Testament în legătură cu o curăţie desăvârşită şi lipsa oricărei vini,
Pavel observă că Biserica trebuie de asemenea să fie complet sfântă: „ca să
înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârci-tură
sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană" (Efes. 5:27). Pe lângă
înţelegerea faptului că noi trebuie să fim sfinţi, închinarea şi reverenţa
sunt şi ele consecinţe naturale ale faptului că îl vedem pe
Dumnezeu în curăţia Lui desăvârşită şi în sfinţenia Lui. Psalmul 99:9
spune: „înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă pe
muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul Dumnezeul nostru, este sfânt!" Un
gând foarte asemănător se găseşte în Apocalipsa 15:4: „Cine nu se va
teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti
Sfânt."
2. Dreptatea
Cea de-a doua dimensiune a purităţii morale a lui Dumnezeu este
dreptatea Lui. Aceasta este, cum s-ar zice, sfinţenia lui Dumnezeu apli*
cată relaţiilor Lui cu celelalte fiinţe. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă,
înainte de toate, că Legea lui Dumnezeu, fiind o expresie adevărată a
Bunătatea Iui Dumnezeu 309
naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El. Psalmul 19:7-9 exprimă
acest lucru în felul următor: „Legea Domnului este desăvârşită şi
înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelep-
ciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi vese-
lesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de
Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt
adevărate, toate sunt drepte." Cu alte cuvinte, Dumnezeu porunceşte
doar ceea ce este drept, şi care prin urmare va avea un efect pozitiv
asupra credinciosului dispus să asculte.
Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă de asemenea că acţiunile Lui,
sunt în concordanţă cu Legea pe care El însuşi a stabilit-o. El Se com-
portă în conformitate cu ceea ce aşteaptă de la alţii. El este traducerea în
acţiune a pretenţiilor Lui. Astfel, se poate vedea din Biblie că prin
acţiunile Lui, Dumnezeu înfăptuieşte ce este corect. De exemplu,
Avraam îi spune lui Iehova: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău,
aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva!
Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?"
(Gen. 18:25). Domnul însuşi spune: „Eu sunt Domnul, care fac milă, ju-
decată şi dreptate pe pământ! Căci în aceasta găsesc plăcere Eu" (Ier. 9:24).
Deoarece Dumnezeu este drept, fiind la înălţimea standardului Legii
Lui, noi putem avea încredere în El. El este onest în faptele Lui. Nu tre-
buie să ne fie teamă să intrăm într-o relaţie cu El.
O întrebare care a constituit subiectul unor dezbateri de-a lungul
istoriei gândirii creştine este următoarea: Ce anume face ca anumite
acţiuni să fie drepte, iar altele greşite? în vremurile medievale o anumită
şcoală de gândire, cea a realiştilor, a susţinut că Dumnezeu alege ceea ce
este drept tocmai pentru că este drept.3 Ceea ce El numeşte bun nu ar putea
fi denumit altfel, deoarece există un bine intrinsec în bunătate şi un
rău inerent în cruzime. O altă şcoală de gândire, cea a nominaliştilor, a
afirmat că alegerea lui Dumnezeu este cea care face ca o acţiune să fie
dreaptă. Dumnezeu nu alege o acţiune din cauza vreunei valori intrinseci a
acţiunii respective.4 Mai degrabă alegerea Lui suverană este cea care face ca
acea acţiune să fie dreaptă. El ar fi putut alege altceva; dacă ar fi procedai
astfel, binele ar fi fost întru totul diferit de ceea ce este. De fapt, poziţia
biblică se situează între realism şi nominalism. Binele nu este ceva arbitrar,
încât cruzimea şi crima ar fi fost la locul lor dacă Dumnezeu ar fi
declarat aşa. în luarea deciziilor Dumnezeu urmăreşte un standard
obiectiv pentru bine şi rău, unul
3. De ex., Anselm Cur Deus homo 1.12.
4. WUliam de Ockham, Reportatio, cartea 3, întrebările 13C, 12CCC.
I
310 Cum este Dumnezeu Bunătatea lui Dumnezeu 311
care face parte din însăşi structura realităţii. însă acest standard la care
Dumnezeu aderă nu este în afara Lui - este propria Lui natură. El
decide în concordanţă cu realitatea, şi acea realitate este El însuşi.
Totuşi, enunţul nostru că Legea lui Dumnezeu, cerinţele Lui de la
noi şi judecăţile Lui morale sunt în concordanţă cu natura Lui, şi că
acţiunile Lui se conformează propriului Lui standard, pare să ridice o
întrebare suplimentară: Este Dumnezeu egoist? Am fost învăţaţi că ego-
ismul este o formă cumplită a păcatului - o căutare a propriei noastre
bunăstări şi a propriului confort în ciuda sau chiar în dauna celorlalţi.
