Cometariile Părinţilor la: «Şi ne iartă datoriile noastre

precum şi noi iertăm datornicilor noştri» din Tatăl Nostru

( conf. Bibliei de la Bucureşti). Traducerea versetului de mai sus
este conformă originalului grecesc aşa cum se găseşte de fapt şi
în toate limbile vechi sau moderne de circulaţie. În prezent în
limba română s-a adoptat în loc de datorie termenul greşeală
(greşală) care nu cuprinde (cel puţin în limbajul curent) nici pe
departe sensul pe care îl implică termenul original. Pentru a
constata acest lucru să vedem ce zic Părinţii Bisericii. Am preluat
aceste fragmente din lucrarea de doctorat a părintelui Vasile
Vlad, Comentarii Patristice la Tatăl Nostru în Biserica primelor
cinci secole.

Sfântul Ambrozie

Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm

datornicilor noştri

În foarte puţine rânduri, Sfântul Ambrozie prezintă în

sinteză problema Răscumpărării. Am fost creaţi „bogaţi”, cu
multe daruri, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Cu
toate acestea ne-am băgat datori la „cel străin” primind de la el
„împrumut”. „Ai primit de la diavolul o datorie care nu îţi era de
trebuinţă. Şi de aceea, tu, care erai liber în Hristos, ai ajuns
datornic al diavolului. Vrăjmaşul păstra zapisul tău, dar Domnul
1-a ţintuit pe cruce şi 1-a anulat cu sângele Său; ţi-a iertat
datoria, te-a făcut iarăşi slobod.” Iertarea „datoriei” obligă la
iertarea semenilor. Doar aşa Jertfa lui Hristos devine eficientă
pentru noi. „Vezi ce spui: precum iert eu, aşa iartă-mi şi mie!
Dacă tu ai iertat, bine faci, ca să ţi se ierte şi ţie; dacă nu ierţi,
cum îi ceri să ţi se ierte?”
Din nou tâlcuirea lui Ambrozie se înscrie în contextul a ceea
ce deja a fost explicat în catehezele anterioare. Explicaţia de la
„şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri” (conform variantei româneşti actuale) cuprinde trei idei.
Căderea în păcat şi înrobirea la diavol, iertarea prin Jertfa de pe
Cruce care ne face iarăşi slobozi şi datoria iertării noastre
întreolaltă. Primele două idei au fost tâlcuite în Cateheza a-II-a.
Omul a fost făcut cu posibilitatea de a fi nemuritor. Prin păcat a
fost însă supus morţii şi robit diavolului. Hristos Domnul s-a
jertfit pe cruce pentru a ne slobozi de păcat, de moarte şi de
diavol. Slobozirea dăruită de EL ne-o oferă nouă în Taina
Botezului („pentru ca înşelăciunea şi cursele diavolului să nu mai
aibă putere în această viaţă, a fost rânduit botezul. /.../. Aşadar
Botezul este hotărârea lui Dumnezeu”. „...Prin taina botezului (s-
a rânduit) ca tu să fi mort pentru ademenirile de mai înainte ale
păcatelor şi să înviezi prin harul lui Hristos... Atunci când te
scufunzi (în apa botezului), iei asupra ta asemănarea morţii şi a
îngropării, primeşti taina Crucii Lui, fiindcă Hristos a fost
spânzurat pe cruce şi trupul Lui a fost străpuns de cuie. Tu deci
când te răstigneşti (botezi) te faci una cu Hristos, te faci una ce
El, prin cuiele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu te poată
trage diavolul. Cuiul lui Hristos să te ţină pe tine, când
slăbiciunea firii omeneşti te cheamă înapoi”.
Aceasta este datoria şi plătirea ei pentru slobozirea noastră
de care aminteşte Sfântul Ambrozie pe scurt în tâlcuirea
Rugăciunii domneşti.
Raportând exegeza de mai sus la tradiţia interpretativă
anterioară, observăm că ea îşi găseşte paralelă într-o oarecare
măsură, doar în tâlcuirea lui Origen. Spre deosebire de
Ambrozie, acesta spune că prin păcat noi „devenim datornicii lui
Dumnezeu”. Iar această datorie ne-a plătit-o „Hristos care ne-a
răscumpărat prin Sângele Său”. Prin aceasta suntem deja
datornicii lui Hristos, precum fiecare rob este datornicul celui
care 1-a cumpărat cu anumită sumă de bani.
Şi prin tâlcuirea la „şi ne iartă nouă greşelile noastre...”,
Sfântul Ambrozie se arată mai aproape de tradiţia răsăriteană
decât de cea latină care 1-a precedat.

