Botezul copiilor mici - biblic si rațional

(Titlu alternativ: Botezul pruncilor, biblic si rațional)

Samuel Miller, 1834

Cuprins
Prefata autorului
Cuvantul traducatorului
Partea intai: argumente pentru botezul pruncilor
I. Teologia legamantului ca fundament
II. Legatura familiei ca dovada rationala
III. Dumnezeu a hotarat sa includa copiii in Adunare
IV. Adunarea din Vechiul si Noul Testament, aceeasi in esenta
V. Dumnezeu nu si-a retras niciodata hotararea in privinta copiilor
VI. Botezul in locul taierii imprejur, ca pecete exterioara a legamantului
VII. Botezul intregii familii (case) in Noul Testament
VIII. Privilegiile legamantului n-au fost niciodata retrase cu privire la
copii
IX. Alte pasaje biblice decisive pentru botezul pruncilor
X. Marturia istoriei: Tertulian; Origen; Ciprian din Cartagina; Ioan Gura
de Aur; Augustin impotriva lui Pelagius; Valdenzii, sustinatori ai
botezului pruncilor
Partea a doua: obiectii impotriva botezului pruncilor
I. “Nu scrie nicaieri ca trebuie sa botezam pruncii”
II. “Nu este suficienta deductia clara”
III. “Nu gasim exemple clare de botez al pruncilor in Noul Testament”
IV. “Ioan Botezatorul nu a botezat pruncii”. Exemplul botezului
Domnului
V. “Intai credinta, apoi botezul”
VI. “Ce folos poate avea pruncul din botez?”
VII. “Multi din cei botezati in pruncie nu ajung sa primeasca mantuirea”
VIII. “Dovada istorica este insuficienta”
IX. “Copiii nu sunt tratati ca membri deplini ai bisericilor locale”
X. “Au drept la Cina Domnului cei botezati cu apa in pruncie?”
XI. “De ce nu este botezul pruncilor universal in biserica, precum era
circumcizia in Israel?”
Concluzii
I. Respingerea botezului pruncilor este daunatoare
II. Rolul si semnificatia botezului
1
III. Responsabilitatea parintilor (sau tutorilor) pentru copiii botezati in
pruncie
IV. Responsabilitatea fiecarui om botezat in pruncie
V. Responsabilitatea bisericilor locale

2
PREFAȚA AUTORULUI
Conținutul următoarelor discursuri a fost expus în două predici, în biserica
din localitatea Freehold, New Jersey, pe 29 septembrie 1834. Mulți
ascultători și-au exprimat dorința sa vadă acest conținut publicat sub forma
unei cărți; așadar, m-am gândit că este potrivit să revizuiesc conținutul, să-l
fac mai cuprinzător și să îl prezint în forma actuală. Subiectul cărții este unul
care a dat naștere la multe discuții aprinse, și ar putea părea, la prima vedere,
că aceasta ar fi o lucrare scrisă din exces de zel, sau poate chiar cu intenții nu
tocmai bune, care sa tulbure comunitatea creștină cu înca o lucrare scrisă
asupra subiectului botezului copiilor mici. Dar frații noștri baptiști (sau anti-
pedobaptiști, adică aceia care resping botezul copiilor mici) nu par să se
liniștească vreodată cu privire la acest subiect. Și deoarece frământarea lor
constantă asupra acestei controverse pare să fie cauza de care depinde
existența lor ca denominațiune, nu ne putem aștepta ca ei sa se liniștească în
această direcție. Importanța deosebită a subiectului, atat cat pot estima eu, și
speranța că aceasta carte mică va fi folositoare unora care sunt în pericol să
cadă în capcanele greșelii, neavând posibilitatea sa consulte lucrări scrise
mai voluminoase; aceste două motive m-au facut să pregătesc acest material
pentru publicare sub formă de carte.
Scopul meu nu este sa scriu într-un limbaj specific pentru cei învățați, ci să
prezint subiectul pe scurt, pe înțeles, simplu, într-un mod potrivit chiar și
pentru aceia care nu citesc foarte multe cărți. Prin urmare, m-am ferit înadins
să cuprind mult mai multe lucruri care au legatură cu acest subiect și se
regăsesc în scrieri mai voluminoase; și m-am abținut înadins sa pășesc prea
departe în domeniul discuțiilor filologice; ci am menționat doar atât cât a
fost absolut necesar pentru atingerea scopului meu.
Îmi cunosc inima: scopul meu nu este să rănesc sentimentele vreunei ființe
omenești; nici să stârnesc ceartă; ci să ofer un mic ghid, mai potrivit decât
oricare altul de acest gen pe care l-am întâlnit, pentru folosul acelor
credincioși [1] care sunt atacați în continuu, și uneori puși in incurcătură de
catre vecinii lor baptisti cu privire la subiectul botezului copiilor mici.
Binecuvântarea divină să fie peste această carte, acest dar umil!
Samuel Miller -- Iulie 1834, Princeton
[1] În textul original, este folosit termenul prezbiterieni (ramură a Bisericii
Reformate, creștini protestanți care practică botezul copiilor), n. tr.

3
CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI
Această lucrare scrisă cuprinde o cercetare amănunțită cu privire la
temeiurile biblice, raționale și istorice ale doctrinei și practicii botezului
pruncilor, în cadrul creștinismului. Cartea în original cuprinde trei părți și
este intitulată: "Infant Baptism, Scriptural and Reasonable: and Baptism by
Sprinkling or Affusion, the Most Suitable and Edifying Mode". Această
traducere cuprinde primele două părți (prezentate inițial de autor sub forma a
două discursuri). Prima parte prezintă zece argumente detaliate pe baza
cărora este întemeiată doctrina adusă în discuție. În a două parte sunt
analizate unsprezece obiecții pe care le aduc unele grupări creștine împotriva
botezului pruncilor. Cea de-a treia parte, despre modul fizic de administrare
a botezului cu apa, nu este legată în mod direct de scopul traducerii și nu este
inclusa aici.
După cum însuși autorul declară în prefața acestei cărți, scopul principal al
scrierii este să ofere o cercetare amănunțită a temeiurilor botezului pruncilor,
în primul rând pentru credincioșii din bisericile care respectă această
doctrină. Dar așa cum cititorul va observa, autorul are și scopul de a atrage
atenția bisericilor locale, părinților și copiilor deopotrivă asupra
responsabilităților care însoțesc această doctrină și practică.
Veți găsi în repetate rânduri exprimarea "frații noștri baptiști", când se
aduc în atenție susținerile acestora cu privire la subiectul abordat. Este
exprimarea autentică a autorului, iar nu vreo traducere părtinitoare. Voi ruga
însă pe cititorii atenți și serioși, așa cum ar trebui să facă și în studiul Bibliei,
să ia seama la contextul istoric în care autorul a scris această carte. Cu
aproape două secole în urmă, în anul 1834, teologul Samuel Miller face
referire prin comparații la două sisteme care privesc botezul pruncilor.
Primul dintre ele susține această practică, biblică, logică, curățată de toate
superstițiile și adăugirile introduse de-a lungul vremurilor. Celălalt sistem,
care respinge doctrina si practica botezului pruncilor, a fost conturat cu
putere de către anabaptisti, iar mai tarzi de către baptiști. Așadar, când este
folosită exprimarea "frații noștri baptiști", nu se intenționează atacuri
împotriva cultului baptist în sine, ci se pune sub cercetare sistemul teologic
susținut de ei, ținând cont că în vremea și în locul în care autorul a scris
lucrarea aceasta, era deja conturat grupul creștinilor anti-pedobaptiști (care
resping botezul pruncilor), iar baptiștii erau cei mai numeroși din acest grup.
Pe lângă anabaptisti și baptiști, de-a lungul timpului au luat ființă
numeroase mișcări creștine mai recente, astfel încât acum există o varietate
de denominațiuni care resping botezul pruncilor. În România, dintre cei mai
numeroși menționăm penticostalii, adventiștii, creștinii după Evanghelie,
unele mișcări independente sau non-denominaționale etc.
4
 Mișcările creștine care susțin botezul pruncilor, și care erau deja conturate
în vremea lui Samuel Miller, în afară de bisericile tradiționale (cea catolică și
cea ortodox-răsăriteana) cuprind luterani, reformați (inclusiv prezbiterieni),
anglicani, metodiști etc. Multe din acele denominațiuni se găsesc și în
România, alături de alte două mișcări creștine autohtone mai recente,
începând cu anii 1920, “Oastea Domnului” și “creștinii după Scriptură”
(cultul “Biserica Evanghelică Română”).
Această traducere este în primul rând pentru toți aceia care vor să înțeleagă
bine temeiurile botezului pruncilor. Contextul de astăzi este asemănător cu
acela în care a scris autorul. Mulți dintre cei care au fost deja botezați în
pruncia lor, și prin harul lui Dumnezeu au ajuns mai apoi să fie născuți din
nou, sunt atacați de către cei care au alte convingeri cu privire la botezul în
apa.
Alături de temeliile solide ale botezului pruncilor, veți citi în detaliu despre
adevărurile și responsabilitățile care însoțesc această rânduială. În această
privință, așa cum autorul spunea în urmă cu două secole, atât adunările
locale, cât și părinții și copiii au multe lucruri de îmbunătățit în
comportamentul și deciziile lor, în legătură cu angajamentele implicate la
botezul pruncilor.
Fiecare creștin sincer și curios, oricare ar fi convingerile sale cu privire la
botezul pruncilor, este invitat să cerceteze cu atenție și în mod cinstit
aspectele prezentate aici, părăsind prejudecățile măcar pentru moment.
Capitolele cartii trebuie citite in ordine si in intregime, deoarece autorul
urmareste un fir logic si deseori face referire la idei exprimate in paginile de
dinainte. Cred că cititorul va avea numai de câștigat, și (in opinia mea) va
căpăta o înțelegere mai bună cu privire la legămintele prețioase din Vechiul
Testament, amintite deseori în Noul Testament; mai ales cu privire la
legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam, în care "toate familiile
pământului" aveau să fie binecuvântate (Geneza 12:3), legământ care ne
cuprinde și pe noi astăzi, prin harul lui Dumnezeu, prin credință (Galateni
3:8,9,14,29; Romani 4:12,13,16,17,24).
Nicoară D.
septembrie 2014

5
Botezul copiilor mici - biblic si rațional
Partea întâi
Dupa ce a fost botezata, ea si casa ei, ne-a rugat si ne-a zis: "Daca ma
socotiti credincioasa Domnului, intrati si ramaneti in casa mea."
Faptele Apostolilor 16:15
Asa cum un om are atat un trup, cat si un suflet, Dumnezeu a gasit potrivit,
in intelepciunea Lui, sa stabileasca anumite lucruri care sa atinga atat
simțurile, cat și conștiința și inima noastra. Sau, altfel spus, care ar putea,
folosindu-se de simțurile noastre, sa ne atinga sufletul si sa ne aduca
beneficii. Căci daca trupurile noastre în această lume "a păcatului și a morții"
devin deseori surse de răutate și suferinta, totusi prin harul lui Dumnezeu
trupurile noastre sa devina surse pentru cele mai curate bucurii, și mijloace
de crestere în viața crestina.
Dar, chiar daca simțurile noastre exterioare sunt implicate, nu trebuie să li
se acorde autoritate nemarginita. Drept urmare, randuielile exterioare și
ceremoniile din creștinism sunt puține și simple, dar foarte potrivite și
importante. Avem doar două "acte de cult" ("sacramente" - v. nota
explicativă T1), unul simbolic pentru curățirea spirituala, iar celălalt
simbolic pentru hrănirea spirituală, de care avem nevoie, atât pentru a fi
fericiti cat și pentru a ne putea implini indatoririle noastre. Pentru unul dintre
aceste acte de cult există o referință directa în porunca inițială dată de
Învățător catre apostoli: “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile,
botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-i
sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele,
pana la sfarsitul veacului."(Marcu 16:15; Matei 28:19-20). Și, drept urmare,
oriunde a fost primita Evanghelia, vom găsi sfantul botez administrat cu
respect, ca un semn și o pecete de membru în familia lui Hristos. Astfel, in
pasajul din Faptele Apostolilor 16:15, o femeie numită Lidia, o vânzătoare
de purpură, din cetatea Tiatira, a auzit pe Pavel și Sila predicand Evanghelia
în orașul Filipi; și "Domnul i-a deschis inima, ca sa ia aminte la cele ce
spunea Pavel. Dupa ce a fost botezata, ea si casa ei, ne-a rugat si ne-a zis:
'Daca ma socotiti credincioasa Domnului, intrati si ramaneti in casa mea' ".
(Fapte 16:14-15).
Propun, prietenii mei, ca pornind de la aceste cuvinte sa ne apropiem de
subiectul botezului creștin. Sunteti constienti ca acesta este un subiect pe
marginea caruia au existat multe controverse, în mai multe perioade, printre
creștini. Voi incerca asadar, prin harul lui Dumnezeu, cu toată sinceritatea și
nepartinirea, să cercetez ceea ce invata Scripturile cu privire la această
randuiala si care a fost practica ei, in cele mai curate și mai bune perioade

6
ale Adunarii creștine, precum și în vremurile care au urmat. Permiteti-mi sa
va vorbesc cu seriozitate, fiind deopotriva constienti ca noi suntem aceia
care peste putin timp ne vom infatisa "înaintea scaunului de judecată al lui
Hristos".
Există două întrebări cu privire la botez pe care le aduc in atenția voastra:
anume, cine sunt aceia potriviti pentru aceasta randuiala? Și în ce fel ar
trebui să fie administrat botezul?" Asupra primei întrebări ne vom îndrepta
acum atenția noastră, in primele doua discursuri.
Cine sunt aceia considerati potriviti pentru botezul creștin?
Nu putem pune la indoiala că botezul ar trebui să fie administrat tuturor
persoanele adulte care mărturisesc credința în Hristos și ascultarea față de El,
care nu au fost deja botezate inainte (cand erau copii). În acest aspect, toți
aceia care considera botezul ca porunca, inevitabil sunt de acord cu acest
lucru. Dar cunoastem că există un mare și respectabil numar de creștini
printre noi care cred și afirmă cu încredere că botezul ar trebui să se limiteze
doar la adulti. Acestia insista că atunci când creștinii isi aduc copiii și ii
dedica lui Dumnezeu, pentru a primi botezul cu apă în numele Tatălui, al
Fiului și al Sfântului Duh, este afectata în întregime aceasta randuiala
crestina importanta, și se aplică in mod greșit. Noi respectăm sinceritatea și
evlavia multora dintre cei care sustin astfel de opinii; dar suntem perfect
convinși că ei sunt aceia care comit o greseala, si înca una mare și
daunatoare, o eroare care are o influență nefericita asupra celor mai bune
interese ale Adunarii lui Dumnezeu. Nu avem nicio îndoială cu privire la
faptul că Adunarea vizibilă este alcatuita nu numai din aceia care traiesc
viata de credinta crestina in mod personal, ci este alcatuita de asemenea si
din copiii lor; și că noi suntem datori nu doar să-L mărturisim pe Hristos
înaintea oamenilor, ci de asemenea, să-i aducem pe copiii nostri, cu brațele
credinței și dragostei, și să ii prezentam înaintea Domnului, în acea
randuiala, care este atat o pecete a legământului lui Dumnezeu cu poporul
lui, cat și un simbol pentru acele binecuvântări spirituale de care, atat noi cat
și copiii noștri, fiind cu totii pacatosi, avem neaparata nevoie in mod egal.
Pentru a sustine acest punct de vedere cu toată convingerea, motivele
noastre sunt următoarele:
Argumentul I: Teologia legamantului ca fundament
Pentru că în toate legămintele lui Dumnezeu cu poporul Lui, incepand din
cele mai vechi timpuri, și în toate stadiile societății, copiii acelor oameni din
popor au fost inclusi. Acesta a fost cazul în ceea ce privește primul legământ,
făcut cu Adam în Eden: cu acest lucru suntem cu totii de acord, cu siguranță
sunt de acord si toți aceia care au pareri diferite cu privire la botezul copiilor.

