Raportul canonic dintre

Spovedanie şi Cuminecare
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
• Una dintre cele mai delicate probleme ale Teologiei
practice, atunci când se are în vedere participarea
concretă la Sf. Liturghie, este cea legată de raportul
dintre Spovedanie şi Cuminecare.
• Mai exact, vrem să ne referim aici la practica
împărtăşirii de mai multe ori cu o singură Spovedanie,
pe care clericii, fără excepţie, o aplică în mod
consecvent numai asupra lor înşişi, nu şi asupra laicilor.
De aici s-a născut aşa-numita practică a „dublului
standard”, adică practica diferenţierii condiţiilor de
împărtăşire a clericilor, faţă de condiţiile de împărtăşire
a mirenilor.
• Cu privire la această situaţie răspunsurile,
atitudinile, criticile sau pledoariile teologilor nu au
întârziat să apară, ba chiar au generat numeroase
polemici, unele chiar dramatice (mergând până la
excomunicări şi anateme), discuţii care au început
de secole şi durează până astăzi.
• Partea cea bună a acestor dezbateri este faptul că,
prin ele, se arată că Biserica este un organism viu,
că teologia trebuie să fie mereu dinamică şi că
legarea ei de unele reguli formale imuabile poate
duce la rigiditate instituţională, care stinge duhul şi
viaţa.
• Trebuie spus, însă, că în această controversă,
întrebarea asupra rarei sau desei împărtăşiri a
estompat întrebarea, la fel de esenţială, de
câte ori poate laicul să se împărtăşească
după o singură Spovedanie, fapt care a dus la
ignorarea sau neabordarea frontală a practicii
dublului standard. Alţii nici nu au îndrăznit să
pună această problemă, ştiind cât de dur au
fost calificaţi şi apostrofaţi cei care au avut
curajul să pună astfel de întrebări.
• Aversiunea faţă de această întrebare a avut şi
are justificarea ei, adică numeroasele abateri
care s-au făcut în acest sens, mergându-se
până la practica necanonică a Spovadaniei
colective, au făcut din ea un fel de tabu.
Totuşi, privind în istorie, Biserica nu a avut
niciodată subiecte tabu, dimpotrivă abordarea
echilibrată şi responsabilă a tuturor temelor şi
întrebărilor, a dus la limpezirea celor mai grele
probleme cu care s-a confruntat ea.
• De asemenea, abaterile şi încălcările rânduielilor canonice
nu au dus şi nu trebuie să ducă la eliminarea completă a
rânduielilor respective. Acest fapt s-ar asemăna cu
aruncarea apei din covată, odată cu copilul. Un exemplu:
abateri numeroase în viaţa liturgică s-au legat de
deschiderea Evangheliei la Maslu, asta nu a însemnat ca
actul liturgic al deschiderii Evangheliei să fie eliminat
complet din slujbă, ci numai acele abateri ce denaturează
sensul Tainei Maslului.
• In cazul de faţă, anul omagial euharistic din Biserica noastră
(2014) ne-a dat şansa de a pune în dezbatere toate
întrebările legate de Spovedanie şi Euharistie, spre folosul şi
zidirea noastră, de a pătrunde în profunzime şi a înţelege
toate nuanţele legate inclusiv de tema rândurilor de faţă.
 Astfel, putem spune că, în esenţă, opiniile cu privire la
practica dublului standard în raportul dintre Spovedanie
şi Cuminecare, pot fi sintetizate în felul următor:
 
1. Prima opinie este cea a teologilor care pun mai
mult accent pe acrivie şi pe judecata lui Dumnezeu, şi
care apără practica dublului standard, ca o practică ce a
apărut în mod necesar în Biserică, în decursul timpului,
ca urmare a faptului că creştinii de astăzi nu mai au
evlavia şi responsabilitatea creştinilor de odinioară. Viaţa
primilor creştini era cu totul diferită, cu mult mai sfântă,
decât viaţa creştinilor contemporani.
 In mod logic, practica dublului standard se leagă de
împărtăşirea rară şi apără Biserica de împărtăşirea
deasă, necontrolată, care bagatelizează sau deformează
înţelegerea autentică a Sfintelor Taine.
Credincioşii cu adevărat ortodocşi ar trebui să se
împărtăşească mult mai rar decât clericii, după o
pregătire adecvată, după cel puţin trei zile de post, după
ce s-au spovedit şi au primit dezlegare, numai atunci
când se simt vrednici şi se constată vrednicia lor de
duhovnic. Ideea dominantă care trebuie s-o aibe orice
creştin este aceea că mai bine să nu se împărtăşească,
decât să se împărtăşească cu nevrednicie, spre osândă.
 Legat de ritmicitatea împărtăşirii s-au născut diferite reguli,
adică: cel puţin o dată pe an la Paşti, sau de două ori la Paşti şi la
Crăciun, sau de patru ori în posturile de peste an, sau cel mult o
dată la 40 de zile.

