Iertarea aproapelui ne face milostivi ca

Dumnezeu

Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii (Pilda

datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul: ascultați pilda aceasta: asemenea

este împărăția cerurilor cu un împărat care a
hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Și,
începând să facă socoteala, au adus la el pe un
datornic cu zece mii de talanți. Dar, neavând el
cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l
vândă pe el și pe femeia lui, pe copii și toate
câte avea, ca să plătească datoria. Atunci, acel
slujitor, îndrăznind, a îngenunchiat și se închina
lui, zicând: Doamne, mai îngăduiește-mă și-ți
voi plăti ție tot. Iar domnul slujitorului aceluia,
milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat
și datoria. Dar, când a ieșit de acolo, slujitorul
acela a găsit pe unul din tovarășii săi, care îi era
dator cu o sută de dinari, și, punând mâna pe
el, îl strângea de gât și-i zicea: plătește-mi ce-mi
ești dator. Atunci tovarășul acela, căzând în
genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai
îngăduiește-mă și-ți voi plăti tot. El însă n-a
vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniță până
când va plăti datoria. Atunci, tovarășii lui,
văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat
foarte mult și, venind, au spus domnului lor
toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l,
domnul său i-a zis: slugă vicleană, toată datoria
aceea ți-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare
nu se cădea să ai milă de tovarășul tău, precum
și eu am avut milă de tine? Și, mâniindu-se,
domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până
ce va plăti toată datoria. Tot așa va face și Tatăl
Meu Cel ceresc cu voi dacă fiecare din voi nu va
ierta fratelui său, din inimă, greșelile lui.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii ne

arată marea bunătate a lui Dumnezeu Care iartă
oamenilor greșelile lor și în același timp datoria
oamenilor de a ierta și ei la rândul lor greșelile
altora. Din acest motiv, învățătura Evangheliei
este următoarea: Dumnezeu ne iartă nouă
greșelile și cere ca și noi să iertăm altora
greșelile lor. Dacă noi însă nu iertăm altora,
Dumnezeu trece de la iertare la dreptate,
pedepsind spre îndreptare pe cel insensibil sau
nesimțitor la darul iertării, astfel încât acesta
învață și împlinește de nevoie, prin
constrângere, ceea ce nu a făcut de bunăvoie și
din inițiativă proprie.

Evanghelia iertării din această duminică ne

spune că un slujitor era dator stăpânului său
10.000 (zece mii) de talanți, ceea ce însemna o
valoare imensă (490,770 tone de aur, întrucât în
vremea Mântuitorului un talant conținea
49,077 kg de aur). Pentru această datorie el
trebuia să fie vândut împreună cu soția, copiii,
casa și tot ce avea în proprietate. Din punct de
vedere spiritual, această vindere înseamnă o
pierdere incalculabilă, adică despărțire de
Dumnezeu, pierderea libertății și a demnității
umane, o moarte spirituală înaintea morții
fizice a omului. De aceea, datornicul a căzut în
genunchi și a cerut iertare, rugându-l pe
stăpânul lui să mai amâne plata datoriei. Iar
stăpânul, plin de iubire milostivă și mărinimie,
nu numai că a amânat plata datoriei, ci a iertat-
o, a anulat-o, a șters-o complet. Însă datornicul
căruia i-a fost iertată datoria nu a voit să ierte
unui datornic al său o datorie foarte mică, de
100 de dinari, ci l-a aruncat în închisoare, ca să-i
plătească datoria, spune Evanghelia.