7
Și într-adevăr, consecințele încălcării acelui legământ, pentru toti cei care au
urmat dupa Adam, constituie o mărturie trista care i-a afectat pe toti.
Legământul făcut cu Noe, după potop, a fost asemanator in aceste aspecte.
Limbajul folosit acolo a fost: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa
voastră care va veni după voi" (Geneza 9:9). Legământul cu Avraam a fost
la fel de cuprinzător in privinta copiilor. Dumnezeu spune: "Iată legământul
Meu, pe care-l fac cu tine [...] Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi
sămânţa ta după tine, din neam în neam" (Geneza 17:4,7).
Legămintele stabilite in Sinai și Moab, au cuprins in mod clar copiii, și le-
au atașat atat lor cat si parintilor lor, un interes pentru binecuvântările sau
blestemele, promisiunile sau amenințările pe care aceste legăminte le-au
adus. Drept urmare, atunci când Moise era la sfarsitul vietii lui, s-a adresat
poporului astfel: "Astăzi staţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, voi
toţi [...] copiii voştri, nevestele voastre, [...] stai ca să intri în legământ cu
Domnul Dumnezeul tău" (Deuteronom 29:10 -12). Când ajungem la Noul
Testament, găsim aceeași trasatura interesantă nu doar păstrata, ci si mai
izbitor și mai puternic afișată: "făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru
copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr
îi va chema Domnul Dumnezeul nostru." (Faptele Apostolilor 2:39).
Deci a fost prezenta aceasta trasatura în toate legămintele lui Dumnezeu cu
poporul Său, din toate timpurile? Să admitem oare ideea ca nu ar mai fi
valabila aceasta trasatura in legamantul crestin din Noul Testament,
legamant care, deși fiind de aceeasi natura cu legamintele care au fost
inaintea lui, le intrece pe toate în ce priveste privilegiile oferite și în marimea
promisiunilor sale? Nu este cu putinta; ideea aceasta este inacceptabila.
Argumentul II: Legatura familiei ca dovada rationala
Dar, mai mult decat atat, legatura strânsă și trainica dintre părinți și copii,
aduce un argument puternic în favoarea calitatii de membri ai Adunarii
pentru copiii celor credincioși. Vocea naturii se face aici auzita, și pledează
cel mai puternic în favoarea sustinerii noastre. Gândul de a desparti părinții
de descendenții lor, cu privire la pozitia în care a dorit Dumnezeu sa ii aseze,
în intelepciunea lui minunata - acest gand este la fel de respingator atat
pentru simtirile creștine, cat și pentru legile naturii care ne inconjoara. S-ar
putea oare, prietenii mei, ca atunci când tulpina este în Adunare, ramura sa
fie in afara ei? Atunci când părintii sunt în împărăția vizibilă a
Mantuitorului, s-ar putea oare ca urmașii lor, fiind os din oasele lor și carne
din carnea lor, sa nu aiba nici o legătură cu aceasta imparatie?
Aceasta despartire nu exista în nicio altă societate pe care maretul
Conducator moral al lumii a stabilit-o vreodată. Aceasta despartire nu se
gaseste în societatea civilă. Copiii se nasc cetățeni ai statului în care părinții
8
lor locuiau in momentul nașterii lor. În virtutea nașterii lor, ei sunt cetățeni
pe deplin, legati de toate îndatoririle, și beneficiari la toate privilegiile
acestei legături, si le vor exercita cand devin capabili de acest lucru. De
aceste indatoriri, ei nu pot fi scutiti. De aceste privilegii, ei nu pot fi lipsiti,
decat prin savarsirea unei infractiuni. Asadar, de ce oare ar trebui ca acest
principiu, atat de important, să fie ignorat în Adunarea lui Dumnezeu? Cu
siguranță, acest principiu nu este mai lipsit de putere sau mai puțin evident,
în ceea ce priveste harul, decât in ce priveste natura inconjuratoare.
Asemanarile care strabat toate timpurile si lucrarile lui Dumnezeu, sunt
neschimbate și prea evidente ca să poata fi ignorate într-o cercetare precum
este aceasta, pe care o facem aici. Dar ne vom indrepta catre dovezi și
concluzii stabilite chiar si mai clar în Sfânta Scriptură.
Argumentul III: Dumnezeu a hotarat sa includa copiii in Adunare
Calitatea reala si recunoscuta de membri in Adunarea lui Dumnezeu pentru
copiii din perioada Vechiului Testament este un indicator hotarator al voinței
divine cu privire la această chestiune.
Nimeni n-ar putea pune la indoiala ca in perioada Vechiului Testament,
copiii au fost de fapt membri ai Adunarii lui Dumnezeu; și, ca atare, au fost
considerati si ei persoane potrivite pentru o pecete de legământ. Când
Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, și a stabilit legământul Lui cu el, a cuprins
nu numai copiii lui Avraam (sămânța lui) în acest legământ, dar a stabilit de
asemenea o randuiala prin care aceasta legatura a copiilor cu Adunarea
vizibila a lui Dumnezeu sa fie confirmata în mod public și pecetluita, și acest
lucru sa se faca pe cand copiii erau abia la varsta frageda de numai opt zile.
Dacă adulții evrei au fost membri ai Adunarii lui Dumnezeu, în perioada
Vechiului Testament, atunci cu siguranță si copiii lor au fost de asemenea
membri, pentru ca au fost adusi în aceeași legatura a legământului, și au avut
aceeasi pecete a legământului pe trupul lor, precum au avut-o părinții lor
adulți.
Mai mult, acest legământ avea in vedere binecuvantari atat spirituale, cat și
vremelnice (pamantesti). Taierea imprejur este definita în mod clar, de către
apostolul inspirat, ca o “pecete a neprihănirii care se capata prin credința”
(Romani 4:11). Asadar, a fost mult mai mult decat o simpla promisiune cu
privire la intrarea in stapanirea teritoriului Canaanului pentru bunastarea
pamanteasca de acolo, pentru ca taierea imprejur a confirmat și a pecetluit un
legământ în care toate familiile pământului aveau să fie binecuvântate
(Geneza 12:3). Și totuși, aceasta pecete a legământului a fost în mod solemn
stabilita de Dumnezeu pentru a fi administrata - și a fost de fapt administrata
timp de aproape două mii de ani (de la Avraam pana la Hristos), pentru
copiii de vârstă fragedă, ca dovada a legaturii lor cu familia intrata in
9
legamant cu Dumnezeu, și ca dovada a dreptului lor la privilegiile
legământului.
Asadar, aici avem o realitate imposibil de ascuns sau refuzat; ba mai mult,
aici avem o realitate recunoscuta de către toți, o realitate pe care susținătorii
botezului copiilor pot sta ferm, ca pe o stâncă neclintita. Căci, dacă
înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu a văzut candva că este bine si potrivit
ca pruncilor sa li se aplice "o pecete a neprihănirii capatate prin credința",
înainte de a fi acestia capabili să exercite credință, cu siguranță acelasi model
poate fi la fel de bun si potrivit si acum. Botezul, care este, în mod
asemănător, o pecete a neprihănirii prin credința, poate să fie aplicat in mod
corect la o varsta la fel de frageda. Ceea ce a existat candva cu siguranta în
poporul lui Dumnezeu, și nu oricum ci stabilit clar de Dumnezeu, poate sa
existe în continuare, fără a fi acuzata in vreun fel înțelepciunea sau
bunăvoința lui Dumnezeu, Cel care a stabilit acest lucru.
Argumentul IV: Adunarea din Vechiul si Noul Testament, aceeasi
in esenta
Dar, dupa cum este sigur faptul ca pruncii din poporul lui Dumnezeu sunt
recunoscuti de catre toti ca membri ai Adunarii, la fel ca părinții lor, în
perioada Vechiului Testament, este la fel de sigur că Adunarea lui
Dumnezeu este aceeași în esenta cum a fost atunci. Si bineinteles, este la fel
de rational și potrivit ca, prin acelasi principiu, acei copii ai celor credinciosi
ar trebui să fie membri ai Adunarii in aceste vremuri, la fel cum erau
odinioara cei din Adunare in perioada Vechiului Testament.
Sunt conștient de faptul că frații noștri baptiști nu sunt de acord cu această
declarație, și afirmă că Adunarile lui Dumnezeu în perioada Vechiului
Testament și a Noului Testament nu inseamna același lucru, ci ar fi atat de
diferite în esență, incat aceleași principii n-ar putea nicidecum se se aplice la
ambele. Ei susțin că perioada Vechiului Testament a fost un fel de
aranjament politic, avand un caracter mai degrabă național decât spiritual; și
desigur, că atunci când evreii au încetat să mai fie un popor, legământul sub
care fusesera pusi, a fost cu totul dat la o parte, și un legământ cu un caracter
cu totul nou a fost introdus. Dar nimic nu poate fi mai clar decât faptul că
acest punct de vedere este cu totul gresit.
Continuitatea legământului Avraamic, și drept urmare, existenta aceleiasi
Adunari a lui Dumnezeu în două perioade distincte (inainte si dupa Hristos),
se inteleg atât de clar din Scriptură; ele rezultă in mod inevitabil din
principiile biblice radicale cu privire la Adunarea lui Dumnezeu, incat este
de-a dreptul uimitor modul cum un crestin poate pune la indoiala aceste
chestiuni. Tot ce este esențial cu privire la identitatea Adunarii din cele doua
perioade se regăseste in Biblie in mod evident. Acelasi Cap divin, același
10
legământ prețios, același plan spiritual maret, același sânge ispășitor, același
Duh care sfințeste, în care ne bucurăm; viața și gloria Adunarii Noului
Testament, pe care o cunoastem din marturia Scripturii, au fost, de
asemenea, viața și gloria Adunarii lui Dumnezeu înainte de venirea lui
Mesia. Dupa cum suntem siguri de faptul că un om ajuns la maturitate, este
același individ care a fost atunci cat inca era un copil în poala mamei lui, asa
putem fi siguri ca Adunarea, în deplinatatea luminii și privilegiilor ei, după
venirea lui Hristos, este aceeași Adunare care, timp de mai multe secole
înainte, deși cu mai putina lumină și mai putine privilegii, totusi s-a bucurat
de prezența și îndrumarea Conducatorului ei divin în pustie (Faptele
Apostolilor 7:38), dupa cum scrie în mod clar în Noul Testament. Adevărul
este ca apostolul insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola către Galateni,
compară in mod oficial poporul legamantului din perioada Vechiului
Testament cu un moștenitor care nu avea inca varsta suficienta. "Dar, cata
vreme mostenitorul este nevarstnic, eu spun ca nu se deosebeste cu nimic de
un rob, macar ca este stapan pe tot. Ci este sub epitropi si ingrijitori, pana
la vremea randuita de tatal sau. Tot asa si noi, cand eram nevarstnici, eram
sub robia invataturilor incepatoare ale lumii. Dar, cand a venit implinirea
vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege,
ca sa rascumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca sa capatam infierea"
(Galateni 4:1-6).
Asadar, apostolul insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola către Evrei,
referindu-se la copiii lui Israel, spune: "si noua ni s-a adus o veste buna ca si
lor" (Evrei 4:2). Din nou, în espistola catre Corinteni, spune: "toti au mancat
aceeasi mancare duhovniceasca si toti au baut aceeasi bautura
duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o stanca duhovniceasca ce venea dupa
ei; si stanca era Hristos." (1 Corinteni 10:3). Ni se spune ca "Avraam a
saltat de bucurie ca are sa vada ziua Mea [a lui Hristos]: a vazut-o si s-a
bucurat." (Ioan 8:56). Și, despre patriarhi în general, suntem asigurati că ei
au văzut fagaduintele Evangheliei de departe, și le-au acceptat. Adunarea lui
Dumnezeu in perioada Vechiului Testament, asadar, nu a fost doar o
Adunare constituită de Dumnezeu, ci a fost o Adunare a Vestii Bune, o
Adunare a lui Hristos, o Adunare construită pe "aceeasi temelie precum cea
a apostolilor".
Dar ceea ce ne arata faptul ca Adunarea este una si aceeasi în cele două
perioade (Vechiul Testament si Noul Testament), în cel mai clar și evident
mod, este acest pasaj memorabil și decisiv, din capitolul 11 din Epistola
către Romani, în care Adunarea lui Dumnezeu ne este infatisata prin
imaginea unui măslin. Cu un maslin a comparat Domnul Adunarea si prin
proorocul Ieremia. În capitolul 11 al profeției sale, profetul Ieremia, vorbind
poporului despre legământul lui Dumnezeu din acea perioada, spune:
11
"Maslin verde, gras si cu roade frumoase si placute - este numele pe care ti-
l daduse Domnul" (Ieremia 11:16). Dar cu privire la acest măslin, din cauza
păcatului oamenilor care au părăsit pe Domnul, profetul spune: "cu vuietul
unei mari trosnituri il arde cu foc, si ramurile lui sunt sfaramate". Permiteti-
mi să vă cer sa comparati pasajul aceasta cu limbajul apostolului Pavel în
capitolul 11 din Epistola către Romani: "Caci, daca lepadarea lor a adus
impacarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decat viata din morti? Iar
daca cele dintai roade sunt sfinte, si plamadeala este sfanta; si daca
radacina este sfanta, si ramurile sunt sfinte. Iar daca unele din ramuri au
fost taiate, si daca tu, care erai dintr-un maslin salbatic, ai fost altoit in
locul lor si ai fost facut partas radacinii si grasimii maslinului, nu te fali
fata de ramuri. Daca te falesti, sa stii ca nu tu tii radacina, ci radacina te
tine pe tine. Dar vei zice: "Ramurile au fost taiate, ca sa fiu altoit eu."
Adevarat: au fost taiate din pricina necredintei lor, si tu stai in picioare prin
credinta: nu te ingamfa, dar, ci teme-te! Caci daca n-a crutat Dumnezeu
ramurile firesti, nu te va cruta nici pe tine. Uita-te, dar, la bunatatea si
asprimea lui Dumnezeu: asprime fata de cei ce au cazut, si bunatate fata de
tine, daca nu incetezi sa ramai in bunatatea aceasta; altminteri, vei fi taiat
si tu. Si chiar ei, daca nu staruie in necredinta, vor fi altoiti; caci Dumnezeu
poate sa-i altoiasca iarasi. Fiindca, daca tu, care ai fost taiat dintr-un
maslin care din fire era salbatic, ai fost altoit, impotriva firii tale, intr-un
maslin bun, cu cat mai mult vor fi altoiti ei, care sunt ramuri firesti, in
maslinul lor?" (Romani 11:15-24).
Nu ne putem indoi de faptul ca apostolul vorbește aici despre Adunarea din
Vechiul Testament, folosind imaginea unui măslin bun; și este, într-adevăr,
un fapt recunoscut de toti; atat de frații noștri baptiști, cat și de altii. Aici,
apostolul insuflat de Duhul Sfant, spune cu privire la acest măslin, ca
ramurile lui firesti (normale), care sunt evreii, au fost tăiate din pricina
necredinței. Dar care a fost consecința acestei taieri? A fost copacul distrus?
Nicidecum! Apostolul ne învață exact opusul. Este evident, din limbajul lui,
că rădăcina și trunchiul au rămas in continuare; și Neamurile, ramurile unui
măslin "sălbatic din fire", au fost altoite în măslinul bun, deci in același pom
din care ramurile dintai fusesera rupte. Poate fi ceva mai clar care sa descrie
faptul ca Adunarea este una si aceeasi in perioada Vechiului Testament si in
cea a Noului Testament?
Dar aceasta nu este totul. Apostolul ne spune ca evreii urmeaza să fie adusi
înapoi de la razvratirea și rătăcirile lor, ca să fie integrati în Adunarea
creștină. Și in ce mod este descrisă această restaurare? Altoirea lor din nou,
în măslinul lor! Cu alte cuvinte, maslinul în care creștinii dintre Neamuri au
fost altoiti dupa venirea lui Hristos, a fost acelasi măslin vechi, din care
oamenii vechiului legământ cu Dumnezeu erau ramurile firesti; și cu
12
siguranta, atunci când evreii vor fi adusi inapoi, impreuna cu cei dintre
Neamuri, în Adunarea creștină, apostolul ne spune în mod clar ei vor fi
altoiti din nou "în măslinul lor". Cu siguranță, în cazul în care Adunarea lui
Dumnezeu din Vechiul Testament și cea din Noul Testament ar fi fost cu
totul deosebite, trupuri separate, iar nu o singura Adunare in aspectele ei
esențiale, atunci ar fi un o exprimare nepotrivita sa ii reprezente pe evrei,
când sunt convertiti la creștinism, ca si cum ar fi altoiti din nou în măslinul
lor.
Argumentul V: Dumnezeu nu si-a retras niciodata hotararea in
privinta copiilor
După ce am văzut că în perioada Vechiului Testament, copiii au fost
membri ai Adunarii inca din pruncia lor; și dupa ce am văzut, asadar, că
Adunarea din Vechiul Testament si cea din Noul Testament este una si
aceeasi, acum suntem evident pregătiți să trecem la urmatorul pas: sa tragem
concluzia că, daca pruncii au fost candva membri ai Adunarii in perioada
Vechiului Testament, iar Adunarea rămâne aceeași in esenta, atunci, fără
îndoială, copiii sunt încă membri, daca nu se gaseste vreo porunca divina
care sa-i excluda din Adunare. Deoarece a existat o hotarare divina directa
care i-a adus în cadrul legamantului, și le-a oferit un loc în Adunare, atunci,
evident, ca sa fie anulate vechile lor privilegii și sa-i scoata din familia
legământului, ar trebui sa existe o hotarare divina la fel directa. Iar daca nu
putem gasi o asemenea hotarare directa, atunci inseamna ca ei sunt încă
membri în Adunare. Dar va intreb: se poate gasi o astfel de hotarare pentru
anulare și excludere? Nu se poate. Acest lucru nu a fost niciodată posibil, și
nici nu va fi vreodata.
Includerea copiilor în Adunare, prin hotarare divină, este un fapt de
necontestat. Faptul ca Adunarea este una si aceeasi in cele doua perioade,
nici acest lucru nu se poate contesta in mod cinstit. Continuitatea
legământului Avraamic, în care nu doar descendenții direcți din Avraam, ci
"toate familiile pământului" aveau să fie binecuvântate, si acesta este un fapt
de necontestat (Geneza 18:18, 22:18, 26:4). Și nu vom găsi nici un indiciu în
Noul Testament pentru a retrage privilegiile importante acordate copiilor de
credincioși. Este suficient sa recunoastem faptul că privilegiile acestea nu au
fost niciodata retrase în mod oficial, si drept urmare ele raman in vigoare,
desigur. Cei care sustin botezul copiilor nu sunt nevoiti să gaseasca in Noul
Testament vreo porunca speciala in favoarea calitatii de membri ai Adunarii
pentru copiii de credincioși. Porunca a fost data in cel mai direct si oficial
mod, cu două mii de ani înainte de perioada Noului Testament (in vremea lui
Avraam); și, deoarece nu a fost niciodata anulata, atunci rămâne ferm în
vigoare, indiscutabil.
13
 Este trist faptul că frații noștri baptiști nu vor sa inteleaga si sa recunoasca
dimensiunile si importanta acestui adevar cu privire la Adunare. In Vechiul
Testament, existau copii mici in varsta de numai opt zile, recunoscuti ca
membri ai unei societăți in legământ cu Dumnezeu, inchinata lui Dumnezeu
atat pentru beneficiile spirituale, cat și pentru beneficiile vremelnice,
pamantesti; o Adunare pecetluita cu o pecete a legământului, prin care au
fost legati în mod oficial si copiii, ca sămânța a celor credincioși, pentru a fi
în întregime și pentru totdeauna ai Domnului. Poate fi batjocorita calitatea de
membru in Adunare pentru un copil (asa cum se intampla deseori astazi),
fără a ridica mana împotriva Aceluia care a fost alaturi de "Adunarea
israelitilor din pustiu" (Fapte 7:38), ale Cărui căi sunt înțelepte și drepte?
Argumentul VI: Botezul in locul taierii imprejur, ca pecete
exterioara a legamantului
Urmatorul pas este sa aratam că botezul a venit sa inlocuiasca taierea
imprejur, și prin urmare, că botezul este drept și corect aplicat si pentru
acelasi persoane, cum era taierea imprejur. Când spunem acest lucru, ne
referim nu doar la faptul ca taierea imprejur (circumcizia) este lăsata la o
parte în Adunarea din vremea Noului Testament, si că botezul a fost
introdus, ci si la faptul că botezul ocupă exact același loc, ca randuiala de
inițiere hotarata de Dumnezeu în Adunare; precum și că are aceeasi
semnificatie, ca simbol moral.
Semnificația și aspectul taierii imprejur au fost in primul rand spirituale.
Taierea imprejur a fost o pecete de legământ care n-a avut in vedere doar
stapanirea Canaanului și promisiunile vremelnice, pamantesti care erau
legate de sederea poporului Israel în țara aceea; ci una care avea in vedere in
primul rand binecuvântări mai mari și mai importante, chiar acelea care sunt
aduse prin Mesia, în care "toate familiile pământului" aveau sa fie
binecuvântate. Așa este și cu botezul. În timp ce atesta o legatura exterioara
și pecetluieste privilegii exterioare, botezul este asa cum a fost taierea
imprejur, o "pecete a neprihănirii care se capata prin credința" (Romani
4:11), și face trimitere in primul rand la foloasele lucrarii si domniei lui
Mesia. Taierea imprejur era un semn vizibil de membru în familia lui
Dumnezeu, un semn vizibil al legaturii prin legământ cu Acesta. Asa este si
botezul. Taierea imprejur a fost randuiala aceea care a marcat, sau a
confirmat in mod public, intrarea în familia vizibila a lui Dumnezeu. Asa
face si botezul. Taierea imprejur a fost o pecete de curățare și de puritate
morală. Asa este si botezul. Acesta face referire la iertarea păcatelor prin
sângele lui Hristos, și nasterea din nou prin Duhul Său; și ne învață că noi
suntem din fire vinovați și pacatosi, ca avem nevoie de iertarea și harul
sfințitor al lui Dumnezeu, aduse printr-un Răscumpărător răstignit. Cu
14
siguranță, aici se afla cea mai buna temelie pentru a afirma că botezul a venit
in locul taierii imprejur. Taierea imprejur, asa cum suntem toti de acord, a
fost suspendată; și acum botezul ocupă același loc, înseamnă același lucru,
pecetluieste același legământ, și reprezinta o promisiune pentru aceleași
binecuvântări spirituale.
Asadar, cine oare s-ar putea indoi de faptul ca este potrivit sa se aplice
botezul si in cazul pruncilor?
Cu toate acestea, deși botezul inlocuieste taierea imprejur, există aspecte în
care cele doua diferă. Dar botezul este diferit tocmai in acele aspecte in care
perioada Noului Testament diferă de cea a Vechiului Testament, adica prin
caracterul mai extins și mai puțin ceremonial. Botezul nu se limiteaza la a
opta zi, ci poate fi administrat în orice moment și loc. Nu se limitează doar la
partea barbateasca (asa cum era taierea imprejur), ci asemeni perioadei
crestine (cand harul este extins), botezul marchează un privilegiu extins, și
este administrat într-un mod care ne amintește că "nu mai este nici iudeu,
nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod, nu mai este nici parte
bărbateasca, nici parte femeiasca" în perioada creștină (nu se mai face
deosebire pe aceste criterii); că toți suntem una în Hristos Isus.
Argumentul VII: Botezul intregii familii (case) in Noul Testament
De asemenea, faptul că în perioada apostolilor găsim in mod repetat
principiul botezului casei (familiei) constituie un argument puternic în
favoarea botezului pruncilor.
Persoane care au facut cercetari si au ajuns sa cunoasca bine obiceiurile
antice ale evreilor, afirma că în perioada Vechiului Testament, exista
obiceiul ca atunci când veneau prozeliți la iudaism dintre popoarele din jur,
toți copiii familiei lor erau indiscutabil recunoscuti ca si membri în Adunare,
impreuna cu părinții lor; și pe baza credinței părinților lor, toți cei de parte
barbateasca, copii și adulți, erau tăiați împrejur; iar toată familia, atat bărbați
cat și femei, erau botezati in apa si astfel inclusi in comunitatea poporului
aflat in legamant cu Dumnezeu [1]. In mod asemanator, cand cercetam
istoria Noului Testament, aflăm că apostolii (care erau cu toții evrei, cu
siguranta de mult timp obișnuiți cu această practică) au adoptat in lucrarea
lor același principiu de a primi și a boteza familiile pe baza credinței
părinților, un principiu pe baza caruia au acționat intr-un mod clar si izbitor.
Când "Domnul i-a deschis inima, ca sa ia aminte la cele ce spunea Pavel",
ni se spune că Lidia "a fost botezata, ea si casa ei" (Faptele Apostolilor
16:14-15). Când temnicerul din Filipi a crezut, au fost botezati "el și toți ai
lui, îndată" (Faptele Apostolilor 16:33). Astfel, de asemenea, am citit si
despre "casa lui Stefana" ca a fost botezata in intregime (1 Corinteni 1:16).
Acum, desi nu suntem siguri că au existat copii mici în oricare dintre aceste
15
familii, este totusi foarte probabil sa fi existat. În orice caz, principiul
important al botezului familiei, prin primirea tuturor membrilor tineri ai
acestor familii pe baza credintei capului familiei, acest principiu este stabilit
in mod clar și definitiv. Principiul ofera o temelie pe care aceia care sustin
botezul copiilor pot sta cu încredere neclintita.
Acum dati-mi voie să întreb, cunoasteti vreun caz de botez al intregii
familii, care sa se fi intamplat in lucrarea vreunui pastor baptist? S-a
intamplat oare, in lucrarea unui pastor baptist, ca atunci cand părinții unei
familii numeroase au fost convertiti la crestinism, sa fi fost botezați "ei și toti
ai lor îndată"? Putem afirma cu incredere că nu cunoastem astfel de caz. De
ce? Evident, pentru că frații noștri baptiști nu acționează in aceasta privinta
dupa principiile stabilite în Noul Testament, principii dupa care au actionat
primii creștini (apostolii).
Argumentul VIII: Privilegiile legamantului n-au fost niciodata
retrase cu privire la copii
Un alt lucru are foarte mare importanta aici. Nu ne putem imagina că
privilegiile și semnul calitatii de membru al Adunarii pentru copil (lucruri pe
care primii creștini, evrei fiind, le cunosteau de multa vreme si erau obisnuiti
cu ele) ar fi putut sa fie retrase brusc, fără sa raneasca inimile părinților și
fara sa produca în sufletul lor sentimente de revoltă și nemultumire
împotriva noului aranjament al lui Dumnezeu. Dar nu găsim nicio referinta
de acest fel înregistrata în istoria perioadei apostolice. Toată această tăcere
nu prezintă nici un fel de dificultate pentru principiile noastre despre botezul
copiilor. Vechiul principiu prin care copiii erau membri ai Adunarii,
principiu foarte vechi și foarte drag părintilor, a continuat la fel ca înainte.
Fiind bine înțeles faptul ca Adunarea este una si aceeasi in esenta, in cele
doua perioade, primii creștini nu aveau nevoie de vreo porunca noua,
specifica pentru a include copiii în familia legământului. Deoarece
privilegiul acesta nu a fost niciodata anulat, atunci cu siguranta a continuat
sa existe. O noua porunca oficiala în favoarea acestui privilegiu ar fi fost
intru totul de prisos si nici nu i s-ar fi gasit locul; mai ales fiindca s-a inteles
in mod clar, din aspectele perioadei harului, ca în loc de a se retrage sau
micsora privilegiile, ele au fost mai degrabă înmulțite și largite.
Dar frații noștri baptiști sunt nevoiti sa presupuna că primii creștini, care
erau evrei și fusesera candva obisnuiti sa isi considere copiii lor iubiti ca
fiind partasi impreuna cu ei înșiși la privilegiile și promisiunile aduse de
legământul cu Dumnezeu, aceia au ajuns brusc la intelegerea ca, atunci când
Adunarea Noului Testament a fost stabilita, privilegiile și promisiunile
legământului nu au mai fost valabile si pentru copiii lor; că acesti copii
aveau, de acum înainte, să inceteze sa mai fie in legatura cu Adunarea lui
16
Dumnezeu, asemeni copiilor din celelalte Neamuri vecine; și toate acestea,
intr-o perioada a harului care se deosebeste în multe aspecte, printr-o lumină
mai mare și privilegii mai cuprinzatoare. Deci, frații noștri baptiști sunt
nevoiti sa presupuna că primii creștini, in momentul stabilirii Adunarii din
Noul Testament, s-au confruntat cu un anunț de acest gen, și mai mult decat
atat, l-au acceptat fără vreun simtamant de surprindere sau vreun cuvant de
nemultumire! Ba mai mult, ei presupun că această schimbare a intervenit cu
atat de mic efect asupra lor, incat niciodată nu se menționează aceasta si nu
se face vreo aluzie în nicio epistola. Dar putem oare considera aceasta
presupunere ca fiind adevarata, macar pentru o clipă? Este imposibil.
Asadar, putem trage concluzia că tăcerea vizibila a Noului Testament cu
privire la vreo retragere a vechilor privilegii pentru copii, sau cu privire la
vreo nemultumire a parintilor legata de anularea acelor privilegii, nu poate sa
justifice vreo concluzie nefavorabilă asupra calitatii de membri in Adunare
pentru copii. Drept urmare, ne ofera o temelie puternica sa sustinem exact
opusul.
Argumentul IX: Alte pasaje biblice decisive pentru botezul
pruncilor
Cu toate că Noul Testament nu conține texte specifice care sa declare că
pruncii credinciosilor sunt membri ai Adunarii în virtutea nașterii lor, totusi
contine multe pasaje care nu pot fi explicate în mod rational decat în armonie
cu această doctrină. Următoarele pasaje sunt astfel de exemple.
Profetul Isaia, deși nu a fost un scriitor al Noului Testament, a scris în cel
mai interesant mod despre timpurile Noului Testament. A scris despre slava
din ziua de pe urmă, despre acea zi atunci când "lupul si mielul vor paste
impreuna, leul va manca paie ca boul", atunci când nu va mai fi nimic care
sa raneasca sau sa distruga, pe intregul munte sfânt al lui Dumnezeu. Despre
acea zi, profetul insuflat de Duhul Sfant declară: "Iată, Eu fac ceruri noi și
un pământ nou, asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile
trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte... caci zilele poporului Meu vor
fi ca zilele copacilor, si alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor. Nu
vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor
alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu
ei." (Isaia 65:25, 11:9, 65:17,22,23).
Cuvintele Domnului nostru privitoare la copii sunt in armonie doar cu
doctrina pe care doresc sa o clarific acum. "Atunci I-au adus niste copilasi,
ca sa-Si puna mainile peste ei si sa Se roage pentru ei. Dar ucenicii ii
certau. Si Isus le-a zis: 'Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci
Imparatia cerurilor este a celor ca ei.' Dupa ce Si-a pus mainile peste ei, a
plecat de acolo." (Matei 19:13-15). Cercetand limbajul folosit de mai mulți
17
evangheliști cu privire la acest eveniment, intelegem in mod evident că acei
copii despre care este vorba aici sunt copii mici, pe care Mântuitorul i-ar
putea "lua în brațe". Limbajul folosit de Domnul nostru cu privire la ei este
unul minunat. "Impărăția cerurilor este a celor ca ei". Adica, a lor este
Impărăția cerurilor, sau lor le aparține Impărăția cerurilor. Este exact aceeasi
forma de exprimare, in original, pe care Domnul nostru o folosește la
începutul predicii sale de pe munte, când El spune: "Ferice de cei săraci în
duh, căci a lor este Impărăția cerului"; "Ferice de cei prigoniti din pricina
neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor" (Matei 5:3,10).
Această formă de exprimare, desigur, se opune intelesului pe care unii l-au
atribuit pasajului, in incercarea de a-i ocoli puterea: că s-ar intelege că
Impărăția cerurilor este formata din aceia care ar semana in ceea ce priveste
duhul, cu acei copii mici. Dar, prin urmare, s-ar putea spune la fel de bine, că
in Impărăția cerurilor nu intra cei care sunt "săraci in duh", ci doar cei care
se aseamana cu ei; sau că nu intra cei care sunt "prigoniți pentru
neprihanire", dar numai aceia care manifesta un comportament asemanator.
Limbajul Domnului nostru a aratat, fără îndoială, că împărăția cerurilor era
într-adevăr a lor, a acelora despre care Domnul a vorbit, ca Imparatia le
aparținea lor; că ei sunt moștenitorii ei, tot la fel cum sunt si cei "săraci in
duh" și cei "prigoniți pentru neprihanire".
Dar ce trebuie sa înțelegem noi prin expresia "Împărăția cerurilor", așa cum
este folosita în acest pasaj? In mod evident, prin aceasta noi trebuie să
înțelegem Adunarea vizibilă, sau Impărăția vizibilă a lui Hristos, ca fiind
deosebita de lume. Oricine ar cerceta fara partinire pe cei patru evangheliști,
ar găsi acest inteles pentru aceasta formulare. Iar dacă acesta este intelesul,
atunci Mântuitorul nostru afirmă, în termenii cei mai directi, realitatea și
porunca divina pentru calitatea de membri ai Adunarii pentru copii. Dar,
chiar dacă intelesul expresiei ar fi Impărăția slavei viitoare, argumentul
nostru nu este mai slab, ci mai degrabă intarit. Pentru ca daca Impărăția
slavei viitoare este a copiilor de credincioși, cu mult mai mult au ei un drept
la privilegiile Adunarii de pe pământ.
Un alt pasaj din Scriptură vorbește cu tărie prin aceeasi exprimare. Mă refer
la declarația pe care o găsim în predica apostolului Petru, în ziua de Rusalii.
Atunci când un mare număr de ascultători, în acea zi solemnă, "au ramas
strapunsi in inima si au zis lui Petru si celorlalti apostoli: 'Fratilor, ce sa
facem?'", răspunsul lucratorului lui Hristos, insuflat de Duhul Sfant, a fost:
"Pocaiti-va si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus Hristos, spre
iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. Caci
fagaduinta aceasta este pentru voi, pentru copiii vostri si pentru toti cei ce
sunt departe acum, in oricat de mare numar ii va chema Domnul Dumnezeul