Unii merg atât de departe încât afirmă că egoismul este principiul de la
rădăcina păcatului, însăşi baza lui.5 Cu toate acestea, Dumnezeu pare să
violeze aici propria Lui poruncă dată împotriva egoismului. întrucât
cel mai înalt scop al lui Dumnezeu este după câte se pare propria Lui
glorie. Nu este oare acesta tocmai un exemplu al acelui egocentrism pe
care Dumnezeu îl interzice sau chiar îl condamnă la alţii?
Trebuie să privim mai de aproape la păcatul egocentrismului aşa
cum îl găsim la fiinţele umane. Esenţa păcatului nu stă în faptul că ne
preferăm pe noi înşine în locul altora, ci în faptul că preferăm un anu-
mit lucru finit în locul lui Dumnezeu, plasând ceva de o valoare limi-
tată în locul pe care trebuie să îl ocupe valoarea supremă, Domnul.
Astfel, a fi preocupat de o altă persoană mai degrabă decât de
Dumnezeu este greşit, chiar dacă ar putea părea un act altruist din
partea noastră. Prima mare poruncă este să îl iubim pe Domnul cu toată
inima noastră, cu toată mintea noastră, cu tot sufletul nostru şi cu toată
puterea noastră (Luca 10:27). A doua poruncă este să îl iubim pe
aproapele nostru ca pe noi înşine. A pune a doua poruncă în locul celei
dintâi este greşit şi este un păcat.
Astfel, a face din propria Lui glorie obiectivul suprem nu este în con-
flict în cazul lui Dumnezeu cu porunca Lui împotriva egocentrismului. în
realitate, faptul că El face din gloria Sa obiectivul Lui suprem împlineşte
porunca. Astfel că Dumnezeu nu a spus de fapt: „Faceţi cum spun Eu, nu
cum fac Eu." Fiind cea mai mare valoare din univers, sursa din care derivă
toate celelalte, Dumnezeu trebuie să aleagă propria Lui glorie înainte de
orice altceva. în calitatea Lui de unică fiinţă infinită, aceasta este ceea ce
trebuie să facă El. A pune altceva pe primul loc ar fi de fapt idolatrie.
3. Justiţia
Am observat că Dumnezeu însuşi acţionează în conformitate cu
Legea Lui. De asemenea, El îşi conduce împărăţia în concordanţă cu
5. Strong, Systematic Theology, p. 567-73.
Legea Lui. Adică, pretinde ca alţii să i se conformeze. Dreptatea
descrisă în secţiunea precedentă este dreptatea personală sau indivi-
duală a lui Dumnezeu. Justiţia Lui este dreptatea Lui oficială, pretenţia
Lui ca alţi agenţi morali să adere de asemenea la aceste standarde. Cu
alte cuvinte, Dumnezeu este ca un judecător care în calitate de persoană
privată aderă la legea societăţii, iar prin capacitatea lui oficială adminis-
trează aceeaşi lege, aplicând-o altora.
Scriptura exprimă în mod clar faptul că păcatul are consecinţe pre-
cise. Aceste consecinţe trebuie să apară mai devreme sau mai târziu. în
Genesa 2:17 citim avertizarea pe care Dumnezeu o face lui Adam şi
Evei: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci
în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." Avertismente simi-
lare se repetă de la un capăt la celălalt al Scripturii, inclusiv în afirmaţia
lui Pavel că „plata păcatului este moartea" (Rom. 6:23). Deuteronom 7:10,
Psalmul 58:11 şi Romani 12:19, arată toate că Dumnezeu va pedepsi
păcatul, întrucât acesta merită să fie pedepsit în mod intrinsec. El este o
dezmembrare a însăşi structurii economiei spirituale divine, şi această
dezmembrare sau acest dezechilibru trebuie îndreptat neapărat. Nu
numai răul, îşi va primi în cele din urmă răsplata ci şi binele.
Deuteronom 7:9 exprimă foarte clar acest lucru: „Să ştii dar că Domnul,
Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credin-
cios şi îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni
faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui."
Justiţia lui Dumnezeu înseamnă că El este nepărtinitor în adminis-
trarea Legii Lui. El nu manifestă favoritism sau parţialitate. Nu este
important cine este o anumită persoană. Singurul considerent în sta-
bilirea consecinţelor sau a răsplăţii este ce a făcut sau nu a făcut acea
persoană. O dovadă a imparţialităţii lui Dumnezeu este faptul că El i-a
condamnat pe judecătorii din vremea biblică, care, deşi însărcinaţi să-L
slujească în calitate de reprezentanţi ai Lui, au acceptat ca mita să le
schimbe hotărârile (de ex., 1 Samuel 8:3; Amos 5:12). Motivul pentru
condamnarea lor a fost că fiind just, Dumnezeu a aşteptat acelaşi gen
de comportament din partea celor care trebuiau să administreze Legea
Lui.