Datoriile oamenilor față de Dumnezeu sunt

multele lor greșeli sau risipirea darului vieții
înseși

Slujitorul căruia stăpânul i-a iertat marea sa

datorie, dar care n-a voit să-i ierte unui semen
al său o mică datorie, este numit „slugă
vicleană” (Matei 18,32). Văzând slujitorii
stăpânului iertător și milostiv că iertarea arătată
de el nu a îndemânat pe datornic să ierte și el la
rândul său, s-au întristat foarte mult. Îndată ei
au spus stăpânului lor cât de viclean și rău era
datornicul căruia stăpânul milostiv i-a iertat
datoria. Atunci stăpânul iertător și milostiv a
revenit asupra hotărârii sale inițiale și a trecut
de la bunătate la dreptate, pedepsind pe
datornicul căruia i s-a iertat datoria, dar care n-
a voit să ierte datoria unui mic datornic al său.
Sfânta Evanghelie ne spune că stăpânul s-a
mâniat pe datornicul neiertător, l-a judecat și „l-
a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti
toată datoria” (Matei 18,34). Judecata sau
pedeapsa aceasta poate fi înțeleasă
duhovnicește ca pedeapsă în timpul vieții
pământești sau ca osândire a omului neiertător
în ziua judecății sale particulare, după moartea
trupului, încât sufletul său ar putea fi iertat doar
prin rugăciunile altora pentru el.

Înțelesul duhovnicesc al acestei pilde este

următorul: împăratul sau stăpânul care se
socotește cu slugile sale datornice este Însuși
Dumnezeu, Care are o mulțime de datornici, și
anume toți oamenii sunt datornicii Lui, pentru
că de la El au primit toți oamenii darul vieții,
sufletul nemuritor și chemarea la viață veșnică
fericită.

Când noi însă folosim în mod greșit sau negativ

darurile pe care El ni le-a dăruit, săvârșind răul
cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, ne
îndatorăm lui Dumnezeu cu însăși valoarea
incalculabilă a sufletului nostru care este mai de
preț decât lumea întreagă (cf. Marcu 8,36).
Deci, devenim datori pentru că suntem risipitori
ai darurilor lui Dumnezeu și pentru că uităm de
Dumnezeu și nu suntem recunoscători Lui.
Astfel, cu fiecare gând necurat, cu fiecare
cuvânt necugetat, cu fiecare faptă neroditoare
de bine pe care o săvârșim, ne îndatorăm,
pentru că folosim în mod păcătos și păgubitor
gândirea, vorbirea și făptuirea noastră.
Mulțimea datoriilor noastre față de Dumnezeu-
Dăruitorul este simbolizată, în pilda din
Evanghelia de astăzi, prin cei 10.000 de talanți.
După cum am spus mai înainte, în vremea
Mântuitorului un talant conținea 49,077 kg de
aur, deci 10.000 de talanți însemnau 490.770 kg
de aur, adică peste 490 de tone de aur. Iar 100
de dinari echivalau cu doar 450 gr de argint.
Deci datoria imensă, înfricoșătoare a slujitorului
către stăpânul său simbolizează datoria
păcatelor omului, săvârșite ca risipire a
darurilor lui Dumnezeu din viața sa și ca
îndepărtare de la calea mântuirii. Când gândirea
rațională a omului sau inteligența lui este pusă
în slujba păcatului, a răului, atunci omul se
îndatorează, întrucât pierde harul sfințitor al
vieții și se scufundă în vidul neascultării și
despărțirii lui de Dumnezeu. Când voința
omului nu mai urmează voinței lui Dumnezeu,
el se îndatorează, fiindcă pierde binecuvântarea
conlucrării și comuniunii cu Dumnezeu. Când
iubirea omului se leagă în mod pătimaș de
lucrurile limitate și trecătoare, el se desparte de
Dumnezeu Cel nemărginit și veșnic,
îndatorându-se Lui pentru că n-a răspuns
chemării Sale de-a participa la viața cerească
nelimitată și veșnică. Din acest motiv, nimeni
dintre oamenii păcătoși nu se poate mântui
(dobândi viața veșnică), dacă nu i se iartă
păcatele sau greșelile, pentru a reface astfel
legătura sa cu Dumnezeu izvorul vieții veșnice.

