Predica la duminica a XIX dupa rusalii

"... iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine ..."

(Luca VI, 35)

Drept măritori creştini,

Mântuitorul Iisus Hristos are un cuvânt care străbate toată învăţătura Sa,
precum sufletul străbate tot trupul; este un cuvânt rostit de El la toate răspântiile şi
drumurile, în toate satele şi oraşele Palestinei, ucenicilor şi mulţimilor, oamenilor simpli
şi cărturarilor aplecaţi peste sulurile îngălbenite ale Legii. Cu el cheamă pe Apostoli şi
popoarele; îl repetă de multe ori ca să li se întipărească în suflete şi să nu-l uite
niciodată; aceştia la rândul, tot cu acest cuvânt, au încercat să înfrăţească şi să
înflăcăreze lumea nouă. Acest cuvânt care cuprinde ca într-o piatră nepreţuită toată
esenţa învăţăturii lui Iisus este: Iubiţi!
Iubirea, cu dublul ei obiect: Dumnezeu şi aproapele, Mântuitorul o numeşte
cea dintâi şi cea mai mare poruncă şi tot El ne spune că în această poruncă se cuprinde
"toată legea şi profeţii", deci toată desăvârşirea omului. Iubirea este una şi nedespărţită;
Îl iubim pe Dumnezeu în aproapele şi pe aproapele în Dumnezeu. Căci nu-L putem iubi
cu adevărat pe Creatorul şi Tatăl nostru ceresc fără a-i iubi şi pe fiii Săi, care sunt toţi
semenii noştri în Hristos, care Şi-a întipărit în noi toţi chipul Său, prin Sfântul Botez.
Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune: "De va zice cineva: «Iubesc pe
Dumnezeu», însă pe fratele său îl urăşte, este mincinos, căci cel ce nu iubeşte pe fratele
său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?"
În Evanghelia de azi, Iisus ne descoperă însuşirile pe care trebuie să le aibă
adevărata iubire. El ne învaţă limpede că, pentru a fi fiii Celui Preaînalt, adică pentru a fi
creştini adevăraţi, nu este suficient să avem iubirea pe care şi păcătoşii şi păgânii o au,
aceea doar de a întoarce binele pe care altul ni l-a făcut, de a întoarce întocmai
împrumutul pe care cineva ni l-a făcut, adică de a iubi numai pe acela care ne iubeşte.
Toate aceste fapte sunt fireşti, izvorâte din cel mai elementar simţ al dreptăţii,
pe care şi păcătoşii îl au. Deci, împlinindu-le, noi nu am săvârşit un act de iubire
propriu-zisă, ci de dreptate, pentru care nu avem de aşteptat o răsplată deosebită de la
1
Dumnezeu. Ca să merităm această răsplată, răsplata harului, de fii ai Tatălui Ceresc,
trebuie să-i iubim pe semenii noştri dezinteresat, gratuit, aşa cum ne-a iubit şi ne iubeşte
Dumnezeu prin Fiul Său Unic, adică să-i iubim nu pentru binele ce ni l-au făcut, şi nici
pentru calităţile lor naturale: inteligenţă, frumuseţe, simpatie; ba nici chiar numai pentru
virtuţile lor: bunătate, credinţă, răbdare, smerenie, ci să-i iubim pe toţi, chiar şi pe cei
răi, vicioşi, nerecunoscători, în ciuda defectelor şi păcatelor, pentru motivul că
Dumnezeu îi iubeşte pe toţi.
Dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să iubim tot ce iubeşte El şi
aşa cum iubeşte El, adică să fim buni cu cei răi, îngăduitori şi iertători faţă de duşmani,
milostivi cu toţi semenii, precum şi Tatăl nostru ceresc este milostiv cu noi.