Totuşi, uneori sentinţa lui Dumnezeu nu pare a fi justă. Cei care au
trăit o viaţă păcătoasă nu sunt întotdeauna pedepsiţi, iar cei drepţi par
să rămână adesea nerăsplătiţi. Psalmul 73 meditează la aparenta pros-
peritate a celor răi. Ei sunt sănătoşi şi în aparenţă scutiţi de necazurile
prin care trec alţi oameni. Acesta observaţie este adesea şi a noastră. în
trecut auzeam adeseori sloganul „crima nu rentează". însă crima adesea
312
Cum este Dumnezeu
Bunătatea lui Dumnezeu
313
rentează, şi uneori chiar foarte bine! Şefii crimei organizate acumulează
de multe ori cantităţi enorme de bogăţii pământeşti şi pot fi şi sănătoşi
pe deasupra, în timp este posibil ca unii credincioşi extrem de virtuoşi
să experimenteze sărăcia, o sănătate precară sau moartea tragică a celor
dragi. Şi această aparentă nedreptate poate continua ani la rând. Cum
poate să îngăduie acest lucru un Dumnezeu just?
Această problemă face parte din problema mai amplă a răului care
va fi tratată extensiv în capitolul 19. Totuşi, pe moment ne va fi de aju-
tor să observăm ce a descoperit psalmistul. Când a intrat în sanctuarul
lui Dumnezeu, a aflat despre sfârşitul celor răi. El a văzut că în cele din
urmă ei aveau să fie distruşi (Ps. 73:17-20,27). Pe de altă parte, psalmis-
tul avea să fie călăuzit de sfatul lui Dumnezeu şi să fie primit în glorie
în cele din urmă (v. 24). Justiţia lui Dumnezeu nu trebuie evaluată pe
termen scurt. în cadrul acestei vieţi ea va fi adeseori incompletă sau
imperfectă. însă viaţa pământească nu este totul. Există o viaţă de din-
colo, şi pe parcursul întregii veşnicii justiţia lui Dumnezeu va fi com-
pletă.6
La fel ca în cazul sfinţeniei, Dumnezeu aşteaptă de la adepţii Lui ca
aceştia să dea dovadă de dreptatea şi de justiţia Lui. Noi trebuie să
adoptăm ca standard pentru noi Legea Lui şi preceptele Lui. Trebuie
să-i tratăm pe alţii în mod imparţial şi just (Amos 5:15, 24; Iacov 2:9)
întrucât aceasta este ceea ce face însuşi Dumnezeu.
Integritatea
Grupul de atribute pe care le clasificăm aici sub numele de integri-
tate are de-a face cu problema adevărului. Există trei dimensiuni ale
sincerităţii: (1) autenticitatea - a fi adevărat; (2) onestitatea - a spune
adevărul; şi (3) credincioşia - a te dovedi adevărat. Cu toate că noi ne
gândim la sinceritate în primul rând ca la rostirea adevărului, autentici-
tatea este dimensiunea de bază a sincerităţii. Celelalte două derivă din ea.
1. Autenticitatea
Dimensiunea fundamentală a integrităţii divine este autenticitatea
lui Dumnezeu. El este un Dumnezeu real. Multe dintre considerentele
citate în legătură cu atributele vieţii se aplică şi aici. în contrast cu
nenumăraţii dumnezei mincinoşi sau falşi pe care i-a întâlnit poporul
Israel, Domnul lor este Dumnezeul adevărat. Autenticitatea Lui, realitatea
6. C. S. Lewis, The Problem ofPain, New York, Macmillan, 1962, p. 144-54.
Lui este desemnată prin adjectivul grecesc khfiwoc,, care corespunde
cuvântului ebraic TON ('emeth).
în Ieremia 10 profetul descrie cu o considerabilă doză de umor
obiectele la care se închină unii oameni. Ei cioplesc idoli cu propriile lor
mâini, iar apoi încep să li se închine, cu toate că aceste obiecte făcute de
ei înşişi nu sunt în stare să vorbească sau să meargă (v. 5). Despre
Domnul însă se spune: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat; este
un Dumnezeu viu şi un împărat veşnic" (v. 10). în Ioan 17:3 Isus I Se
adresează Tatălui ca singurului Dumnezeu adevărat (ăXr\aivo<;).
Referinţe similare există în 1 Tesaloniceni 1:9; 1 Ioan 5:20 şi Apocalipsa
3:7 şi 6:10.
Dumnezeu este real; El nu este fabricat sau construit sau o imitaţie,
cum sunt tot restul pretendenţilor la divinitate. într-o lume în care sunt
atât de multe lucruri artificiale, Dumnezeul nostru este real. El este ceea
ce pare a fi. în aceasta constă cea mai mare parte a sincerităţii Lui. Vice-
preşedintele pentru probleme publice al unui colegiu creştin obişnuia
să spună: „Relaţiile publice înseamnă în proporţie de nouăzeci la sută
să fii ceea ce spui că eşti, şi în proporţie de zece la sută să afirmi cu mo-
destie acest lucru." Dumnezeu nu numai că pare să posede calităţile
măreţiei şi ale bunătăţii pe care le examinăm noi, ci El conţine de fapt
în fiinţa Lui acele atribute.