Fericitul Augustin

„Este limpede, spune Augustin, că datoriile înseamnă aici

păcate”1.
În limba română textul obişnuit este „şi ne iartă nouă
greşelile...”. Dimitrios Coravo propune în recenzia ce-o face
propriei lucrări2 traducerea termenului de „οφιληματα” prin
„datoriile” însă nu insistă asupra versiunii româneşti ce foloseşte
„greşelile”. El face doar apropierea dintre „datorii” şi „păcate”.
în schimb în „Teza” domniei sale este foarte explicit: „Datoriile
omului faţă de Dumnezeu provin din faptul că tot ce are omul, în
ultimă instanţă, chiar şi sufletul, sunt darul lui Dumnezeu. Acesta
este sensul religios al cuvântului «οφιλημα». Respectiv nu numai
păcatele sunt datorii către Dumnezeu, ci şi greşelile ne fac
datornici, dar şi înmulţirea tuturor talanţilor (vocaţiilor) cu care
suntem înzestraţi. J. Carmignac este de părere că „οφιληματα” in
sensul de „datorii” trebuie preferat întrucât include în sfera sa
atât deficienţele noastre în raport cu Dumnezeu, adică şi toate
faptele şi toate păcatele pe orişicare treaptă ar fi, cât şi tot ceea ce
nici nu împlinim precum ar vrea Dumnezeu spre slava numelui
Său, înspre venirea împărăţiei Sale şi pentru împlinirea voii Sale.
Augustin înţelege prin „datoriile noastre” toate păcatele în
raport cu Dumnezeu, insistând apoi asupra „datornicilor” noştri.
Mântuirea semenilor noştri este lucru de căpetenie. In vederea ei
trebuie să iertăm atât „ofensele” ce ni se aduc cât şi datoriile
1
Damaschin Severineanul, Sensul Rugăciunii domneşti, «Ortodoxia», 3/1983, p. 356-357 Δημητριος Κοραβος ,
Ηκοιριακη Προσευχη η... Αθηναι, 1979, π.230
2
Δημητριος Κοραβος , Ηκοιριακη Προσευχη η... Αθηναι, 1979, π.230
pecuniare care nu ni se restituie fie chiar şi din pricina avariţiei
semenului. „Trebuie aşadar să iertăm o datorie în bani celui care
din convingere şi nu din constrângere refuză s-o restituie.
Aceluia să nu i-o mai ceri înapoi. Căci el refuză să-şi întoarcă
datoria din două motive: ori pentru că nu are de unde, ori pentru
că este zgârcit şi lacom după bunurile altuia. în amândouă
cazurile este însă vorba de sărăcie: în prima situaţie o sărăcie
materială, în a doua o sărăcie spirituală. Astfel, cine va ierta un
aşa datornic, iartă un sărman, şi i se va socoti ca o faptă
creştinească, ca o consecinţă a unei reguli precise: trebuie să fi
totdeauna pregătit să pierzi ceea ce ţi se datorează. De altfel, dacă
cineva este animat de intenţia de a renunţa în favoarea unuia
căruia îi datorează ceva, făcând aceasta nu fiindcă s-ar
dezinteresa de acei bani, ci pentru a-1 îndrepta pe omul acela,
acestuia din urmă nu-i va veni la îndemână să nu-i înapoieze
datoria, ştiindu-se ca are de unde să i-o dea; arătându-se blând şi
prietenos împrumutătorul va acţiona asupra datornicului astfel
încât va primi ceea ce i se cuvine şi, făcând aşa, bine va face:
pentru ca acela să nu-şi însuşească bani străini, spre paguba
sufletului său. Se poate înţelege de aici că, în cea de-a cincia
cerere, deşi nu se vorbeşte direct de bani, ci de orice greşeală faţă
de noi, ar putea exista o referire şi la datoriile băneşti. Fiindcă cel
ce nu-ţi va restitui o asemenea datorie, deşi are de unde va
păcătui faţă de tine.
Şi dacă nu-i vei ierta păcatul, nu vei putea spune: şi ne iartă
nouă... precum şi noi iertăm...
Pentru creştin este important să ierte pe datornicul ce nu-i
înapoiază datoria din indiferent ce motiv, având în vedere, ca nu
cumva forţând nota pentru recuperarea datoriei să impieteze cu
ceva credinţa aceluia sau chiar să o piardă. Concluzia este
limpede: „este necesar să iertăm toate ofensele săvârşite
împotriva noastră dacă voim ca Tatăl nostru să ne ierte cele prin
care noi suntem vinovaţi înaintea Lui.
 Sfântul Grigorie