Ideea de 40 de zile vine de la faptul că Mântuitorul, după

Înviere, a mai stat 40 de zile pe pământ apoi S-a înălţat la cer. Aşa şi
Sf. Împărtăşanie ar dura, sau ar rămâne în noi, 40 de zile, după care
s-ar „înălţa” de la noi. În felul acesta, împărtăşirea mai deasă de 40
de zile este o îndrăzneală necuvenită laicilor.
• De aceea cei care susţin sau scriu despre deasa împărtăşire,
sau împărtăşirea multiplă după o singură Spovedanie, sunt
considerați adevăraţi trădători ai Ortodoxiei, pentru că aşa
ceva este „imposibil”, fiindcă o Spovedanie înseamnă strict
numai o Cuminecare imediată, bineînţeles dacă s-a primit
dezlegarea cuvenită. Nici prea mult timp dintre Spovedanie
şi Cuminecare nu are voie să treacă, pentru că o
Spovedanie ar „ţine” (ar fi valabilă) numai o singură zi.
• De aici rezultă că, spre exemplu, laicii se pot împărtăşi
numai în prima zi de Paşti (de Crăciun sau de Rusalii ş.a.), în
nici un caz a doua sau a treia zi de Paşti, mai ales după ce
au consumat carne. Lucrul acesta este permis numai
clericilor, care prin Hirotonie au dobândit dreptul şi
obligaţia de a se împărtăşi la fiecare Liturghie.
 2. Cea de-a doua opinie, contrară cu prima, este cea
a teologilor care pun accent mai mult pe pogorământ şi
pe iubirea lui Dumnezeu. Aceştia susţin că practica
dublului standard este o denaturare a vieţii liturgice,
care a apărut în urma clericalizării şi instituţionalizării
Bisericii, şi care a dus la criza euharistică de astăzi.