2. Onestitatea
Onestitatea este cea de-a doua dimensiune a sincerităţii lui
Dumnezeu. Dumnezeu reprezintă lucrurile aşa cum sunt ele în reali-
tate. Indiferent dacă vorbeşte despre El însuşi sau despre o anumită
parte a creaţiei Lui, ceea ce spune Dumnezeu reprezintă felul în care
stau realmente lucrurile. Samuel i-a spus lui Saul: „Cel ce este tăria lui
Israel nu minte sau nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău"
(1 Sam. 15:29). Pavel vorbeşte despre Dumnezeul care „nu poate să
mintă" (Tit 1:2). Iar în Evrei 6:18 citim că atunci când Dumnezeu şi-a
adăugat jurământul Lui la promisiunea făcută mai înainte, erau acolo
/,două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca
Dumnezeu să mintă". Isus a spus despre Cuvântul lui Dumnezeu că
e
ste adevărul (Ioan 17:17, 19). Trebuie să observăm faptul că aceste
Pasaje afirmă mai mult decât că Dumnezeu nu minte şi nu va minţi.
Dumnezeu nu poate să mintă. Minciuna este contrară însăşi naturii Lui.
Implică oare onestitatea divină că se poate avea întotdeauna
Wcredere în ceea ce spune Dumnezeu? Sau doar că El nu spune cu bună
Ştiinţă un neadevăr? Este oare posibil ca El să rostească un neadevăr
314 Cum este Dumnezeu Bunătatea lui Dumnezeu 315
fără să-Şi dea seama şi astfel să existe o eroare în ceea ce spune? S-ar
putea oare ca eroarea să rezulte din faptul că El nu cunoaşte adevărul,
sau că îl cunoaşte într-un mod incomplet? Răspunsul la aceste întrebări
este omniscienţa lui Dumnezeu. Ea se combină cu onestitatea lui
Dumnezeu pentru a ne garanta adevărul tuturor afirmaţiilor lui
Dumnezeu.
Dumnezeu le-a cerut celor care fac parte din poporul Lui să fie
oneşti în toate situaţiile. Ei trebuie să fie sinceri atât în ceea ce susţin în
mod formal, cât şi în ceea ce implică prin spusele lor. Astfel, de exem-
plu, israeliţilor li se cerea să aibă doar un singur set de greutăţi în sacul
lor. în timp ce existau unii oameni care aveau două seturi de greutăţi,
unul folosit atunci când cumpărau ceva, iar celălalt atunci când vin-
deau ceva, cei care făceau parte din poporul lui Dumnezeu erau nevoiţi
să folosească acelaşi set pentru ambele tipuri de afaceri (Deut. 25:13-15).
Poporul lui Dumnezeu trebuie de asemenea să fie corect atunci când
prezintă mesajul Evangheliei. Deşi unii ar putea crede că importanţa
scopului scuză folosirea unor mijloace care induc în eroare, Pavel
afirmă în mod clar că: „am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse,
nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin
arătarea adevărului ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget
omenesc, înaintea lui Dumnezeu" (2 Cor. 4:2). Un Dumnezeu al
adevărului este slujit cel mai bine prin prezentarea adevărului.
3. Credincioşia
Dacă autenticitatea lui Dumnezeu este ceva ce ţine de faptul că El
este adevărat, iar onestitatea lui Dumnezeu ţine de faptul că El spune
adevărul, atunci credincioşia Lui înseamnă că El se dovedeşte a fi
adevărat. Dumnezeu îşi ţine toate promisiunile. Aceasta este o funcţie
a puterii şi a capacităţii Lui nelimitate. Astfel, El nu S-ar putea angaja
niciodată să facă ceva de care în cele din urmă să Se dovedească a fi
incapabil. El nu trebuie să-Şi revizuiască niciodată cuvântul sau să
revină asupra unei promisiuni. După cum Balaam i-a spus lui Balac:
„Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I
pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?"
(Num. 23:19). Pavel este mult mai concis: „Cel ce v-a chemat este cre-
dincios, şi va face lucrul acesta" (1 Tes. 5:24). Descrieri similare ale lui
Dumnezeu ca persoană plină de credincioşie pot fi găsite şi în 1 Co-
rinteni 1:9; 2 Corinteni 1:18-22; 2 Timotei 2:13 şi 1 Petru 4:19.