Rostind „şi ne iartă nouă...” creştinul se află în „vârful

virtuţii”, afirmă Sfântul Grigorie, pentru că cel ce se roagă astfel
lui Dumnezeu „aproape că nu se mai arată în hotarele firii, ci s-a
făcut asemenea lui Dumnezeu însuşi prin virtute, încât pare să fie
alt dumnezeu prin faptul că face acelea pe care numai Dumnezeu
le poate face”.
A ne ruga zicând „şi ne iartă” e o „îndrăzneală” supremă
căci „iertarea greşelilor este o faptă proprie lui Dumnezeu”. Cine
nu devine binefăcător, bun, drept, iubitor de oameni, blând,
îngăduitor, dăruitor, milostiv precum este însuşi Dumnezeu, cine
prin „voinţa liberă nu se face asemenea lui Dumnezeu”, cine nu
„dobândeşte pe seama lui ceea ce cugetă raţiunea în jurul firii
dumnezeieşti”, acela nu poate ierta precum Dumnezeu iartă. Căci
prin cuvintele rugăciunii se solicită implicit firii omeneşti „să se
facă în oarecare fel într-una dumnezeiască” pentru că doar cei ce
se fac dumnezei se pot apropia de Dumnezeu.
Aşadar viaţa îndumnezeită pregăteşte îndrăzneala în
rugăciune. „îndrăzneala” este, pentru Sfântul Grigorie, o
dimensiune a spiritualităţii, proprie firii omeneşti dinaintea
căderii şi proprie celui ajuns asemenea lui Dumnezeu. în virtutea
ei „iertarea” devine atât de mare încât, într-un fel, schimbă
poziţiile dintre rugător şi Dumnezeu. Cel atotputernic „imită”
făptura: „Deci îndrăznim să nădăjduim că, precum noi săvârşim
binele prin imitarea lui Dumnezeu , aşa imită şi Dumnezeu cele
ale noastre când săvârşim binele, ca să spui şi tu lui Dumnezeu:
„fă şi Tu ceea ce am făcut eu; imită pe robul Tău, Tu Stăpânul,
pe săracul şi lipsitul, Tu împărate al tuturor; am iertat eu
greşelile, să nu respingi nici Tu pe cel ce Te roagă; l-am lăsat să
plece vesel pe cel ce mi-a greşit mie, aşa fă şi Tu cel ce Ţi-a
greşit Ţie. Să nu faci pe datornicul Tău mai trist decât l-am făcut
eu pe al meu; prin amândoi să se dea mulţumită egală celor ce
cer. Prin amândoi să se dea iertarea egală datornicilor, adică
datornicului meu. Datornicul meu e cutare; al Tău sunt eu.
Simţirea pe care am arătat-o eu faţă de acela , aceasta să o ai şi
Tu faţă de mine. Am dezlegat, dezleagă-mă; am iertat, iartă-mă;
am dovedit multă milă faţă de cel de o fire cu mine, imită iubirea
de oameni a robului Tău, Tu care eşti Stăpânul....Eu am arătat
puţină iubire de oameni, căci nu încăpea mai multă în firea mea.
Dar la Tine, puterea nu împiedică marea dărnicie pe care vrei s-o
arăţi.
Însă înţelesul celor spuse până acum sunt accesibile cu
adevărat doar celor cu „o viaţă mai înaltă”, atenţionează Sfântul
Grigorie. Noi suntem căzuţi de la această „îndrăzneală”. „Prin
păcat în noi trăieşte Adam”, iar firea ne este îmbrăcată în
„hainele de piele” şi în „frunzele trecătoare” ce „ni le-am cusut în
chip păcătos, îmbrăcând desfătările, slăvirile, cinstirile
trecătoare, mulţumirile de o clipă ale trupului , în locul
veşmintelor netrecătoare”. Într-o astfel de stare, toţi suntem
datornicii cei mari ai Stăpânului ce-şi face socoteala cu slugile
sale. în acest punct, afirmând păcatul strămoşesc şi
universalitatea lui, Sfântul Grigorie face un fel de rezumat al
consecinţelor păcatului protopărinţilor. Astfel el enumără:
• îndepărtarea şi separarea omului de Creatorul şi
Stăpânul său, de natura sa şi prăvălirea spre duşman.
• schimbarea libertăţii cu sclavia păcatului.
• stricarea chipului dumnezeiesc, a „peceţilor” întipărite
întru noi.
• pierderea drahmei, a darurilor cu care am fost înzestraţi
iniţial.
• părăsirea mesei părinteşti pentru „amestecarea în viaţa
puturoasă a porcilor”.
