UNIVERSITATEA VALAHIA TARGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE

LUCRARE DE SEMINAR LA DREPT BISERICESC

Autoritatea Sfintelor Canoane

COORDONATOR:
SUSTINATOR:
Prof. Lect. Dr. Petcu Cristian Ignat Sebastian
Anul III, Gr. a II-a

Targoviste

1
 2011

1. Introducere

În tratarea acestei teme vom încerca să fim cât se poate de clari

şi simpli. Iar aceasta, datorită faptului că prin claritate se realizează înţelegerea
dintre oameni şi, ca urmare, unitatea de simţire dintre aceştia. În acest sens,
sugestive sunt cuvintele Profesorului Dimitrios Balanos, pe care le-a rostit
referindu-se la una din cele mai importante probleme, şi anume, convocarea
Sinodului Panortodox: ...îmi veţi permite, în convingerea mea, să fiu cât se
poate de scurt şi sincer, fără rezervări diplomatice sau cu dublu înţeles, fiind
convins că numai prin schimbul clar şi sincer de păreri, va fi posibil să se arate
adevărul, pe care întotdeauna noi, fie şi pe diferite căi, îl căutăm.1
Aşadar, vom încerca să fim concişi, deoarece se va demonstra, probabil, din
acelaşi motiv, că reuşita acestui demers nu este atât de uşoară, de vreme ce tema
supusă studiului pare să fie destul de dificilă. Această dificultate se intensifică şi
datorită faptului că această temă, aflată în centrul preocupărilor bisericeşti de
astăzi, este expusă sub multe aspecte şi se prezintă cu specifice dificultăţi
datorate amplei divergenţe despre Sfintele Canoane. In acest punct, am dori să
subliniem faptul că astăzi, în general, divergenţa despre Sfintele Canoane se
referă la problema fundamentală a autenticităţii lor. Dar poate că această
divergenţă şi diferenţă de păreri este, în parte, justificată, căci, din nefericire,
nu se întâlneşte, într-adevăr, discernământul necesar şi clar dintre Sfintele
Canoane şi mulţimea regulamentelor bisericeşti.
Referitoare şi consecventă cauză a neînţelegerii printre membrii Bisericii,
cât priveşte tema Sfintelor Canoane, este şi confuzia existentă în jurul funcţiei
liturgice a acestora, adică insuficienta cunoaştere despre validitatea şi aplicarea
acestora, sau şi ignoranţa lor totală.

2
 2. Autoritatea Sfintelor Canoane

Acum, ajungem mai întâi la cercetarea aspectului privind autoritatea şi

autenticitatea Sfintelor Canoane. Din diferitele discuţii la nivelul bisericesc sau,
pur şi simplu, teologico-ştiinţific, este cunoscut faptul că epicentrul divergenţei
în jurul Sfintelor Canoane se referă la autenticitatea sau relativitatea acestora,
precum şi la temporalitatea sau caracterul lor permanent. Cu alte cuvinte, unii
vorbesc despre autoritatea trecătoare şi relativă, alţii despre autoritatea veşnică şi
exclusivă a Sfintelor Canoane. De aceea, credem că această temă are o
importanţă vitală pentru creştini, dar şi pentru orice om, în general. în acest
punct, merită să ne referim la observaţia profesorului rus, Părintele John
Meyendorff: Deosebirea dintre absolut şi relativ este, cred, cu mai mult urgentă
dintre toate problemele pe care le au de întâmpinat astăzi teologii
ortodocşi...Numai dacă vom descoperi şi vom cunoaşte îndeajuns pe Cel
Absolut, vom reuşi să ne orientăm cu siguranţă în masa tradiţiilor omeneşti,
vom putea să facem distincţiile necesare şi epurările cerute.2
Această problemă, privind autoritatea exclusivă a Sfintelor Canoane, este
vitală, fiindcă este indisolubil legată şi de problema corectitudinii lor, adică de
adevărul exprimat prin ele, fapt ce are legătură şi cu aspectul provenienţei
Sfintelor Canoane, dacă acestea sunt, într-adevăr, porunci dumnezeieşti sau,
mai degrabă, invenţii şi dispoziţii omeneşti. Discuţia în jurul acestei probleme
este posibil ca să se întindă mult şi să devieze, astfel, spre diferite direcţii,
departe de tema principală, îngreuind şi abordarea acesteia. Însă, de comun acord
cu cele spuse la început, vom încerca, în loc de o altă discuţie şi metodă, să
observăm acum, cu claritate, mărturiile Sfintelor Canoane în sine sau, mai
exact, mărturiile celor ce au decretat aceste canoane, Părinţii Bisericii.
Prin urmare, în canonul al II-lea de la Sinodul V-VI Trulan3, care reprezintă
un fel de codificare sinoptică oficială a Sfintelor Canoane ale Bisericii, citim4:...Şi
nimănui să nu-i fie îngăduit a preface canoanele arătate mai sus, sau să le strice,
sau să aducă alte canoane, afară de cele pe care le avem în faţă, puse sub

3
 semnătura falsă de vreunii dintre cei ce s-au spurcat să falsifice adevărul 5. Iar
dacă cineva ar concepe un oarecare canon aducând ceva nou din cele ce s-au
spus, sau încearcă să-l răstoarne, răspunzător va fi în ceea ce priveşte acest
canon, aşa cum acesta spune, acceptând epitimia, şi prin ea în ceea ce exact
greşeşte să se vindece.
De asemenea, în primul canon de la Sinodul al VII-lea Ecumenic citim:
Pentru cei ce au primit demnitatea preoţească, mărturii şi împliniri sunt
formulările hotărârilor canonice; pe care primindu-le cu bucurie, noi cântăm
Domnului Dumnezeu cu David, cel ce face cunoscut pe Dumnezeu, zicând: În
calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăţia...Astfel fiind lucrurile, şi
aducându-ni-se la cunoştinţă, punând în ele bucuria noastră, ca unul care ar fi
găsit comoară mare, adoptăm dumnezeieştile canoane cu bunăvoinţă, iar
întreaga lor poruncă şi neclintită o întărim.
Aşadar, autoritatea exclusivă a Sfintelor Canoane desemnează în primul rând
faptul relevant că Sinoadele Ecumenice, în mod lămurit, interzic denaturarea sau
falsificarea acestora6. Despre tema acestei interziceri, profesorul C. Mouratidis
scrie: Această...insistenţă exclusivă infidelitatea şi validitatea Canoanelor mai
vechi, precum şi a interzicerii oricărei încălcări, inovaţii sau anulări a conţinutului
acestora de către Sinoadele Ecumenice de mai sus, exprimă exact adânca
convingere a conştiinţei bisericeşti despre autoritatea veşnică şi neschimbătoare a
conţinutului Sfintelor Canoane, inspirat de către Sfântul Duh7.
Din acest fapt, adică interzicerea de către canoane a falsificării lor, rezultă şi
concluzia că ele sunt infailibile şi că exprimă ceea ce este drept, conţinând
adevărul. Dacă Sfintele Canoane nu ar oferi ceea ce este corect, ci ar conţine
dispoziţii greşite, atunci pentru ce motiv nu s-ar accepta, aposteriori, o îndreptare
oarecare a lor? Concluzia de mai sus este confirmată şi de al doilea canon, deja
menţionat, de la Sinodul Quinisext, care spune: Şi nu stă în puterea nimănui să
falsifice canoanele arătate mai sus, sau să le neglijeze, sau să primească altele
decât canoanele rânduite, în mod măsluit scrise de către unii, care au dorit să