Să fim asemenea lui Dumnezeu Cel iertător și

drept

Din Evanghelia de astăzi înțelegem că

Dumnezeu este în același timp milostiv și drept.
Când ne pocăim și cerem să ne ierte păcatele, El
este bun, milostiv și iertător. Când noi însă
nesocotim bunătatea Lui, și în mod viclean și
egoist doar profităm de ea, dar la rândul nostru
nu arătăm bunătate față de semenii noștri,
adică nesocotim iertarea Lui și nu o facem
roditoare față de oameni, atunci Dumnezeu ne
arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră și a
celor asemenea nouă. Deci, Dumnezeu este
milostiv, dar și drept, iertător, dar și îndreptător,
în înțelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci
cheamă la pocăința spre îndreptare. Astfel,
Dumnezeu Cel milostiv și iertător îl
responsabilizează pe omul nemilostiv și
neiertător, aducându-i aminte cât de mult
pierde spiritual dacă nu este și el iertător
asemenea lui Dumnezeu. Toți oamenii sunt
creați după chipul lui Dumnezeu, dar la
asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce
trăiesc în comuniune cu El și împlinesc voia Lui,
adică numai sfinții. Prin urmare, omul care nu
iartă altora greșelile lor nu poate dobândi
sfințenia care vine de la Dumnezeu. Atât de
mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire
sfântă, milostivă adunăm în sufletul nostru, prin
pocăință și iertare, prin rugăciune și prin fapte
bune. Oamenii sfinți sunt milostivi ca
Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca
Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt și drepți sau
îndreptători ai altora, precum și Dumnezeu este
drept și îndreptător al celor ce rătăcesc sau
greșesc, cu voie sau fără voie.

Evanghelia ne mai învață că iubirea milostivă a

lui Dumnezeu precedă dreptatea Lui. Mai întâi,
din iubire milostivă, El iartă pe cei păcătoși, însă
ceartă pe cei ce nesocotesc iubirea Lui
iertătoare și n-o arată semenilor prin iertare și
fapte bune.

Biserica a primit de la Hristos Însuși porunca

iertării greșelilor oamenilor

Întrucât Biserica a înțeles valoarea sfințitoare și

mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toți
oamenii să ierte greșelile aproapelui lor. Pentru
creștini, iertarea greșelilor oamenilor este o
condiție pentru a se împărtăși cu Trupul și
Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat
pentru iertarea păcatelor celor care L-au
răstignit, zicând: ‘Părinte, iartă-le lor, că nu știu
ce fac‘ (Luca 23, 34).

De aceea, mai ales în timpul perioadelor de

post, când unim mai mult rugăciunea cu
pocăința și postul, Biserica ne îndeamnă să
iertăm semenilor noștri toate greșelile lor ca să
simțim mai mult cum sufletul nostru se
eliberează sau înviază din legăturile păcatelor,
ale egoismului și ale mândriei.

Uneori iertarea greșelilor semenilor noștri cere

luptă cu noi înșine, răstignire a mâniei și a
dorinței noastre de răzbunare
Iertarea acordată semenilor nu este totdeauna
o lucrare ușoară, deși, teoretic, mulți oameni
știu că dacă ești creștin adevărat trebuie să ierți
altora greșelile lor. Sunt însă unele situații
dificile în care iertarea sinceră nu se realizează
pur și simplu printr-o decizie voluntaristă,
formală, exterioară. Sunt oameni care au suferit
mult din cauza semenilor lor, iar pentru a le
ierta acestora greșelile lor, în mod sincer, total și
definitiv, adică ‘din toată inima’, ei au nevoie de
o schimbare interioară. Cu alte cuvinte, iertarea
cere o luptă interioară, o răstignire a dorinței
egoiste de răzbunare, a tentației de a răspunde
la răutate cu răutate. Însă Sfânta Evanghelie ne
cheamă să nu răspundem la răutate cu răutate,
ci să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu.
El sigur ceartă și pedepsește cu dreptate, fiind
Judecătorul și Mântuitorul lumii, al viilor și al
morților.