• separarea de viaţa îngerilor.
Cu aşa „haine de piele”, adăugate pe dinăuntru firii noastre,
cine mai poate sta „înafara întinăciunii păcatului? Cine nu
păcătuieşte cu ochii? Cine e nevinovat cu auzul? Cine e străin de
plăcerea dobitocească a lăcomiei de mâncare? Cine e curat de
păcatele din prilejul vreunor atingeri?...Cine are sufletul curat de
pată? Cine nu a fost rănit de îngâmfare? Cine nu s-a rătăcit, dus
de piciorul mândriei? Pe cine nu 1-a clătinat mâna
păcătoasă?...Inima cui n-a rămas neîmpinsă spre mişcări
deşarte?”.
Starea aceasta a căderii ne obligă la smerenie, la rugăciune
şi la datoria iertării celor ce ne greşesc. întrucât din nepătimirea
iniţială (primordială) suntem căzuţi şi pentru că foarte puţini
suntem despătimiţi pentru a „ierta” de pe poziţia „îndrăznelii” pe
care o are firea făcută părtaşă dumnezeirii, nu rămâne altceva
decât să ne vedem adâncul înstrăinării şi datoriilor către
Făcătorul şi astfel să ne vedem obligaţi să iertăm celor ce ne
greşesc. Cu iertarea suntem datori pentru că în toate căderile
înşirate suntem mai prejos decât animalele. Acestea fiind lipsite
de o raţiune conştientă îşi trăiesc animalitatea prin instinct,
mărginindu-se la satisfacerea imperativelor firii ce le guvernează,
în vreme ce omul deliberează păcatul printr-o raţiune conştientă,
printr-un mai înainte calcul şi astfel „cele de care suntem în stare
sunt mai dobitoceşti decât cele dobitoceşti”.
Neiertarea aproapelui este proprie stării în care omul e mai
prejos decât firea animală. E cădere de la propria sa natură şi-n
acelaşi timp de la Dumnezeu: „De ce-mi ceri iubirea de oameni
pe care tu nu o împărtăşeşti altora? Ceri iertarea datoriilor; cum
deci îl strângi de gât pe cel ce ţi-e dator ţie? Mă rogi să-ţi şterg
înscrisul împotriva ta, tu care păstrezi cu grijă hârtiile iscălite de
cei datori ţie... Datornicul tău este în temniţă şi tu, în casa de
rugăciune. Acela e chinuit pentru datorii şi tu ceri să ţi se ierte
datoriile. Rugăciunea ta e neauzită, căci glasul celui chinuit o
copleşeşte”.
Nimic nu îndreptăţeşte neiertarea! Chiar ocările şi ura ce vin
de la aproapele, nu justifică mânia şi împietrirea. Cel puternic şi
privilegiat social şi material nu este îndreptăţit la mânie
împotriva slujitorului. Chiar dacă „obiceiul şi legea”
subordonează pe oameni unii altora „slujitorul este egal cu tine
(stăpânul) prin cinstea firii”, întrucât Dumnezeul tuturor „a
orânduit ca numai firea necuvântătoare să slujească omului”.
Este admirabil demersul Sfântului Grigorie în planul social
folosindu-se de o tâlcuire duhovnicească pentru a denunţa printr-
o severă critică nedreptăţile sociale. „Căci (slujitorul) nu şi-a luat
fiinţa de la tine, nici nu vieţuieşte prin tine, nici n-a luat de la tine
lucrările (energiile) trupeşti şi sufleteşti. Pentru ce fierbi deci
împotriva lui cu mânie, când el a arătat vreo negrijă, sau s-a
despărţit de tine, sau te-a nesocotit pe faţă? Trebuie să priveşti la
tine însuţi, cum te-ai purtat faţă de Stăpânul care te-a plăsmuit şi
te-a adus la fiinţă prin facere şi te-a făcut părtaş minunilor din
lume?”.
Aşadar, excursul asupra păcătoşeniei tuturor se încadrează
în datoria iertării necondiţionate şi absolute a tuturor. Biserica
egalizează oamenii dincolo de orice „legi şi obiceiuri” astfel
încât „a ierta” pe cei ce ne greşesc este o datorie ce ne incumbă
firesc şi este cu atât mai acută cu cât darurile cu care Dumnezeu
ne-a înzestrat sunt mai multe. Datoriile noastre către Dumnezeu
şi semeni se măsoară cu darurile ce ni le-a dat Ziditorul.