4
denatureze adevărul8.
Deci, Sfintele Canoane au mărturia că ele conţin adevărul. Iar aceasta
deoarece, în mod concomitent, au mărturia de la sine că ele au fost decretate de
către Sinoadele Ecumenice, sub iluminarea şi supravegherea Sfântului Duh,
Duhul Adevărului 9. Astfel, în primul canon de la Sinodul al VII-lea Ecumenic se
proclamă: adoptăm dumnezeieştile canoane cu bunăvoinţă, iar întreaga lor
poruncă şi neclintită o întărim, adică a canoanelor care au fost rânduite de către
trâmbiţele Sfântului Duh, prea vestiţii Apostoli şi Sfinţi Părinţi de la Sinodul şase
Ecumenic şi de la cele care au fost convocate local pentru pronunţarea unor
asemenea decrete, precum şi Sfinţii noştri Părinţi; deoarece, de la Unul şi Acelaşi
Sfânt Duh, de vreme ce au fost iluminaţi, au stabilit acelea care sunt cu folos
pentru noi10. Ca urmare, se declară de către Sinodul al VII-lea Ecumenic, într-un
mod mai mult decât solemn, adânca convingere permanentă în conştiinţa
bisericească despre natura şi caracterul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane
ale Bisericii, ca roade ale Sfântului Duh.
Despre mărturia de mai sus nu poate cineva să susţină faptul precum că
aceasta ar indica ignoranţa Sfinţilor Părinţi în legătură cu adevărata natură a
legilor Bisericii, sau că , în mod greşit, canoanele conţin această confirmare. Şi
asta deoarece, dacă cineva ar dori, pentru moment, să presupună că mărturia
oricărui Sinod Ecumenic, în întregime, este eronată, atunci ce autoritate ar fi
posibil să îndreptăţească părerile oricăror Sfinţi Părinţi izolaţi ai Bisericii, sau a
episcopilor şi teologilor mai noi?11 Cu toate acestea, părerea unui Sinod
Ecumenic nu poate să fie contrazisă de către opinia oricărui om de ştiinţă
modern, ca şi mărturia de mai sus.
Dincolo de aceste aspecte, este firesc ca mărturia acestor canoane să fie
autentică, iar în consecinţă, toate canoanele decretate de către Sinoadele
Ecumenice să fie fără de greşeală, atâta timp cât şi Sinoadele Ecumenice, ca
glasuri constitutive ale Bisericii, care este stâlp şi temelie a adevărului12, sunt
infailibile13. De aceea, Sfântul Atanasie cel Mare, în mod corect, spune în

5
 Epistola acestuia către episcopii din Africa: Cuvântul Domnului cel care a fost
dat prin Sinodul Ecumenic din Niceea, rămâne pe veci14.

3. Câteva lămuriri

a) Existenţa dispoziţiilor-canoanelor

Poate ar spune cineva că cele de mai sus sunt valabile pentru hotărârile
dogmatice, adică pentru dispoziţiile dogmatice, dar nu şi pentru canoane, fiindcă
dispoziţiile Sinoadelor Ecumenice şi canoanele acestora nu sunt unul şi acelaşi
lucru. Acest argument, însă, nu este valid, dar nici nu există distingere clară între
cele două caracterizări, de vreme ce de multe ori o dispoziţie este caracterizată ca
un canon şi invers. Marele canonolog bizantinist Zonaras spune în mod
caracteristic: Aşadar, dispoziţia este numită regula sau canonul15. Iar dintre cei
contemporani, D. Petrakakos scrie: în zadar va căuta cineva sensul propriu al
cuvintelor canon şi dispoziţie, până şi pe cel al cuvântului dogmă, pe parcursul
primelor cinci secole16. Acest aspect se datorează şi faptului că multe dintre
canoane au un conţinut dogmatic (XVII, XVIII de la Primul Sinod Ecumenic, IV,
X, XIV, XVII de la Sinodul al IV-lea Ecumenic etc)17, aproape toate având o
strânsă legătură cu învăţătura dogmatică a Bisericii care reprezintă şi aplicarea
lor practică. Astfel încât, în mod just, sublinia VI. Lossky: canoanele, care
reglementează viaţa Bisericii în înfăţişarea pământească a acesteia, sunt
nedespărţite de dogmele creştinilor. Nu sunt numai regulamente juridice, ci şi
aplicări practice ale dogmelor Bisericii. Referitor la cele de mai sus şi Mitropolitul
de Servia şi Kozani, Dionisios, observă cu precizie: în Biserică nu există
probleme separate teoretice şi practice, după cum am învăţat să le numim în epoca
modernă şi contemporană. Problemele Bisericii sunt probleme de viaţă, în care nu
se separă teoria de practică. Separarea problemelor Bisericii în aşa numite
teoretice şi practice conduce şi la fragmentarea organismului bisericesc, precum
şi la antinomie în viaţă...Fără îndoială, unul dintre cele mai mari păcate care se
săvârşesc în epoca noastră, în cadrul Bisericii, este cel care separă trăirea de
6
dogmă, dragostea de credinţă, Biserica de Teologie18.