Iată porunca ce ne-o dă, în mod solemn, prin ucenicii Săi, după Cina de taină:
"Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii; precum v-am iubit Eu, şi voi să vă
iubiţi unul pe altul" (Ioan XIII, 34). Să fim deci în stare a ne dărui chiar şi viaţa pentru a
salva pe semenul nostru, chiar dacă acesta ne este duşman. Iată noutatea adusă de Iisus
în concepţia despre iubire. De aceea, pe drept cuvânt numeşte El porunca iubirii de
duşmani, adusă de El, poruncă nouă, deoarece aceasta era, până la El, necunoscută. De
pe înălţimea Crucii, cu mâinile întinse ca pentru a îmbrăţişa toată omenirea, într-un elan
de infinită iubire, El cere iertare Tatălui ceresc pentru călăi şi pentru cei ce-L
batjocoreau: "Părinte, iartă-le, căci nu ştiu ce fac!" (Luca XXIII, 37). El promulgă astfel
prin cuvânt şi pildă, porunca cea nouă a iubirii de duşmani ca semn distinctiv, ca blazon
de nobleţe al creştinului adevărat.
"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!" Desigur, firii noastre îi repugnă acest lucru. Ne
vine greu să punem în practică această poruncă. Imboldurile noastre instinctive cer
tocmai contrariul - ura, răzbunarea -, nu să facem bine celor ce ne pricinuiesc vreun rău.
Dar, dacă nu facem efort ca să biruim această repulsie firească, spre a ieşi din noi şi a
îmbrăţişa acea dragoste largă, împinsă până la nebunia Crucii, ce ne-o îmbie şi
porunceşte Iisus, Răstignitul pentru noi, păcătoşii, nu suntem decât nişte falşi ucenici ai
Lui, nu mai mult decât vameşii şi păgânii.
Să ne întipărim deci bine în minte, în inimă şi în conduită adevărul că dacă ne
iubim prietenii, fraţii, părinţii, deci numai pe cei ce ne fac bine, suntem numai oameni, la
fel ca păgânii şi păcătoşii; dar dacă îi iubim şi pe cei ce ne fac rău, pe cei
nerecunoscători ori respingători prin firea lor, pe aceia pe care nimeni nu-i iubeşte, abia
atunci suntem mai mult decât oameni ai lumii, abia atunci avem dreptul să ne numim
creştini, căci abia din acea clipă iubirea noastră primeşte semnul distinctiv al iubirii
adusă pe pământ de Hristos, şi numai atunci ne putem socoti fraţii Lui şi fiii Părintelui
ceresc.
Evanghelia de astăzi ne arată începutul, primii paşi pe care trebuie să îi facă un
creştin pentru a merge în această direcţie. Evanghelia spune: "Şi precum voiţi să vă facă
vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată
puteţi avea?" (Luca 6,31-32). Şi mai apoi: "Şi dacă daţi împrumut celor de la care
nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? ... Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi

2
faceţi bine [celor care vă urăsc] şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb,
şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt" (Luca 6,34-35).
Nici o porunca nu a înaltat si a slavit asa de mult invatatura Evangheliei lui
Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrajmasi. Cu adevarat aceasta porunca desavirseste
toate poruncile Legii vechi, caci nici un dătător de lege mai inainte de Mintuitorul nostru
Iisus Hristos, nu a putut să se înalţe cu intelegerea pina la atita desavirsire, de a învata si
a legiui cu hotarire iubirea de vrajmasi. Numai aceasta porunca daca s-ar sargui oamenii
sa o pazeasca, ar face raiul pe pamint, ar aduce mare liniste, pace si fericire intre oameni.
Iar, dimpotriva, cind aceasta lipseste dintre oameni, toata ura, toate razboaiele, toate
razbunarile si toate tulburarile se fac pe pamint.
Dar poate va zice cineva, ca foarte grea si cu anevoie de indeplinit este aceasta
porunca. Daca vom judeca drept, vom intelege ca deloc nu este greu si cu neputinta, ci
este usoara si mintuitoare de suflete. Sa ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care
zice: Luati jugul Meu asupra voastra... caci jugul Meu este bun si povara Mea este
usoara (Matei 11, 29-30). Iar Sfintul Efrem Sirul zice despre iubirea vrajmasilor: "Ce
greutate sau ce osteneala este a ierta fratelui greselile cele usoare si a ne numi vrednici
sa ni se ierte si noua pacatele noastre?" (Op. cit., p. 31).