Credincioşia lui Dumnezeu este demonstrată în repetate rânduri pe
paginile Scripturii. Dumnezeu S-a dovedit a fi un Dumnezeu care
împlineşte întotdeauna ceea ce a spus că va face. El i-a promis un fiu lui
Avraam de pe vremea când acesta avea şaptezeci şi cinci de ani, iar Sara
şaizeci şi cinci. Sara era deja trecută de vârsta procreării, iar înainte se
dovedise a fi sterilă. Promisunea a fost repetată după o perioadă de
douăzeci şi cinci de ani; însă neprimind nici un semn care să indice
venirea moştenitorului aşteptat până şi Avraam şi-a pierdut speranţa în
împlinirea promisunii şi a luat măsuri proprii pentru a asigura naşterea
unui fiu (Ismael). Cu toate acestea, Dumnezeu S-a dovedit a fi credin-
cios - fiul promis de El s-a născut (Isaac). Cu câţiva ani mai târziu,
Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să ucidă acest fiu. Din nou
Dumnezeu S-a dovedit a fi credincios, furnizând o jertfă înlocuitoare. în
mod asemănător, părea de necrezut că poporul lui Israel avea să
stăpânească într-o bună zi Ţara promisă având în vedere că era în
sclavie egipteană. Viitoarele binecuvântări care au fost promise naţiunii
păreau a fi nesigure în perioada captivităţii. Şi momentul împlinirii
primei promisiuni a unui Răscumpărător (Gen. 3:15) părea să fie un-
deva departe în negurile vremii care urma să vină. Totuşi, în toate aceste
situaţii, Domnul a dovedit ca este credincios. El nu face promisiuni cu
uşurinţă. însă promisiunile pe care le face, le ţine.
Ca şi în cazul celorlalte atribute morale ale Lui, Domnul aşteaptă de
la credincioşi să afişeze integritatea Lui morală. Cei din poporul lui
Dumnezeu nu trebuie să-şi dea cuvântul în mod nechibzuit. Iar atunci
când şi-1 dau, ei trebuie să rămână credincioşi cuvântului dat (Ecl. 5:4-5).
Ei nu trebuie să ţină numai promisiunile făcute lui Dumnezeu (Ps. 61:5,
8; 66:13), ci şi pe cele făcute semenilor lor (Iosua 9:16-21).
!
Dragostea
Când gândim în termenii atributelor morale ale lui Dumnezeu,
primul lucru care ne vine probabil în minte este setul de atribute pe
care le punem în categoria dragostei. Mulţi consideră că dragostea este
atributul de bază, însăşi natura lui Dumnezeu sau definiţia Lui. Există
un anumit temei scriptural pentru acest lucru. De exemplu, în 1 Ioan 4:8
şi 16 citim: „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că
Dumnezeu este dragoste. ... Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea
pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine
rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el."
2 Corinteni 13:11 vorbeşte despre „Dumnezeul dragostei şi al păcii". în
general, dragostea lui Dumnezeu poate fi imaginată ca eterna Lui
dăruire sau împărtăşire de Sine. Ca atare, dragostea a fost întotdeauna
316 Cum este Dumnezeu Bunătatea lui Dumnezeu
317
prezentă printre membrii Trinităţii. Isus a spus: „... pentru ca să
cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit
Tatăl" (Ioan 14:31). Matei 3:17 relatează că o voce din ceruri a spus
despre Isus: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc
plăcerea." Trinitatea lui Dumnezeu înseamnă că dragostea lui
Dumnezeu a fost exercitată din veşnicie, chiar înainte de-a fi existat
vreo fiinţă creată. Dimensiunile de bază ale dragostei lui Dumnezeu
faţă de noi sunt: (1) bunăvoinţa, (2) harul, (3) îndurarea şi (4) îndelunga
Sa răbdare.
2. Bunăvoinţa
Bunăvoinţa este una dintre dimensiunile de bază ale dragostei lui
Dumnezeu. Prin ea noi înţelegem preocuparea lui Dumnezeu pentru
bunăstarea celor pe care îi iubeşte. El caută în mod altruist bunăstarea
noastră ultimă. Dintre numeroase referinţe biblice, Ioan 3:16 este pro-
babil cea mai bine cunoscută: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică." Aluziile la bunăvoinţa lui Dumnezeu nu
se limitează la Noul Testament. De exemplu, în Deuteronom 7:7-8
citim: „Nu doar pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare
S-a lipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre
toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să
ţină jurământul pe care 1-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos
Domnul cu mâna Lui puternică. "
Dragostea lui Dumnezeu constă dintr-un interes lipsit de egoism
faţă de noi şi de dragul nostru. Ea este agape, nti eros. în Ioan 15 Isus face
comparaţia între relaţia stăpân-slujitor (sau patron-angajat) şi relaţia
dintre doi prieteni. Acest al doilea tip de relaţie este cel care trebuie să
caracterizeze legătura dintre credincios şi Mântuitor. Este clar că Isus
consideră că dragostea este baza acestei relaţii, deoarece atunci când o
descrie El foloseşte de noua ori cuvintele dragoste şi a iubi pe parcursul
a nouă versete (v. 9-17). Interesul Lui vital pentru credincioşi se vede
clar în versetul 11: „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să
rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină." El merge mai departe
şi afirmă: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pen-
tru prietenii săi" (v. 13). Dar Isus nu Şi-a dat viaţa doar pentru prietenii
Lui, pentru cei care L-au iubit şi care au apreciat ceea ce a făcut El pen-
tru ei. El Şi-a dat viaţa şi pentru duşmanii Lui, cei care L-au dispreţuit
şi L-au respins. Aici devine deosebit de limpede faptul că relaţia noas-
tră cu Dumnezeu este una de prietenie mai degrabă decât una dintre un
patron şi un angajat. El a murit pentru duşmanii Lui, deşi nu avea să
primească nimic în schimb de la ei. Un patron poate fi interesat de
bunăstarea unui angajat din pricina a ceea ce poate face angajatul pen-
tru el. Sănătatea angajatului este importantă, deoarece un angajat
sănătos poate da un randament mai mare pentru patronul lui decât
unul bolnav. însă Isus este un prieten. El este preocupat de binele nos-
tru nu pentru ceea ce poate câştiga de pe urma noastră, ci de dragul
nostru. Dumnezeu nu are nevoie de noi. El este atotputernic, atotsufi-
cient. El poate realiza ceea ce doreşte fără noi, cu toate că a ales să
lucreze prin intermediul nostru. Astfel, dragostea Lui pentru noi şi
pentru celelalte creaturi ale Lui este complet dezinteresată.