Legat de acest aspect, ar putea cineva să scoată în vedere următoarea

contestaţie: În contradicţie cu dispoziţiile care erau cunoscute în mod amplu şi
confirmate de către membrii Bisericii, canoanele nu erau confirmate de către
aceştia, de vreme ce aceştia nu au avut cunoştinţa lor imediată. Această
contradicţie, însă, nu este gravă, căci de vreme ce un sinod era recunoscut ca
Ecumenic, adică autentic şi infailibil, aşa şi orice hotărâri ale acestuia, prim urmare
şi canoanele sunt drepte şi infailibile. De altminteri, dacă sinodul în discuţie nu ar
fi infailibil, atunci nu ar fi nici ortodox19.
Prin cele de sus spuse, credem că nici o îndoială nu este îndreptăţită în ceea ce
priveşte autoritatea exclusivă a Sfintelor Canoane. De altfel, în mod just, şi
Patriarhiile Ortodoxe de Răsărit, în răspunsurile lor către anglicanii cei fără de
jurământ (1716/25), spuneau; Aşadar, constituţiile şi canoanele celor şapte Sfinte
Sinoade, cât şi a celor locale, care s-au întrunit mai înainte (din vremea Sfinţilor
Apostoli până în timpul celui ce a domnit în Constantinopol, Vasile
Porfirogenetul), le primim cape Sfintele Evanghelii, conform canonului al II-lea
de la Sinodul al VIl-lea Ecumenic şi Sfânt, precum şi cu cea de a III-a dispoziţie
din al II-lea titlu al Novelelor, în care găsim că trebuie să ţinem canoanele celor
şapte Sinoade Ecumenice, precum şi dogmele, cape Dumnezeieştile Scripturi...20
Este vădit pentru ce motiv primim canoanele Sfintelor Sinoade ca pe
Dumnezeieştile Scripturi, căci legi ale oamenilor purtători de Dumnezeu sunt, pe
care Dumnezeu le-a aşezat în Biserică, ca şi pe Apostoli şi pe Profeţi, precum şi
pe învăţători, aşa după cum dumnezeiescul Apostol învaţă (I Cor. 12, 28), iar cei
inspiraţi în Duhul Dumnezeiesc au decretat aceste canoane, astfel încât să le
avem cape nişte făclii ce strălucesc în loc întunecos (II Petru 1, 19), asemenea ca
şi pe Dumnezeieştile Scripturi. Aşadar, Duhul Sfânt Care a grăit prin Apostoli,
după cum s-a spus mai înainte, Acelaşi şi prin Părinţii purtători de Dumnezeu a
vorbit, ci nu altul21. Iar cel mai mare dintre canonologiştii mai noi, Sfântul
Nicodim AghiorituL, spune: Această Carte (adică, colecţia Sfintelor Canoane-

7
Pidalionul) este după Sfintele Scripturi, Scriptură, după Vechiul şi Noul
Testament, Testament. După primele şi inspirate de către Dumnezeu cuvinte, cele
de al doilea şi inspirate de către Dumnezeu cuvinte. Aceasta reprezintă hotarele
veşnice pe care le-au aşezat Părinţii noştri, şi legi care există pe vecie ...pe care
Sinoadele Ecumenice şi locale prin Duhul Sfânt le-au decretat... Această Carte este
cu adevărat, după cum am denumit-o, Pidalionul (Cârma) Bisericii Soborniceşti,
prin ajutorul căruia/căreia aceasta, conducând în siguranţă pe marinari şi pe
călători, adică spun pe cei ce au primit preoţia şi pe mireni, îi însoţeşte către
limanul cel Jar ă de valuri al împărăţiei de Sus22. În acest sens, Profesorul Ioannis
Karmiris adaugă: Astfel, sfintele canoane cele ce sprijină trupul bisericesc, având
un caracter universal şi veşnic, asemenea fiind şi destinaţia Bisericii, constituie
dreptul pozitiv al ei, modul de soluţionare a relaţiilor dintre membrii ei, astfel încât
toate să se facă după cuviinţă şi după rânduială (I Cor. 14, 40). Deci, Biserica
fiind aşezământ dumnezeiesc, a dobândit acelaşi regim, care este dumnezeiesc,
deoarece provine în mod direct de la lisus Hristos sau de la Apostoli si de la
urmaşii lor canonici, inspiraţi de către Sfântul Duh, şi nu se supune stricăciunii
firei omeneşti, ci are autoritate exclusivă23.

b) Deosebirea dintre canoane-dispoziţii canonice

Înainte de a înainta în studiul nostru, suntem datori să procedem, în mod
necesar, la următoarea deosebire şi constatare. Dacă cele de mai sus, privind
autoritatea exclusivă, sunt valabile pentru Sfintele Canoane, decretate de
Sinoadele Ecumenice, cât şi pentru acele canoane care au fost stabilite de
sinoadele locale sau de către Părinţii Bisericii, dar care au fost legalizate de către
vreun Sinod Ecumenic24, ele nu sunt valabile, însă şi pentru canoanele care au fost
rânduite numai de un sinod local sau de vreun părinte bisericesc. Despre ultimele
canoane nu putem afirma cu certitudine că sunt infailibile. Iar acest lucru se
datorează faptului că pe lângă cele spuse mai sus despre infailibilitatea