Origen

Şi ne iartă nouă datoriile noastre... Datoria morală

Comentând cererea „şi ne iartă...”, Origen îşi justifică încă
o dată supranumele de Adamantios oferit de posteritate. Aceasta,
pentru că în tâlcuirea datoriei noastre de a ierta ne oferă un
complet „sistem” asupra „datoriei” morale. Datoriile, scrie
autorul nostru, sunt generale şi speciale („în afară de aceste
datorii mai generale, avem o datorie specială”). Prima categorie
este împărţită la rândul ei în datorii faţă de Dumnezeu, faţă de
noi înşine şi faţă de semeni. Cele faţă de Dumnezeu sunt „mai
presus de toate” şi pot fi rezumate la iubirea „din toată inima, din
toată puterea şi din tot cugetul”. Fiecare Persoană treimică este
amintită în contextul lucrării mântuitoare care îi este apropriată,
iar datoriile faţă de Dumnezeu sunt consecinţe ale acesteia.
Astfel păcătuirea faţă de Dumnezeu ne face datornicii Lui. Noi
nu ne putem îndrepta singuri în nici un fel. Hristos ne-a
răscumpărat şi Duhul ne-a pecetluit îndreptarea, însă consecinţa
mântuirii săvârşite creează datorii specifice: „noi suntem deja
datornicii lui Hristos, care ne-a răscumpărat cu sângele Său,
precum fiecare rob este datornicul celui care 1-a cumpărat cu
anumită sumă de bani. Şi faţă de Duhul Sfânt avem datorie, pe
care o împlinim, când nu-L supărăm pe Cel «întru care am fost
pecetluiţi, pentru ziua răscumpărării», şi dacă nu-L supărăm,
aducem roadele cerute de noi, iar El ne stă în ajutor şi dă
sufletului nostru viaţă”.
„Faţă de noi înşine avem datoria să nu întrebuinţăm trupul şi
sufletul jertfindu-le de dragul plăcerilor. Suntem datori, desigur,
să avem grijă şi de suflet, dând atenţie agerimii minţii, iar
cuvintele să fie fără ghimpi, ziditoare şi nicidecum făloase”.
împlinirea datoriilor faţă de noi înşine, trupeşti şi sufleteşti,
edifică fiinţa. Neîmplinirea lor ne pune în situaţia să nu ne putem
împlini „chemarea” de creştini.
Datoriile faţă de semeni sunt cele mai diverse. Sfera lor este
specific împărţită şi priveşte pe cei de o credinţă cu noi („faţă de
cei renăscuţi în Hristos”), pe rudenii, pe străini, pe „concetăţeni”
şi pe toţi oamenii. Tuturor suntem datori cu ajutorare, prietenie şi
fapte bune, împlinite într-o „dispoziţie sufletească binevoitoare”.
Fiinţa datoriei, în genere, este iubirea: „tot aşa dacă nu
acordăm oamenilor ceea ce li se cuvine din duh de iubire şi de
înţelepciune, atunci datoria noastră rămâne şi mai mare”.
La datoriile enumerate se adaugă şi cele faţă de îngerul
păzitor. Ca cei ce văd pururea deopotrivă şi „faţa lui Dumnezeu”
şi viaţa şi faptele noastre, îngerii au o poziţie privilegiată. „Şi
dacă nu ştim bine cine este îngerul păzitor al fiecăruia dintre noi
care priveşte faţa Domnului în ceruri, este totuşi clar pentru
oricine, care chibzuieşte, că şi aceluia îi suntem datornici”.
Origen mai enumără drept „datorii speciale” cele faţă de