Această calitate altruistă, jertfitoare de sine a dragostei divine poate fi
văzută din ceea ce a făcut Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu care a
stat la baza trimiterii Fiului Lui cu scopul de a muri pentru noi nu a fost
motivată de dragostea noastră prealabilă pentru El. Apostolul Ioan
spune: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în
faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire
pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4:10). Tot pasajul din Romani 5:6-10
vorbeşte despre acelaşi subiect. Observaţi mai ales versetul 8 („Dar
Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi
încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi") şi versetul 10 („când eram
vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu"). De vreme ce Dumnezeu este
dragoste, descrierea dragostei din 1 Corinteni 13 este şi o descriere a lui
Dumnezeu. Dragostea este răbdătoare, este plină de bunătate, nu este
invidioasă sau mândră, nici arogantă sau necuviinciosă; nu este încă-
păţânată; nu este supărăcioasă sau plină de resentimente; nu se bucură
de rău ci se bucură de adevăr. Ea'suportă, crede, speră şi rabdă totul.
Această dragoste divină nu numai că a luat iniţiativa, creând baza
mântuirii prin trimiterea lui Isus Cristos, ci ea ne şi caută încontinuu. Cele
trei parabole ale lui Isus din Luca 15 accentuează puternic acest lucru.
Păstorul lasă în ţarc cele nouăzeci şi nouă de oi care sunt în siguranţă şi
merge să caute oaia pierdută, cu toate că nimic din descriere nu ne arată
că ea ar fi deosebit de atrăgătoare sau de dorit. Femeia care a pierdut
banul îl caută cu sârguinţă. Şi, cu toate că tatăl fiului risipitor nu a mers
în ţara îndepărtată ca să-1 caute, el veghea mereu, aşteptând întoarcerea
fiului lui. El a luat iniţiativa de a-1 primi înapoi ca fiu al lui, acordându-i
cea mai mare atenţie şi ordonând chiar o petrecere în cinstea lui.
Când ne gândim la dragostea lui Dumnezeu, apare o dilemă legată
de o problemă discutată mai devreme, cea a aparentului egocentrism al
lui Dumnezeu. Ne iubeşte El oare de dragul Lui, periclitând astfel în
318

Cum este Dumnezeu

aparenţă caracterul altruist şi darnic al dragostei Lui; sau ne iubeşte El de dragul nostru, periclitându-Şi astfel în aparenţă statutul Lui de valoare
absolută? în primul caz s-ar părea că este compromisă dragostea lui Dumnezeu, în cel de-al doilea gloria Lui. Există totuşi o a treia posibilitate.
Dumnezeu ne iubeşte datorită acelei imagini a Lui pe care a pus-o în noi, sau după care ne-a creat (Gen. 1:27). Prin urmare El iubeşte ceea ce
participă la măreţia şi bunătatea Lui; Se iubeşte pe Sine în noi. Aceasta însă nu este un merit al nostru sau ceva produs de noi înşine. Chipul lui
Dumnezeu este prezent în noi datorită naturii divine altruiste şi darnice. Dumnezeu ne iubeşte pentru ceea ce poate să ne dăruiască, sau pentru ceea ce
poate să facă din noi. Aceasta se manifestă atât în realitatea şi natura actului creator originar, cât şi în relaţia pe care a avut-o El în continuare cu noi.
Dragostea Lui este o atitudine afectuoasă faţă de noi, sentimentul unei preocupări altruiste, şi hotărârea de a acţiona faţă de noi spre bunăstarea
noastră.
Bunăvoinţa lui Dumnezeu, interesul şi purtarea de grijă pe care o manifestă faţă de cei pe care îi iubeşte, poate fi văzută în numeroase domenii. Lui
Dumnezeu îi pasă chiar şi de creaturile subumane şi se îngrijeşte şi de ele. Psalmistul a scris: „îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă"
(Ps. 145:16). Isus învăţa că Tatăl hrăneşte păsările cerului şi îmbracă crinii de pe câmp (Matei 6:26, 28). Nici o vrabie nu poate cădea fără voia Tatălui (Matei
10:29). Principiul că Dumnezeu este binevoitor în purtarea Lui de grijă şi în protecţia Lui este extins în următoarele două pasaje şi asupra copiilor lui
Dumnezeu dintre oameni (Matei 6:25, 30-33; 10:30-31). Chiar dacă am putea fi înclinaţi să luăm aceste promisiuni într-un mod oarecum exclusiv pentru
noi credincioşii, Biblia indică faptul că Dumnezeu este binevoitor faţă de întreaga rasă umană. în sensul bunăvoinţei, dragostea lui Dumnezeu este
extinsă asupra întregii omeniri. El „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5:45).