8
Sinoadelor Ecumenice, avem în practică ca exemplu şi canonul al XVI-lea de la
Sinodul Quinisext, care îndreaptă canonul XIV de la Sinodul local din
Neocezareea25.
Această părere despre caracterul supus greşelii a oricăror canoane, decretate
de către un oarecare Sinod local sau Părinte al Bisericii şi nu legalizate de vreun
Sinod Ecumenic, întăreşte şi cazul canoanelor Patriarhului Constantinopolului,
Ioan, cel numit şi Postitorul. Canoanele patriarhului în cauză, cu toate că erau
scrise înainte de convocarea Sinodului Quini-Sext26, totuşi nu au fost legalizate de
către acesta, deşi el a legalizat mulţime de alte canoane. Acest fapt nu credem că
este la întâmplare, ci se datorează câtorva motive. Nicolae, Patriarhul
Constantinopolului, în al Xl-lea răspuns al său despre Kanonikon spune, adică
despre colecţia canoanelor Sfântului Ioan Postitorul, că acest Kanonikon,
folosindu-se cu multă îngăduinţă, a distrus cu desăvârşire pe mulţi34. Sfântul
Nicodim Aghioritul nu acceptă, însă, această justificare, spunând: nu numai că
este îngăduitor, dar (îndrăznesc să spun) că este aproape de cei ce iubesc plăcerile
trupului şi puţin aspru27. Neputând să justifice motivul pentru care Sinodul
Quinisext nu a legalizat canoanele Sfântului Ioan Postitorul, Sfântul Nicodim
adaugă epigramatic: Nu cunosc pentru care pricină (s-a întâmplat aceasta)28. Noi
credem că nu au fost legalizate datorită faptului că ele ar conţine oarecare greşeli,
poate şi dogmatice. De altminterea, printre altele29, în primul canon al Sfântului
Ioan citim: Cu toate acestea, dacă cineva crede că va îndupleca mânia Dum-
nezeirii prin aplecarea repetată a genunchilor, asemenea să facă, şi mai ales...38. În
consecinţă, pare-se că în acest canon se introduce sensul ispăşirii şi al satisfacerii
lui Dumnezeu din partea omului, ceea ce nu este în concordanţă cu învăţătura
dogmatică a Bisericii.
Dincolo de acest motiv, se crede că aceste canoane, atribuite Sfântului Ioan
Postitorul, nu au fost păstrate exact cum au ieşit din mâna lui, ci au suferit
anumite denaturări în urma unor abrevieri făcute de copişti30, cărora probabil se
datorează şi greşelile dogmatice. Poate că la aceste canoane, care poartă în mod

9
fals numele Sfântului Ioan Postitorul, se referă cel de la II-lea canon de la Sinodul
Quinisext, când spune:... Şi nu stă în puterea nimănui să falsifice canoanele
arătate mai sus, sau să le neglijeze, sau să primească altele decât canoanele
rânduite, în mod măsluit scrise de către unii, care au dorit să denatureze
adevărul40. Pentru toate aceste motive se pare că aceste canoane au fost suspecte
de erezia cuiva sau de greşeala privind dreapta credinţă, iar datorită acestui fapt nu
au fost legalizate de către Sinodul Quinisext.
Prin urmare, din cele de mai sus, spuse în mod teoretic şi practic, tragem
concluzia că numai canoanele decretate şi legalizate de către Sinoadele
Ecumenice indică şi redau cu siguranţă ceea ce este corect, sprijinindu-se pe
caracterul infailibil al Bisericii. Desigur, prin această afirmaţie nu dorim să
susţinem că toate celelalte canoane nu conţin adevărul, că sunt greşite, sau că
suntem datori să le îndepărtăm. în mod contrar, este foarte probabil ca într-un viitor
Sinod Ecumenic să se legalizeze multe dintre acestea, iar prin acest mod sa
dobândească autoritate ecumenică şi exclusivă31. Până la acel moment, însă, nu
putem să avem siguranţa şi certitudinea despre infailibilitatea şi corectitudinea lor,
pe care ne-o dau canoanele Sinoadelor Ecumenice. Pentru aceste motive,
canoanele în sine, adică în sensul propriu al cuvintelor, sunt numite numai cele ale
Sinoadelor Ecumenice, ca şi cele legalizate de ele.
După cum este cunoscut, ΚΑΝΏΝ înseamnă băţ, nuia etc. de lemn (riglă linie), pe care
o folosea cineva pentru a trage o linie dreaptă, sau pentru a verifica rec-tilinitatea
liniei cuiva. În mod metaforic, xavcbv se numeşte şi tot ceea ce se foloseşte ca model
pentru îndeplinirea faptei cuiva, ca îndreptar sau criteriu al ei. Prin urmare, şi
canoanele sinoadelor Ecumenice, conţinând ceea ce este corect, adevărul, oferă
fiecărui credincios modelul, în baza căruia este dator acesta să se cultive, sau pe baza
căruia poate să-şi verifice corectitudinea faptelor lui. Canoanele constituie o măsura,
un criteriu de infailibilitate. Pe baza lor sunt judecate faptele credincioşilor, a păstorilor,
cât şi a celor păstoriţi. Canoanele reprezintă un etalon de desăvârşire, şi cu cât cineva
păşeşte, acţionează si se cultivă mai mult în conformitate cu acestea, cu atât mai mult

10
trebuie să se considere mai desăvârşit, mai sfânt şi mai drept. Oricine, din contră, se
îndepărtează de ele, se îndepărtează de ceea ce este corect, desăvârşit, drept şi sfânt32.

4. Validitatea sfintelor canoane.

Se pune întrebarea: Dacă este veşnică şi exclusivă autoritatea acestor canoane,

acelaşi lucru este valabil şi pentru vigoarea acestora? Oare este validitatea
acestora veşnică şi exclusivă? Vom răspunde într-un mod analitic:
a). Ar putea cineva să spună, de vreme ce Sfintele Canoane sunt îndrep
tare de viaţă şi se adresează membrilor Bisericii, că ele sunt valabile, atâta
timp cât se găseşte în această viaţă şi aparţine Bisericii luptătoare de aici. În
cazul în care cineva s-a mutat la Biserica triumfătoare din ceruri, încetează
asupra lui valabilitatea oricărui canon, după cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: "...Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăieşte" (Rom.
7, 1). De asemenea, din moment ce un membru la Bisericii încetează să mai
trăiască în lume şi intră în rândurile monahilor, în mod automat, încetează
pentru el să mai fie valabile canoanele privitoare la viaţa celui căsătorit33. În
urma acestui fapt, nicidecum nu înseamnă că respectivele canoane nu îşi mai
păstrează valabilitatea. Exemplul se poate aplica, prin analogie, şi pentru
cazurile de mai sus.
b). Pe lângă situaţiile citate, se întâmplă adesea ca în cazuri extraordinare
Biserica, prin organul bisericesc autorizat, să suspende în mod temporar
vigoarea canonului privind fapta săvârşită de o anumită persoană, pentru
îndeplinirea unui mai mare folos, astfel încât avem aplicarea instituţiei
iconomiei. îconomia este, în mod competent şi dintr-o aşezare creştină,
abaterea temporară şi rezonabilă în orice punct de la ţinerea întocmai a
canonului, adică de la exactitate-acrivie34, fără schimbarea limitelor dogmatice,
pentru mântuirea sufletelor ce se găsesc în interiorul şi în afara Bisericii35. Sfântul