Biserică, diacon, preot şi episcop, şi cele ale intimităţii dintre
soţi.
Întregul evantai al datoriilor prezentate sunt pentru autor
doar „punere în date “a problemei ce urmează a fi rezolvată: „şi
ne iartă nouă...”. Iertarea trebuie înţeleasă drept datorie. Şi
precum împlinirea sau eludarea datoriilor „întipăresc în suflet”
statura spirituală cu care ne vom înfăţişa la judecata lui Hristos,
tot astfel „iertarea“, înţeleasă ca datorie, este criteriul de evaluare
a noastră de către Dumnezeu. întrucât noi avem deosebit de
multe datorii în faţa cărora foarte mulţi rămân debitori „parţial
sau chiar în întregime”, suntem obligaţi la iertare în mod
necondiţionat pentru a nu avea soarta „celui care n-a iertat o sută
de dinari celui ce slujise împreună cu dânsul”.
Necondiţionatul în problema iertării vine de la faptul că
„toţi am primit puterea să iertăm”. Capacitatea iertării, ca putere
existenţială de-a ne depăşi pe noi, limitele şi răutăţile noastre, am
primit-o prin lucrarea Mântuitorului şi pecetluirea Sfântului Duh.
Aşadar, Origen avansează pentru ştiinţa Teologiei Morale a
vremurilor viitoare o importantă contribuţie în problema datoriei.
Respectiv - împărţirea datoriilor în generale şi speciale;
precizarea sferei celor generale în: datorii către Dumnezeu,
semeni şi noi înşine; iubirea - ca fiinţă a datoriei;
necondiţionatul datoriei în baza puterilor harice cu care ne
îmbracă Răscumpărarea lui Hristos şi pecetea Duhului Sfânt.
 Şine iartă nouă greşelile (datorii corect) noastre... Pocăinţă
şi iertare
Din cele de mai sus a reieşit că iertarea - ca fapt moral ce
reglementează raporturile noastre cu semenii - este o datorie
necondiţionată. Trebuie să iertăm celor ce ne greşesc dincolo de
orice justificare a unei posibile „dreptăţi” ce-ar „îndreptăţii”
neiertarea.
Când e vorba însă de iertarea păcatelor noastre, din partea
lui Dumnezeu, atunci Origen angajează în discuţie Taina
Pocăinţei şi puterea sacramentală a ierarhiei de a împlini această
slujire. „Aşadar, apostolii şi cei întocmai cu apostolii, preoţii
potrivit (adevăratului) Marelui Arhiereu, primind ştiinţa slujirii
dumnezeieşti ştiu, deoarece Duhul i-a învăţat, pentru care păcate
trebuie să jertfească, când şi cum, şi pentru ce păcate nu trebuie
să o facă (...). Nu ştiu cum unii dându-şi puteri care întrec
demnitatea preoţiei, lăudându-se, fără să cunoască temeinic
ştiinţa preoţească, că sunt în stare să ierte idolatria, adulterul şi
desfrâul, ca şi cum rugăciunea făcută pentru cei care au îndrăznit
astfel de fapte ar şterge însăşi aceste păcate de moarte. Se vede
că ei nu citesc cuvintele: «este păcat de moarte, nu zic să se
roage pentru aşa păcat»“.
Textul citat pune în discuţie câteva probleme. Întâi, afirmă
puterea preoţiei de a lega şi dezlega păcatele în Taina Pocăinţei,