Nimeni nu stie mai bine neputinta firii omenesti ca Dumnezeu. De aceea
trebuie sa intelegem ca El nu ne rinduieste niciodata porunci mai presus de puterea
noastra. Caci Dumnezeu stie prea luminat adincul neputintei firii omenesti, si cele ce ne
sunt de nevoie spre mintuire. De aceea, pentru a ne invata taina iubirii de vrajmasi, El se
coboara cu dragostea si cu mila Sa pina la slaba noastra pricepere si zice: Precum voiti a
va face voua oamenii, si voi faceti asemenea lor (Luca 6, 31).
Desigur, ne putem intreba: Oare au existat in Legea Veche si cea Noua oameni
care s-au ridicat cu fapta la aceasta desavirsita dragoste a iubirii de vrajmasi? La aceasta
intrebare, vom raspunde cu cuvintele dumnezeiestii Scripturi si vom arata ca multi au
ajuns sa indeplineasca aceasta sfinta porunca a iubirii de vrajmasi, atit in Vechiul
Testament cit si in cel Nou.
Mai intii sa ne aducem aminte de proorocul si imparatul David, care, inca cu o
mie de ani inainte de venirea Domnului, s-a sirguit a implini cu fapta aceasta sfinta si
dumnezeiasca porunca. Cine a citit Sfinta Scriptura, stie cita ura avea regele Saul asupra
lui David si cita vreme l-a prigonit si cauta in tot chipul sa-l piarda, cum insusi David
zice catre Ionatan, prietenul sau: Viu este Dumnezeu si viu este sufletul tau, ca precum
am zis, n-a ramas fara numai un pas intre mine si moarte (I Regi 20, 3). Prin aceasta
aratind cit de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omori. Iar proorocul David nu s-a
razbunat pe Saul cind i-a cazut in miini, ca putea prea lesne sa-l omoare. Caci Saul
dormea greu in pestera si David i-a taiat numai poala hainei lui spre marturie, dar de
viata lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13). Si a doua oara, cind imparatul Saul dormea in
mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat sulita de la cap si vasul cu apa, si
iarasi nu s-a atins de viata lui.(I Regi 26, 6-22). Ba si mai mult, cind imparatul Saul a
fost lovit de un duh rau de la Dumnezeu, David venea si-i cinta din harfa, gonind duhul
cel rau de la el (I Regi, 19, 9).
3
 În Legea Noului Testament cel dintii care a indeplinit cu lucrul si cu cuvintul
aceasta Evanghelie, a fost Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai ca invata
porunca iubirii de vrajmasi, ci El intii a indeplinit-o cu lucrul. Atunci cind era pe cruce,
S-a rugat Parintelui Sau sa ierte pe cei ce L-au rastignit, zicind: Parinte, iarta-le lor, ca
nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). La fel si Sfintul Arhidiacon Stefan a implinit porunca
iubirii de vrajmasi, caci plecindu-si genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea
pacatelor celor ce il ucideau cu pietre, zicind: Doamne, primeste duhul meu... si nu le
socoti lor pacatul acesta! Si zicind acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60). La fel au facut si
ceilalti apostoli, care fiind ocariti, mangiiau pe vrajmasii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin
aceasta mare virtute a iubirii de vrajmasi, au stralucit in lume milioane de martiri, de
ierarhi, de marturisitori si cuviosi parinti si toti care in veacul de acum au purtat in
mintea si in inima lor, dragostea de Dumnezeu si de aproapele.
Iată o istorioară din înţelepciunea creştină din care reiese ca cel ce are
dragostea de Dumnezeu in inima sa, nu numai ca iubeste pe vrajmasii sai, ci la nevoie,
isi pune sufletul său pentru aproapele, asemanindu-se cu Mântuitorul Care Si-a pus
sufletul rascumparare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).
Pe vremea domniei imparatului Tiberius, traia in localitatea Oasis un calugar
cu viata aleasa dupa Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Multi
oameni vorbeau despre faptele cele bune si minunate ale acestui calugar si se foloseau
de smerenia, de dragostea, de blindetea si de saracia lui pentru Hristos. Acest calugar
minunat avea un cuvint de taina si spunea la multi: "Credeti-ma, fratilor, ca eu o sa fiu
imparat!" Oamenii ii raspundeau: "Parinte, din Capadochia nu a iesit niciodata vreun
imparat". El insa le spunea mereu aceste cuvinte si nimeni nu intelegea sensul lor.