11
Nicodim Aghioritul scrie: două feluri de conducere şi îndreptare sunt păstrate în
Biserica lui Hrislos. Unul se numeşte Acrivia, iar celălalt este numit îconomia
sau îngăduinţa, prin care chivernează mântuirea sufletelor iconomii Duhului
(clericii), când cu una, când cu cealaltă. După Dositei, Patriarhul Ierusalimului,
lucrurile bisericeşti sunt considerate în două feluri: după acrivie şi după iconomie.
De exemplu, condiţie necesară mântuirii omului este Botezul, adică întreita
afundare şi ridicare a celui chemat la lumină din apa sfinţită de către preotul cu
preoţie canonică. Totuşi, în caz de moarte subită a pruncului, Biserica îngăduie,
pentru mântuirea acestuia, abaterea de la acrivia de mai sus şi aplicarea
Botezului după iconomie. În această împrejurare, un simplu credincios poate să
înalţe de trei ori în aer pe pruncul aflat în pericol, în numele Sfintei Treimi,
pentru a fi considerat copilul botezat. De asemenea, spre a nu se agrava situaţia
unui bolnav, este posibil ca să i se îngăduie acestuia dezlegarea de ţinerea postului
din zilele de Miercuri şi Vineri sau din perioada Postului Mare (vezi şi canonul
apostolic LXIX). Aşadar, pentru cele două cazuri tocmai amintite este valabil
ceea ce s-a spus la Sinodul Quinisext (canonul LXXXVIII): ...astfel încât, mai
mult decât orice alt ceva, trebuie să aibă întâietate mântuirea omului şi să nu
sufere ceva.
Profesorul C. Mouratidis spunea că prin instituţia iconomiei bisericeşti este
biruită litera legii care ucide, şi se proclamă că ceea ce este drept în Biserică
subzistă de dragul credincioşilor, care nicidecum nu constituie scop în sine36. Iar
în altă parte adaugă că instituţia iconomiei face ca Dreptul Canonic să fie în
mod lumeşti, dar şi de Legea Vechiului Testament, mai ales aşa cum acesta a fost
formulat în Sinagogă pe timpul Domnului.
Referitor la aceasta, ar putea cineva să observe, comparând legea dum-
nezeiască (canoanele Bisericii) cu legile omeneşti, reuşind, astfel, şi o mai mare
lămurire privind caracterul Sfintelor Canoane, următoarele aspecte: pe de o parte,
autoritatea Sfintelor canoane este exclusivă, pe când validitatea relativă.
Dimpotrivă, pe de altă parte, autoritatea legilor omeneşti este relativă, iar, în

12
ciuda acestui fapt vigoarea lor este adesea exclusivă, adică aplicarea lor este în
multe neînduplecată.
c) Totuşi, pe lângă forma concretă a iconomiei bisericeşti de mai sus, avem
şi un fel al iconomiei specifice, ar spune cineva al iconomiei permanente şi
îndelungate.
În primul rând, trebuie să se ia în consideraţie faptul că în ceea ce priveşte
tema prelungirii şi a duratei timpului de aplicare a iconomiei, nu poate să existe
o limită fixă, nici o serioasă divergenţă sau reacţie faţă de această temă, fiindcă
dintru început sensul timpului este convenţional, exemplar fiind şi pasajul de la II
Petru 3, 8: "Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi,
înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi" (v. şi Ps. 89/90,
4). De altfel, trebuie să se noteze faptul că durata de aplicare a oricărei iconomii
bisericeşti poate să difere în analogie cu situaţia sau concursul de împrejurări. în
acest sens, Teodor Stu-ditul spune: Din toate faptele iconomiei bisericeşti, pe de
o parte, unele au fost făcute temporar de către Părinţi, pe de altă parte, altele sunt
valabile pentru totdeauna37.
Am caracterizat acest fel de iconomie ca şi tacită, fiindcă acordarea acestei
iconomii practicate are loc, de obicei, fără nici o menţionare specială sau vreo
declaraţie oficială din partea vreunui organ bisericesc autorizat38. În mod simplu,
organul bisericesc competent îngăduie tacit, din cauza circumstanţelor, abaterea
credincioşilor de la aplicarea fidelă şi exactă a anumitor Sfinte Canoane,
neimpunând pedeapsa prevăzută. De aceea, referitor la ceea ce se întâmplă astăzi,
ar putea cineva să spună că unele canoane, deşi au o autoritate veşnică şi
exclusivă, adică indică ceea ce este drept şi ideal, totuşi, ele se găsesc într-o stare
de apatie, de desuetudine, în nevalabilitate, prin practicarea iconomiei tacite.
Înainte de a trece la cele ce urmează, se pune următoarea întrebare din
perspectiva pastorală: Ce este de preferat: să aibă loc aplicarea practică a acestui
fel de iconomie tacită, aşa cum se întâmplă, de obicei, în mod tacit, sau aducerea
ei, în cele din urmă, Ia cunoştinţa membrilor Bisericii?

13
 De cea mai mare importanţă este faptul că această aplicare a iconomiei tacite
se cuvine să se facă în cunoaştere şi în cunoştinţă de cauză de către organele
bisericeşti, astfel încât să fie pregătite şi sa răspundă oricui va cere socoteală (I
Petru 3, 15). Prin urmare, în ceea ce priveşte întrebarea dacă această aplicare
trebuie să se facă cunoscută public şi enoriaşilor, acest aspect depinde de cazul
concret. Dacă problema în discuţie s-ar întinde în cadrul membrilor Bisericii şi ar
produce nelinişte sau scandalizarea lor, se cade ca autoritate bisericească să ia o
poziţie clară şi să înştiinţeze poporul asupra a ceea ce se întâmplă sau ce va urma
să se înfăptuiască. însă, dacă starea de desuetudine a unui canon nu provoacă
probleme sau frământări printre membrii Bisericii, cu atât mai mult dacă nu
suferă vătămare cineva din cauza lui, atunci este posibil ca să nu întreprindă
conducerea bisericească Luarea publică de poziţie, pentru a nu provoca o nelinişte
inoportună sau dezordine între membrii Bisericii.
Conform celor de mai sus, cineva ar putea adăuga următoarele: Biserica, prin
suspendarea temporară sau îndelungată a validităţii - nu a autorităţii -Sfintelor
Canoane, continuă iconomia lui Dumnezeu, astfel încât să caute şi să mântuiască
pe cel pierdut (Luca 19, 10). Aşadar, urmând dumnezeiasca iconomie în istoria
mântuirii, în mod continuu sau repetat, Biserica arată înţelegere faţă de
slăbiciunea firii omeneşti şi îngăduie, fără să pedepsească, abaterea de la acrivie,
venind în ajutorul omului, ca să-1 menţină în Trupul Bisericii şi să-i dea imbold
în viaţa după Hristos, în cunoaşterea adevărului pentru întregirea personalităţii lui
la starea bărbatului desăvârşit39.