taină pe care o afirmă implicit. Apoi aduce în discuţie delicata
problemă a păcatelor ce se pot ierta şi a celor de nevindecat.
Tratatul Despre rugăciune lasă impresia că unele păcate ar fi de
nevindecat (aniata). Excursul amintit mai sus, propus de H.
Crouzel, este lămuritor. Origen reproşează în textul nostru, unor
preoţi sau episcopi care emit pretenţia că pot ierta păcatele grele
„precum idolatria, adulterul şi desfrâul” doar în virtutea unei
rugăciuni de graţiere şi de dezlegare. Aceşti slujitori uită atât
distincţia dintre păcatele obişnuite (uşoare) şi cele grele, cât şi
canonicitatea conform căreia se împlineşte lucrarea dezlegării de
păcate. Aşa cum profeţii „nu enunţau gândurile lor proprii, ci
hotărârile lui Dumnezeu” tot astfel preotul şi episcopul nu pot
dezlega acele păcate care în contextul real al vieţii continuă a fi
săvârşite. Nu poate fi dezlegată idolatria cuiva care încă o
practică, a fel nici desfrâul celui care nu a încetat săvârşirea
păcatului. Într-un studiu3 asupra textului din Despre rugăciune,
XXVIII,8 („... fiul ca acela iartă ceea ce şi Dumnezeu iartă şi
reţine păcatele (aniata) de neiertat ...”), H. Crouzel conchide că-n
contextul iertării şi gândirii lui Origen „păcatele de neiertat”
(aniata) ar trebui numite (traduse) printr-un participiu, respectiv
„păcatele nevindecate”. Origen tocmai aceasta reproşează unor
preoţi şi episcopi că emit pretenţia de a ierta, păcatele printr-un
fel de automatism formal, în virtutea sacerdoţiului lor de-a
administra taina Pocăinţei. Ori păcatele „de neiertat” sunt doar
păcatele nevindecate încă, păcatele ce încă se săvârşesc, pentru
care nu există pocăinţă şi cu atât mai puţin penitenţă publică.
Doar pocăinţa şi penitenţa corespunzătoare cu gravitatea
păcatului sunt în stare să transforme „păcatele de moarte”, de
neiertat, în păcate care nu mai sunt de moarte şi vindecabile.
Păcatele, învaţă Origen 268, pot fi iertate şi acoperite. Iertate, prin
Taina Sf. Botez, sunt cele săvârşite înainte de a primi credinţa” şi
acoperite sunt cele ce se săvârşesc după Botez şi pentru care
împlineşte „mulţime de fapte bune” şi „o mare înfrânare”. În
Omiliile la Levitic, Origen enumera Botezul, martiriul ca
modalităţi de iertare (aphesis) a păcatelor, iar milostenia, iertarea
ocărilor, îndreptarea fraţilor păcătoşi, prisosul iubirii, şi
„pocăinţa cu lacrimi”, ca modalităţi de acoperire (epikalipsai) a
păcatelor de după primirea credinţei. Păcatele, săvârşite de
mădularele Bisericii, se iartă şi acoperă, după caz, prin slujirea
sacramentală a preoţilor şi episcopilor. „Dacă un israelit, pică un
laic, săvârşeşte un păcat el nu poate să-şi şteargă singur păcatul,
ci recurge la un levit, are nevoie de un preot, caută chiar mai
3
Henri Crouzel, Notes critiques sur Origenes, II: Le sens de «aniatos» dans le Traite de la Priere, 28,
8, în «Bulletin de Litterature Ecclesiastique», 59/1958, p. 8-12