Pavel le-a spus celor din Listra: „El v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie"
(Fapte 14:17). Vedem deci că Dumnezeu nu numai că are anumite sentimente pozitive inerente faţă de obiectele dragostei Lui, ci şi că acţionează în vederea
bunăstării lor. Dragostea este ceva activ.
2. Harul
Harul este un alt atribut care face parte dintre faţetele dragostei Iu1 Dumnezeu. Prin termenul har noi înţelegem că Dumnezeu nu lucrează cu poporul
Lui pe baza vredniciei sau a valorii acestuia, pe baza a ceea
 ^Bunătatea lui Dumnezeu 319
ce merită el, ci ţinând cont de nevoile lui; cu alte cuvinte, Dumnezeu lucrează cu poporul pe baza bunătăţii şi generozităţii Lui. Trebuie să se facă
deosebire între acest har şi bunăvoinţa (altruismul) pe care tocmai am descris-o. Bunăvoinţa este pur şi simplu ideea că Dumnezeu nu caută propriul
Lui bine, ci mai degrabă pe cel al altora. Ar fi posibil ca Dumnezeu să iubească într-un mod altruist, preocupat de alţii, dar cu toate acestea cerând ca
această dragoste să fie meritată, pretinzând astfel fiecărei persoane să facă ceva sau să ofere ceva care să câştige favorurile primite sau pe cele care urmează
să fie primite. Harul însă înseamnă că Dumnezeu ne acordă favoruri nemeritate. El nu pretinde nimic de la noi. Caracterul plin de har al lui Dumnezeu
este, desigur, un subiect foarte important în Noul Testament. Unii au sugerat că imaginea vechi testamentală a lui Dumnezeu este extrem de diferită.
Probabil că exemplul cel mai cunoscut în acest sens este cel al lui Marcion, care a susţinut că noi avem de-a face cu doi Dumnezei diferiţi în cele două
Testamente: Dumnezeul vechi testamental al creaţiei şi al justiţiei stricte, şi Dumnezeul nou testamental (Cristos) al dragostei. 7 Cu toate
acestea, numeroase pasaje din Vechiul Testament vorbesc despre caracterul plin de har al lui Dumnezeu. în Exod 34:6, de exemplu, Dumnezeu
spune despre Sine: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie." Iar în Noul
Testament Pavel pune mântuirea noastră pe seama harului lui Dumnezeu: „El ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după
buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni L-a dat în Preaiubitul Lui. în El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea
păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi" (Efes. 1:5-8). Observaţi ideea abundenţei în ambele pasaje.
Dumnezeu nu este un dumnezeu zgârcit, care abia dacă dă ceva din ceea ce ni se cuvine, şi păstrează restul. Există o generozitate în acest har al lui
Dumnezeu. El dă cu prisosinţă.
Există pasaje în Noul Testament care sunt şi mai explicite în raportarea mântuirii la darul bogat al harului lui Dumnezeu. De exemplu, Pavel spune
în Efeseni 2:7-9: „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus. Căci prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." în Tit, Pavel accentuează din
nou această lucrare plină de har a lui Dumnezeu: „căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat" (Tit 2:11). Apoi,
după ce descrie 7. Vezi Tertulian, Adversus Marcionem.
320 Cum este Dumnezeu Bunătatea lui Dumnezeu 321
profunzimea păcătoşeniei întregii omeniri (3:3), el spune: „dar când s-a
arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de
oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire,
ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea
făcută de Duhul Sfânt,... pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul
Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice" (3:4-7).
Mântuirea este într-adevăr darul lui Dumnezeu. Uneori justiţia lui
Dumnezeu este contestată pe motiv că unii primesc acest har al lui
Dumnezeu, iar alţii nu. în orice caz, ceea ce este uimitor e că unii sunt
mântuiţi. Dacă Dumnezeu le-ar da tuturor ceea ce merită, nimeni nu ar
fi mântuit. Toţi ar fi pierduţi şi condamnaţi.