5. Câteva interpretări greşite. Cauzele şi interpretarea lor.

Şi totuşi, această operă mântuitoare a Bisericii, plină de dragoste şi de

ataşament faţă de om, unii au considerat-o drept pretext pentru a susţine că Sfintele
Canoane nu au o autoritate exclusivă sau că sunt temporare şi relative, adică creaţii
omeneşti. În consecinţă, sunt fără de folos şi ar trebui să fie anulate.

14
 Această evaluare greşită a Sfintelor Canoane se datorează faptului că ele şi, în
general, acţiunile Bisericii în legătura cu acestea (aplicarea practică sau nu), au
fost judecate, măsurate prin criterii omeneşti şi lumeşti. Mai ales în cazul acesta
cineva ar spune că sunt valabile cuvintele Sfântului loan Gură de Aur: Câţiva
fiindcă au măsurat lucrurile lui Dumnezeu, prin raţiuni omeneşti, au fost ruşinaţi
prin iconomie40.
Această interpretare greşită se mai datorează şi unei confuzii de sensuri
privind autoritatea şi validitatea Sfintelor Canoane. Insă, aşa cum se constată din
cele spuse până acum, nu înseamnă acelaşi lucru. Adică, am văzut că în anumite
cazuri grave şi din raţiuni de necesitate (psihică sau trupească), validitatea şi
aplicarea Sfintelor Canoane este abrogată, nelucrătoare, relativă şi totuşi, nu are
nici o consecinţă nefavorabilă asupra autenticităţii, precum şi a autorităţii
exclusive proprie acestora.
Acest aspect se distinge cu claritate, dacă avem în vedere anumite evenimente,
acţiuni (fapte) caracteristice şi elocvente ale Bisericii şi organelor ei competente.
Astfel, în cazul furnizării concrete a unui document (ca urmare a cererii) privind
iconomia acordată, organul bisericesc autorizat, care procedă la acordarea ei, este
obligat să consemneze în scris pe încuviinţarea respectivă, pe lângă iconomia
acordată şi acrivia ce se pretindea, adică să se sublinieze ceea ce este drept şi
canonic, cu alte cuvinte, canonul de la care se face, în mod temporar, concesia şi
se acordă îngăduinţă pentru vindecarea şi binele general al membrului Bisericii.
De aceea, pentru motivul că este indicat în mod exact canonul, se şi spune cu
dreptate că iconomia nu desfiinţează, ci din contră, consolidează canoanele şi
întăreşte autoritatea lor.
Prin urmare, faptul că nu are validitate sau că nu se aplică pentru moment un
canon, aceasta nu înseamnă că acel canon nu are autoritate exclusivă prin el
însuşi. In plus, este posibil ca nevaliditatea sau neaplicarea acestuia să dureze şi o
mie de ani într-o Biserică locală, uiră ca acest lucru să aibă vreo repercusiune
nefavorabilă asupra autorităţii acestuia. Dacă este posibil ca împrejurările actuale

15
să pretindă aplicarea nefidelă a unui oarecare canon, acest lucru nu împiedică
eventualitatea ca mâine Biserică să aducă din nou în atenţie acest canon, spre
folosul membrilor acesteia, să reînnoiască validitatea acestuia şi să pretindă
deplina lui aplicare.
Acest aspect al reînnoirii constituie un al doilea element elocvent în practica
îndelungată a Bisericii. Deja, Sfintele Canoane reînnoiesc adesea pe cele mai
vechi. Aceasta vedem exact în canonul al III-lea de la Sinodul Quinisext, care
zice: Fixăm de acum şi reinnoim canonul care porun ceste...etc, şi se referă în
continuare la canonul apostolic al XVII-lea41. De asemenea, în canonul al VIII-lea
al acestui Sinod citim: In toate cele care au fost legalizate de către Sfinţii noştri
Părinţi şi noi, fiindcă dorim să se întărească, reînnoim şi canonul care porunceşte
ca în fiecare an să aibă loc Sinodul Episcopilor fiecărei Eparhii14. în mod
asemănător şi canonul al Vl-lea de la Sinodul VII Ecumenic; Aşadar, acest canon
şi noi îl reînnoim şi dacă se va găsi un oarecare suveran să împiedice ceea ce
spune canonul, să fie anatema!42. Această reînnoire indică faptul că deşi validitatea
unui canon se micşorează, uneori în practică sau din raţiuni de iconomie, totuşi
autoritatea acestuia rămâne neştirbită.
Din cele de mai sus se poate ajunge uşor la concluzia că nu ne este în putinţă
să subordonăm autoritatea exclusivă a unui canon, datorită ne-aplicării lui, şi
validitatea acestuia unui caz particular, unei anumite zone bisericeşti sau unei
perioade determinate. Deoarece, dacă un canon nu este ţinut de către toţi
credincioşii, ori nu se aplică intr-o anumită zonă sau în epoca actuală, fie pentru
că ne găsim sub diferite şi neprielnice condiţii sau situaţii, fie sub diferite alte
necesităţi sau slăbiciuni, nu rezultă că nu se poate aplica în alte zone sau perioade,
sau de către alţi creştini. Dacă acceptăm acest aspect ca fiind corect, vom risca să
fim caracterizaţi că judecăm în mod subiectiv, egocentric, sau că gândim în mod
limitat (redus) ca timp şi spaţiu.
Fireşte, aşa cum se constată şi din realitate, poate cineva să spună că ar împiedica şi
evita aprecierile şi interpretările greşite de mai sus, cât priveşte tema Sfintelor