18
nostru." (Fapte 2:37-38). Apostolul vorbește aici in mod clar despre
fagaduinta facuta de Dumnezeu pentru poporul legamantului; este vorba
despre acea fagaduinta în care El se declara Dumnezeul lor și ii numeste
"familia legamantului Sau". El a facut acea fagaduinta pentru cei carora le-a
vorbit, inclusiv pentru copiii lor, și, bineinteles, a dat acelor copii dreptul
prin legământ la privilegiile acelei familii. Deci dacă au si copiii un loc prin
legământ in familie, nu avem nevoie de vreun alt argument oficial pentru a
demonstra că au dreptul si la semnul exterior si pecetea acelei familii.
Voi mai aduce inca un pasaj din Scriptură, în sprijinul doctrinei pe care o
susținem. Mă refer la acea remarcabila declarație concludentă a apostolului
Pavel, în ceea ce privește copiii, care se găsește în 1 Corinteni capitolul 7, ca
răspuns la o intrebare adresată lui de către membrii din acea adunare locala,
cu privire la legea creștină in privinta căsătoriei: "barbatul necredincios este
sfintit prin nevasta credincioasa, si nevasta necredincioasa este sfintita prin
fratele; altminteri, copiii vostri ar fi necurati, pe cand acum sunt sfinti." (1
Corinteni 7:14).
Marea întrebare în legătură cu acest pasaj este: în ce sens un părinte
credincios "sfințeste" pe celalalt care este necredincios, astfel încât copiii lor
sunt "sfinti"? Cu siguranță, nu poate însemna că fiecare persoana, soț sau
soție evlavioasa, care este casatorita cu un partener necredincios, este
întotdeauna mijlocul prin care se ofera partenerului puritate duhovniceasca
adevărată, adica nasterea din nou și sfințirea inimii; nici nu poate insemna că
fiecare copil născut din părinți dintre care doar unul este credincios, este in
mod sigur tinta sfințirii Evangheliei, a sfințirii launtrice. Niciunul care citește
si intelege Biblia, sau care are ochi să vadă ce se petrece zilnic în jurul lui,
nu ar putea sa acorde vreun astfel de inteles pasajului. Nici nu putem trage
concluzia, asa cum unii si-au inchipuit in mod ciudat, că în cazul în care doar
unul dintre părinți este credincios, copiii sunt recunoscuti ca legitmi: ca
adica, acei copii nu mai sunt "copii din curvie", ci sunt recunoscuti ca fiind
născuti din căsătorie legală! Cuvântul "sfânt" nu se aplica nicaieri în
Scriptură cu privire la acest aspect. Adepții acestei interpretari pot fi
confruntati cu provocarea sa aduca un singur exemplu de pasaj din Scriptura
cu un astfel de inteles clar al termenului "sfant". Iar în ceea ce privește
presupunerea ca evlavia unui partener este necesară pentru a face un
legământ de căsătorie valabil, nimic nu poate fi mai absurd! Au fost toate
căsătoriile păgânilor in afara legii, în zilele lui Pavel? Contractele
matrimoniale care au loc în fiecare zi, in vremurile noastre, în cazul în care
niciunul dintre parteneri nu este evlavios, sunt toate aceste contracte
nelegitime și invalide? Cu siguranță aceasta interpretare este o cale de
scapare absurda pentru a putea fi folosita ca argument.

19
 Termenii "sfânt" și "necurat", dupa cum bine cunoastem din Scriptură, au
nu numai un inteles duhovnicesc, dar si unul colectiv, de Adunare, în
Cuvântul lui Dumnezeu. Desi în unele cazuri se refera la ceea ce este in
acord cu chipul divin in aspect duhovnicesc si launtric, totusi în alte cazuri
acesti termeni fac referire destul de clar la ceva care este "pus deoparte
pentru un scop sfânt sau sacru", adica pentru un scop sfânt, despartit de ceea
ce este destinat unor scopuri obisnuite. Astfel, în perioada Vechiului
Testament, despre oamenii lui Dumnezeu, se spune că sunt un "popor sfânt"
și ca trebuie să fie pusi deoparte dintre popoare, pentru a fi ai Domnului
(Levitic 20:26); nu pentru că erau toți, nici macar majoritatea lor, într-adevăr
dedicati în inimile lor pentru Dumnezeu, ci pentru că erau toți ai poporului
aflat in legământ; toți au aparținut acestui trup extern pe care Domnul l-a
chemat din lume, și l-a facut detinator al Adevărului Său, ca sa pastreze
slava Lui. Cu aceste două intelesuri, termenii de "sfinți" și "necurati" sunt
utilizati în ambele Testamente, de foarte multe ori. Și intelesul acestor
termeni în orice caz particular, trebuie să fie dedus din contextul pasajului.
În pasajul de fata, rationamentul apostolului Pavel impune aceste intelesuri
in mod clar.
Se pare că printre cei din Corint, carora apostolul le-a scris, au existat multe
cazuri de creștini uniti prin căsătorie cu păgâni; cel credincios, probabil, a
fost convertit la crestinism la ceva timp după ce s-a căsătorit; sau a fost atât
de neînțelept incat, după convertirea la crestinism, în mod voit, a facut
aceasta legatura inegală și nefericita de casatorie cu un partener
necredincios. Apostolul spune, sub calauzirea Duhului Sfânt, că în toate
aceste cazuri, daca cel necredincios este dispus să trăiască in continuare cu
cel credincios, ei ar trebui să continue să trăiască împreună, că legătura lor
este sfințită prin caracterul celui credincios in asa fel incat acei copii ai lor
sunt "sfinti", adica în legământ cu Dumnezeu; ei sunt membri ai acelei
Adunari cu care părintele credincios este unit în virtutea marturiei sale; într-
un cuvânt, că cel necredincios este pana in acest aspect, într-un astfel de
sens, consacrat de cel credincios, că toti copiii lor vor fi recunoscuti ca
apartinand familiei sfinte cu care cel credincios este in legatura, și deci copiii
sunt considerati ca membri ai Adunarii lui Dumnezeu, tratati ca atare.[2]
"Fiind astfel explicat", spune un scriitor priceput, "pasajul stabilește
calitatea de membri ai Adunarii pentru copii, sub o altă formă. Fiindca
pasajul deja presupune ca fiind valabil principiul prin care, atunci când ambii
părinți sunt credincioși, copiii lor fac parte din Adunarea lui Dumnezeu.
Întreaga dificultate a corintenilor pe care au prezentat-o inaintea lui Pavel
reiese din acest principiu. Dacă apostolul ar fi spus, sau daca ei ar fi înțeles,
că niciun copil, fie din parinti credinciosi sau necredinciosi, nu trebuie sa fie
socotiti ca membri ai Adunarii, problema corintenilor nu ar mai fi existat.
20
Căci dacă credința ambilor părinți nu ar fi putut sa confere copilului
privilegiul de membru, cu siguranță nu s-ar fi putut realiza acest lucru doar
prin credința numai a unuia dintre ei. Deci contrariul era deja recunoscut
printre corinteni. Ar fi fost neintelept din partea corintenilor să-l deranjeze
pe apostol cu intrebari care veneau insotite de răspunsuri proprii. Dar avand
in vedere presupunerea că daca ambii părinți erau membri atunci si copiii lor
erau, de asemenea, membri ai Adunarii, atunci dificultatea corintenilor este
foarte normala și serioasa. Un crestin din Corint ar putea exclama: "Ii văd pe
copiii vecinilor mei creștini, tratati ca membri ai Adunarii lui Dumnezeu; și
văd copiii altor oameni necredincioși, ramasi in afara Adunarii, impreuna cu
parintii lor. Eu cred în Hristos; dar soțul meu, sau soția mea, nu crede. Cum
ramane cu acesti copii ai mei? Sunt primiti in Adunare impreuna cu mine?
Sau sunt respinsi impreuna cu partenerul meu?"
Apostolul raspunde: "Să nu vi se tulbure inima, Dumnezeu ii considera ca
si copii ai parintelui credincios. Este suficient că ei sunt copiii tai.
Necredinta partenerului tau nu va zădărnici legatura lor cu legământul cu
Dumnezeu. Ei sunt sfinți, pentru ca tu esti sfant."
"Această decizie a clarificat problema. Și ne aduce la cunostinta că unul
dintre motive (sau chiar motivul principal - îndoiala) pentru intrebarea dacă
o persoană căsătorită ar trebui să continue, după convertirea la crestinism, în
legatura conjugală cu partener necredincios, a apărut din teama ca nu cumva
o astfel de continuare sa excluda copiii sai din Adunarea lui Dumnezeu. În
caz contrar, este greu de înțeles de ce apostolul ar trebui să ii descurajeze in
privinta divortului, printr-un astfel de argument. Și este intru totul de
neinteles cum o astfel de îndoială ar fi intrat în mintea lor, daca nu i-ar fi
socotit deja drept membri ai Adunarii pe copiii născuți din ambii părinți
credincioși. Aceasta concluzie a fost de necontestat, și a fost privita ca un
privilegiu atât de mare, incat teama de a-l pierde a determinat părintele
credincios sa se intrebe daca mai degrabă sa rupa legătura de căsătorie, prin
departarea de un soț sau o soție necredincioasă, decat sa piarda privilegiul
important pentru copiii sai. Astfel, originea aceastei probleme, pe de o parte,
și solutia pentru rezolvarea ei, pe de altă parte, sunt in armonie totala cu
doctrina noastră, ca Dumnezeu Insuși a stabilit ca acei copii ai celor
credincioși se nasc membri ai Adunarii Sale". [3]
Argumentul X: Marturia istoriei: Tertulian; Origen; Ciprian din
Cartagina; Ioan Gura de Aur; Augustin impotriva lui
Pelagius; Valdenzii, sustinatori ai botezului pruncilor
Istoria Adunarii creștine ofera un argument de o forță irezistibilă inca din
perioada apostolică, în favoarea instituirii divine a botezului pruncilor.

21
 Va pot asigura, prietenii mei, cu cea mai mare caldura și convingere, după o
cercetare foarte amanuntita pe această temă, ca pentru mai mult de 1500 ani
de la nașterea lui Hristos, nu a existat nici macar o comunitate de creștini in
care botezul copiilor sa fie respins pe vreunul din motivele care ii
caracterizeaza acum pe frații noștri baptisti. Este un lucru de necontestat că
cei cunoscuti în istoria Adunarii sub numele de anabaptiști, care au aparut în
Germania în jurul anului 1522, au constituit prima comunitate de oameni din
întreaga lume creștină care sa respinga botezul copiilor pe considerentele
adoptate în prezent de către grupul crestinilor anti-pedobaptisti (adica aceia
care resping botezul copiilor). Sunt conștient ca unii dintre cei mai
înflacarați prieteni ai doctrinei baptiste considera ca aceasta afirmatie ar fi
fara dovezi; dar, dupa cum vom vedea in continuare, ea este adevarata. O
scurta prezentare a unor lucruri din istorie ne va permite sa gasim dovezi
concludente.
Tertulian, la aproape 200 ani dupa nașterea lui Hristos, este primul om
despre care citim în istoria Adunarii, care sa vorbeasca împotriva botezului
pruncilor; El recunoaște existența și raspandirea acestei practici si
recomandă în mod foarte clar ca pruncii să fie botezati, în cazul în care este
foarte probabil ca acestia sa nu depaseasca varsta copilariei. El insa
recomandă ca, daca pare probabil ca ei sa treaca cu bine de aceasta varsta,
botezul sa fie amanat până dupa perioada tineretii. Dar care a fost motivul
pentru aceasta recomandare a lui Tertulian? Cand privim la motivul acesta,
vedem că nu aduce niciun sprijin in favoarea argumentului pentru care este
uneori invocat de unii oameni.
Tertulian si-a insusit ideea superstițioasa că botezul ar fi însoțit de iertarea
tuturor păcatelor din trecut; și credea că păcatele comise după momentul
botezului ar fi deosebit de periculoase. Prin urmare, el recomandă ca nu doar
copiii mici, ci si tinerii (bărbați și femei, chiar și tineri văduve și văduvi) ar
trebui să amâne botezul lor până la varsta cand poftele tineretii ar fi trecut
deja. Pe scurt, el a recomandat ca în toate cazurile în care moartea nu ar fi
fost probabil să intervină, botezul sa fie amânat, până cand persoanele ar fi
ajuns la o anumita perioadă in viață, când nu ar mai fi fost în pericol sa fie
duși în rătăcire de poftele tinereții. Și astfel, pentru mai mult de un secol
după perioada lui Tertulian, găsim in istorie ca unii dintre cei mai renumiti
convertiți la credința creștină au amânat botezul până la sfârșitul vieții.
Constantin cel Mare, ni se spune, deși mărturisind ca e creștin cu mai mulți
ani înainte, nu a fost botezat decat după începutul ultimei sale boli. Același
lucru este înregistrat despre o serie de alti convertiți la creștinism, in acea
perioada si chiar si dupa aceea. Dar, cu siguranță, astfel de recomandari și
fapte nu aduc nimic în favoarea parerii fraților noștri baptiști. Într-adevăr,

22
privit in ansamblu, suportul lor istoric este cu totul în favoarea doctrinei
noastre.
Următorii despre care citim in istorie ca au adus din nou sub semnul
intrebarii caracterul potrivit al botezului pruncilor, au constituit o parte mica
dintr-o comunitate de persoane în Franța, la aproape 1200 ani după Hristos;
ei au fost adeptii unui anumit lider Petru din Bruis, și au format o parte
neglijabilă dintre aceia cunoscuti în istoria Adunarii sub numele de valdenzi.
Acea mica grupare din cadrul valdenzilor a susținut că nu ar trebui copiii să
fie botezați, pentru că ei sunt incapabili de mântuire. Ei sustineau că nimeni
nu poate fi salvat, decat aceia care lucreaza pentru a-si castiga propria
mântuire, printr-o cale lunga de lepădare de sine și de fapte bune. Și
deoarece copiii ar fi fost incapabili sa duca pana la capat mantuirea lor
(Filipeni 2:12), adeptii lui Petru din Bruis au sustinut ca este absurd sa le
acorde copiilor asemenea pecete sacramentala (botezul). Dar cu siguranță
frații noștri baptiști nu doresc să ii considere pe acestia ca fiind inaintasi ai
lor, nici nu doresc sa adopte sustinerile nebiblice ale acelor persoane.
Nu mai vedem in istorie vreo alta societate sau grup organizat de crestini
care sa respinga botezul copiilor, până în secolul al XVI-lea, când au apărut
anabaptistii, dupa cum am menționat mai devreme, în Germania; și pentru
prima dată, ei au alcatuit doctrina fraților noștri baptisti. În măsura în care
am putut cerceta, anabaptistii nu pot fi gasiti nicaieri în întreaga lume
creștină, înainte de acel secol.
Dar noi avem ceva mai mult decât aceasta marturie istorica cu privire la
acest subiect. Nu doar că nu am auzit de nici o grupare sa respinga botezul
pruncilor, asemănătoare fraților noștri baptiști, pentru mai mult de 1500 ani
după Hristos; dar noi avem dovezi clare și directe că, pana la acel moment,
botezul pruncilor era practica generalizata și necontestata a intregii Adunari
creștine.
Fara a pomeni despre indicii mai timpurii, compatibile doar cu botezul
pruncilor si nu cu vreo alta practica diferita, Origen, unul din Parintii
Bisericii, grec din secolul al treilea, considerat ca fiind omul cel mai învățat
din zilele lui, vorbește în termenii cei mai clari in favoarea botezului
copiilor, ca practica generală a Adunarii din timpul lui, și mai mult, ca
aceasta practica a fost primită de la apostoli. Mărturia lui este urmatoarea:
"Asa cum practica Adunarea, botezul este administrat chiar si la prunci; caci
daca nu ar fi fost nimic in prunci care sa aiba nevoie de iertare si mila, harul
botezului ar părea nefolositor" (Homil. 8 în Lev. cap. 12). Si din nou: "Copiii
sunt botezați pentru iertarea păcatelor. Care păcate? Sau când au păcătuit?
Sau, poate exista vreun alt motiv pentru spalare în cazul lor, dacă ceea ce am
spus mai devreme, si anume, că nimeni nu este curat de intinaciune, chiar

23
daca el a trăit doar o zi pe pământ? Și pentru că intinaciunea innascuta este
indepartata prin botez, prin urmare, copiii sunt botezați" (Homil. in Luca
14). Si iarasi: "Adunarea a primit porunca de la apostoli pentru a oferi
botezul chiar si la prunci" [4]
Mărturisirea lui Ciprian, unul din Parintii Bisericii, latin din secolul al
treilea, contemporan cu Origen, nu este nicidecum mai puțin concludenta
decat a lui Origen.
În anul 253 după Hristos, a avut loc un conciliu format din șaizeci și șase de
episcopi sau păstori, la Cartagina, sub conducerea lui Ciprian. Pentru acest
conciliu, Fidus, un păstor din provincie, a trimis următoarea întrebare, la care
si-a dorit sa capete raspuns prin sfatul unit al celorlalti: anume, dacă era
necesar pentru administrarea botezului să se aștepte până la a opta zi, precum
in cazul taierii imprejur, sau dacă un copil ar putea fi botezat mai devreme
dupa naștere. Întrebarea, dupa cum vedem, nu a fost dacă ar trebui să fie
copiii botezati. Lucrul acesta era de la sine inteles. Ci pur și simplu, dacă era
necesar să se amane până la a opta zi după naștere. Conciliul a ajuns în
unanimitate la următoarea decizie, și a transmis-o într-o scrisoare lui Fidus:
"Ciprian și restul episcopilor care au fost prezenți în conciliu, șaizeci și șase
la număr, catre Fidus, fratele nostru, sanatate!"
"În ceea ce privește cazul copiilor: tu te gandesti ca ei nu trebuie să fie
botezați la două sau trei zile după ce s-au născut, deoarece dupa regula tăierii
împrejur, nimeni nu ar trebui să fie botezat și sfințit înainte de a opta zi după
ce s-a născut; cu privire la aceasta, toți cei din conciliu am avut o parere
diferita de ceea ce ai crezut tu potrivit să se faca; nimeni nu a fost de parerea
ta; noi toți am considerat mai degraba că mila și harul lui Dumnezeu sa nu
fie oprite pentru nicio ființă umană care se naște. Asadar, dragă frate, am fost
de parere în conciliu, ca noi nu ar trebui să împiedicam nicio persoană de la
botez și de la harul lui Dumnezeu, care este milostiv și bun cu noi toti. Și
acest lucru, valabil pentru toți, gândim ca să fie respectat cu atat mai mult la
copii, chiar și la cei nou-născuti" (Ciprian, Epist. 66).
Cu siguranță nicio mărturie nu poate fi mai decisiva decât aceasta. Lord
Chancellor King, în ceea ce priveste Biserica din primul secol, după ce
citează ceea ce am amintit mai devreme si inca multe altele, in continuare
face următoarea remarcă: "Aici, asadar, este o hotarare sinodala pentru
botezul pruncilor, declarata in mod oficial, asa cum era de asteptat; o
hotarare care, fiind judecata de un sinod, este mult mai autentica și mai
convingătoare decât cea a vreunuia din Parintii Bisericii, avand in vedere ca
un singur om si-ar putea exprima mai degraba propriul lui rationament si
propria lui parere; dar concluzia unui sinod (și ar fi putut formula, "concluzia

24
unanima a unui sinod de șaizeci și șase de membri") indică o practică
obișnuită și folosita in întreaga Biserica." [5]
Cunoscutul Ioan Gură de Aur, unul din Parintii Bisericii, grec de la sfârșitul
secolului al patrulea, avand ocazia sa vorbeasca despre taierea imprejur și
despre dezavantajele și durerea care o insoteau, in perioada de dinaintea
venirii lui Hristos, spune: "Dar taierea noastra împrejur, mă refer la harul
botezului, dă vindecare fără durere, ne aduce o mie de foloase, și ne umple
cu harul Duhului Sfant. Si nu are vreun timp stabilit, cum a avut taierea
imprejur. Ci botezul poate fi administrat pentru cineva care este fie la
începutul vietii lui, fie în mijlocul ei, sau la bătrânețe; se poate primi aceasta
taiere împrejur care nu este făcută de mână omeneasca, si nu există nicio
problema in a fi supus la ea, ca să se arunce povara de păcate, și ca sa se
primeasca iertare pentru tot trecutul pacatos" (Homil. 40 în Geneza).
Nu mai mentionez si mărturia altor scriitori de seama din secolele III și IV,
în sprijinul faptului că botezul copiilor a fost practicat peste tot, in vremea
când au scris ei. Vă voi reține insa atentia cu o singură mărturie care privește
istoria acestei porunci si practici. Este cea a lui Augustin, unul dintre cei mai
evlaviosi, învățați și respectabili dintre Părinții Bisericii, care a trăit la putin
mai mult de trei sute de ani după apostoli, in legatura cu marturia lui
Pelagius, un eretic învățat care traia in aceeasi vreme. Augustin pledează în
favoarea doctrinei păcatului stramosesc, împotriva lui Pelagius. El întreabă:
"De ce sunt copiii botezați pentru iertarea păcatelor, în cazul în care ei nu au
nici un păcat?"; în același timp, ii sugereaza lui Pelagius că, pentru a nu se
contrazice singur, respingerea existentei păcatului stramosesc trebuie să
atragă după ea si respingerea botezului pruncilor.
Răspunsul lui Pelagius este insa izbitor și clar: "Botezul trebuie să fie
administrat la prunci, cu aceleași cuvinte sacramentale, care sunt utilizate în
cazul persoanelor adulte. [...] Oamenii mă vorbesc de rău ca si cum eu as fi
respins botezul pruncilor. [...] Eu nu am auzit niciodată de vreun om, nici
chiar de cel mai nelegiuit eretic, care sa se fi opus botezului pruncilor; cine
oare poate fi atât de lipsit de evlavie ca să împiedice copiii sa fie botezati,
născuti din nou în Hristos, și astfel să-i faca sa piarda intrarea in împărăția
lui Dumnezeu?"
Din nou, afirmatiile lui Augustin, referitoare la adeptii lui Pelagius: "Din
moment ce ei (adeptii) nu pot sa se opuna autorității întregii Adunari, si prin
urmare ei sustin ca pruncii trebuie sa fie botezati, asadar ei trebuie să
recunoasca faptul ca si copiii au nevoie de foloasele unui Mijlocitor; ca
acesti copii sa poata fi impacati cu Dumnezeu, fiind adusi inaintea Lui prin
sacramentul botezului, și prin bunatatea credincioșilor, și astfel integrati în
trupul lui Hristos" etc.