Navalind peste tinutul acela un popor barbar si salbatic, care se chema
Mazichi, a pustiit toata tara. Ajungind la Oasis, paginii au omorit multi preoti crestini si
monahi si au luat in robie pe monahul Ioan, care era citet in marea biserica din
Constantinopol, pe monahul Mutatie Romanul si pe alt monah cu numele Teodor. Toti
trei erau batrini si bolnavi. Dupa ce i-au luat in robie, monahul Ioan a zis barbarilor care
il legasera: "Dati-mi voie sa merg la episcopul nostru, sa va dea pentru noi douazeci si
patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanturi pe
monahul Ioan si l-a lasat liber sa se duca la episcop si sa-i aduca monezile de argint spre
rascumpararea lor. Episcopul insa n-a putut sa gaseasca decit opt monezi de argint.
Monahul a luat cele opt monezi si s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori imi
dati douazeci si patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei
robiti". Oamenii vazind aceasta, au inceput a plinge si a se vaita, ca stiau ca la moarte ii
duc pe cei robiti.
Atunci monahul Leon, de care am amintit la inceput, care zicea ca are sa fie
imparat, a venit la barbari si le-a spus: "Luati aceste monezi de argint si va rog luati-ma
si pe mine in robie, ca dupa cum vedeti sint tare si sanatos si voi sluji ori unde ma veti
duce, dar va rog dati drumul acestor calugari, batrini si bolnavi, care nu va pot fi de nici
un folos". Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint si pe monahul Leon
cel tinar si au dat drumul celor doi monahi batrini si bolnavi.
4
 Monahul Leon a mers cu ei multa cale, iar aceştia l-au chinuit foarte mult cu
foame, si asa a slabit, nemaiputind merge dupa ei. Ei vazind ca a slabit tare, i-au taiat
capul. Si asa fericitul si sfintul monah, si-a pus sufletul sau pentru dragostea si mila
aproapelui.
La el s-a aratat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a
implinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decit aceasta nimeni nu are, ca ca viaţa
lui să şi-o pună pentru prietenii sai (Ioan 15, 13). De abia atunci au inteles ceilalti
monahi si crestini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taina ca: "eu voi fi
imparat...". Si intr-adevar, a ajuns imparat, punindu-si sufletul său pentru prietenii sai!
Aceasta este cea mai inalta masura a iubirii crestine, adica sa iertam pe vrajmasi si sa ne
jertfim pentru aproapele.
Oare citi dintre noi avem atita dragoste sa iertam din inima pe cei ce ne urasc
si ne fac rau? Citi dintre noi ne mai jertfim astazi pentru mintuirea, pentru salvarea vietii
si ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape? Dimpotriva, astazi se intilnesc
peste tot certuri in familie, neintelegeri intre parinti si copii, ura si judecata intre rude si
vecini, dusmanie, invidie si neimpacare intre crestini. De ce oare nu ne impacam frate cu
frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatal nostru" cei ce nu iarta pe fratii si
vrajmasii lor? Cum putem implini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiti pe vrajmasii
vostri", daca noi nu ne cerem iertare nici de la parintii si binefacatorii nostri si nu iertam
pe cei ce ne fac rau?
Sa ne rugam pentru cei ce ne defaima si ne urasc si sa nu ne razbunam pe cei
ce ne fac rau. Sa ne bucuram cind sintem defaimati si osinditi pe nedrept, ca numai asa
ne putem smeri mai mult si vom reusi sa fim urmatori ai lui Hristos. Altfel, Mintuitorul
nu primeste cu aceeaşi bucurie nici rugaciunea noastra, nici darurile aduse la Sfintul
Altar, nici postul si milostenia noastra.
Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si al milei, sa ne impace in Hristos pe toti si
sa ne invredniceasca Imparatiei Ceresti, care este imparatia iubirii vesnice.

Amin!