Despre împărtășirea copiilor |1

Despre împărtăşirea copiilor

Întrebare: Părinte Petru, Vă rugăm să explicaţi care sunt cerinţele pentru împărtăşirea
copiilor pentru că, de multe ori, părinţii îşi aduc odraslele abia la sfârşitul Liturghiei, iar după
împărtăşire pleacă imediat; alteori, copiii au gura plină cu mâncare, dar vor şi împărtăşanie.
Există careva canoane şi reglementări bisericeşti în această privinţă?

Răspuns: Întrebarea este foarte serioasă şi nu cred că poate exista un răspuns categoric şi
unilateral la problema împărtăşirii copiilor, mai ales că deja există mai multe tradiţii locale
foarte diferite în această privinţă. Deci, vorbim de participarea la toată Liturghia (+ alte Laude
bisericeşti?) şi ajunarea (nemâncarea) înainte de împărtăşire, dar cu referire la copii, nu la
adulţi. Încerc să formulez un răspuns sistematic:

1. Romano-catolicii nu au această problemă a împărtăşirii copiilor, pentru că ei dau prima

împărtăşanie abia pe la 7 ani, după care-i împărtăşesc pe credincioşi doar cu ostia, fără a gusta
din vinul euharistic. Această practică a fost de fapt una din soluţiile posibile pentru valul de
copii care tot mai des se botezau în pruncie, dar nu se puteau împărtăşi separat cu Trupul şi
Sângele Domnului, aşa cum o făceau maturii în primele secole. Bineînţeles, nu agreez această
practică, dar nici nu o condamn categoric din moment ce, foarte probabil, ea a fost uzitată şi de
răsăriteni până la generalizarea linguriţei în sec. X-XI. După cum se ştie, împărtăşirea cu
linguriţa permite chiar şi pruncilor nou-botezaţi să li se dea cel puţin o picătură de Sfântul
Sânge, iar odată cu creşterea lor – şi mici părticele din Sfântul Trup. Am făcut această precizare
pentru a înţelege că problema împărtăşirii copiilor a apărut în Biserică destul de târziu, pentru
că până prin sec. VI copiii arareori se botezau, apoi încă câteva secole aceştia se botezau abia
după 3-4 ani, când deja înţelegeau ceva şi puteau chiar să ajuneze înainte de împărtăşire şi să
stea cuminţi lângă părinţii lor. Ce făceau copiii până la botez şi cum participau părinţii lor la
slujbe dacă nu aveau cu cine să-i lase nu ştim. Istoria tace…
 Despre împărtășirea copiilor |2

2. Ajunarea obligatorie înainte de împărtăşire a început să se practice în Răsărit încă din

sec. II-III, iar în Apus în sec. IV-V (Sinodul de la Hippone din 393 şi Canonul 41 Cartagina).
Reieşind din contextul istoric de atunci, când majoritatea oamenilor care se botezau şi
participau la Liturghie erau maturi, ne dăm seama că şi ajunarea se referă tot la adulţi, fără a
avea formulate careva excepţii pentru copii sau prunci.

3. Condiţia participării la toată Liturghia este sugerată de Canonul 2 Antiohia (sec. IV), de
unde înţelegem că oamenii obişnuiau să participe la întreaga slujbă, neglijând anume elementul
împărtăşirii. Însă întrebarea adresată se referă la o situaţie contrară, când oamenii neglijează
Liturghia şi vor doar împărtăşirea. Ca şi în problema ajunării, toate mărturiile istorice directe şi
ocazionale vorbesc doar despre adulţi, fără nici o referire la copii.

4. Practica liturgică şi pastorală ne vorbeşte foarte clar despre o percepţie magică a

împărtăşirii care, chipurile, îi ajută şi-i păzeşte pe copii de toate relele, dar înşişi părinţii care
aduc copiii se împărtăşesc extrem de rar sau chiar deloc. Ei deja sunt mari şi nu au nevoie de
acest „ajutor magic”… Mai mult decât atât, şi copiii sunt aduşi la împărtăşanie doar până la 3-4
ani, cât timp preotul le dă euharistia pe mâncate sau, cel mult, până la 7 ani, când copiilor deja
le este impusă spovedania. După aceea, deşi copiii încă au nevoie de o abordare specială până pe
la 12 ani sau şi mai mult, şabloanele pseudo-bisericeşti limitează destul de drastic accesul la
împărtăşanie prin diferite reguli obiective sau subiective.

5. Un preot responsabil nu trebuie să se bucure deloc atunci când vede că părinţii aduc
copiii la împărtăşire, dar ei înşişi nu se împărtăşesc. Din punct de vedere misionar şi psiho-
pedagogic, un asemenea gest trebuie acceptat doar ca excepţie, dar nicidecum ca regulă.
Personal cunosc foarte mulţi copii care au acceptat împărtăşania abia după ce şi-au văzut
părinţii împărtăşindu-se. Dar sunt destule biserici unde copii sunt ţinuţi de mâini şi de picioare
pentru a fi împărtăşiţi cu forţa, iar această violenţă traumează iremediabil o mulţime de suflete
nevinovate.

6. În contextul în care nu există reguli exacte şi generale pentru împărtăşirea copiilor,

preoţii au o destulă libertate şi responsabilitate pentru a găsi soluţia cea mai bună de a-i face pe
copii să iubească Biserica şi slujbele ei. Această preocupare trebuie să fie o strategie
duhovnicească pe termen lung, reieşind şi din greşelile pastoral-misionare care s-au făcut de-a
lungul timpului, dar nu o bucurie de moment că măcar 2-3 copii se împărtăşesc. Preoţii trebuie
să aibă destulă înţelepciune şi curaj pentru a face ordine în propria parohie (dacă, bineînţeles, îi
interesează asta), iar anumite persoane din biserică ar putea să le vină în ajutor.