25
 Din nou, vorbind despre anumiti eretici din Cartagina, care deși nu
respingeau botezul copiilor, adoptasera puncte de vedere greșite cu privire la
intelesul său, Augustin spune: "Daca ar lua seama la Scripturi, și la
autoritatea întregii Adunari, și la forma sacramentului în sine, ei ar vedea
clar că botezul pruncilor este pentru iertarea păcatelor." Mai mult, în lucrarea
sa împotriva donatiștilor, același scriitor Augustin, vorbind despre copiii
botezați ca primind mântuirea fără a fi capabili sa-si exercite personal
credința, spune: "dupa cum întregul trup al Adunarii susține, asa este în cazul
botezului copiilor mici; care cu siguranță nu pot să creada cu inima pentru a
capata neprihanirea, sau sa mărturiseasca cu gura pentru a ajunge la mântuire
(v. Romani 10:10), ci mai degraba copiii prin plânsul și zgomotul lor, în
timp ce botezul se savarseste, ei deranjeaza sfintele taine; totuși, nici un
creștin nu va spune că ei sunt botezați in zadar." Din nou, el afirma:
"Obiceiul Adunarii de a boteza copiii trebuie să fie luat în seama, nu poate fi
socotit zadarnic, nici nu poate sa se creada ca ar fi altceva decât chiar
randuiala primita de noi de la apostoli."
Pe scurt, cei care vor cauta sa cerceteze pasaje mai lungi din scrierile lui
Augustin in legatura cu istoria botezului pruncilor, printre scrierile altor
Părinți ai Bisericii, vor găsi că acest respectabil credincios afirma iar si iar,
că nu s-a întâlnit cu niciun creștin, fie din Adunarea generală, fie din vreo
secta, nici cu vreun scriitor, care recunoscand autoritatea Scripturii, sa fi
sustinut vreo altă doctrină decât aceea ca pruncii trebuiau să fie botezați
pentru iertarea păcatelor.
Asadar, avem aici doi bărbați, fără îndoială printre cei mai învățați din
lumea de atunci: Augustin și Pelagius. Augustin cunostea scrierile tuturor
Părinților Bisericii mai de seama care traisera înaintea lui, probabil cel putin
la fel de bine ca orice om din timpul său. Pelagius, de asemenea, un om care
avea cunostinte vaste și talent, care a călătorit prin cea mai mare parte a
lumii creștine de atunci. Si totusi ambii declara, cu aproximativ trei sute de
ani după perioada apostolilor, ca nu au văzut si nu au auzit de vreunul care
se numește creștin, nici măcar cel mai nelegiuit eretic, sau vreun scriitor care
sa fie credincios Scripturilor si sa respinga botezul pruncilor (v. Wall's
History, Partea 1, cap. 15-19). Oare se poate ca pana si cel mai neîncrezător
cititor, care insa nu este legat strans in lanțurile unor puternice prejudecati,
sa sovaiasca in a recunoaste aceste realitati istorice? Anume ca, in primul
rând, Augustin si Pelagius au fost într-adevăr convinsi că botezul pruncilor a
fost practica universală a Adunarii incepand din zilele apostolilor; în al
doilea rând, că prin pozitia si cunostinta lor, era imposibil ca Augustin si
Pelagius sa greseasca cu privire la aceasta concluzie.

26
 Același Augustin, în "Epistola catre Bonifaciu", își exprimă parerea
conform careia părinții sunt persoanele potrivite pentru a aduce copiii lor la
Dumnezeu prin botez, în cazul în care parintii sunt crestini buni si
credincioși; dar considera potrivit să menționeze că alții pot, in mod potrivit
si în cazuri speciale, să savarseasca aceeasi lucrare. "Vezi", spune el, "ca
mulți sunt adusi la botez, nu de către părinții lor, ci de alte persoane, asa cum
pruncii sclavi sunt uneori adusi de către stăpânii lor. Și, uneori, atunci când
părinții sunt morți, pruncii sunt botezați, adusi de către cei care își permit să
arate această milă fata de ei. Și, uneori, copiii pe care părinții lor i-au tratat
cu cruzime, pot fi luati și adusi la botez de către cei care nu au copii de-ai
lor, nici posibilitatea de a face copii."
Din nou, în cartea sa împotriva donatiștilor, vorbind direct despre botezul
pruncilor, el spune: "Dacă cineva se intreaba despre autoritatea divină în
această chestiune (a botezului pruncilor), deși este ceea ce se practica in
întreaga Adunare, obicei care nu a fost instituit de către concilii, ci a existat
dintotdeauna; se crede temeinic că botezul pruncilor nu poate fi altcumva
decat hotarat de autoritatea apostolilor; am putea face o estimare despre cât
de mult sacramentul botezului aduce folos pruncilor, avand in vedere tăierea
împrejur pe care oamenii lui Dumnezeu din vechime au primit-o. Deoarece
Avraam a fost socotit neprihanit înainte de a primi tăierea împrejur, iar
Corneliu a fost înzestrat cu Duhul Sfânt, înainte sa fie botezat cu apa. Și
totuși, apostolul spune despre Avraam ca a primit semnul tăierii împrejur, ca
"o pecete a neprihănirii care se capata prin credința", pentru ca a crezut in
inima lui, și aceasta i-a fost "socotită ca neprihănire" (Romani 4:11). Atunci
de ce oare a poruncit el să taie împrejur pe toți copiii săi de parte barbateasca
în ziua a opta, când acestia nu ar putea încă sa creada in inima lor, in asa fel
incat acea credinta sa le fie socotita ca neprihanire? Motivul poate fi doar
acela că sacramentul este, în sine, de mare importanță. Asadar, în cazul lui
Avraam, "neprihănirea credinței" a fost mai intai, iar taierea imprejur
(pecetea neprihănirii capatate prin credința) a venit pe urma; asemanator si în
cazul lui Corneliu, sfințirea spirituala prin darul Duhului Sfânt a venit mai
intai, iar sacramentul in legatura cu nasterea din nou, botezul cu apa, a venit
după. Dar Isaac, care a fost tăiat împrejur in a opta zi, mai intai a primit
aceasta pecete a neprihănirii, iar mai apoi neprihănirea (fiindca a urmat
credința tatălui său). Asa este si in cazul botezului pruncilor: sacramentul
nasterii din nou este primit mai intai, și în cazul în care ei aplica in viata lor
religia creștină, convertirea inimii, taina pe care o cunoscuse mai inainte
trupul lor (in botez), vine pe urma. Din cate vedem, sacramentul botezului
este un lucru, iar convertirea inimii un alt lucru."
Cam atat despre mărturia Părinților Bisericii. Pentru mine, recunosc,
această mărturie aduce cu ea o convingere careia nu-i pot rezista. Cu
27
siguranta, este totusi posibil ca în trei secole dupa zilele apostolilor, sa fi
avut loc o schimbare materială în ceea ce privește subiectul botezului cu apa.
Dar sa fi fost introdusa o schimbare atât de serioasă și radicală (precum
aceea despre care frații noștri baptiști vorbesc, ca ar fi avut loc), fără ca
Parintii Bisericii pe care i-am amintit mai devreme sa fi aflat despre aceasta
schimbare, acest lucru nu este cu putinta. Că Adunarea ar fi trecut de la
practicarea botezului in mod exclusiv al adultilor, la aceea a botezului
copiilor in mod universal si constant, iar o astfel de schimbare ar fi intervenit
fara sa fie remarcata de către cei mai activi si evlaviosi oameni care au trăit
în acea perioadă, acest lucru nu poate fi imaginat nicidecum de catre o
persoana care gandeste nepartinitor. Asadar, când Origen, Ciprian, și Ioan
Gură de Aur declara că botezul pruncilor era practica universală și fără
opoziție a Adunarii în vremurile și locurile in care au trait ei; iar oameni atat
de familiarizati cu scriitorii de dinaintea lor, si avand atât de multe
cunoștințe despre creștinism, precum Augustin și Pelagius, declara că nu au
auzit de cineva care a pretins sa fie un creștin, fie drept credincios sau eretic
care sa respinga practica botezului copiilor; eu trag concluzia, în fața unor
astfel de mărturii, că presupunerea despre botezul pruncilor cum ca s-ar fi
strecurat, ca o inventie omeneasca nejustificată, undeva între timpurile
apostolilor lor și vremea acestora, fără ca sa fi ajuns vreodată la urechile lor
o sesizare despre aceasta schimbare, aceasta este una din cele mai de
necrezut presupuneri! Cel care poate să creadă aceasta presupunere, acela
este gata sa sacrifice toate dovezile istoriei, pe altarul unor prejudecati oarbe
și surde.
De asemenea, observam că acei martori ai Adevarului, evlaviosi și
renumiti, cunoscuti sub numele de valdenzi, pastrau fără îndoială doctrina
botezului pruncilor și o practicau. În confesiunile lor de credință și in alte
scrieri, facute între secolele XII și XVI, în care ei prezintă crezurile și
practicile lor, mostenite din tată in fiu, pentru câteva sute de ani înainte de
Reformă, valdenzii vorbesc pe această temă, atât de des și în mod clar, încât
se exclude orice îndoială. Următoarele fragmente vor multumi pe orice
cercetator rational, rezonabil.
Valdenzii spuneau: "Botezul este administrat într-o adunare plină de
credincioși, astfel incat cel care este introdus în adunare, sa poata fi
considerat un frate creștin, și toată adunarea să se roage pentru el ca sa
ajunga un creștin si în inimă, așa cum el este un creștin vazut din afara. Deci
pentru acest motiv aducem copiii noștri la botez, iar aducerea lor trebuie
facuta de către cei cărora copiii le sunt cele mai apropiate rude, cum ar fi
părinții lor, sau aceia cărora Dumnezeu le-a dat aceasta posibilitate".

28
 Din nou, referindu-se la adaugarile superstițioase la botez, pe care catolicii
le-au introdus, într-unul din documentele lor bisericesti valdenzii afirma:
"Lucrurile care sunt nefolositoare în botez sunt: exorcismele, suflarile [de
aer] peste copil, semnul crucii pe capul sau fruntea copilului, sarea pusa în
gura copilului, scuipatul în urechile și nările copilului, ungerea pieptului, etc.
Prin aceste lucruri, mulți se ratacesc și cad in superstiții, in loc sa mearga
spre zidire și mântuire."
Pentru că vecinii lor catolici i-au acuzat pe valdenzi ca ar respinge botezul
copiilor, ei s-au aparat de aceasta acuzatie nedreapta in modul urmator:
"Nu este stabilit nici timpul, nici locul pentru cei care urmează să fie
botezați. Ci bunavointa și zidirea Adunarii și a congregației trebuie să fie
cele care hotarasc în această chestiune."
"Cu toate acestea, fara impotrivire, aducem copiii noștri să fie botezati;
acest lucru trebuie să se facă de catre aceia cărora copiii le sunt cel mai
apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau cei pe care Dumnezeu i-a inzestrat
cu o astfel de posibilitate."
Istoricul adauga: "Adevărat este faptul ca, fiind pentru câteva sute de ani
constrânsi să sufere, vazand copiii lor botezați de preoții catolici, valdenzii
au amânat savarsirea botezului cât mai mult posibil, pentru că ei detestau
invențiile oamenesti adaugate la sfantul sacrament, inventii pe care le-au
privit ca fiind alterari ale botezului. Păstorii lor, numiti si "Barbi", erau
deseori plecati, in călătorii, în slujba Adunarii. Ei nu ar ar fi putut administra
botezul pentru copiii lor. De aceea, in unele cazuri, au amanat mult timp
botezul. Pentru aceasta amanare, preoții catolici i-au acuzat ca nu isi boteaza
copiii, acuzatie pe care au sustinut-o nu doar adversarii lor, ci si mulți dintre
aceia care le-au admirat viata și credința în toate celelalte aspecte." [6]
Daca aceasta este o realitate atat de clara, stabilita prin propria lor mărturie
clara și repetata, că marele grup al valdenzilor au sustinut botezul copiilor,
pe ce motiv frații noștri baptiști afirma că acesti valdenzi, martori autentici ai
adevărului, au respins botezul copiilor? Răspunsul este simplu și totusi
amplu. O mică parte dintre oamenii care purtau numele generic de valdenzi,
adeptii lui Petru din Bruis, despre care am amintit mai devreme, în timp ce
erau de acord cu ceilalti valdenzi în cele mai multe lucruri, se deosebeau de
ei cu privire la subiectul botezului copiilor. Ei au sustinut că pruncii nu
puteau fi capabili de mântuire; ei spuneau că mântuirea creștină este de așa
natură încât nimeni nu poate lua parte la ea, decat daca a urmat o cale
riguroasa de lepădare de sine și de fapte bune pentru a o obtine. Cei care mor
în pruncie nu sunt in stare de asemenea cale, iar adeptii lui Petru de Bruis au
considerat că acesti copii nu pot fi capabili de mântuire; și, asadar, nu ar
trebui să fie botezați copiii. Dar aceasta nu este nicidecum doctrina fraților
29
noștri baptiști; și, desigur, aceasta realitate istorica a adeptilor lui Petru de
Bruis nu ofera niciun sprijin pentru ceea ce cred si practica baptistii. Insa
răspunsul decisiv este că acei adepti au alcatuit doar o foarte mică parte din
marele grup al valdenzilor; probabil nu mai mult decat a treizecea sau a
patruzecea parte din întregul grup. Totusi, marea masă a cultului valdenzilor,
asa cum ei declara în confesiunile lor de credință și în diverse documente
publice, pe care le-au sustinut atat ei, cat si părinții lor timp de mai multe
generatii, intotdeauna au fost sustinatori ai botezului copiilor. Insa adeptii lui
Petru de Bruis, în acest asect, au părăsit doctrina și practica părinților lor, și
s-au indepartat de marturisirea de credinta a valdenzilor, care fusese corect
stabilita. Dacă există adevăr în cele mai clare înregistrări din istoria
Adunarii, atunci aceasta aceasta realitate despre valdenzi este de netagaduit.
Pe scurt, starea reală a acestui caz poate fi ilustrata prin următoarea
reprezentare. Să presupunem că s-a auzit zvonul că baptiștii din Statele Unite
au obiceiul sa țina ziua de sambata ca Sabat al lor. Ar putea aceasta afirmatie
să fie adevărata? Nicidecum! Există, într-adevăr, o mică grupare dintre cei
care resping botezul copiilor, în Statele Unite, denumiti "baptiști de ziua a
saptea" (in S.U.A. si in alte zone, a saptea zi din saptamana este considerata
sambata, prima fiind duminica, n. tr.), grupare care priveste sambata ca
Sabat al lor si probabil, ca numar, nu constituie nici macar a treizecea parte a
întregului grup baptist. Dar, în ciuda acestui fapt, afirmatia corecta, fără
îndoială, singura afirmatie pe care un istoric fidel ar putea s-o faca fara
greseala, este că baptiștii din această țară, ca si grup intreg, general, privesc
"ziua Domnului" (duminica) drept Sabat al lor. Puteți fi siguri, prietenii mei,
că această afirmație ilustrează cel mai exact realitatea despre valdenzi in
legatura cu botezul copiilor. Douăzeci și nouă de parti, cel puțin, din treizeci,
ale întregului grup de valdenzi, au fost, fără îndoială, sustinatori ai botezului
copiilor. Partea ramasa, a treizecea parte, s-a îndepărtat de la credința
părinților lor cu privire la botez, dar s-a indepartat pe principii cu totul
diferite fata de cele ale fraților noștri baptisti.
Mai am un singur lucru de spus cu referire la valdenzii evlaviosi; anume că
la scurt timp după inceputul Reformei prin Luther, valdenzii au căutat sa
stabileasca legaturi cu Adunarile reformate din Geneva și Franța; au avut
partasie cu ei; au primit lucratori de la ei; și s-au aratat dornici să isi afirme
respectul și dragostea pentru ei ca "frați în Domnul". Acum este bine
cunoscut faptul că Adunarile din Geneva și Franța, la acea perioada,
practicau in mod obișnuit botezul pruncilor. Chiar si acest singur fapt ar fi
suficient pentru a dovedi că valdenzii sustineau botezul copiilor. Dacă ar fi
adoptat doctrina fraților noștri baptiști și ar fi pus in mod asemanator
accentul pe ea, este evident că o astfel de legatura intre valdenzi si ceilalti nu
ar fi fost posibil de discutat.
30
 Dacă aceste afirmații istorice sunt corecte (și chiar sunt corecte, pentru ca
sunt la fel bine atestate precum orice alta realitate consemnata în istoria
Adunarii), atunci este demonstrat faptul ca pentru o perioada de aproape
1500 dupa Hristos, practica botezului copiilor a fost universala; că nu a
existat absolut nici o excepție de la aceasta realitate generala în întreaga
Adunare creștină, care ori prin principiu, ori prin vreo analogie, sa poate
permite chiar si în cea mai mica masura, doctrina fratilor nostri baptisti
impotriva botezului copiilor; este deci demonstrat că, incepand din vremea
apostolilor si pana la vremea lui Luther, practica generala stabilita a
Adunarii, fără sa aiba oponenti, a fost să considere copiii de credincioși drept
membri ai Adunarii, și, prin urmare, să-i boteze.
Dar aceasta nu este totul. În cazul în care doctrina fraților noștri baptiști ar
fi corecta (adica, botezul copiilor ar fi o alterare și o zadarnicire), atunci
rezultă, din afirmatiile istorice de mai sus în mod inevitabil, că randuiala
botezului ar fi fost pierduta timp de 1500 ani; da, pierduta în întregime, de la
vremea apostolică și până în secolul al XVI-lea! Pentru că, in mod evident,
n-a existat "nicio comunitate crestina în această perioadă lungă de
cincisprezece secole, decat aceea care avea obiceiul sa boteze pruncii".
Asadar, Dumnezeu nu ar fi avut Adunare, în toata lumea, pentru o perioadă
atat de lunga! Poate acest lucru să fie acceptat ca adevarat? Cu siguranță nu
poate fi acceptat, de catre niciunul care crede în continuitatea și trainicia
Adunarii.
Ba mai mult, daca principiul fraților noștri baptiști ar fi corect, rânduiala
botezului este pierduta cu totul, fara posibilitate de recuperare. Desigur, in
absenta vreunui miracol. Pentru că dacă în toata aceasta lunga perioada de
timp, dupa cum am menționat, nu ar fi existat deloc vreun botez corect în
Adunare; iar daca nimeni altcineva in afara celor botezați in mod corect, nu
ar fi fost capabili sa ofere altora botezul adevarat, atunci consecința este
simpla: nu ar exista nici un botez corect in vremea noastra, în toata lumea!
Dar poate fi crezut acest lucru? Ne putem oare imagina că marele Cap al
Adunarii ar permite ca una dintre propriile Sale randuieli prețioase să fie
lepadata complet din Adunare timp de atat de multe secole? Cu atât mai
puțin, să se fi pierdut randuiala în totalitate? Cu siguranță gândul acesta este
de neacceptat pentru orice creștin.
Asadar, am facut un rezumat al dovezilor directe în favoarea botezului
pruncilor. Mie nimic nu mi se pare lasat fara argument si demonstratie.
Caracterul neschimbator al tuturor intelegerilor si legamintelor lui
Dumnezeu cu fiii oamenilor; hotararea Sa în mod expres, pe baza careia s-a
acționat timp de două mii de ani in adunarea Vechiului Testament (de la
Avraam la Hristos); tăcerea totală a Noului Testament cu privire la orice

31
retragere sau anulare a acestui privilegiu; exemplele evidente și repetate de
botez pentru familii intregi (case) în vremea apostolilor; mărturia
neindoielnica a practicii întregii Adunari a botezului copiilor, din timpul
apostolilor si pana în secolul al XVI-lea, inclusiv a celor mai respectabili
martori ai Adevărului din Evul Mediu (valdenzii); toate acestea se aduna
impreuna pentru a aseza pe cea mai neclintita temelie calitatea de membri ai
Adunarii pentru copiii de credincioși, si prin urmare dreptul lor la botez.
Daca nu recunoastem ca exista o porunca divina aici, nu ne putem astepta sa
gasim vreuna pentru orice alta randuiala în Adunarea lui Dumnezeu.
________________
Note explicative ale autorului pentru partea 1
[1]. Consider botezul iudaic al prozeliților ca fiind o realitate istorica, bine
stabilita. Sunt conștient de faptul că unii sustinatori ai botezului copiilor, a
căror judecată și cunostinte le respect foarte mult, și-au exprimat îndoielile
lor cu privire la această chestiune. Dar când găsesc evreii intrebandu-l pe
Ioan Botezătorul: "Atunci de ce botezi, daca nu ești tu Hristosul?" etc, pot
doar sa presupun că erau deja obișnuiți cu acest ritual, și se așteaptau ca
Mesia, când avea sa vina, să il practice. Avem cele mai bune dovezi că evreii
au botezat prozeliții lor, dovezi care dateaza inca din secolul al doilea; și este
cu totul de necrezut că ar fi imprumutat ritualul de la creștini. Și cei mai
multi cercetatori dintre cei mai competenti cu privire la acest lucru, atât evrei
și creștini, de la Selden și Lightfoot până la Dr. Adam Clarke, au considerat
ca fiind abundente și concludente dovezile realitatii botezului prozelitilor.
[2]. Este vrednic de remarcat că această interpretare a pasajului este
adoptata și sustinuta cu convingere de Augustin, unul dintre cei mai
evlavioși și învățati oameni din secolul al patrulea. De Sermone Domini in
Monte, cap. 27.
[3]. "Eseuri despre Biserica lui Dumnezeu" de Dr. J.M. Mason. “Christian's
Magazine”, II:49-50.
[4]. Coment. în Epist. catre Romani, Lib. 5
[5]. Cercetare privind Constituția, etc, partea 2, Cap. 3.
[6] A se vedea comentariul lui John Paul Perrin despre “Doctrina și Ordinul
Valdenzilor și Albigenzilor”; Sir Samuel Morlan; și, de asemenea, "Histoire
des Generale Eglises Vaudoises" a lui Leger. Dl. William Jones, un baptist,
într-o lucrare a sa intitulată "O istorie a valdenzilor", în două volume in
format "octavo", declara ca acopera pe deplin aspectele credinței și ordinului
acestor martori evlaviosi ai Adevărului (valdenzii); dar, dupa cum am putut
observa eu, sunt ocolite cu grijă toate expresiile lor publice, precum și alte
documente care ar putea dezvălui principiile si practica lor cu privire la

32
botezul pruncilor! Asupra acestui truc folosit de William Jones, comentariile
sunt de prisos.

Note explicative ale traducatorului pentru partea 1

[T1] "Sacramentele" sunt randuieli sfinte, instituite de Domnul Hristos, in
care, prin semne vizibile, harul lui Dumnezeu in Hristos si beneficiile harului
sunt reprezentate si pecetluite credinciosilor.
Catehismul Heidelberg afirma ca sacramentele sunt "semne si peceti
vizibile instituite de Dumnezeu, pentru a ne face sa intelegem si mai bine
promisiunea Evangheliei, si aceasta sa fie si mai bine pecetluita prin ele; si
anume, promisiunea ca El, datorita unicei jertfe a lui Hristos adusa pe cruce,
daruieste prin har fiecaruia dintre noi, iertarea pacatelor si viata vesnica".
Sacramentul cuprinde doua parti:
(1) semnul exterior sau vizibil, care se adreseaza simturilor omului si il face
sa priveasca spre realitatea duhovniceasca simbolizata; in cazul botezului,
semnul este apa, iar in cazul Cinei Domnului, semnele sunt painea si vinul.
(2) realitatea launtrica, duhovniceasca, semnificata si pecetluita prin actul
exterior.
Termenul provine din latinescul "sacramentum", care avea la origine un alt
inteles, dar Luther si Calvin au atras atentia ca termenul acesta nu este folosit
in teologie in intelesul sau initial.
In perioada Vechiului Testament, existau astfel de randuieli care indreptau
atentia credinciosului catre realitatile duhovnicesti importante. Exemple de
astfel de sacramente sunt taierea imprejur si Pastele.
In biserica ortodox-rasariteana si cea catolica, sunt definite sapte
sacramente, pe cand in cea mai mare parte a bisericilor protestante, sunt
definite doar doua: botezul in apa si Cina Domnului.