Totodată aceştia susţin că este o mare nedreptate să

aplici laicilor condiţii mult mai aspre la împărtăşire,
decât clericilor care, de exemplu, în afara posturilor
mari, nu postesc sâmbăta şi se pot împărtăşi duminica,
când de fapt, ţinând cont de responsabilitatea enormă a
preoţiei, lucrurile ar trebui să stea exact invers.
 In mod firesc Biserica Ortodoxă este aspră cu
viaţa clericilor, care trebuie să fie pildă de viaţă şi
de trăire creştină, şi blândă cu viaţa laicilor, dar cu
privire la Spovedanie şi Cuminecare, în mod
paradoxal, obiceiul bisericesc este invers, adică
cerinţele sunt mult mai aspre cu credincioşii, şi
mult mai lejere cu clericii.
Acest fapt, al dublului standard, ar aminti de
cuvintele Mântuitorului care zice: Cărturarii şi
fariseii „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi
le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul
nu vor să le mişte” (Matei 23, 4).
 Mai mult, teologii susţinători ai acestei opinii
condamnă practica dublului standard, întrucât nu
are nici un fundament la Sf. Părinţi şi nici în sfintele
canoane. Potrivit teologiei patristice, cheia unei
vieţi duhovniceşti autentice constă în libertatea
duhovnicului de a lega şi dezlega responsabil, în
viaţa credincioşilor conştienţi de taina mântuirii.
In acest context, al tainei vieţii duhovniceşti, nu
se pot stabili reguli matematice sau formalisme
sufocante (o Spovedanie – o împărtăşire), ci trăiri şi
impliniri ale cuvântului Scripturii şi îndemnurilor
canonice ale Bisericii dintotdeauna.
 Fiecare creştin, bazat pe conştiinţa lui, ar trebuie
să se spovedească ori de câte ori este nevoie, şi să
se împărtăşească cât mai des, chiar la fiecare
Liturghie la care participă, pentru că sensul,
împlinirea şi punctul culminant al Liturghiei stă în
actul cuminecării.
De aceea între Spovedanie şi Cuminecare nu se
poate stabili o regulă matematică, ci duhovnicul
liber şi responsabil, poate da dezlegare, în funcţie
de caz, fie la o singură împărtăşire, fie la mai multe
împărtăşiri, mai ales când este vorba de sărbători
care urmează una după alta.
• Nu trebuie ignorată nici posibilitatea de a lega, adică de a nu
da dezlegare la împărtăşire, atunci când este cazul, pentru că
Spovedania nu înseamnă a dezlega „pe bandă”. De aceea
duhovnicul trebuie să fie tot timpul temător, dar nu numai cu
teama de a dezlega pe nedrept, ci mai ales cu teama de a lega
pe nedrept. Din păcate, cea de-a doua teamă, de a nu dezlega
la împărtăşire, este foarte mult ignorată de clericii de azi.
• Cu alte cuvinte, sentimentul că nu ai împărtăşit pe cineva cu
nevrednicie, nu trebuie să te liniştească, ci trebuie să se
continue cu sentimentul neliniştii faţă de refuzul dat celor pe
care nu i-ai împărtăşit, şi pe care Domnul i-a chemat şi i-a
aşteaptat, şi care ar fi fost vrednici de aceasta. Această teamă
ar trebui să fie chiar mai mare şi mai cutremurătoare decât
prima.
• Oricum, responsabilitatea şi libertatea duhovnicului sunt valori
fundamentale, inalienabile, în viaţa duhovnicului, conştient şi
râvnitor de misiunea lui, de mântuire a altora odată cu mântuirea
lui. Sf. Ap. Petru spunea, în acest sens: „Trăiţi ca oameni liberi, dar
nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca
robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).
• De asemenea, sfintele canoane nu pot fi confundate cu reguli
juridice, formaliste, fiindcă ele nu impun sub nici o formă un dublu
standard la împărtăşire. De exemplu, canonul 66 apostolic prevede
următoarele:
„Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dumnezeul
nostru, până la noua duminică, întreaga săptămână să o pe­treacă
credincioşii fără întrerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece
duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, sărbătorind şi
îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi, şi
îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună
cu Hristos şi împreună înălţaţi”.
 Această „îndestulare cu Sfintele Taine” înseamnă, practic,
faptul că un credincios, în baza Spovedaniei din Săptămâna
Mare, se poate împărtăşi cel puţin în toate cele trei zile de
Paşti.
Mai mult, nici un canon nu cere laicului care posteşte
toate posturile din an şi toate miercurile şi vinerile de peste
an, să postească şi sâmbăta, înainte de împărtăşirea
duminicală.
Cu alte cuvinte, sfintele canoane nu cer laicilor mai mult
decât clericilor şi dau dreptul de a se împărtăşi nu numai
duminical, ci chiar zilnic. Tot sfintele canoane prevăd că a nu
te împărtăşi 40 de zile este epitimie (pedeapsă), iar nu
concesie pentru cei ce vor să se împărtăşească regulat (can.
48 Ioan Aj.).
• Iată cum, în câteva cuvinte, am sintetizat cele două opinii cu
privire la raportul canonic dintre Spovedanie şi Împărtăşire,
care – fie că vrem sau nu vrem, fie că ne place sau nu ne place
– ele coexistă în întreaga Ortodoxie. Partea tristă este dată de
duritatea şi exclusivitatea confruntării celor două opinii, care