Deci, o iertare sinceră, totală, nu una de felul ‘te

iert, dar nu te uit’, se poate oferi altora numai
dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne
ajută să iertăm din toată inima greșelile altora.
În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos,
Care a iertat pe vrăjmașii Lui, ca iubirea Lui să
locuiască în inimile noastre. Pildă de urmat în
această privință ne sunt Sfinții martiri sau
mucenici, care au fost dăruiți de Dumnezeu cu
harul sau virtutea de a ierta pe cei care îi
chinuiau și-i duceau la moarte, așa cum au făcut
arhidiaconul Ștefan, cel dintâi dintre mucenici,
dar și mulți alții. Din Viețile sfinților martiri se
vede că aceștia simțeau în sufletul lor o putere
deosebită în timpul suferințelor, o putere a
prezenței iubirii jertfelnice și iertătoare a lui
Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu
răutate și la ură cu ură, ci au biruit ura ca rod al
păcatului prin sfințenia iertării ca rod al
prezenței harului lui Dumnezeu în om. Sfinții
mucenici sunt numiți Buni Biruitori mucenici,
tocmai pentru că ei au biruit duhul lumesc al
urii, al răzbunării și al răutății, după ce au primit
în sufletul lor iubire milostivă din iubirea lui
Hristos Cel milostiv și iertător.

Iertare divină și responsabilizare umană

Prin urmare, când nu putem ierta semenilor

noștri greșelile lor, trebuie, mai întâi, să ne
rugăm pentru ei, deoarece foarte adesea vrajba
între oameni vine și din lucrarea diavolului care
tulbură sufletul oamenilor. ‘O diábolos‘ în
limba greacă înseamnă cel ce dezbină, cel ce
desparte, cel ce asuprește și tulbură viața
oamenilor și relațiile dintre ei. Adesea, el
învrăjbește membrii familiei, vecinii și prietenii
și îi împiedică să facă împreună o lucrare
folositoare. Înțelegem, așadar, că iertarea
sinceră a greșelilor altora presupune o
modelare a sufletului nostru după iubirea
milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. În
acest sens, trebuie să ne rugăm ca Hristos
Domnul prin harul Duhului Sfânt să ne
curățească de toată întinăciunea și de toată
răutatea. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea
sau virtutea de a ierta pe alții așa cum
Dumnezeu ne iartă pe noi. Dacă uneori, printr-o
pedagogie divină, se întâmplă chiar să săvârșim
și noi tocmai păcatele pentru care am judecat
pe alții, trebuie să înțelegem din aceasta că e
mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu pentru
semenii noștri ca să se ridice din păcate, decât
să-i judecăm considerându-ne superiori lor,
adică fără greșeli.

În concluzie, putem constata că Evanghelia

acestei duminici este una a iertării, dar și una a
responsabilizării, o Evanghelie a milostivirii, dar
și a dreptății, o Evanghelie în care Dumnezeu,
deși este milostiv și îndelung răbdător, totuși nu
trece cu vederea nerecunoștința noastră pentru
iertarea primită de la El, adică nu este
nepăsător când vede insensibilitatea noastră
față de iubirea Lui milostivă și iertătoare. De ce?
Pentru că El nu voiește ca iubirea Lui să se
oprească la noi, ci dorește ca iubirea Lui să
ajungă prin noi la alții, ca noi să devenim
asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv și iertător.
Evanghelia ne îndeamnă, așadar, să înmulțim
binele, nu să-l limităm. Iar făcând aceasta,
creștem duhovnicește și ne sfințim, adică
devenim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu,
întrucât iubirea Lui milostivă se arată altora prin
noi, când iertăm și noi altora greșelile lor.

Să ne gândim mereu că iertarea noastră din

partea lui Dumnezeu este condiționată de
iertarea greșelilor semenilor noștri de către noi.
Dumnezeu voiește ca noi să fim milostivi, să fim
răbdători și iertători, iar când iubirea milostivă
și iertătoare devine lumina vieții noastre, atunci
se schimbă în bine și relațiile între oameni.
Astfel se oprește violența, se stinge ura, se
înlocuiește răutatea cu bunătatea și se schimbă
‘iadul’ vieții noastre în ‘bucurie a raiului’, prin
luminarea minții și a inimii noastre încă din
viața aceasta pământească.
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască
puterea de a ierta greșelile semenilor noștri,
gândindu-ne cât de mari sunt greșelile noastre
pe care ni le iartă El, în timp ce noi nu suntem în
stare să iertăm nici greșelile mici ale semenilor
noștri. Având lumina Evangheliei de azi adunată
în sufletele noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu
Tatăl zicând: ‘și ne iartă păcatele noastre,
precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne
duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel
viclean‘ (Matei 6, 12-13). Amin! (Articol publicat
în Ziarul Lumina de Duminică)