33
Botezul copiilor mici - biblic si rațional
Partea a doua
Obiecțiile aduse impotriva botezului copiilor, cu raspunsurile lor
După ce am prezentat în discursul precedent dovezile directe în sprijinul
botezului pruncilor, să privim acum la unele dintre cele mai comune și mai
cunoscute obiecții aduse de frații noștri baptiști împotriva doctrinei pe care
ne-am straduit să o prezentam pana acum.
Obiecția I: “Nu scrie nicaieri ca trebuie sa botezam pruncii”
Prima obiectie este că nu avem nicio porunca directa în Noul Testament,
data în mod clar, pentru botezul pruncilor. "Nu ni se spune nicaieri," sustin
oponenții noștri, "în istoria perioadei apostolice, in termeni clari, că pruncii
ar trebui să fie botezați, sau că acestia au fost, de fapt, botezati. Este posibil
sa punem această omisiune pe seama presupunerii că botezul pruncilor a fost
practicat in mod general in Adunare? " Această obiecție a fost adusa de o
mie de ori, cu multa convingere și cu efecte insemnate asupra gandirii unor
persoane care au putine cunostinte și nu se gandesc prea profund. Dar când
se va cerceta în amanunt aceasta obiectie, eu sunt convins ca aceasta va
ramane lipsita de orice temelie puternica.
Pentru ca, în primul rând, chiar dacă ar fi fost asa cum presupun frații noștri
baptiști, chiar dacă nu s-ar fi gasit vreo porunca lamurita în Noul Testament,
care sa ateste si sa randuiasca botezul copiilor, ar putea acest lucru să fie în
mod rational considerat greu de explicat, sau chiar surprinzator, avand in
vedere temelia principiilor stabilite mai devreme? Principiile acestea despre
care spun, va aduc aminte, sunt urmatoarele: Adunarea în perioada Noului
Testament este aceeași cu Adunarea din perioada Vechiului Testament; că
aceea din Vechiul Testament a reprezentat copilăria, iar acesta din urmă
maturitatea Impărăției vizibile a lui Mesia; că una dintre trasaturile cele mai
izbitoare în caracterul Noului Testament cu privire la acasta Imparatie, este o
lumină mult mai mare și extinderea privilegiilor; că pruncii celor credincioși
au fost născuti în legământ cu Dumnezeu, și faptul ca s-au aflat in legământ
a fost marcat și aprobat printr-o pecete de legământ, timp de două mii de ani
înainte ca Hristos sa vina (incepand de la Avraam); și că, în cazul în care
Dumnezeu a intentionat ca acest privilegiu să continue pur și simplu, nicio
noua hotarare nu a fost necesara să arate această intenție, ci doar El a permis
ca privilegiul să continue fără sa intervina vreo schimbare. Aceasta este
pozitia sustinuta de noi.
Acum, pastrand aceasta pozitie; pornind de la ceea ce tocmai am declarat,
ce poate fi normal decât întregul punct de vedere al Noului Testament cu
privire la acest subiect? Gasim scris foarte puțin, in mod clar sau oficial, in
34
legatura cu statutul in legământ al copiilor, la inceputul noii perioade (a
Noului Testament), pur și simplu pentru că nicio schimbare concreta n-a fost
intentionata de Dumnezeu cu privire la acest lucru. Primii creștini care au
fost crescuți în societatea evreiasca, și fiind dintotdeauna obișnuiți sa se
bucure de privilegiile acestei societati, s-ar fi asteptat, desigur, ca aceste
privilegii să fie continuate, mai ales daca nu s-a spus nimic despre
respingerea sau micsorarea privilegiilor. Sa-i fi anuntat pe acești credincioși
evrei că statutul in legământ și avantajele legământului pentru copiii lor
dragi nu aveau să fie retrase sau reduse, tinand cont ca Dumnezeu nu a
intentionat vreo altă modificare cu privire la această chestiune decât o
creștere a privilegiilor, ar fi fost la fel de nefolositor, precum sa-i anunte că
trebuiau sa se inchine in continuare la adevăratul Dumnezeu, sau ca Jertfa
ispășitoare a lui Mesia trebuia privita in cotinuare ca singura temelie pentru
nadejde. Pe scurt, pornind de la principiile prezentate pana acum, era de
asteptat ca Noul Testament sa prezinte exact asa lucrurile pe care le prezinta
cu privire la acest aspect (tacerea cu privire la vreo schimbare a calitatii de
membri pentru copiii celor din Adunare). Ne puteam astepta ca Noul
Testament sa nu spuna in vreun mod clar că privilegiul în cauză urma să fie
continuat; ci sa vorbeasca peste tot ca si cum acest lucru ar fi fost luat drept
valabil, fără vreo noua porunca data in mod lamurit; mai mult, Noul
Testament a asigurat primii creștini că "fagaduinta a fost pentru ei si pentru
copiii lor"; și nu numai pentru ei, ci, de asemenea, pentru "toti cei ce sunt
departe acum, in oricat de mare numar ii va chema Domnul Dumnezeul
nostru" în Adunarea Sa vizibilă (Fapte 2:39); Noul Testament a spus că, în
ceea ce privește această chestiune, pozitia in Impărăție era de asa natură
incat să elimine toate deosebirile intre partea barbateasca si femeiasca în
ceea ce privea privilegiile creștine; că, în Hristos, n-avea sa mai existe
diferență între "bărbat și femeie"; și, în acord cu acest anunt, și ca urmare
practica a acestuia, avea să fie introdusa în Adunare întreaga familie
impreuna cu părinții convertiti la crestinism, prin randuiala potrivita a
Noului Testament, așa cum fusese practicata în mod neschimbator în
perioada Vechiului Testament.
Dar acum haideti sa ne intoarcem, pentru o clipă, catre presupunerea opusa;
anume, cea a fraților noștri baptiști. Ei sunt obligati prin sistemul lor sa
considere că, după ce copiii poporului lui Dumnezeu timp de aproape două
mii de ani (din timpul lui Avraam pana la venirea lui Hristos), s-au bucurat
de un privilegiu important in legământ (un privilegiu prețios în sine, și
deosebit de drag pentru inima părinților), acest privilegiu a fost retras brusc
și fără nici o explicație; si că la inceputul perioadei Noului Testament, o
perioada caracterizata de fagaduinte mai mari și libertate crescuta, acest
privilegiu a fost retras brusc și complet; si deci copiii au fost scosi din
35
vechea lor pozitie din legământ; că ei nu mai erau potriviti pentru a li se
acorda pecetea legământului, sau promisiunile legământului; și că toate
acestea s-au petrecut fără sa fie dat vreun indiciu cu privire la vreun motiv;
fără ca nimeni sa scrie (în niciuna din numeroasele epistole trimise
bisericilor) vreun cuvant de justificare sau scuză pentru o schimbare atât de
importanta! Ba mai mult, în loc de vreo astfel de informare sau explicație,
pretutindeni in perioada apostolica s-a folosit un mod de exprimare care este
in armonie cu vechea intelegere si transmite in continuare ideea că atat
părinții cat și copiii lor se aflau în vechea lor pozitie, în ciuda acelei
schimbari dureroase care se presupune ca ar fi avut loc! Este de necrezut!
Poate oare sa creada asa ceva oricine, care nu are deja o prejudecata in
aceasta directie?
Dar, presupunand prin absurd ca perioada Noului Testament nu include ca
membri ai Adunarii pe copiii de credincioși, atunci o astfel de schimbare a
avut loc, fără îndoială, la inceputul acestei perioade. Deci ucenicii evrei ai lui
Hristos ar fi văzut pe copiii lor scosi brusc din legământul promisiunii, și
fara drept la vreo pecete corespunzătoare a acestui legamant, cu care
fusesera dintotdeauna obișnuiți, și în care cele mai duioase simtaminte
parintesti fusesera atât de puternic implicate. Cu toate acestea, nu s-a auzit
despre nicio nemultumire din partea ucenicilor. Noi nu găsim vreun cuvânt
care să explice vreo astfel de schimbare, sau sa aiba scopul de a alina durerea
acelor părinți care (daca o asemenea schimbare a avut loc) n-ar fi avut cum
sa nu se planga si sa ramana neafectati.
Trebuie să spun, prietenii mei, ca pentru mine acest rationament este
decisiv. In loc ca frații noștri baptiști sa fie indreptatiti sa ne ceara noua să
găsim o porunca directă în Noul Testament, în favoarea calitatii de membru
al Adunarii pentru copil, noi suntem aceia indreptatiti sa le cerem fratilor
nostri baptisti sa gaseasca o porunca directa pentru schimbarea brusca si
insemnata care ar fi avut loc, dupa spusele lor. Dacă ar fi asa cum spun ei, că
Noul Testament tace cu privire la acest subiect, atunci tocmai aceasta tăcere
ar fi deja suficienta pentru a destrama sustinerea lor, și deci pentru a o
justifica pe a noastra. Aceasta tacere ar oferi asadar o dovadă clară că nu a
avut loc niciodata vreo astfel de schimbare, precum se pretinde. O schimbare
atât de importantă și intersanta nu s-ar fi putut introduce fără vreun cuvânt de
lamurire sau scuză din partea apostolilor insuflati de Duhul Sfant și fără
vreun indiciu sau impotrivire din partea celor care s-au bucurat de vechile
privilegii. Pe scurt, vechiul aranjament al lui Dumnezeu în legătură cu
această chestiune, ar fi fost distrus complet, și totusi intregul subiect ar fi fost
trecut sub tacere de catre scriitorii insuflati de Duhul Sfant. Aceasta
presupunere este cu siguranță una dintre cele mai de necrezut lucruri care pot
fi inchipuite! Cel care poate să creada aceasta, cu siguranta are gandire
36
incapatanata si predispusa ca sa îmbrățișeze sistemul cerut de aceasta
presupunere.
Cam atât despre presupunerea adusa de către frații noștri baptiști, că n-ar
exista nicio porunca directă în Noul Testament pentru calitatea pruncilor de
membri ai Adunarii, și implicit pentru botezul lor. Chiar si admițând că Noul
Testament ar fi tacut cu privire la acest subiect, sustinerea fratilor nostri
baptisti este distrusa. Niciun motiv cinstit (aproape ca am spus, niciun motiv
posibil) nu poate fi atribuit pentru o astfel de tăcere, în contextul în care a
fost asezata Adunarea creștină, in afara de motivul că lucrurile, pana la acest
aspect, au continuat sa existe ca înainte: adică vechiul privilegiu, atât de drag
inimii părintilor, n-avea sa primeasca vreo altă schimbare decât o noua
pecete, mai puțin împovărătoare, care sa se aplice în mod egal atat la partea
barbateasca, cat si la cea femeiasca, astfel fiind recunoscute, extinse și
continuate toate privilegiile de care s-au bucurat înainte.
Dar nu putem admite faptul că Noul Testament nu conține vreo porunca
directa pentru calitatea de membri ai Adunarii pentru copii. Mărturia
prezentata în partea intai este cu siguranță cel putin demna pentru cele mai
serioase cercetari. Când Insusi Stapanul declară în ceea ce privește copiii, "a
lor este Impărăția cerurilor" (Matei 19:14;. Marcu 10:14, Luca 18:16);
atunci când apostolul insuflat de Duhul Sfant spune "promisiunea este
pentru voi și copiii voștri" (Fapte 2:39); când vedem clar in perioada
apostolică a Adunarii cum familii întregi au fost primite in Adunare, în
cazuri repetate, pe baza credinței mărturisite de capii lor (parintii), la fel cum
stim a avut loc în vechea perioada (a Vechiului Testament), pe vremea cand
copiii erau considerati membri ai Adunarii in mod categoric: atunci când
citim astfel de lucruri în Noul Testament, cu siguranță nu putem afirma ca
lipseste marturia capabila să satisfacă pe orice cercetător cinstit, rational.
Obiecția II: “Nu este suficienta deductia clara”
A doua obiecție adusa des de catre frații noștri baptiști, este derivata din
ceea ce unii insista ca ar fi “legea generală a instituirii pozitive”. Ei afirma:
"În ceea ce priveste indatoririle noastre morale, suntem liberi sa aducem
argumente bazate pe deducție, pe asemanari, pe consecinte. Dar în ceea ce
privește instituirile pozitive, porunca rebuie să fie directa și pozitiva. Acum
dar, pentru ca nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indemnare pozitivă
pentru a boteza copii, legea generală, care trebuie să se aplice în toate
cazurile de instituire pozitiva, clar interzice aceasta. Aici nu poate fi admis
un raționament bazat pe deductie”.
Sunt convins ca acest argument va fi considerat fara putere, de către oricine
care-l va cerceta cu atenție și nepartinire. Întregul principiu al “instituirii
pozitive” este nesănătos, chiar periculos. Aceasta deoarece raționamentul
37
deductiv poate fi - și este, în multe cazuri - la fel de puternic ca oricare altul.
În plus, daca s-ar pretinde că în tot ceea ce priveste instituirile pozitive
trebuie să avem concluzii directe și pozitive, principiul cercetat se va dovedi
de prisos.
Dupa acest principiu, femeile nu ar trebui să ia parte la Cina Domnului;
pentru ca noi nu avem nicio indemnare pozitivă, și niciun exemplu explicit
în Noul Testament pentru a justifica prezenta femeilor în acest aspect. Și
totuși, frații noștri baptiști, uitând propriul lor principiu invocat, sunt de
aceeasi parere cu toți ceilalti creștinii (care consideră Cina Domnului ca fiind
obligatorie în Adunare) sa ingaduire femeilor sa ia si ele parte. Această
practică este, fără îndoială, corecta in mod desavarsit. Ea se bazează pe cel
mai solid raționament deductiv, care poate fi la fel de puternic ca oricare
altul, și care, în acest caz, nu poate fi contrazis. Dar de fiecare dată cand
frații noștri baptiști apeleaza la acest raționament deductiv și acționeaza în
consecință, ei se indeparteaza de principiul asumat de ei (cel al “instituirii
pozitive”).
Obiecția III: “Nu gasim exemple clare de botez al pruncilor in
Noul Testament”
A treia obiecție adusa deseori este urmatoarea: dacă botezul copiilor ar fi
predominat în Biserica primară, ne-am fi putut aștepta să găsim în istoria
Noului Testament câteva exemple ale copiilor de creștini care sa fie botezati
în perioada prunciei lor. Frații noștri baptiști ne aduc in vedere că istoria
Noului Testament cuprinde o perioadă de mai mult de șaizeci de ani de la
stabilirea Adunarii în noua perioada (a Noului Testament). Ei spun: "Asadar,
în această perioadă lungă, daca Adunarea a avut drept principiu (și practica)
botezul copiilor, atunci foarte probabil ca trebuia sa se gaseasca mai multe
cazuri înregistrate de botez al copiilor celor care erau deja în partasia
Adunarii. Dar, în tot ceea ce s-a scris clar (sau, ocazional, sa se fi făcut vreo
aluzie) în ceea ce privește bisericile din Ierusalim, Antiohia, Corint, Efes,
Roma, Galatia, Colose etc, nu găsim nicio mențiune despre astfel de botezuri
de prunci. Noi, prin urmare, tragem concluzia ca nu s-a intamplat niciun
astfel de botez".
Cand cercetam această obiecție, vom gasi ca ea are putere la fel de mica
precum cea de mai inainte. Scopul principal al istoriei din Noul Testament
este sa ofere o relatare cu privire la inaintarea Evangheliei. Prin urmare,
scopul scriitorilor sfinti a fost mai degraba sa ne informeze cu privire la
convertirile la creștinism din iudaism și dintre păgâni, decât să intre în
detaliu asupra a ceea ce a avut loc în sânul adunarilor locale. Ni se spune
doar suficient despre bisericile locale, ca sa putem urmări tulburările care au
avut loc în biserici, pana la originea lor, și să facă clare si solemne diferitele
38
indemnuri în legătură cu aceste tulburari, care sunt înregistrate pentru
invatatura poporului lui Dumnezeu din toate timpurile. Prin urmare, toate
cazurile de botez care sunt înregistrate, sunt cazuri în care botezul a fost
administrat la convertiți de la iudaism sau păgânism la creștinism. Nu avem
niciun exemplu de vreun alt tip de botez (in istoria Adunarii, dupa pogorarea
Duhului Sfant). Asadar, dupa principiile adoptate de noi, acest lucru este
exact ceea ce ar fi fost de așteptat. În consemnarea istoriei acestor adunari
locale, cine s-ar gândi sa scoata in evidenta cazurile de botez al copiilor
(nascuti dupa infiintarea bisericii locale, din parinti care erau deja membri
acolo)? Aceasta este o chestiune atât de normala si obisnuita, la ordinea zilei,
astfel incat nu este nicidecum vreun eveniment remarcabil, și, desigur, nu ne
puteam aștepta să fie înregistrat in scris. Nu e de mirare, asadar, că nu vom
găsi niciun caz de acest gen specificat în istoria Adunarii in perioada
apostolică.
Dar aceasta nu este tot. In legătură cu acest fapt, exista o dificultate și mai
mare, care aduce mari probleme asupra sustinerii baptistilor. Deși nu este
suprinzator, din motivul menționat mai devreme, că nu gasim in Noul
Testament cazuri de botez al copiilor nascuti de-a lungul timpului printre
familiile deja creștine din perioada apostolică; totuși, pentru principiile
baptistilor, este mult mai dificil să se explice de ce nu găsim niciun exemplu
de persoana născuta din părinți creștini care să fie botezata la vârstă adultă.
Dupa principiile baptistilor, copiii de creștini nu au nici o legătură cu
Adunarea. Deci copiii lor ar fi la fel de "straini" (Efeseni 2:12) precum copiii
păgânilor și ai musulmanilor, până cand, prin credință și pocăință ei sunt
adusi în legătura legământului. Convertirea și botezul lor, asadar, ne-am
putea aștepta să fie la fel de atent consemnat, și la fel de minuțios detaliat, ca
si convertirea (și botezul) celor adulti care erau “straini de legamintele
fagaduintei, fara drept de cetățenie în Israel" (Efeseni 2:12). Totusi,
realitatea este că pe parcursul unei perioade de saizeci de ani de la înălțarea
lui Hristos (perioada cuprinsa in istoria din Noul Testament), nu avem niciun
indiciu pentru botezul vreunui adult care sa fi fost născut intre timp din
părinți deja creștini. În opinia mea, acest fapt are mare putere în favoarea
sustinerii doctrinei noastre.
Obiecția IV: “Ioan Botezatorul nu a botezat pruncii”. Exemplul
botezului Domnului
Urmatoarea obiectie este: Insuși Domnul Isus Hristos nu a fost botezat
inainte de a implini treizeci de ani; deci, prin urmare, intelegem că ucenicii
Săi nu ar trebui să fie botezați până la o vârsta adultă.Impotriva aceastei
obiecții, raspundem astfel:

39
 (1) Hristos a fost botezat de Ioan. Acum, este clar că botezul lui Ioan nu era
botezul creștin; deoarece este evident din Faptele Apostolilor (cap 19,
versetele 1-5), că aceia care fusesera deja botezați de Ioan, au fost mai apoi
botezați din nou, dar "în Numele Domnului Isus". În plus, este clar din
întregul pasaj că botezul primit de Hristos de la Ioan a fost un lucru diferit in
esenta lui, de botezul care este acum practicat în Adunarea creștină. Lucrarea
lui Ioan Botezătorul a fost intr-o perioada, dacă putem spune așa,
intermediara între perioada Vechiul Testament si cea a Noului Testament. Și,
așa cum Domnul nostru binecuvântat a gasit potrivit sa "împlineasca tot ce
trebuie împlinit" (Matei 3:15), El S-a supus randuielii botezului care a
marcat acea perioadă intermediara. În plus, în perioada Vechiului Testament,
când marele preot intra pentru prima oara in lucrarea sa, el era în mod
solemn spălat cu apă. Și venea, dupa cum știm ca era randuiala, sa
indeplineasca functia sa cand avea "aproape treizeci de ani", adica exact
vârsta la care Mântuitorul nostru a fost botezat, și Si-a inceput astfel lucrarea
sa publică. În mod asemănător, atunci cand Marele Preot al nostru (Evrei
4:14), adica Domnul Isus Hristos, a intrat în lucrarea Sa publică, El a crezut
potrivit să se conformeze cu aceeași ceremonie, ca sa implineasca profeția, și
să împlinească toate reprezentările tipice cu privire la Mântuitorul, care
fusesera inregistrate în Scripturile Vechiului Testament. Botezul lui Hristos,
asadar, nu se raporteaza in niciun fel la controversa adusa de noi in discutie,
și deci nu poate acel botez sa fie folosit in favoarea sau împotriva practicii
noastre în ceea ce privește această randuiala.
(2) Dar, daca acest argument (provenit din deductie) ar fi avut vreo putere,
atunci ar fi demonstrat mai mult decât frații noștri baptiști sunt dispuși să
recunoasca: și anume, că nicio persoană nu ar trebui să fie botezata sub
varsta de treizeci de ani. Deci chiar și un creștin adevărat, oricat de clare ar fi
dovezile lui de credință și pocăință, chiar daca el ar avea douăzeci, douăzeci
și cinci sau chiar douăzeci și nouă de ani, n-ar avea voie în nici un caz sa se
gandeasca sa fie botezat până când ar fi ajuns la implinirea vârstei de treizeci
de ani - iata o consecință atâta de absurda, că simpla ei expunere este
suficienta pentru a asigura respingerea principiului adus ca argument.
Obiecția V: “Intai credinta, apoi botezul”
A cincea obiecție adusa în mod constant de către frații noștri baptiști este
aceea că pruncii nu sunt capabili de acele actiuni spirituale sau manifestari
pe care Noul Testament le impune, ca sa poata primi in mod corespunzător
randuiala botezului. Asadar, limbajul Noului Testament in mai multe locuri
este urmatorul: "Pocăiți-vă, și fiecare să fie botezat. Crede, și primeste
botezul. Dacă crezi din toată inima ta, se poate [sa fii botezat]. Cei ce au
primit propovaduirea lui au fost botezati. Mulți dintre corinteni au crezut si
40
ei si au fost botezati." ( Faptele Apostolilor 2:38; 2:41, 8:37, 18:8). Pe scurt,
frații noștri baptiști afirma ca, asa cum botezul este recunoscut de toti ca
"pecete a neprihănirii care se capata prin credința" (Romani 4:11), iar
copiii sunt cu totul incapabili sa manifeste credință, aceasta inseamna ca,
desigur, nu este potrivit ca ei să fie botezati.
Ca răspuns la această obiecție, prima mea observație este că toate aceste
îndemnuri la credință și pocăință, ca si conditii pentru botez, pe care le găsim
în Noul Testament, sunt adresate persoanelor adulte. Iar când suntem trimisi
să propovaduim persoanelor adulte, care nu au fost niciodată botezate, ne
adresam mereu exact în același mod în care apostolii au facut-o. Noi ii
îndemnăm să se pocăiască și să creadă, și spunem, așa cum a declarat Filip,
"Dacă crezi din toată inima ta, poți fi botezat”. Dar acest lucru nu afecteaza
deloc chestiunea cu privire la pruncii credincioșilor. Ci doar arata că atunci
când adulții sunt botezați, este ceruta credinta, este necesara o astfel de
marturisire. Și în acest aspect, toti cei ce sustin botezul copiilor sunt de
acord, în mod unanim.
Dar totusi, frații noștri baptiști, nemulțumiți cu acest răspuns, insistă
spunand că, așa cum pruncii nu sunt capabili de credință, așa cum ei nu sunt
nicidecum capabili să acționeze dupa intelegerea lor si dorinta lor in acest
caz, atunci ei nu pot fi considerati potriviti ca beneficiari ai acestei randuieli,
care reprezinta o "pecete a neprihănirii prin credința". Această obiecție este
adusa cu o încredere neincetata, și deseori însoțită de ironie sau chiar este
luata in ras ideea de aplicare a unei peceti de legământ asupra acelora care
nu pot sa inteleaga sau sa isi dea acordul lor in ce priveste botezul. Intr-
adevăr, prietenii mei, este suficient ca sa ne inspaimante, când ne gândim cât
de des și prin ce limbaj nepotrivit se exprima aceia, care recunosc că pruncii
de numai opt zile au fost candva destinatarii potriviti pentru taierea imprejur,
prin hotarare divină data în mod clar. Taierea imprejur este numita în mod
expres de către apostol o "pecete a neprihănirii prin credința" (Romani
4:11), precum este și botezul. Dar oare erau copiii la vîrsta de opt zile
capabili să exercite credință, atunci când au fost tăiați împrejur, sau erau ei
mai capabili decât acum, când sunt botezați? Cu siguranta, acest lucru este la
fel de valabil și în cazul botezului, precum si in cazul taierii imprejur. Și,
indiferent dacă frații noștri baptiști inteleg aceasta sau nu, toate acuzațiile de
"absurditate" și "erezie" sau “hula”, pe care ei sunt atât de doritori sa le
arunce asupra botezului copiilor, sunt la fel de aplicabile si la taierea
imprejur. Sunt ei oare gata să spuna că aplicarea unei "peceti a neprihănirea
prin credința" asupra unor prunci inconștienti, in varsta de numai opt zile
(care, bineinteles, nu puteau exercita credința), a fost un lucru absurd și
ridicol in perioada Vechiului Testament? Sunt ei oare astfel dispusi sa
"vorbeasca necuviincios impotriva lui Dumnezeu" (Iov 1:22)? Dar ei sunt
41
nevoiti să facă acest lucru, daca nu vor sa se contrazica pe ei insisi. Ei nu pot
scăpa de aceasta consecinta șocanta. Fiecare cuvant dur și disprețuitor pe
care ei il aplică la botezul pruncilor, trebuie să fie aplicat si pentru taierea
imprejur a pruncilor, daca fratii nostri baptisti se tin de principiile pe care le
afirma. Dar ceea ce duce inevitabil catre o astfel de consecință, nu poate fi
justificat de Cuvântul lui Dumnezeu.
La urma urmei, întreaga putere a obiecției, în acest caz, se bazează pe o
uitare completa a principiului de bază al sistemului pedobaptist (care sustine
botezul copiilor). In cazul botezului pruncilor, este ceruta credința, iar daca
părinții sunt sinceri in marturisirea lor, credinta chiar este exercitata. Dar este
ceruta din partea părinților, nu din partea copiilor. Așa că, daca părintele isi
aduce copilul lui pentru botez avand credinta, randuiala este îndeplinita în
totalitate și cerintele sunt indeplinite, asa cum ar trebui. Acest principiu a
fost acela care a dat sens și caracter legitim in administrarea taierii imprejur
din perioada Vechiului Testament. Deoarece părinții erau in mod vizibil în
legătura legământului, copiii lor aveau dreptul la același privilegiu
binecuvântat. Exact același principiu se aplică în perioada Noului Testament.
Acest principiu nu este afectat deloc de faptul ca, din nefericire, parintii isi
aduc de multe ori copiii lor, în această randuială solemna, fără a avea
credință adevarata. Este adevarat că acest lucru este de multe ori o realitate,
din nefericire. Dar nu ne putem îndoi ca la fel s-a intamplat si in ceea ce
privea randuiala echivalenta din perioada Vechiului Testament (taierea
imprejur). Cu toate acestea, taierea imprejur a pruncilor in astfel de cazuri,
nu a fost nicidecum zadarnica, nici privita ca fiind fara sens din cauza lipsei
de sinceritate din partea părintelui. Era de ajuns ca sa fie credinta marturisita
in mod vizibil, pentru administrarea vizibila a randuielii. Când frații noștri
baptiști administreaza randuiala botezului pentru unul care pretinde ca s-a
pocăit și a crezut, dar care nu este sincer în această marturisire, ei nu
considera ca lipsa lui de credință afecteaza randuiala botezului la nivelul
poruncii sau a înțelesului acesteia. Administrarea poate totusi sa fie biblica si
conform randuielii, chiar daca beneficiarul ei este un mincinos și din aceasta
cauza nu primește nici un folos duhovnicesc. In toate cazurile mărturisirea
vizibila de credință este aceea care dă dreptul sa se savarseasca sub ochii
adunarii randuiala vizibila, externa (botezul). Lipsa de sinceritate în acea
marturisire, desi aduce vina asupra celui care nu este sincer, nu afectează
natura sau porunca de administrare a randuielii.
Obiecția VI: “Ce folos poate avea pruncul din botez?”
Mai este adusa obiectia că botezul nu poate aduce copiilor nimic bun. Frații
noștri baptiști spun: "Care este folosul? Ce folos poate sa aduca putina apa
unui prunc neajutorat si inconștient?" Impotriva aceastei obiecții pot
42
răspunde, la rândul meu, cu intrebarea: "Ce beneficii a adus taierea imprejur
pentru un copil evreu, neajutorat și inconștient, la varsta de opt zile? Este
nepotrivit sa se puna aceasta întrebare, pentru că implică punerea sub
acuzare a Ințelepciunii infinite a lui Dumnezeu. [1]
Dumnezeu a stabilit ca randuiala sa fie administrata la prunci. Și, drept
urmare, atunci când apostolul aduce in Romani 3:1-2 intrebarea, pe care o
pun unii cârcotași din zilele noastre, "Care este folosul taierii imprejur?",
raspunsul este: “mare, in multe aspecte” (in alta traducere: “oricum, sunt
mari”). În același fel, atunci când este pusa intrebarea "Care este folosul
botezului pruncilor noștri?", eu pot raspunde: “folosul este mare, in multe
aspecte”. Botezul este un simbol pentru multe adevăruri importante, și o
pecete pentru multe binecuvântări importante din legământ.
Nu exista oare niciun folos în participarea la o randuială care ne pune in
vedere, în cel mai uimitor limbaj simbolic, multe dintre doctrinele
fundamentale ale Evangheliei, doctrine de cel mai profund interes pentru noi
și urmașii noștri, cum ar fi starea noastra decazuta, vinovata, stricata din
firea noastra, iar apoi metoda stabilita de Ințelepciunea infinită a lui
Dumnezeu și dragostea Lui pentru rascumpararea noastră, prin sângele
ispășitor al Mantuitorului, și curățirea Duhului Sfant? Nu există oare niciun
avantaj în dedicarea solemna a copiiilor noștri pentru Dumnezeu printr-o
randuiala potrivita, stabilita chiar de Dumnezeu? Nu există oare niciun
avantaj in luarea angajamentului nostru in cadrul legământului, sa ne crestem
copiii noștri "în mustrarea și învățătura Domnului" (Efeseni 6:4)? Nu există
oare niciun avantaj în recunoasterea publica a legaturii copiiilor noștri,
alaturi de noi înșine, cu Adunarea vizibilă, asa cum a fost inainte, incat
pruncii sa poata fi inclusi intr-un legamant cu Dumnezeul părinților lor? Nu
este oare nimic folositor sau placut în a recunoaște in mod solemn aceasta
promisiune a legământului ca fiind pentru noi: "Voi pune legământul Meu
între Mine și tine, și sămânța ta după tine ... voi fi Dumnezeul tau și al
seminței tale după tine" (Geneza 17:7)? Este oare un pas zadarnic pentru
copiii noștri să fie adusi, prin randuiala divina, în sânul Adunarii, la
cunoștința ei, in atentia ei materna, și in atentia rugăciunilor Adunarii, care
este "mama noastră" (Galateni 4:26)? Și oare nu exista niciun avantaj pentru
părinți, în ce priveste educarea copiilor lor, avantaj care sa le aduca aminte
din cand in cand că acestia au fost sfințiți in mod simbolic, sau pusi
deoparte, de pecetea legământului cu Dumnezeu, și ca trebuie sa se supuna
angajamentelor solemne pe care le-au făcut?
Este adevărat, dragii mei prieteni, ca aceia care resping sau neglijează
botezul copiilor lor, nu numai ca pacatuiesc împotriva lui Hristos prin
neascultare fata de porunca Lui solemna; dar ei, de asemenea, fac atat pe

43
copiii lor, cat si pe ei insisi, sa piarda foloase importante. Ei si-ar putea
imagina că, deoarece exista controverse pe aceasta tema, ar putea fi
indiferent dacă acei copii ai lor primesc această randuială în pruncia lor, sau
cresc nebotezați. Dar oare nu încearcă ei prin aceasta, să fie mai înțelepți
decât Dumnezeu? Eu marturisesc ca nu cunosc toate avantajele care însoțesc
administrarea acestei randuieli divine si importante, sau toate consecintele
care vin pe urma ei; dar un singur lucru știu, și anume că Hristos a hotarat
aceasta randuiala ca un semn al unor adevăruri prețioase, și o pecete pentru
binecuvântări bogate pentru oamenii legământului Lui, și inclusiv pentru
pruncii lor; și nu am nicio îndoială că, într-o multime de cazuri, unii părinți
fara o credință adevărată si-au adus copiii, prin actul botezului, sub grija,
supravegherea și privilegiile Adunarii, si prin aceasta au avut totusi un rol
esențial pentru binele copiilor botezati, chiar daca parintii înșiși au coborât in
flăcările veșnice ale iadului. Dacă nu greșesc, am văzut multe cazuri în care,
atat cat s-a putut vedea din afara, exact aceasta a fost realitatea.
Să nu se spuna că o astfel de dedicare solemnă a unui copil inaintea lui
Dumnezeu incalca dreptul copilului sa gandeasca și sa acționeze pentru el
însuși, atunci când va ajunge la varsta la care poate sa inteleaga; și sa nu se
spuna că botezul copilului este în contradicție cu dreptul fiecarei ființe
raționale la libera cercetare și libera vointa. Această obiecție se întemeieaza
pe un rationament necredincios. Este in opozitie cu educatia in felul crestin a
copiilor; și, dacă este pus în aplicare, acest rationament s-ar razvrati
împotriva tuturor restricțiilor și impotriva indemnurilor pe care Cuvântul lui
Dumnezeu le poruncește pentru părinți. Ba mai mult, în cazul în care
principiul aceastei obiecții ar fi corect, atunci ar fi greșit să umplem gandirea
copiilor noștri cu dezgust pentru minciuna, furt, beție, răutate și crimă; ca nu
cumva umplerea gandirii lor cu astfel de prejudecăți sa le afecteze dreptul lor
de a cerceta in mod liber.
Adevărul este ca unul din scopurile mari pentru care a fost instituita
Adunarea, este sa vegheze și sa-i instruiasca pe copii în cunoașterea și frica
de Dumnezeu, și, prin urmare, sa pregăteasca “o sămânță de oameni care
să-L slujească”, sa vesteasca “lucrarea Lui poporului care se va
naste"(Psalmii 22:30, 31). Și îndrăznesc să spun că acel sistem religios care
nu cuprinde copiii în prevederile sale cu referire la Adunare, și în
angajamentele legământului sau, este defect in mod esential.
Este posibil ca pruncii sa nu primeasca niciun folos vizibil la botez, în
momentul în care este administrata aceasta randuiala. Deși ar fi cu putinta ca
Dumnezeul milostiv, chiar și atunci, sa însoțeasca semnul exterior cu
binecuvântarea pe care o reprezintă, chiar "spălarea nașterii din nou și prin
înoirea făcută de Duhul Sfânt" (Tit 3:5). Dar, într-adevăr, nu pare sa faca

44
acest lucru, și atat cât putem observa, nu este aceasta realitatea. Totuși,
aceasta randuiela, atunci cand este administrata de către lucratori credinciosi,
și primita de catre părinții credinciosi ai copilului care este botezat, aduce
beneficii din belsug, “in orice fel, mari” (Romani 3:2). Când copiii sunt
botezați, ei sunt astfel recunoscuti ca aparținând Adunarii vizibile a lui
Dumnezeu. Ei sunt, ca să zicem așa, în mod solemn introdusi ca elevi sau
ucenici în școala lui Hristos. Ei sunt pusi într-o situație în care aceștia pot fi
instruiți pentru Dumnezeu, si chiar părinții lor sunt obligați astfel să-i
creasca si sa-i instruiască pentru Dumnezeu; iar Adunarea este obligată să
aiba grija că ei să fie pregătiti in asa fel incat dreptul Domnului de
proprietate asupra copiilor sa fie mereu recunoscut și menținut. Într-un
cuvânt, prin botez, când atat lucratorii (care boteaza), cat și parintii pruncilor
sunt credincioși in convingerile lor, copiii sunt puși într-o pozitie
binecuvantata, în care toate resursele harului, toate privilegiile legate de
familia legământului cu Hristos, adica tot ceea ce se intelege prin termenul
cuprinzator si prețios “educație creștină”, le este asigurat în modul cel mai
cuprinzator. Părinții să se gândească la acest lucru, atunci când isi aduc
copiii lor pentru această randuială sfântă. Și copiii să isi puna la inimă,
atunci când ajung la varsta la care sunt capabili, sa inteleaga
responsabilitatea lor solemnă si sa isi aduca aminte de ea.
Obiecția VII: “Multi din cei botezati in pruncie nu ajung sa
primeasca mantuirea”
O alta obiecție pe care frații noștri baptiști o aduc des este că, in cazul
botezului copiilor, urmarile randuielii nu corespund prea des cu intelesul ei.
Noi spunem că este un simbol de nastere din nou; dar experiența arată că
marea majoritate a acelor copii, care sunt botezați in pruncie, nu ajung sa se
bucure de harul nasterii din nou. Practica botezului copiilor, spun fratii nostri
baptisti, este facuta sa strice Adunarea in cea mai grava masura, prin
umplerea ei cu persoane necredincioase. Impotriva acestei obiecții
răspundem astfel:
Este într-adevăr un lucru trist, faptul că botezul nu este mai des legat sau
urmat de acel folos spiritual a carui emblemă izbitoare este, adica nasterea
din nou. Dar totuși aceasta realitate nu distruge semnificația randuielii
botezului, nici nu o face sa fie zadarnica. Daca randuiala le pune in vedere,
tuturor celor care o privesc, de fiecare dată cand acesta este administrata,
caracterul și necesitatea nasterii din nou prin Duhul Sfânt; daca randuiala
impune, și asigura într-o mare masura pentru copiii bisericii, instruirea si
pregatirea lamurita, fidela în marile doctrine ale Evangheliei, in special acea
doctrină a curatirii duhovnicesti; dacă randuiala este legata, într-o multime
de cazuri, de privilegii prețioase, precum și de folosul mantuirii; atunci, cu
45
siguranță, n-avem niciun drept sa tragem concluzia că toate acestea sunt de
putin folos, doar pentru faptul că randuiala nu este în toate cazurile urmată
de binecuvântarea pe care o reprezintă simbolic.
Câti oameni citesc Biblia fără folos! Câti oameni iau parte la ora de
rugăciune, fără sa fie sinceri, fără o binecuvantare a mantuirii! Dar oare este
citirea Scripturilor, sau este oare datoria de ne ruga, mai puțin necesare, sau
de valoare indoielnica, din acest motiv? Într-adevăr, aceeași obiecție ar putea
fi făcută si cu privire la taierea imprejur. Aceea, asemeni botezului, a fost un
simbol al nasterii din nou, și al curățirii duhovnicesti: dar câți au primit
semnul exterior fără vreun folos duhovnicesc? Realitatea este ca aceeași
obiecție ar putea fi adusa împotriva tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le-a
instituit. Toate acele lucruri au semnificatii profunde, și sunt pline de
intelesuri și îndemnuri duhovnicesti; dar puterea lor de actiune este de natura
morală, și poate fi învinsa de necredință. Ele nu pot exercita o putere fizică,
sau sa converteasca și sa mantuiasca prin puterea lor proprie. Prin urmare,
ele sunt de multe ori facute, in cazul multor oameni, fără sa le fie de folos;
dar totusi administrarea lor nu este în nici un caz, în ceea ce privește
Adunarea lui Dumnezeu, zadarnica pentru Domnul. Are zi de zi o influență
pe care n-o poate estima corect gandirea omeneasca. Fără îndoială, mii de
oameni, chiar si dintre cei botezați la varsta adulta, primesc randuiala
botezului fără credință, și desigur, fără folosul mantuirii. Dar alte mii de
oameni primesc randuiala în credință și în legătură cu acele foloase
duhovnicesti prețioase pe care botezul le simbolizeaza. Aceasta este
realitatea cu privire la toate randuielile; dar chiar dacă acestea nu sunt in
fiecare caz legate de beneficiile mantuirii, nu trebuie să le vorbim de rau,
nici nu trebuie sa încetam să le recomandam pentru acest motiv.
Dar dacă botezul este un simbol al nasterii din nou; dacă pune in vedere
tuturor celor care-l cer, fie pentru ei înșiși sau pentru copiii lor, importanța și
necesitatea acelei marete lucrari a harului lui Dumnezeu; daca îi provoaca pe
parinti să-i învețe pe copiii lor (de îndată ce acestia devin capabil sa
primeasca indemnuri) acest adevăr de baza, precum și toate celelalte
adevăruri fundamentale ale religiei noastre sfinte; daca în urma botezului lor,
copiii sunt recunoscuti ca având o legătură foarte importanta cu Adunarea lui
Dumnezeu, ca să respecte legile ei și ii face responsabili in fata judecatii ei;
deci dacă toate aceste principii sunt respectate cu credincioșie în practică: ar
putea copiii nostri să fie asezati în condiții mai favorabile pentru folosul lor
moral? Chiar daca nu sunt nascuti din nou în momentul botezului (lucru pe
care natura randuielii nu il implică în mod necesar), oare nu sunt ei, datorita
legăturii lor cu Adunarea, in felul acesta recunoscuti si pecetluiti, asezati în
cea mai buna școală pentru a învăța, atat practic cat și la nivel de doctrine,
lucrurile lui Dumnezeu? Oare nu sunt, prin aceste lucruri, temperati și
46
moderati și făcuti membri mai buni ai societății, chiar daca nu ajung să
devină cu adevarat evlaviosi? Și nu sunt mulți dintre ei, la urma urmei, adusi
înapoi din ratacirile lor temporare, luand seama la mantuire, prin trezirea
influentata de pecetea lor primita la botez și instruirea lor timpurie? Nimeni
să nu spuna, deci, că botezul copiilor rareori își face efectul pe care il
simbolizeaza. Botezul pruncilor isi implineste scopul mult mai des decât isi
imagineaza unii de obicei. Iar dacă cei care ii aduc pe copii inaintea lui
Dumnezeu în randuiala botezului ar fi mai credinciosi, acel rezultat favorabil
ar avea loc cu o frecvență cel putin de zece ori mai mare.
Obiecția VIII: “Dovada istorica este insuficienta”
O altă obiecție adusa deseori de către oponenții botezului pruncilor este că
avem pentru botezul copiilor aceeasi dovada istorica precum in cazul
participarii copiilor la Cina Domnului, și deci dovada cu privire la copii
participand la Cina Domnului in istoria timpurie a Adunarii, face ca mărturia
istorică pe care o găsim în favoarea botezului sa nu mai fie valabila.
Pentru a răspunde la această obiecție, recunoastem că practica de
administrare a Cinei Domnului la copii, și uneori chiar la prunci, a fost
folosita în diferite părți ale Bisericii creștine, dintr-o perioadă timpurie, și
este încă menținută în unele părți ale lumii creștine. Inca de pe la mijlocul
secolului al treilea, sunt dovezi ca se practica în unele biserici din Africa. O
intelegere greșită a cuvintelor Mântuitorului, "dacă nu mâncați trupul Fiului
omului, și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi" (Ioan 6:53), a facut
pe mulți să creadă că a lua parte la Cina Domnului este esențial pentru
mântuire. Ei au ajuns, prin urmare, sa dea o mică parte din pâinea înmuiată
în vin sacramental, copiilor și chiar persoanelor care mor, care nu au putut să
primească Cina în forma obișnuită; și, în unele cazuri, această bucată de
pâine înmuiată în vin sfințit a fost chiar impinsa forțat pe gâtul copiilor, care
se impotriveau sau nu puteau înghiți. Ba mai mult, aceasta revoltătoare
superstiție a mers în câteva biserici pana acolo incat pâinea și vinul
consacrate, ca în cazul sugarilor, au fost puse in gura morților, care murisera
fără sa ia parte la Cina Domnului în timpul vieții!
Dar se face o mare nedreptate impotriva botezului copiilor, cand se spune
ca nu s-ar baza pe vreo temelie mai buna decât aceea pe care se bazeaza
practica administrarii Cinei Domnului la copii. Punem in evidenta
următoarele diferențe, care sunt perfect concludente.
(1) Cina Domnului oferita pruncilor nu se deduce deloc din Cuvântul lui
Dumnezeu; dar, în ceea ce privește botezul copiilor, găsim în Scriptură
sprijinul cel mai puternic și definitiv. Asadar, botezul copiilor ar ramane
totusi pe o temelie puternica, chiar daca ar fi fost distruse toate dovezile
istorice in afara de ceea ce este scris in Biblie.
47
 (2) Mărturia istorică în favoarea Cinei Domnului pentru copii este mult mai
slaba decat aceea pe care o avem în favoarea botezului pruncilor. Nu avem
nici un indiciu ca Cina Domnului pentru copii s-a practicat în vreo biserică,
până în vremea lui Ciprian, pe la mijlocul secolului al treilea; în schimb, in
privinta botezului pruncilor, avem mărturii istorice clare ca s-a practicat
incepand din perioada apostolică.
(3) Mai mult, Cina Domnului pentru copii nu se află în nici un caz pe
acelasi nivel cu botezul pruncilor in ce priveste acceptarea ei universala, nici
macar generală. Doi oameni eminenți din secolul al patrulea, printre cei mai
învățați din vremea de atunci, care au avut cele mai favorabile pozitii pentru
a se familiariza cu toate aspectele Bisericii, respectiv Augustin si Pelagius,
amandoi declara că botezul copiilor a fost o practică venita pana in vremea
lor direct de la apostoli, și universal practicata în biserică; ba mai mult, ei
declara că nu au auzit despre creștini din lume, fie drept-credinciosi sau
eretici, care sa nu isi boteze copiii lor. Insa cu privire la Cina Domnului
pentru copii, nu avem nicio mărturie care sa se apropie de aceasta pentru a
dovedi adoptarea timpurie și universala a practicii. Oferirea Cinei Domnului
catre copii a fost in mod clar o invenție, fondată pe principii care nu au fost
niciodata acceptate universal de Biserica in intregime, deși din nefericire au
fost într-o oarecare măsură raspandite. Și, asa cum o superstiție nefericita a
adus acest lucru in unele biserici, o superstiție încă si mai mizerabila a
distrus-o. Când a apărut doctrina transsubstanțierii, painea si vinul
(elementele sacre, transformate, precum spune doctrina aceea, în trupul real
și sângele Mântuitorului) au început să fie considerate ca fiind prea
îngrozitoare în caracterul lor pentru a fi oferite copiilor. Dar, în Biserica
greacă (rasariteana, ortodoxa), care s-a separat de Biserica Latina (catolica)
înainte ca transsubstanțierea sa fi fost stabilita, practica Cinei Domnului
(impartasaniei) pentru copii continuă inca, in mod superstițios.
Obiecția IX: “Copiii nu sunt tratati ca membri deplini ai
bisericilor locale”
Se mai aduce obiectia că aceia care sustin botezul copiilor sunt în
contradictie cu ei înșiși, pentru ca nu isi tratează copiii ca si cand ar fi niște
membri ai Adunarii. Frații noștri baptiști spun despre noi: "Ei susțin că acei
copii de creștini sunt, în virtutea nașterii lor, membrii Adunarii, membri pe
deplin, in mod vazut în legământ cu Dumnezeu, și, drept urmare, copiii sunt
potriviti pentru pecetea sacramentala (botezul). Cu toate acestea, vedem prea
rar sau chiar niciodată, vreo biserică sustinatoare a botezului copiilor, care
sa-i trateze pe copii ca membri ai sai, adica sa-i instruiasca, sa-i
supravegheze și sa-i sancționeze pe acestia, la fel ca în cazul membrilor
adulți. Oare acest lucru nu marturiseste că sistemul lor este contradictoriu, ca
48
nu este practic, și prin urmare, ca nu este sanatos?" Această obiecție este una
foarte serioasă și importanta, și ar trebui să atraga atenția conștienta a
fiecarui crestin care sustine botezul copiilor si dorește să isi mențină marturia
cu consecvență și sa fie lamurit, edificat.
Nu putem nega faptul că cele mai multe biserici dintre cele care sustin
botezul copiilor, nu acționează in mod consecvent în ceea ce privește această
chestiune. Ei nu urmeaza și nu aplica in intregime sistemul acesta, printr-o
purtare corespunzătoare. Copiii deja botezați, tratați de către biserică (și
lucratorii ei) la fel ca ceilalti membri, primind pecetea unei legaturi de
legământ al lui Dumnezeu cu poporul Său, sunt lăsati in neglijență și păcat,
fără a fi cercetati si atentionati, și fără fara a fi disciplinati corespunzator,
tratati la fel ca aceia care nu au legătură cu Biserica; trebuie sa recunoastem,
aceasta realitate este cu totul în contradicție cu natura și felul randuielii
botezului, si daunatoare într-o mare masura pentru cele mai bune interese ale
Adunarii lui Dumnezeu. Dar aceasta realitate trista si dureroasa, așa cum s-a
constatat deseori, nu se ridica împotriva doctrinei în sine (calitatea de
membri ai Adunarii pentru copii), ci împotriva lipsei de consecventa a celor
care pretind ca au adoptat aceasta doctrina (a botezului copiilor), și pretind
că acționeaza in acord cu ea.
Daca un scop maret al bisericii, așa cum am observat mai inainte, este sa
instruiasca "o sămânță divina" pe calea adevărului, a sfințeniei, și a
mântuirii; și dacă scopul peceții sacramentale este sa "desparta ce este de
pret, de ceea ce este fara pret" (Ieremia 15:19), și sa stabileasca un semn
distinctiv peste poporul Domnului, atunci fără îndoială, cei care poartă acest
semn, fie copii sau adulti, ar trebui să fie supravegheati in mod adecvat și
îngrijiti, și trebuie ca legatura lor cu Adunarea lui Dumnezeu sa nu fie pentru
nicio clipă pierduta din vedere, sau neglijata. În ceea ce-i privește pe adulți,
această responsabilitate este, în general, recunoscută de către toate bisericile
evanghelice. A ajuns sa fie neglijat insa acest aspect în ceea ce privește
copiii si pruncii membri, iar aceasta realitate este mai ușor de explicat decât
de justificat. Și totuși, este evident că trebuie indeplinita cu mare atenție
aceasta responsabilitate, cu referire la membrii tineri ai adunarii; și aceasta
responsabilitate are ca scop sa promoveze zidirea și extinderea familiei
creștine.
În cazul în care se pune intrebarea: “Oare ce s-ar putea face pentru cultura
morala și bunăstarea copiilor botezați, mai mult decât se face deja?” La
aceasta intrebare răspund: foarte multe lucruri, care ar fi de o valoare
nemasurata atat pentru ei, cat și pentru comunitățile creștine in general.
Sarcina de a-i instrui pe copii pentru Dumnezeu este într-adevăr una dificilă;
dar este posibila, și savarsirea ei cu credinciosie implica rasplata din belsug.