7. Consider că pruncii sugari şi copiii de până la 4-5 ani se pot împărtăşi chiar dacă au
mâncat, dar odată cu creşterea, timpul dintre ultima masă şi împărtăşire trebuie să crească. Nu-i
o problemă dacă un copil mic bea un ceai şi mănâncă nişte biscuiţi sau pâine cu miere/dulceaţă
pe la orele 8 dimineaţa, apoi pe la 10-11 se împărtăşeşte. Nici la grădiniţă nu mănâncă mai des
de odată la 3-4 ore şi nu de fiecare dată li se dă carne şi nici măcar lactate, de aceea, nu există
nici un motiv să le dea de mâncare chiar înainte de împărtăşire, ceea ce este mai mult o alintare
şi o proastă educare. Bineînţeles, dacă copiii mai mari de 4-5 ani (chiar şi mai mult de 7 ani) au
careva probleme de dezvoltare fizică, cu binecuvântarea preotului, aceştia de asemenea pot să
mănânce puţin de dimineaţă, dar trebuie să avem grijă ca în spatele acestei slăbiciuni fizice să
nu se ascundă un capriciu sau şantaj al părinţilor. Deci, trebuie mult discernământ şi înţelegere
în această privinţă, iar cazurile particulare nu trebuie să devină regulă. Până la urmă, abordarea
poate fi asemănătoare cu cea a bolnavilor sau a femeilor însărcinate, care de asemenea variază
de la caz la caz…

8. Problema participării la întreaga Liturghie e mult mai complicată decât cea a ajunării
pentru că, pe de o parte, copiii sunt uneori foarte gălăgioşi şi nu pot fi ţinuţi în biserică pentru că
tulbură întreaga comunitate, iar pe de altă parte, părinţii vor şi chiar trebuie să participe la toată
 Despre împărtășirea copiilor |3

slujba. Copiii trebuie şi ei să participe la slujbă în măsura în care încep să înţeleagă măcar ceva
din citirile biblice, din predică şi din rugăciuni, iar această înţelegere nu vine de la sine, ci printr-
un efort comun al preotului, al comunităţii şi, mai ales, al părinţilor. Există mai multe soluţii
relative pentru această problemă, urmând ca fiecare familie, sfătuindu-se cu preotul, să aleagă
cea care li se potriveşte mai mult. În acest context, nu sunt de acord (mai ales că am şi încercat
personal) ca biserica să organizeze un spaţiu special în care să se joace copiii, iar în momentul
împărtăşirii aceştia să fie aduşi în faţa altarului. Astfel, copiii nu ajung niciodată să facă
diferenţa între grădiniţă şi biserică, luând totul în glumă şi joacă, fără să ştie de fapt ce primesc
prin împărtăşanie şi că aceasta implică o anumită pregătire. Consider că mult mai potrivit este
ca ambii părinţi să vină cu copilul la biserică, dar să stea cât mai aproape de uşă, ca în cazul că
plânge, unul din ei să poate ieşi un pic afară şi să-i vorbească (pe înţelesul copilului) că în
biserică trebuie să fie cuminte, după care să revină. Deja la sfârşitul slujbei, părintele care a stat
în biserică şi a ascultat integral slujba va lua copilul şi împreună se vor împărtăşi. Dacă al doilea
părinte nu a lipsit prea mult de la slujbă şi acesta se poate împărtăşi, iar dacă a stat mai mult pe
afară (mai ales în momentele esenţiale ale Liturghiei, fără să aibă sonorizare care să-i permite
ascultarea slujbei de afară), o va face duminica viitoare, când părinţii îşi vor schimba atribuţiile
între ei. Dacă părinţii au mai mulţi copii, cei mai mari pot sta cu un părinte în biserică, iar cei
mai mici să iasă şi pe afară dacă plânge şi-i deranjează pe alţii. După o perioadă, vom observa că
copiii se obişnuiesc să stea cuminţi lângă propriii părinţi. E şi firesc ca rezultatul să vină în timp,
după mai multe luni de participare la slujbe, nu dintr-o dată, cum ar vrea unii părinţi.

9. Practica întâlnită în multe parohii româneşti de a împărtăşi copiii în orice moment al

slujbei cu Sfintele Taine uscate, este una inadmisibilă. Aceasta transformă împărtăşirea – care
prin definiţie este un act comun – într-un gest consumerist particular, rupt de sinaxa liturgică.
O astfel de împărtăşire devine un fel „McDrive”. Biserica păstrează Sfintele Taine uscate în
special pentru bolnavii care nu pot veni la Liturghie şi sunt împărtăşiţi acasă ori la spital, sau
pentru alte persoane care efectiv nu pot participa la Liturghie.

10. Pe lângă participarea la Liturghie, Biserica subliniază importanţa participării

credincioşilor la Vecernie şi la Utrenie. Pregătirea pentru împărtăşire începe cel puţin în ajunul
duminicii sau sărbătorii, când credinciosul îşi adună gândurile, se spovedeşte, se înfrânează şi
începe a-şi citi pravila pentru împărtăşire. De asemenea, dimineaţa credincioşii trebuie să vină
la biserică din timp, să se pregătească duhovniceşte pentru întâlnirea cu Hristos. Dacă anumiţi
credincioşi nu pot veni mai devreme la slujbă din cauza copiilor sau a distanţei mari, aceştia
totuşi trebuie să-şi dea silinţa să ajungă cel puţin cu 15 minute înainte de Liturghie pentru a
reuşi să se închine, să aprindă o lumânare şi să scrie un pomelnic înainte de începutul propriu-
zis al slujbei euharistice.