3. îndurarea
îndurarea lui Dumnezeu este compasiunea Lui plină de sensibilitate şi
de dragoste faţă de poporul Lui. Este delicateţea pe care o are inima Lui
faţă de cei în nevoi. Dacă harul îl vede pe om păcătos, vinovat şi
condamnat, îndurarea îl vede mizerabil şi în nevoi. Cuvinte ca IQTj
{chesed), BT\~) (racham) şi tXeoţ exprimă această' dimensiune a dragostei
lui Dumnezeu. Psalmistul a spus: „Cum se îndură un tată de copiii lui,
aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El" (Ps. 103:13). Idei similare
se găsesc în Deuteronom 5:10; Psalmul 57:10 şi Psalmul 86:5. Atributul
îndurării se vede din preocuparea plină de compasiune a lui Iehova
pentru Israel care se afla în sclavia egipteană. El le-a auzit strigătul şi le
cunoştea suferinţa (Exod 3:7). Se vede de asemenea în compasiunea pe
care Isus a simţit-o atunci când au venit la el oameni care sufereau de
infirmităţi (Marcu 1:41). El a fost mişcat şi de starea lor spirituală (Matei
9:36). Uneori sunt implicate ambele tipuri de nevoi. Astfel, descriind
acelaşi incident, Matei vorbeşte despre faptul că Isus a avut milă de cei
bolnavi şi i-a vindecat (Matei 14:14), în timp ce Marcu vorbeşte despre
faptul că lui Isus i-a fost milă de ei şi i-a învăţat multe lucruri (Marcu
6:34). în altă parte Matei combină cele două idei. Când Isus a văzut că
mulţimile sunt neajutorate ca nişte oi fără păstor, I-a fost milă de ele.
Astfel că umbla din loc în loc, „învăţând pe norod în sinagogi/
propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi
de neputinţă" (Matei 9:35-36).
4. îndelunga răbdare
O ultimă dimensiune a dragostei lui Dumnezeu este îndelunga Sa
răbdare. Termenul ebraic este D"!5)N i\~)ii {'erek 'appayim) - Exod 34:6), <
iar cel grecesc este imKpoBunta (încetineală la mânie). Citim despre
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în Psalmul 86:15; Romani 2:4; 9:22;
1 Petru 3:20 şi 2 Petru 3:15. în toate aceste versete este. înfăţişat un
Dumnezeu care se abţine pentru multă vreme de la a judeca şi continuă
să ofere mântuirea şi harul.
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost evidentă în special în
cazul lui Israel; aici a avut loc, bineînţeles, o revărsare a credincioşiei
Lui faţă de Israel. Poporul s-a răzvrătit în repetate rânduri împotriva lui
Iehova, dorind să se întoarcă în Egipt, respingând calitatea de con-
ducător al lui Moise, înălţând idoli pentru a li se închina, căzând în
practicile popoarelor din jurul lor şi stabilind legături prin căsătorie cu
acestea. Probabil că au existat momente în care Domnul era înclinat
să-Şi abandoneze poporul. Până şi adoptarea moabiţilor sau a hitiţilor
părea a fi o idee mai bună. O distrugere catastrofică a lui Israel ar fi fost
cea mai potrivită, cu toate acestea Domnul nu i-a nimicit.
însă răbdarea lui Dumnezeu nu se limita la lucrarea Lui cu Israel.
Petru sugerează chiar (1 Petru 3:20) că potopul a fost întârziat suficient
cât să le asigure o şansă celor care în cele din urmă au fost nimiciţi.
Vorbind despre ziua judecăţii care va veni, Petru sugerează de aseme-
nea că cea de-a doua venire nu are loc din pricina zăbovirii lui
Dumnezeu, ci pentru că El nu doreşte „ca vreunul să piară, ci toţi să
vină la pocăinţă" (2 Petru 3:9).
Cu o anumită ocazie Petru a venit la Isus (fără îndoială în numele
ucenicilor) şi L-a întrebat de câte ori trebuie să îl ierte pe un frate care a
păcătuit împotriva lui: de şapte ori? Replica dată de Isus, care a fost
interpretată drept fie de „77 de ori" fie de „490 de ori", arată natura per-
sistentă, neprecupeţită a dragostei care trebuie să îl caracterizeze pe cel
ce îl urmează pe Domnul. Isus însuşi a dat dovadă de o asemenea
dragoste plină de răbdare în cazul lui Petru. Când a fost avertizat de
Isus că avea să se lepede de Domnul lui, Petru a protestat puternic.
Chiar dacă toţi ceilalţi aveau să se lepede de Isus, Petru nu avea să o
facă niciodată. Isus l-a avertizat că avea să se lepede nu o dată, ci de trei
ori, o profeţie care a ajuns să se împlinească în curând. Petru a ieşit
afară şi a plâns cu amar după ce a negat până şi faptul că L-a cunoscut
pe Isus. însă Isus l-a iertat şi de data aceasta, aşa cum a procedat şi cu
alte prilejuri. De altfel, îngerul de la mormânt le-a instruit pe cele trei
femei să meargă şi să spună ucenicilor şi lui Petru că Isus merge în
Galilea unde urma ca ei să-L întâlnească (Marcu 16:7). Credincioşia şi
răbdarea lui Dumnezeu s-au manifestat de asemenea şi prin faptul că
El nu S-a lepădat de alţi credincioşi care păcătuiseră şi greşiseră faţă de
El: Moise, David, Solomon şi mulţi alţii.