49
Se poate spune ca planul următor se dezvolta în mod natural din doctrina
calitatii de membri ai Adunarii pentru prunci; și nimeni nu se poate îndoi că,
daca acest plan este urmat cu credinciosie in practica, va aduce o perioada
nouă și glorioasă în istoria Adunarii lui Dumnezeu.
Asadar, toti copiii botezați, incepand din ceasul in care au primit pecetea
legământului lui Dumnezeu, trebuie să fie înregistrati și recunoscuti ca
ucenici prunci. Lucratorii bisericii, precum și părinții lor după trup, trebuie
sa ii priveasca intotdeauna cu ochi vigilenti și afectuosi. Instruirea creștină,
constrangerea creștina, și avertizarea creștina, rugămintea și rugăciunea sa ii
insoteasca totdeauna, de la poala mamei la gradinita, și de la grădiniță până
la finalul studiilor scolare, oricare ar fi ele (pentru instruire mai matura). Să
fie învățati de mici in ceea ce priveste respectul și citirea cuvântul lui
Dumnezeu, și să adune in memorie ca si comori, pasaje din Biblie.
Invataturile potrivite, precum și alte crezuri ale adevărurilor creștine, să fie
puse înaintea ochilor lor și prin repetare constanta sa fie intiparite in mintea
lor. Să fie școli stabilite în fiecare biserică, sub îndrumarea directa a unor
invatatori exemplari, drept credinciosi si evlavioși, atent supravegheati de
către păstorii bisericii, și vizitate ori de câte ori este posibil de către toți
lucratorii bisericii.
Acestor tineri pretiosi sa li se aduca deseori aminte de legatura lor cu
familia creștină; și pretentia indreptatita a lui Hristos asupra dragostei și
faptelor lor, sa fie de multe ori prezentata in mod clar, solemn și afectuos.
Fiecare caz de greseala și imoralitate sa fie mustrat cu credinciosie, și pe cât
posibil, sa fie oprit. Păstorii sa-i adune pe copiii botezați ori de câte ori este
posibil, și să le prezinte instrucțiuni și îndemnuri în Numele lui Dumnezeu,
Căruia i-au fost dedicati (de catre parinti, in momentul botezului), iar toate
eforturile sa fie făcute pentru a intipari in cugetul si inimile lor adevărul
Evangheliei. Când copiii ajung la varsta intelegerii, să li se aduca aminte cu
drag despre datoria lor de a atesta, prin propria lor marturisire,
angajamentele făcute de părinții lor în botez, și să li se ceara iar si iar, sa
ofere în primul rând inimile lor, și apoi recunoașterea umilă a unei marturii
exterioare, inaintea Mântuitorului. Fie ca acest plan să fie urmărit cu
credinciosie, în mod constant, cu răbdare, și cu dragoste părintească. Daca
instruirea și îndemnul nu sunt luate în considerare, și persoana respectiva
apuca pe un drum gresit, cu imoralitate sau nepasare, să fie avertizata,
mustrata, suspendata sau chiar excomunicata, în funcție de caracterul
persoanei si gravitatea cazului.
Dar vor spune unii: "Ce? Sa fie suspendata sau excomunicata o persoană
tânără, care nu a luat încă parte la Cina Domnului, si nici macar nu a cerut
acest privilegiu?" Desigur. De ce nu? Deoarece copiii creștinilor se nasc

50
membri ai bisericii, și li se aplica botezul ca un semn și o pecete pentru
aceasta calitate de membri ai Adunarii, atunci este foarte clar că acestia ar
trebui să fie tratati în toate privințele ca membri ai Adunarii; și, desigur, în
cazul în care acestia acționează într-un mod necreștin, o piedica ar trebui să
fie pusa în calea lor, ca sa fie impiedicati sa se bucure de privilegiile lor
creștine. Dacă acest lucru n-ar putea fi acceptat, atunci s-ar renunța la cele
mai importante principii in ce priveste indatoririle si ordinea in adunare. De
asemenea, în mod evident, sa fie suspendata sau exclusa de la privilegiile
adunarii o persoana tanara, care a fost botezata în copilărie, și instruita în
sânul bisericii, dar care acum n-are nicio inclinatie pentru religie, acest lucru
nu este mai nepotrivit decât sa fie suspendat sau excomunicat unul care a
luat parte, timp de mai mulți ani, la masa Domnului, dar a părăsit acum casa
lui Dumnezeu, și nu mai are vreo dorință sa urmeze poruncile creștine.
Nimeni nu considera nepotrivit sau exagerat să declare ca o astfel de
persoană nu este demna pentru părtășie creștină, și sa o excluda de la aceasta
partasie, chiar daca persoana nu mai are vreo inclinatie sa se bucure de
partasie. Exact același principiu se aplică și în cazul pe care il analizam (cel
al copiilor botezati).
Intr-adevăr, unii dintre sustinatorii botezului copiilor au presupus că, deși
fiecare copil botezat este un membru al bisericii, el ar fi doar un membru al
Adunarii vizibile in general, iar nu în sensul obișnuit, membru al unei
anumite adunari locale; și, asadar, el nu este supus la disciplina adunarii
locale până când persoana respectiva va intra în mod oficial intr-o anumita
adunare locala. Eu consider ca această intelegere este impotriva oricarui
principiu al Adunarii. Fiecare copil botezat trebuie, fără îndoială, să fie
considerat ca un membru al adunarii în care a primit botezul, până când el
moare, este excomunicat, sau este transferat în mod potrivit catre o altă
biserică. Dacă va veni vreodată vremea în care toate bisericile noastre sa
actioneze conform acestui plan; atunci când copiii (care sunt membri intr-
adevar) vor fi supravegheati cu grijă neîncetată și afectuoasa, din punct de
vedere moral; atunci când o persoană tânără botezata, fata sau baiat, care
inca nu participa la Cina Domnului, va fi supus disciplinei creștine cu
afectiune și credinciosie, daca persoana cade cumva în erezie sau imoralitate;
atunci când persoana va fi cedata în mod cuviincios, printr-o scrisoare, dintr-
o anumita biserica spre supravegherea și grija unei alte biserici; și atunci
când toate interesele sale duhovnicesti vor fi păzite, atat de biserică, cat și de
către părinții ei, cu staruinta sfanta și afectuoasa; când acest sistem eficient și
credincios va fi urmarit, botezul copiilor va fi in mod universal recunoscut ca
o binecuvântare, iar biserica va străluci cu o noua glorie duhovniceasca.
Adevarul este ca, daca botezul copiilor ar fi aplicat în mod corespunzător si
dacă marturia pe care o cuprinde, și obligațiile pe care le impune, ar fi
51
respectate și urmărite în mod corespunzător, atunci botezul copiilor ar avea
puțini impotrivitori. Nu ma pot îndoi ca în cazul în care aceste lucruri s-ar
face, ar duce la o binecuvântata convertire mantuitoare pentru sute si mii
dintre tinerii noștri; nu ma pot indoi de acest lucru, cum nu ma pot îndoi de
credinciosia unui Dumnezeu al legământului. Da, botezul copiilor este
randuit de Dumnezeu, insa greselile sunt în comportamentul sustinatorilor
acestei doctrine. Contradictia dintre teoria si practica sustinatorilor, a fost
mai daunatoare pentru botezul copiilor, mai mult decât toate argumentele
oponentilor sai adunate la un loc, de o sută de ori mai mult! Nadajduim că
sustinatorii botezului copiilor se vor trezi într-o zi din amorteala lor vrednica
de plans, și vor arăta că ei sustin o randuială care este atat de prețioasa, pe
cat este de biblica.
Obiecția X: “Au drept la Cina Domnului cei botezati cu apa in
pruncie?”
O altă obiecție, adusa de multe ori cu încredere, împotriva botezului si
calitatii de membri ai Adunarii pentru prunci este că, daca acestea ar fi bine
intemeiate, atunci inseamna că fiecare tânăr botezat, sau chiar copil, ar avea
dreptul sa vina la Cina Domnului daca doreste acest lucru, fără cercetare sau
permisiune din partea altuia. Dupa acest principiu, spun frații noștri baptiști,
deoarece o mare parte dintre cei care sunt botezați în copilărie sunt vizibil
lipsiti de evlavie, și mulți dintre ei devin destrabalati; dacă incapatanarea sau
răutatea lor i-ar impinge să vina la Cina Domnului, Adunarea ar ajunge de
rușine din cauza acestor mulțimi de persoane nevrednice.
Această obiecție se bazează pe o mare greșeală - vom dovedi aceasta,
privind pentru o clipa spre principiile societății civile. Fiecare copil este un
cetățean al țării în care s-a născut, un cetățean deplin; nu există nici vreun
lucru precum cetățenie pe jumătate în acest caz. El este un cetățean nascut
liber, impreuna cu tot ceea ce inseamna acest lucru. Cu toate acestea, până
când ajunge la o anumită vârstă, și deci pana cand dobandeste anumite
calificări, el nu este potrivit pentru cele mai importante functii pe care țara
lui le confera. Dar chiar si dupa acea varsta, el nu poate incepe sa
îndeplineasca aceste funcții oficiale, până când nu si-a asumat anumite
angajamente (referitoare la drepturi si obligatii cetatenesti). Este evident că
statul are un drept, și consideră că este esențial pentru binele lui, prin
constituția sa și prin legile sale, sa limiteze drepturile cetățeanului. Dar
nimeni nu priveste persoana respectiva ca si cum ar fi ceva mai puțin decat
un cetățean, sau se gandeste sa-i puna eticheta de “cetățean pe jumătate”,
înainte sa fie supus la aceste angajamente.
În mod asemănător, fiecare copil botezat este un membru, un membru
deplin al adunarii în care a primit pecetea sacramentala. Acolo calitatea sa de
52
membru este recunoscuta și înregistrata, și numai acolo poate el sa
primeasca în mod corect un certificat pentru aceasta, și, daca este cazul, o
recomandare scrisa spre supravegherea și îngrijirea unei alte adunari (in caz
ca se muta acolo). Dar adunarea din care face parte acest copil, în
indeplinirea acestei "autoritati pe care Hristos a dat-o, pentru zidire iar nu
pentru distrugere", dacă își face datoria ei, nu-i va permite să vină la masa
Domnului până cand copilul a ajuns la o vârstă la care are intelegerea
necesara “sa deosebeasca trupul Domnului" (1 Corinteni 11:29), și până
când va manifesta un comportament exemplar și evlavie, pe care trebuie sa
le manifeste cel care doreste privilegiile participarii la aceasta partasie
crestina (Cina Domnului). În cazul în care el manifestă un caracter opus, este
datoria bisericii, ca parte a disciplinei, sa previna ca persoana respectiva sa ia
parte la aceste privilegii, la fel cum este de datoria ei, în cazul în care unul
care participa de ani de zile la Cina Domnului (când se abate de la poruncile
și curatia unei marturii creștine), să-l impiedice sa mai participe la Cina
Domnului.
Pe scurt, limbajul apostolului Pavel, deși destinat inițial pentru un scop
diferit, este foarte potrivit sa fie aplicat la subiectul nostru: "moștenitorul,
atâta timp cât el este un copil, nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar
că este stăpân pe toate, dar este sub epitropi și îngrijitori, până la vremea
rânduită de tatăl său" (Galateni 4:2). Pe scurt, atat în adunare cât și într-un
stat, există o ordine dupa care cineva se poate bucura de anumite privilegii.
Nu sunt toti cetățenii potriviti pentru anumite drepturi si indatoriri; și nici
macar cel calificat nu are dreptul de a-si prelua anumite functii, fara sa fie
chemat la aceasta; asadar, membrii tineri ai adunarii, la fel ca si ceilalti
membri maturi, sunt sub supravegherea și îngrijirea bisericii; și cand va veni
momentul în care un membru tanar isi va recunoaste angajamentul si
responsabilitatea la care a fost supus prin botez, și va vrea să vină sa se
bucure de privilegii depline ale partasiei (participand la Cina Domnului),
Hristos a lăsat adunarea sa hotarasca dupa responsabilitatea ei (prin
cercetare), daca acel membru tanar va fi primit sau nu. Nimeni, indiferent de
vârstă, nu are dreptul sa participe la Cina Domnului fără acordul adunarii.
Când vreunul, după ce a participat la Cina Domnului, a fost exclus de la ea
pentru un timp, de către autoritatea bisericeasca, el nu are dreptul sa
participe din nou, până cand interdictia ii va fi ridicata! Atunci desigur, prin
asemanare, unul care nu a participat vreodata la Cina Domnului, nu poate
veni fără sa ceara și apoi sa obțina permisiunea celor care sunt randuiti
pentru a carmui în adunare.
Acest punct de vedere cu privire la subiectul nostru este în același timp
ilustrat și confirmat de practica uniformă a Adunarii din Vechiul Testament.
Copiii din părinți evrei, deși membri obisnuiti ai Adunarii datorita nașterii
53
lor, și recunoscuti ca membri în virtutea taierii lor imprejur, nu erau încă
acceptati sa participe la Paște până când ajungeau la o anumită vârstă, și nici
macar atunci, decat daca erau curatiti dupa un ritual. Acest lucru este atât de
bine dovedit de cercetatorii dedicati ai antichitatii, evrei și creștini
deopotrivă, incat nu poate fi pus sub semnul intrebarii. Calvin afirma că
"Paștele, care a fost acum inlocuit cu Cina sfanta, nu accepta oaspeții
nevrednici dupa aparente. Ci Pastele au fost mâncate în mod drept doar de
catre aceia care erau de vârstă suficient de mare pentru a putea să înteleaga
semnificația lor".
Aceeași declarație clara este, de asemenea, făcută de către Rev. Dr. Gill, un
comentator eminent din confesiunea baptista. El spune: "Dupa invataturile
evreilor, persoanele nu erau obligate la îndatoririle legii, nici nu li se aplicau
sancțiunile legii în caz ca n-ar fi respectat indatoririle, pana atunci cand
fetele ajungeau la vârsta de doisprezece ani și o zi, iar baietii la vârsta de
treisprezece ani și o zi. Insa in acele vremuri evreii obisnuiau sa-si
instruiasca copiii lor, și să ii familiarizeze cu religia lor înainte ca ei sa
implineasca acea varsta. Copiii nu se aflau pe deplin sub lege până când
ajungeau la vârsta amintita mai devreme, nici nu erau socotiti ca membri
adulti ai bisericii până atunci, și nici macar atunci, dacă nu erau persoane
vrednice. Pentru ca asa se spune: “Acela care este vrednic, la varsta de
treisprezece ani, este numit un fiu in Adunarea lui Israel" (Rev. Dr. Gill,
Comentariu la Luca 2:42).
Asadar, obiecția prezentata nu are nicio putere. Sau, mai degrabă, nu exista
realitatea pe care aceasta obiectie o invocă și o acuză (ca botezul ar umple
Adunarea de necredinciosi; adevarul este ca ei nu sunt admisi la Cina
Domnului, fara cercetare). Lucrul pus sub acuzare nu face parte din sistemul
pedobaptist (sistemul care sustine botezul copiilor). Ba mai mult, sistemul
nostru are avantaje în ceea ce privește această chestiune, avantaje importante
și radicale, pe care nu le are niciun alt sistem. Sistemul pedobaptist privește
copiii botezați ca fiind membri ai Adunarii, și leagă în mod solemn atat
adunarea, cat și părinții, de responsabilitatea sa supravegheze ca acesti copii
să fie instruiți cu credinciosie, "în mustrarea și învățătura Domnului"
(Efeseni 6:4); sistemul pedobaptist recunoaște ca biserica are (și trebuie sa-si
exercite) autoritatea de a pazi Cina Domnului de cei care s-ar putea apropia
de ea in chip nevrednic, chiar si de proprii copii, și in acest fel corectand
cultura lor creștină, și indemnand la recunoașterea personala a indatoririlor
creștine, dupa cum se potriveste cel mai bine maretului scop de a zidi
Adunarea ca "o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2:22).

54
Obiecția XI: “De ce nu este botezul pruncilor universal in
biserica, precum era circumcizia in Israel?”
Cea din urma obiecție pe care propun să o cercetam, este ceea ce spun
oponentii nostri: "Dacă botezul ia locul taierii imprejur, iar Adunarea este
aceeași în esenta acum ca și atunci, pe vremea când taierea imprejur era
pecetea de inițiere, atunci de ce botezul copiilor nu este la fel de universal în
Adunarea Noului Testament, cum a fost taierea imprejur în Vechiul
Testament? De ce nu este fiecare copil, în lumina Evangheliei, botezat, asa
cum fiecare copil israelit a fost tăiat împrejur?"
Eu răspund ca aceasta ar trebui sa se intample, fără îndoială. Adica părinții,
pe unde patrunde Evanghelia, ar trebui să fie credincioși adevărați; ar trebui
să fie ei insisi membri ai Adunarii lui Hristos și ar trebui să dedice copiii lor
pentru Dumnezeu în sfântul botez. Porunca lui Dumnezeu cere acest lucru; și
în cazul în care părinții ar fi asa cum ar trebui, atunci ar fi pregătiți pentru o
aplicare corectă a acestei peceti sacramentale. In perioada Vechiului
Testament, o singură națiune din marea familie umana a fost chemata dintr-o
lume idolatră ca sa fie detinatoarea Cuvântului și rânduielilor adevăratului
Dumnezeu. Atunci, toți cei care aparțineau acelei națiuni au fost legati prin
juramant ca să fie pusi deoparte; și in cazul in care unii nu erau curati, cel
puțin din punct de vedere ceremonial, porunca divină era să fie "nimiciti din
poporul lor". Obligația a fost universala, iar pedeapsa, în caz de
nerespectare, a fost si ea universala. Fără îndoială ca multi părinți în acea
perioada si-au prezentat copiii inaintea lui Dumnezeu în sacramentul taierii
imprejur, dar fara sa aiba credință adevărată; insa ei marturiseau in mod
vizibil credință, participau la toate cerintele curățirii ceremoniale, și aceste
lucruri faceau ca tăierea împrejur sa fie autorizata și adecvata. Asa este si în
Adunarea Noului Testament. Acesta este un trup, asa cum a fost si in
perioada Vechiului Testament, deosebit de restul omenirii, dar nu se
limitează la o anumită națiune. Se compune din toți aceia care mărturisesc
adevărata credinta, din orice neam ar fi ei. În cadrul acestei comunități
spirituale, botezul ar trebui să fie la fel de universal, precum taierea imprejur
era universala in comunitatea lui Israel (cu privire la “legamintele
fagaduintei, dreptul de cetatenie” - Efeseni 2:12). Acei părinți care
mărturisesc credința în Hristos, și ascultare față de el (și numai aceia), ar
trebui să aduca copiii lor pentru botez. Există, într-adevăr, un motiv de
teamă: acela că mulți membri adulți nu sunt sinceri, credinciosi in
marturisirea lor. Totuși, pentru ca acestia sunt in regula in ce priveste
aspectele exterioare, copiii lor au dreptul la botez. Asadar, aproape toti
pruncii din țarile noastre (majoritar crestine, cel putin in marturisire, n. tr.),
în aceste condiții, ar putea fi botezati, și cu siguranta ar trebui să fie.