16
Canoane, de vreme ce s-ar face o revizuire teologică, în sine, a lor, folosindu-se
autentice criterii bisericeşti şi nu măsuri omeneşti. De aceea, în mod corect se spune
că prin abordarea, înţelegerea şi evaluarea corectă a Sfintelor Canoane, esenţială şi,
în mod exclusiv, necesară premiză este coordonarea spirituală a cercetătorului
acestora cu duhul Bisericii şi al Sfintelor Canoane. Numai existenţa acestei
coordonări contribuie la depăşirea literei, care ucide adesea şi descoperă mărinimia
duhovnicească interioară a Sfintelor Canoane. Dacă ar dori careva să cerceteze
atent şi să estimeze Sfintele Canoane, precum şi acţiunile spirituale ale Bisericii
prin criterii omeneşti şi subiective, se află în pericolul grav de a greşi, de a se rătăci
şi de a se înşela42.
Acest lucru poate să fie mult mai palpabil şi perceptibil din exemplul următor:
mulţi susţin că Sfintele Canoane sunt temporare, fiindcă astăzi, chipurile, nu mai
este posibil ca ele să fie puse în practică, sunt impracticabile. Insă, această părere
se dovedeşte a fi greşită. Constituie o greşeală logică, care mărturiseşte
acceptarea punctului de vedere pus în discuţie. într-adevăr, este posibil ca astăzi
să nu putem aplica anumite canoane. Dar aceasta nu arată că respectivele
canoane sunt greşite, ci că noi oamenii, în timpurile de acum, ne-am îndepărtat
atât de mult de ceea ce este corect, sau că ne-am pierdut puterile şi am decăzut
întru atâta, încât să nu mai putem să punem în practică aceste canoane. De pildă,
canonul LXIX apostolic impune post pe întreaga perioadă a Postului Mare43.
Faptul că noi, astăzi, nu putem să-1 ţinem pe tot, deoarece simţim o slăbire a
puterilor intelectuale şi somatice, aceasta nu înseamnă că acest canon nu este
corect, ci că omul oraşelor, îndeosebi, a pierdut rezistenţa lui de odinioară şi
merge mai degrabă pe calea către stricăciune şi distrugere, dacă va continua,
fireşte, tactica actuală. Din aceasta rezultă că nu canoanele sunt temporare şi
relative, ci, în mod contrar, că noi oamenii suntem vremelnici, trecători, temporari
şi relativi44.
Astfel, prin cele afirmate se arată că atunci când judecăm lucrurile în mod
subiectiv, suntem în pericolul de a le judeca într-un mod eronat. în plus. există

17
pericolul să urmăm propriile noastre păreri şi să judecăm lucrurile cu criterii
omeneşti, deoarece nu înţelegem adesea că ele ne conduc către distrugere. Pe de
altă parte, pericolul acesta ne obligă să avem dorinţa şi grija astfel încât să
reintegrăm lucrurile în starea şi pe calea lor firească şi dreaptă, cu ajutorul
autorităţii cuiva.

6. Concluzii

Aşadar, Sinoadele Ecumenice au dorit să vindece prin legalizarea Sfintelor

Canoane această necesitate şi cerinţă, sub supravegherea Sfântului Duh. Această
misiune o au Sfintele Canoane, şi această autoritate o conţin. Canoanele arată
calea dreaptă către cunoaşterea şi trăirea adevărului. Sunt semne plină de
lumină, indicatoare veşnice şi luminoase, care menţin în câmpul vizual al
Bisericii, în general, şi al fiecărui credincios. în mod special, conştiinţa vie a
scopului urmărit, care este desăvârşirea şi îndum-nezeirea omului, realizarea
asemănării. În zadar ar fi, dacă aceste canoane nu s-ar preta fiecare către
perceperea situaţiei morale şi spirituale a omului rănit şi rătăcit. Atunci şi mesajul
de izbăvire al Omului-Dumnezeu ar fi fost trădat, precum şi orice posibilitate de
luptă spirituală ar fi fost pierdută, orice speranţă de progres spiritual şi moral ar fi
fost imposibilă. Deoarece, în locul lui Iisus. Dumnezeu-Omul, am aşeza în mod
constant idolul omului modern, laicizat şi decăzut, astfel încât să ajungem,
încetul cu încetul, şi la starea celor cu patru picioare. Iar prin Sfintele Canoane, ca
şi prin aplicarea lor de către credincioşi cultul ortodox conduce omul la cel mai
desăvârşit contact cu sfinţenia, superior tuturor sistemelor atee şi umaniste, care
coalizate astăzi în uniuni internaţionale neagă, categoric legăturile spirituale ale
omului cu orice realitate dumnezeiască transcendentă, sunt dirijate de către un
antropocentrism lumesc, îl aşează, pe om în centrul tuturor, decad, în materialism,
relativism, subiectivism şi înăbuşesc calitatea fundamentală a firii umane,
18
înclinaţia către Dumnezeu.
Sinteza dintre acrivia canonică şi iconomia bisericească, care constituie două
feţe ale uneia şi aceleiaşi opere ale slujirii bisericeşti spre desăvârşirea sfinţilor,
adaugă cu totul aparte caracter duhovnicesc în dreptul Bisericii. Acest aspect
îndeplineşte o funcţie fundamentală în Trupul Bisericii, ţintesc (acrivia şi
iconomia) legătura membrilor cu Dumnezeiescul Cap al Bisericii. Dreptul Harului
este desemnat de o mare importanţă ca fiind, în ceea ce priveşte scopul urmărit în
sine, un drept duhovnicesc şi fundamente sfânt şi dumnezeiesc, provenind de la
însuşi Fondatorul Dumnezeiesc al Bisericii.
Prin urmare, nu se pune problema anulării Sfintelor Canoane, a celor legalizate
şi autorizate de către Sinoadele Ecumenice. Şi nu este fără importanţă faptul că
Apostolul Neamurilor spune: Desfiinţăm deci noi legea prin credinţă? Nicidecum!
Dimpotrivă, întărim Legea (Rom. 3, 31). Nu există problema abrogării, nici a
modificării lor, dar se pune problema recunoaşterii autenticităţii şi cunoaşterii
valorii lor, aceea a reînnoirii validităţii lor şi a aplicării acestora până vom ajunge
toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13).