stăruitor şi mai mult decât acesta, el are trebuinţă de un arhiereu
pentru iertarea păcatelor sale”. „Cei care sunt sfinţi (şi
păcătuiesc) se pocăiesc pentru păcate, îşi simt rănile, înţeleg
căderea lor, merg în căutarea unui preot, cerându-i tămăduire,
aleargă la arhiereu ca să se curăţească”. 71
Când Origen neagă preoţilor - în Tratatul Despre rugăciune
- puterea de a dezlega păcatele „nevindecate” el are în vedere nu
afirmarea unor tipuri de păcate care nu ar mai avea tămăduire. El
este doar consecvent cu propria-i gândire asupra iertării şi
acoperirii păcatelor ce se pocăiesc adecvat. Păcatele nu se pot
dezlega nominal, doar ca un act reflex al sacerdoţiului de care
preotul ar putea dispune arbitrar. Preoţii şi episcopii „care nu ard
de râvna pentru Dumnezeu şi nu calcă pe urmele Apostolului” şi
care deşi sunt „ochiul trupului (Bisericii) şi îndrumătorul”
acesteia se dovedesc „nepăsători faţă de sfaturile Evangheliei”, şi
procedează arbitrar în conducerea poporului fiind „îngăduitori
faţă de păcătoşi şi temându-se de limba păcătoşilor pentru a nu
vorbi rău pe socoteala lor şi uitând asprimea proprie (regula)
preoţiei lor”, aceştia înşişi trebuie înlăturaţi şi despărţiţi de
Biserică. Şi aceasta pentru că neimplicarea lor în
responsabilitatea proprie „pregătesc stricarea întregii Biserici”.
Dar prin înlăturarea preoţilor nevrednici Origen nu înţelege
negarea preoţiei ca atare. La fel, prin afirmaţia că anumite păcate
nu pot fi dezlegate, Origen are în vedere nu faptul că acestea n-ar
avea soluţie şi ar fi definitiv fără îndreptare, ci doar că, uneori,
„soluţia chirurgicală” e absolut necesară. „Dacă la o tumoare se
foloseşte ungere cu untdelemn, cataplasme liniştitoare, ungeri
care moaie, şi cu toate acestea tumoarea rezistă medicamentelor,
nu mai rămâne decât soluţia chirurgicală”. Însă ea are în vedere
concluzia Apostolului Pavel: „să daţi pe unul ca acesta satanei
spre pieirea trupului, ca sufletul să mântuiască”, adică mântuirea
păcătosului. Aşadar însăşi dezlegarea păcatelor de moarte, spre
care Origen îndeamnă în Tratatul Despre rugăciune, are în
vedere tocmai dezlegarea şi iertarea şi nicidecum categorisirea
definitivă şi de nedepăşit a unor stări de cădere.
Recapitulând ideile din comentariul la „şi ne iartă...” putem
spune: iertarea este o datorie necondiţionată când e vorba de
greşelile şi păcatele semenului împotriva noastră; iertarea
păcatelor săvârşite faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu, se
obţine prin Taina Pocăinţei şi este un atribut al slujirii preoţeşti;
iertarea păcatelor solicită pocăinţă corespunzătoare; preotul şi
episcopul iartă în Taina Pocăinţei fie dezlegând fie legând, însă
nu arbitrar (în funcţie „de gândurile lor proprii”) ci integrându-se
responsabilităţii preoţeşti prin care exprimă „hotărârile lui
Dumnezeu”.