55
Concluzii
M-am străduit sa afisez mai multe obiecții pe care frații noștri baptiști
obisnuiesc sa le aduca împotriva botezului pruncilor. Am urmarit in mod
constient ca să le prezint în toată puterea lor; și am dovedit că nici Scriptura,
nici ratiunea, nici istoria Adunarii nu le ofera nici cel mai mic sprijin. Cu cât
mă gândesc mai mult la acest subiect, cu atat mai adanca este convingerea
mea că botezul pruncilor și calitatea lor de membri ai Adunarii are temelii
care nu pot fi clatinate sau slabite de niciun argument adus in mod cinstit.
Din principiile stabilite sau deduse in paginile de mai inainte, putem trage
următoarele concluzii practice:
Concluzia I: Respingerea botezului pruncilor este daunatoare
Suntem indreptatiti sa ne întoarcem cu încredere reînnoită spre concluzia
declarata la inceput, în prima parte a primului discurs: și anume că greseala
fraților noștri baptiști, în respingerea botezului pruncilor si a calitatii lor de
membri ai Adunarii, este foarte gravă și daunatoare. Aceasta nu este doar o
simplă greșeală cu privire la un punct discutabil; ci este o greseala care
contrazice atat de mult spiritul întregii Biblii în mod direct, și natura tuturor
legămintelor lui Dumnezeu cu poporul Său, din orice perioada, incat
greseala aceasta trebuie să fie privita ca o amenintare pentru unele din
interesele vitale ale trupului lui Hristos, și capabila să exercite o influență
daunatoare asupra Imparatiei Sale duhovnicesti. Pe acest subiect, prietenii
mei, exprimarea mea este puternica, deoarece convingerile mele sunt
puternice, și este din ce în ce mai puternica dorința mea sa protejez fiecare
cititor față de aceasta greseala daunatoare. Intr-adevăr, în nici un caz nu
vreau sa tagaduiesc evlavia si convingerile sincere ale respectatilor frați
baptiști în adoptarea unui punct de vedere opus fata de al nostru. Dar sunt
totuși profund convins că sistemul lor este în întregime nebiblic, si mai mult,
că tendința naturala a sistemului lor este sa aseze copiii, care sunt speranța
Adunarii, într-o situație mai puțin favorabila decat erau copiii din Israel, cu
siguranta o situatie mai puțin favorabila pentru propria lor mântuire, decât
situatia în care sunt asezati de către sistemul nostru (pedobaptist); și că
influența sa finala a sistemului lor asupra generației în creștere, asupra
religiei familiei, și asupra creșterii Adunarii, este profund dăunătoare.
Concluzia II: Rolul si semnificatia botezului
Din nou, este evident din ceea ce s-a mentionat, că botezul copiilor noștri
are o mare însemnătate și implică obligații importante si solemne. Intr-
adevăr, noi nu atribuim botezului acea valoare proprie, intrinseca, pe care o
sustin cu putere unii dintre cei care poartă numele de creștini. Noi nu credem
că botezul in apa este nastere din nou. Considerăm ca doctrina “nasterii din

56
nou prin botezul in apa” nu are temelie în Cuvântul lui Dumnezeu, ci mai
degraba are rolul sa înșele și sa dauneze sufletului. Noi nu afirmam că
randuiala botezului, ori de câte ori este administrata în mod corect, este
neaparat însoțită in acel moment de vreo influență fizică sau morală, care sa
actioneze fie asupra sufletului, fie asupra trupului celui ce o primește. Dar cu
toate acestea, noi nu consideram ca botezul este o simplă ceremonie
neinsemnata. Nu putem considera ca reprezinta doar actul de a da un nume
copilului care este botezat. Mulți oameni par să-l considere ca avand o
valoare mica. Și, prin urmare, ei consideră că vremea sarbatoririi botezului
ar fi un fel de festival bisericesc sau o ceremonie. Ei nu ar accepta ca botezul
copiilor lor sa nu fie facut; dar totuși, ei solicita botezul pentru pruncii lor,
avand rarori vreun gând serios sau potrivit, fără o intelegere luminata sau
adecvată asupra ceea ce înseamnă botezul, sau ce obligație impune acesta
pentru ei si pentru copiii lor. Un botez, ca o căsătorie, este considerată de
către mulți ca o vreme potrivita pentru felicitare și ospăț; și prea putin se
gandesc la semnificatia lui. Acest lucru este profund regretabil. Gandirea
omului pare sa fie mai predispusa să mearga din superstiție spre lipsa de
evlavie, și din lipsa de evlavie înapoi spre superstiție. Acele puncte de
vedere simple asupra adevărurilor spirituale și asupra poruncilor creștine pe
care Biblia le aminteste la tot pasul, singurele lucruri care au puterea sa
aduca beneficii reale, prea rar lumineaza și motiveaza multimile de oameni
care poartă numele de creștini.
Acum, in ciuda faptului ca se aduce aminte prea putin despre semnificatia
lui, și prea rar este luata aceasta semnificatie in seama, totusi puține lucruri
sunt mai expresive, mai solemne, sau mai interesante, mai induiosatoare în
cerinte, mai profund cuprinzătoare în intelesul lor, sau mai importante în
obligațiile pe care le implica, decât botezul unui copil. Repet - și ah! dacă
aceasta afirmatie ar putea face sa tresara inima fiecărui părinte din
creștinătate - botezul unui copil este unul dintre cele mai solemne lucruri
legate de religia noastră sfântă. O ființă umană, care abia deschide ochii spre
lumea inconjuratoare, prezentata inaintea lui Dumnezeu, care a creat-o,
dedicata acelui Mântuitor, fara al Cărui sânge ispășitor mai bine nu s-ar mai
fi născut, și consacrata acelui Duh Sfânt, care poate sa sfințeasca persoana și
să o pregătească pentru Rai; botezul copilului este într-adevăr o scena
potrivita pentru a atinge orice inimă evlavioasă care o priveste. Noi ne
ducem alergarea noastra prin aceasta lume trecatoare; speranța lumeasca și
așteptările lumesti sunt pieritoare; aici, in lumea aceasta, se hotaraste
destinul vesnic pentru sufletul nemuritor al fiecarui om. Dar copilul
prezentat pentru botez, în cazul în care va ajunge la limita obișnuită a vieții
omenesti, se va confrunta cu o judecata și va avea nevoie de toata mila
iertătoare, de tot harul sfințitor, și de toate mângâierile prețioase pe care
57
Evanghelia binecuvântată a lui Hristos le poate darui. Și chiar dacă moare în
copilărie, copilul are încă nevoie de mila iertătoare și harul sfințitor care sunt
amintite în aceasta randuiala. Oricum, randuiala botezului este importanta.
Se incepe un proces care va fi o binecuvântare sau un blestem si nu poate fi
inteles sau estimat de gandirea umane. Și veșnica fericire sau nefericire a
tanarului nemuritor (care este botezat) va depinde intr-o anumita masura, sub
supravegherea lui Dumnezeu, de instruirea oferita de aceia care au participat
la botez (adica parintii si intreaga adunare).
Asadar, aceia care aduc copiii pentru botez, sa se gandeasca bine la ceea ce
înseamnă această randuiala, și la tot ceea ce implică primirea ei, atât cu
privire la părinți cat și la copii. Să-și aduca aminte că, prin acest pas, facem o
marturisire solemnă de credință conform careia atat copiii noștri, cat și noi,
ne nastem în păcat, și avem neaparata nevoie de mila iertatoare și de harul
sfințitor al lui Dumnezeu. Noi ii dedicam în mod oficial lui Dumnezeu, in
vederea momentului cand vor fi “spălati, sfințiti, socotiti neprihaniti în
Numele Domnului Isus Hristos, și prin Duhul Dumnezeului nostru" (1
Corinteni 6:11). Noi ne luăm asupra noastră angajamente solemne sa-i
crestem pe copii în cunoștintă și frică de Dumnezeu; sa ii instruim, de la cel
mai timpuriu moment in care pot ei sa gandeasca, în principiile și îndatoririle
religiei noastre sfinte; să ii consideram și să ii tratam ca pe membri altoiti in
familia lui Hristos, și să facem tot ce sta în puterea noastră, prin învățătură și
exemplu, prin autoritate și rugăciune, să-i conducem pe căile adevărului, ale
sfințeniei, și ale mântuirii. Este oare botezul copilului o randuiala care sa fie
tratata ca simplă ceremonie, sau cu bucuria superficiala specifica unei
sărbători? Cu siguranță, daca exista printre celelalte indatoriri (obligatorii
pentru noi ca și creștini) un lucru la care ar trebui să ne supunem cu respect
și teamă sfântă (cu pocăință, credință, dragoste și cu o compasiune creștină
arzatoare peste odraslele noastre iubite, cu cereri umile și insistente catre
Dumnezeul oricărui har pentru binecuvântare asupra lor și asupra noastra, și
cu hotarari solemne, în puterea harului său, că vom fi credincioși
angajamentelor noastre): botezul copiilor este acel lucru! O, cât de plin de
semnificație! Și totusi, cât de puțin se gandesc la aceasta semnificatie cei mai
multi dintre cei care se implica în botezul copiilor doar cu decenta
exterioara!
Concluzia III: Responsabilitatea parintilor (sau tutorilor) pentru
copiii botezati in pruncie
Ce am prezentat mai devreme, indica cine anume ar trebui sa prezinte copiii
in sfântul botez. Răspunsul dat de vechii valdenzi pentru această întrebare
este, fără îndoială, cel mai înțelept și cel mai bun. Ei spun, dupa cum am
citat si mai înainte: "Copiii ar trebui să fie prezentati în botez de către cei
58
cărora copiii le sunt cele mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau cei
carora Dumnezeu le-a oferit o astfel de posibilitate". Dacă părinții trăiesc și
au un caracter adecvat (adica au fost botezați ei înșiși, și susțin o marturisire
ca sunt creștini) atunci ei, și numai ei, ar trebui să ii aduca pe copiii lor
pentru această randuiala. Iar introducerea de nasi si nașe, ca sponsori în locul
părinților sau pe lângă ei, este considerată de marea majoritate a bisericilor
practicante de botez al copiilor (cu intelegerea potrivita), ca fiind
superstițioasa, nejustificată, și, desigur, daunatoare în tendințele ei. Orice
tinde sa nascoceasca idei gresite cu privire la natura și felul unei randuieli a
Evangheliei, pentru a muta responsabilitatea care o insoteste de pe umerii
potriviti (parintii) pe umerii nepotriviti (nasii), și pentru a muta asumarea de
angajamente solemne către cei care nu le pot îndeplini cu adevarat (și nici nu
au vreo intenție sa faca asta), anume catre nasi, orice astfel de lucru
reprezinta cu siguranta o influență daunatoare pentru cele mai bune scopuri
ale Adunarii lui Dumnezeu.
Dar, în cazul în care părinții sunt morți sau, deși trăiesc, au un caracter lipsit
de evlavie (Efeseni 6: 4); daca bunicii, sau orice alte rude apropiate, care
sunt potriviti, sunt dispuși să-și asume slujba de instruire a copiilor "în
mustrarea și învățătura Domnului", este potrivit pentru ei sa aduca astfel de
copii pentru botez. Sau, în cazul în care copiii fara parinti sunt adoptati în
familii de străini, care nu au legaturi de rudenie după trup, dar care sunt
dispuși să aiba rolul de părinți, și sa-i instruiasca pentru Dumnezeu; chiar și
acesti străini, si orice persoană care are un caracter adecvat, care este dispus
să-și asume slujba de a le da o educație creștină, este indreptatita și ar trebui
să aduca astfel de copii pentru botezul creștin. Nu numai rodul trupului lui
Avraam, ci "toți cei care s-au născut în casa lui, și toți care au fost
cumpărați cu banii lui" (Geneza 17: 12-13), au fost taiati împrejur, dupa
porunca. Cu siguranță niciun creștin care are un copil, alb sau negru, asezat
în familia sa, care pare ca va fi un membru permanent al acestei familii, nu
se poate îndoi că este datoria lui să-i dea o educație creștină, cu credinciosie.
Și, dupa cum un scop maret al botezului copiilor este sa asigure aceasta
educatie, el nu va sovai să-l aduca inaintea lui Dumnezeu în acea randuiala
pe care El a stabilit-o, cu condiția ca nicio obiecție reala din partea părinților
copilului n-ar interveni sa o impiedice.
Concluzia IV: Responsabilitatea fiecarui om botezat in pruncie
Acest subiect arată cât de responsabila și cât de solemna este situația acelor
tineri care au fost in copilaria lor dedicati lui Dumnezeu în botezul sfânt!
Acesta este un aspect pe care atât cei maturi cât și cei tineri il neglijeaza
deseori. Acest lucru este în general recunoscut, și resimțit, că părinții cand isi
dedica copiii lor pentru Dumnezeu în această randuiala, sunt pusi sub
59
obligații foarte insemnate, pe care ei nu le pot da uitarii, fără a atrage asupra
lor o vină grea. Dar tinerii iau aminte prea rar la aceste lucruri asa cum ar
trebui; anume, că primirea timpurie a peceții de legământ cu Dumnezeu, ca
urmare a actului părinților lor, ii aseaza în situații solemne, de cel mai inalt
grad de responsabilitate. Ei sunt prea inteligenti ca să-și imagineze in mod
gresit că n-ar fi membri ai Adunarii, până când, prin vreun act de marturie
din partea lor, ar intra in această relație și si-ar asuma obligațiile
legamantului; sunt prea inteligenti ca sa-si imagineze in mod gresit că a face
sau a nu face această marturie, este doar o chestiune de simplă alegere, lasata
la nivelul propriilor decizii; sunt prea inteligenti ca sa-si imagineze in mod
gresit că prin amanarea alegerii nu se încalcă niciun angajament, nu se atrage
nicio vină; sau, abținandu-se de la acea alegere, ei si-ar pastra o libertate mai
mare; sunt prea inteligenti sa-si imagineze că singurul pericol este acela de a
face o marturisire care nu este sincera. Aceasta ar fi o viziune asupra
subiectului care, desi se mai intalneste in realitate, este total gresita si foarte
daunatoare.
Copiii de creștini sunt deja în Adunare. Ei au fost nascuti deja membri.
Botezul lor nu ii face membri. Botezul este aprobarea publică și
recunoașterea apartenenței lor la Adunare. Ei au fost botezați deoarece erau
deja membri. Ei au primit pecetea legământului, deoarece erau deja în
legământ, în virtutea nașterii lor. Acest privilegiu binecuvântat este dreptul
lor din naștere. Asadar, singura întrebare pe care si-o poate pune copilul care
fusese botezat in pruncie, iar acum se afla la varsta intelegerii, nu este
aceasta: "Să intru în biserică, și sa mărturisesc ca sunt in legatura cu familia
lui Hristos?", ci mai degraba "Să raman în adunare, sau să acționez precum
dezertorii nerecunoscători? Să fiu recunoscător pentru acest privilegiu, și cu
multumire să-l recunosc și sa-l confirm, prin propria mea marturisire? Sau sa
resping faptul ca am fost botezat, sa ma lepad de Mântuitorul în al Cărui
Numele am fost asezat ca membru in familia Sa, și sa devin pe față apostat
din cadrul acestei familii?" Aceasta este adevarata întrebare, care cere o
decizie; și cat de solemna este aceasta intrebare!
Tinerilor botezați! Ganditi-va la acest lucru. Ati fost în sânul bisericii încă
din pruncie. Pecetea legământului cu Dumnezeu a fost pusa peste voi. Nu
puteti scapa de responsabilitatea acestei legaturi. S-ar putea sa uitati de ea
pentru o vreme; s-ar putea sa nu va placa să vă gânditi la ea; s-ar putea s-o
disprețuiți; dar totusi, obligația inca este asupra voastra; nu poate fi lepadata.
Situatia voastra este atat de solemna incat nu se poate exprima in cuvinte. Sa
iesi in fata și sa recunosti obligația ta printr-o marturisire cu caracter
personal, fără a avea dragoste pentru Mântuitorul, si prin aceasta sa Il insulti
cu o jertfă care nu este adusa din inimă? Sau sa renunți la credinciosia ta,
prin refuzul de a-L recunoaste, intorcand spatele la poruncile Lui, și
60
afundandu-te intr-o viață prin care religia Lui este dezonorata? Aceasta
inseamna, cu siguranță, indiferent dacă îți dai seama sau nu, a te "lepada de
El înaintea oamenilor", și a suporta vina infricosatoare a apostaziei
(lepadarii de credinta), a "da înapoi spre pierzare" (Matei 10:33; Evrei
10:39).
Mi se va spune: "Dupa această reprezentare, starea multora dintre tinerii
noștri este foarte jalnică. Spui ca este datoria lor să mărturiseasca Numele lui
Hristos, și sa pecetluiasca marturisirea lor de credinta, alegand sa participe la
Cina Domnului. Dar ei nu pot face aceasta, pentru că ei sunt conștienți de
faptul că nu si-au insusit acele principii și cerinte care sunt necesare pentru a
face o astfel de marturisire in mod sincer. Ce curs vor alege? In cazul în care
ei nu mărturisesc pe Hristos, ei trăiesc în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu:
dacă ei marturisesc totusi pe Hristos fara sinceritate, isi bat joc de El printr-o
minciună. Ce varianta sa aleaga? Sa continue sa stea printre cei neascultatori
si pacatosi, și să fie răi? Sau sa dea impresia ca se feresc de aceia, și astfel sa
ajunga fatarnici?"
Acest caz este, într-adevăr, foarte jalnic. Pierzarea ii pandeste, in ambele
variante. Pentru ca "necredincioșii vor avea partea lor în iazul de foc"; iar
"nadejdea celui fatarnic va pieri" (Apocalipsa 21:6; Iov 8:13). Dumnezeu
interzice ca noi să încurajam aceste lucruri, adica fie o marturisire falsa, fie
refuzul de a face o marturisire. Datoria lor este sa nu îmbrățișeze niciuna din
aceste doua optiuni prezentate. Adica sa nu mearga cu cei pacatosi, și nici sa
ajunga fatarnici; ci mai degraba sa primeasca pe Domnul Isus Hristos în
adevăr, și să umble în El.
"Eu nu pot face acest lucru", ar putea răspunde un tanar: și ar putea zice
acest lucru chiar in momente insotite de simtiri serioase și arzatoare,
cugetand asupra acestui aspect: "Eu nu pot face acest lucru”. Sufletul meu
plange pentru tine, nefericitule! Dar trebuie sa-L primesti pe Hristos, pentru
ca altfel esti pierdut pentru totdeauna. Totusi, ce inseamna aceasta expresie
"Nu pot” (care în gura unora este o scuză spusa cu usuratate, iar in gura
altora o plângere amarnica)? Este neputinta ta de a crede în Hristos, diferita
de neputinta de a efectua orice alta indatorire? Sau este nevoia ta de a-l numi
mincinos pe Dumnezeul adevărului, în ceea ce a spus El despre Fiul Său,
mai mare decât nevoia ta de a comite orice alt păcat? Neputinta este creata
(nevoia este impusă) de catre mintea ta pacatoasa, vrajmasa lui Dumnezeu.
Este neputinta adusa de starea rea de pacatosenie in care te afli. În loc să fie
o scuză, aceasta neputinta este ea însăși pacatul esențial, și nu poate deveni
nicidecum propriul leac.
Dar chiar așa stau lucrurile. Răul se află prea adânc in fiinta omului pentru
a fi vindecat prin leacuri omenesti. Cu toate acestea, un leac există; si este

61
eficient. Este chiar aici: "Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi curați de
toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri, vă voi curăți. Vă voi da o
inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou. Si voi lua inima de piatră din
trupul vostru, și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, și
vă voi face să urmați poruncile Mele, și să paziti si sa impliniti legile mele"
(Ezechiel 36: 25-27). Încearca acest experiment. Mergi cu "murdăria" ta, cu
"idolii" tau, du-te cu "inima ta de piatră", și duhul tău rău, care alcatuiesc
neputinta ta reală, du-te cu ele la Dumnezeu, la tronul harului; repeta în fața
Lui "făgăduințele Sale nespus de mari și scumpe" (2 Petru 1:4); roaga-te cu
staruinta catre Cel Care iti asculta rugaciunea, în Numele lui Isus, pentru ca
sa implineasca fagaduintele asupra ta însuți. Așteapta îndurarea Lui - merita
sa astepti pentru ea! Si aminteste-ti de cuvintele Sale, "Totuşi Domnul
aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci
Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!"
(Isaia 30:18). [2]
Concluzia V: Responsabilitatea bisericilor locale
Într-un final, din principiile și considerațiile de mai sus, este evident că
marele trup al bisericilor care boteaza pruncii, au multe de indreptat privitor
la modul in care ii tratateaza pe copiii lor botezați, și trebuie să faca aceste
schimbari de reforma cu toată graba și credinciosia necesara. Asa cum am
observat, un scop maret pentru care a fost instituita Adunarea lui Dumnezeu,
a fost acela de a instrui, in fiecare perioada, o sămânță care sa slujeasca lui
Dumnezeu, și să fie martori credincioși pentru adevărul și randuiala familiei
Sale, în mijlocul unei omeniri necredincioase. Atunci, cu siguranță adunarea,
în autoritatea ei, este obligata sa supravegheze atent educația, și mai ales
educația religioasă, a membrilor ei tineri; nu există niciun risc în a afirma că
doar în măsura în care Adunarea a fost credincioasa în acest aspect, care este
datoria ei, ea a înflorit în credință curata, evlavie și pace; iar, atunci când ea
si-a neglijat aceasta responsabilitate, copiii ei au crescut în ignoranță, și de
prea multe ori în imoralitate, și au rătăcit spre multe forme de păcate si
erezii. Daca Adunarea dorește ca tinerii ei botezati sa ajunga un sprijin și o
incurajare pentru “mama lor” morală (Adunarea insasi); Daca Adunarea
dorește ca ei să participe cu intelegere și cu afecțiune la mărturia ei; și daca
doreste să alcatuiasca o generație care sa-L laude pe Imparatul Sionului,
când părinții lor vor fi trecut de pe acest pamant in vesnicie; atunci fie ca,
prin toate mijloacele, Adunarea să vegheze asupra formării tinerilor ei cu
deosebită staruinta și credinciosie; și sa considere ca o mare parte din datoria
ei, ca Adunare, este sa acorde atenție constantă, cu credinciosie, pentru
formarea morala și religioasa care se ofera generației tinere.

62
 Care este dar motivul pentru care atât de mulți tineri botezati, în aproape
toate adunarile noastre (pedobaptiste), cresc în ignoranță și dispreț fata de
religia părinților lor? De ce atât de mulți dintre ei, atunci când ajung la varsta
la care pot sa gandeasca și să acționeze pentru ei înșiși, aleg un trai gresit,
daca nu chiar total lipsit de credinciosie, și ajung sa rătăceasca, în prea multe
cazuri, spre căile depravate ale imoralitatii? Nu este de ajuns să spunem că
acesti copii ai noștri sunt din fire depravati și predispusi spre caile greselii și
nebuniei. Fără îndoială, si acest lucru este adevărat; dar nu este întregul
adevăr. Nu putem pune la îndoială faptul că o mare parte din vină se află
chiar la ușa adunarii, precum și la usa părinților acestor tineri. Adunarea a
uitat de prea multe ori că botezul este într-adevăr o pecete, atat pentru
Adunare, cat si pentru copiii si parintii copiilor care primesc aceasta pecete.
Și, ca urmare, pentru ca în multe cazuri ritualul botezului a fost privit in mod
superstitios, s-a nascut o neglijare jalnica a obligațiilor ce decurg din botez,
chiar si in cele cele mai evanghelice dintre bisericile noastre. Părinții sunt
foarte atenti la educația literara, științifica, și ornamentala a copiilor lor, dar
au neglijat intr-o masura importanta instruirea morală și religioasă a copiilor.
Ei si-au trimis copiii la școli cu profesori imorali, eretici, sau necredincioși,
care, desigur, nu au pus accent pe instruirea morala si religioasa a copiilor,
care este nespus de importanta; ci profesorii aceia mai degrabă au avut o
influență foarte daunatoare pentru acea parte din educatia copiilor. Și, după
ce parintii si-au tratat astfel copiii, (trimitandu-i sub indrumarea unor astfel
de invatatori), s-au aratat foarte surprinsi atunci când copiii au cazut in
imoralitate si necredinta! Insa ce altceva era de așteptat?
Deși cu siguranta, primele miscari în aceasta importanta lucrare de educare
creștină trebuie sa vina din partea părinților (într-adevăr, dacă educatia
crestina nu a început pentru copil cand era inca în bratele mamei, o perioadă
foarte importanta a fost deja pierduta), totusi adunarea are datoria sa
actioneze în aceasta directie, o datorie care este rareori indeplinita cum
trebuie. Este datoria adunarii, prin păstorii și prezbiterii ei, sa indemne și sa
indrume părinții în această muncă grea și importantă a educarii copiilor; este
datoria adunarii sa vegheze ca școlile potrivite sa fie alese (sau formate)
pentru tinerii care au fost botezati in pruncie; sa puna Biblia și marturisirile
de credinta potrivite, și alte tratate ale adevărului religios în mâinile lor; să-i
adune la intervale stabilite pentru instruire, îndemnuri, și rugăciune; sa le
reaminteasca din cand in cand, cu afecțiune parinteasca, despre datoria
copiilor, cand ajung la varsta intelegerii, sa-L mărturiseasca pe Hristos și să
recunoască legatura lor cu Adunarea Sa, prin propria lor marturie personala;
și, în cazul în care tinerii vor cadea în greseala sau imoralitate, sau vor
continua să neglijeze credinta, adunarea să-și exercite față de ei, cu afecțiune
părintească, dar totuși cu fermitate, autoritatea si disciplina pe care Hristos a
63
hotarat-o în mod expres pentru binele tuturor membrilor, și în special al
membrilor tineri ai familiei intrate in legământ cu El. Daca acest plan ar fi
urmărit cu credinciosie cu privire la tinerii nostri botezati, eu sunt constrâns
să fiu acord cu evlaviosul domn Baxter, în convingerea lui ca în
nouăsprezece cazuri din douăzeci, copiii noștri, pusi deoparte pentru
Dumnezeu inca din pruncia lor, ar crește in ascultare, cumpatati, ordonati și
seriosi, iar înainte de a ajunge la maturitate, ar recunoaste apartenența lor la
legamantul lui Dumnezeu printr-o marturie personala, cu sinceritate, și
pentru zidire. Ce perioada fericita ar fi! Când va fi Adunarea lui Dumnezeu
binecuvântata cu astfel de credinciosie, și prin urmare, cu astfel de rezultate?
________________
Note explicative ale autorului pentru partea 2
[1] Un respectat păstor baptist, în cursul unei sustineri cu privire la acest
subiect, a recunoscut in mod sincer că aplicarea taierii imprejur pentru un
copil in varsta de opt zile i se pare nefolositoare, ba chiar un ritual prostesc!
Cu siguranță, o mărturisire sincera (dar foarte gresita).
[2] Cele două paragrafe precedente sunt din scrierile puternice și graitoare
al regretatului Rev. J. M. Mason, D.D. Vezi “Christian’s Magazine”, Vol. 2,
pp. 414-416.
(v0.7)

64