nu seamănă cu un dialog, ci mai repede cu o răfuială ce merge
până la atacul lepădării sau trădării adevăratei Ortodoxii.
• Fiecare teolog susţinător al unei opinii vede în ceilalţi teologi,
susţinători ai opiniei contrare, ceea ce este mai rău. De
exemplu, opozanţii împărtăşirii dese văd în susţinătorii
acesteia, denaturarea înţelegerii Sfintelor Taine, care ajung să
se confunde cu hrana cotidiană (Sf. Taine nu sunt „borş cu
mămăligă”!?), sau deformarea înţelegerii Sf. Spovedanii care,
prin împărtăşirea multiplă după o Spovedanie, ar duce la
minimalizarea rostului ei în iconomia mântuirii sau, mai rău, la
Spovedania colectivă.
 Prin toate aceste inovaţii şi denaturări s-ar vedea
chiar o scăpare de sub control a Sf. Taine, ba chiar s-ar
ajunge la... demonizare. Atunci, ce să mai înţelegem,
dacă clerul se împărtăşeşte la fiecare Liturghie?
Extremismul acestor atacuri se vede şi din canonul 3
al Sf. Timotei al Alexandriei, care reduce împărtăşirea
celui ispitit de duhuri necurate, de la împărtăşirea
zilnică, la împărtăşirea duminicală! Iată ce spune acest
canon:
„Întrebare: Dacă cineva credincios se îndrăceşte, se
cuvine a se împăr­tăşi cu Sfintele Taine, ori nu? Răspuns:
Dacă nu trădează Taina, şi nici într-alt chip oarecare nu
o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci
destul este numai duminica”.
• Pe de cealaltă parte, teologii împărtăşirii dese îi condamnă
pe cei ce împărtăşesc rar, ca pe unii ce nu îşi mai împlinesc
misiunea lor, fiindcă rostul clericilor este de a chema, iar nu a
blama, a deschide, iar nu a închide. Tot aceşti teologi văd şi o
mare ipocrizie în a spune la Sf. Liturghie „apropiaţi-vă”, celor
care anterior au fost legaţi să nu vină, tocmai de cel ce-i
cheamă. Acest fapt apropie Sf. Liturghie de spectacol şi
Împărtăşania de cultul euharistic din Biserica Catolică.
• Prin împărtăşirea rară, Biserica s-ar comporta ca o mamă
maşteră, care doar arată mâncarea copiilor ei vitregi, fără a-i
hrăni cu ea, în dar. Aşa s-a născut criza euharistică actuală,
care a dus şi la alte dezechilibre liturgice, de exemplu
punerea Maslului sau a cultului morţilor deasupra Sf.
Liturghii, sau a aşa-numitelor „Paşti” deasupra Împărtăşaniei.
• După cum se vede, cuvintele sunt aspre şi de-o parte şi de
cealaltă. În acelaşi timp, toţi se apără aducând, în favoarea lor,
exemple de mari teologi sau mari duhovnici, care împărtăşesc
fie o opinie, fie cealaltă, creindu-se, mai ales pentru cei
neiniţiaţi, o mare derută. Atunci, se pune întrebarea: ce este
de făcut, pentru că aspectul cel mai de luat în seamă este
coexistenţa acestor atitudini, în întreaga Biserică Ortodoxă,
fapt care nu poate fi deloc ignorat?
• Poate că poziţia cea mai înţeleaptă ar fi acceptarea şi
tolerarea reciprocă, a celor două opinii, prin cultivarea celei
mai mari virtuţi creştineşti, a dreptei-socoteli. Aceasta este
virtutea care trebuie cultivată, susţinută şi apărată, încă din
şcolile teologice, iar acolo unde ea scade sau dispare, se
impune intervenţia ceilor responsabili, cu iubire şi
înţelepciune, iar nu cu autoritarism rece şi umilitor.
• Nu trebuie uitată nici înclinaţia spre păcat a omului, de aceea
oricine poate greşi, indiferent de poziţia pe care o adoptă,
exagerările, deformările şi orgoliul pot apărea oricând, oriunde
te-ai posta din punct de vedere teologic, oricare ar fi treapta
ierarhică pe care te afli.
• Taina existenţei şi mântuirii umane poate impune, spre exemplu,
ca într-un anumit context să se procedeze după prima opinie,
într-alt context, după a doua opinie, în sensul acceptării lor ca
opinii complementare, iar nu contrare. Această atitudine
complementară poate fi posibilă chiar în interiorul aceleaşi
comunităţi, în funcţie de viaţa şi înţelegerea concretă a fiecărui
credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fără ca prin aceasta să
se piardă „unitatea duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3). Să
comparăm, de exemplu, cu coexistenţa celor două calendare
(stilul vechi şi stilul nou) în interiorul aceleaşi Biserici locale, care
nu rupe unitatea Ortodoxiei.
• Fiecare răspunde de ceea ce face şi numai aşa se pot potoli
patimile aversiunii faţă de celălalt, care nu procedează la fel. Cred
că cel mai bine ar fi ca fiecare ierarh, fiecare preot sau teolog să
aibe libertatea şi responsabilitatea asumării lucrării mântuirii
tuturor, într-o formă sau alta, care în cele din urmă vor da seama
nu în faţa oamenilor, ci în faţa lui Dumnezeu.
• In sprijinul acesta ne vine Însuşi Hristos, Cel Care ne-a chemat şi
ne-a trimis la misiune şi, atunci când Îl ai cap pe Însuşi Mântuitorul,
nu poţi face nimic de capul tău. Iar ca început al înţelepciunii spre
dreapta-socoteală, ne pot fi cuvintele, cele mai potrivite, ale Sf. Ap.
Pavel, care zice: „Cel ce mănâncă să nu-l dispreţuiască pe cel ce nu
mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă,
pentru că Dumnezeu l-a primit” (Rom. 14, 3).

http://ziarullumina.ro/cum-si-cand-ne-apropiem-de-euharistie--9341
8.html