19
 NOTE BIBLIOGRAFICE

1. John Meyendorff, Tradiţia Bisericii şi tradiţiile oamenilor, în

Teologie-Adevăr şi Viaţă, 1962, p. 133.
2. Leon. Filipidis, Mişcarea de la Vechea şi Noua Romă spre revenirea
membrilor Bisericii lui Hrislos la unitatea iniţială. Atena 1970, p. 32
3. sau Quinisext, cum mai este cunoscut în istoriografia de specialitate.
4. V. Vartolomaios Arhontonis, Despre codificarea Sfintelor Canoane
şi a dispoziţiilo rcanonice în Biserica Ortodoxă, 1970, p. 19.
5. În continuare, se menţionează care sunt canoanele, fie date la
Sinoadele Ecumenice şi locale, fie rânduite de Sfinţii Părinţi. V. G. Rallis - M.
Potlis, Constituţia Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane, vol. II, Atena 1852,
p. 308-309.
6. Conform interpretării Sfântului Nicodim, adică să primească ca
epitimie ceea ce respectivul canon pe care l-a falsificat prevedea spre
îndrepatare.
7. C. Mouratidis, Autoritatea veşnică a Sfintelor Canoane, Atena
1972, p. 61-62.V. şi VI.Pheidas, Premize istorico-canonice şi bisericeşti de
interpretare a Sfintelor Canoane, Atena, 1972, p.44.
8. Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, Drept Bisericesc,
Târgovişte, 2002, p.184.
9. Rallîs-Potlis, op. cit., p. 309-310.

20
 10. Ioan 14, 17; 15,26; 16, 13.
11. Raliis-Potlis, op. cit., p. 556.
12. C. Mouratidis, Sfintele Canoane, stâlp şi temelie ale Ortodoxiei,
Atena 1972, p.9. Mulţi dintre cei ce se împotrivesc spun: Cum de este posibil ca
Sfintele Canoane să fie roade ale Sfântului Duh, de vreme ce câteva dintre
acestea vin în contradicţie şi nepotrivire între ele? Dacă erau roade ale Sfântului
Duh, precum şi dacă de la Unul şi Acelaşi Duh Sinoadele ecumenice luminate
fiind, le-au stabilit, ar trebui ca ele să fie în deplina concordanţă şi să nu se
contrazică. Pentru combaterea acestei contestaţii poate cineva să spună că aşa
zisa contradicţie este fenomenală şi subiectivă. Nu ar ajunge cineva la o
asemenea părere dacă s-ar face o justă considerare, distingere, amplasare şi
interpretare a canoanelor şi a legilor Bisericii.
13. V. Epistola Sinodului din Cartagina către Papa Celestin, ....Oare
cine este cel ce va credecă este posibil ca oricui Dumnezeul nostru să-i inspire
dreptatea judecăţii, şi preoţilor nenumăraţicare s-au adunat la Sinod să nege? -
în Rallis-Potlis, op. cit., vol. III, p. 620.
14. I Tim. 3, 15.
15. Andreas Theodoros, Esenţa Ortodoxiei, Atena 1961, p. 238,
16. Rallis - Potlis, op. cit., p. 159. V şi vol. III, 306, 308.
17. V. I. Karmiris, Ecclesiologia Ortodoxă, p. 697.
18. VI. Lossky, Teologia mistică a Bisericii Răsăritene, 1964, p. 206.
V. şi C. Mouratidis, Consolidarea constituţională a Sfintelor canoane, vol.
XVII (1974), p. 150-151.
19. V. I. Karmiris, Ecclesiologia Ortodoxă, p. 677: Admiterea oricărui
sinod ca fiind ecumenic are ca rezultat şi acceptarea acestuia ca infailibil.
20. I. Karmiris, Monumente dogmatice şi simbolice ale Bisericii
Ortodoxe Soborniceşti, vol. II, ed. a II-a, 1968, p. 808.
21. I. Karmiris, Ecclesiologia Ortodoxă...p. 520.
22. La legalizarea Sfintelor Canoane a procedat, aşa cum am văzut,

21
în mod special şi exact, Sinodul V-VI Trulan, prin cel de al II-lea canon al său.
Ca fapt cunoscut, Sfântul Ioan Postitorul a murit în anul 619, în timp ce Sinodul
V-VI Trulan a fost convocat în 691.
23. Rallis - Potlis, op. cit., voi. IV, p. 425. V. Pidalion, p. 737.
24. Rallis - Potlis, op. cit, vol. IV, p. 436.
25. Rallis - Potlis....vol. II, p. 309-310.
26. În mod cert, de vreme ce aceste canoane nu vin în contradicţie
vădită cu voinţa lui Dumnezeu, nici faţă de poruncile şi canoanele Sfintei
Scripturi şi ale Sinoadelor Ecumenice, precum şi faptul că Biserica, în mod
concomitent, le are în folosinţă sau le pune în practică, sunt obligaţi membrii
Bisericii sa le urmeze şi să le ţină. Evrei 13, 17: Ascultaţi pe mai marii voştri şi
vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre.... şi canonul al
XXXl-lea apostolic.
27. Mai departe, cineva ar putea să spună că nu trebuie să fie numite
canoane dispoziţiile de orice conţinut canonic a diferitelor organe bisericeşti
( sinoade, episcopi etc), de vreme ce nu au fost legalizate de un Sinod
Ecumenic. Acestea, până când vor fi legalizate de un Sinod Ecumenic, poate să
fie numite, simplu, dispoziţii canonice sau bisericeşti, regulamente bisericeşti
etc.
28. Încă o precizare: Desăvârşit şi drept este acela care urmează
canoanele şi le pune în practică; nu acela care pretinde altora ţinerea şi supunere
faţă de ele. Intr-un asemenea caz, pare-se că lucrurile sunt pe dos, căci drept şi
desăvârşit este acela care este îngăduitor faţă de alţii. V. Matei I, 19: Iosif,
logodnicul ei, drept fiind şi nevrând să o vădească, a voit să o lase în ascuns.
Filip 4,5: îngăduinţa voastră să se facă cunoscută tuturor oamenilor.
29. În limbajul bisericesc se foloseşte termenul de acrivie, mai aproape
şi de pronunţia grecească, de aceea îl vom menţiona pe acesta în locul celui de
acribie,
30. C. Mouratidis, Dreptul Harului şi cele mai importante diferenţieri

22
în organizarea bisericească, 1967. p. 299.
31. I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite şi de
comentarii, 1952, p.171.
32. Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, op.cit., p.189.
33. Ibidem, p. 296.
34. Fără îndoială, că in timpurile contemporane, sub influenţa spiritului
creştin, dreptul civil ia înconsiderare dispoziţiile şi slăbiciunea omului, ca şi
condiţiile existente. V. şi C. Mouratidîs, Lecţii de Drept Bisericesc, p. 51 -52.
35. Trebuie să se ia în considerare faptul că în cazul iconomiei
canonice se publică printr-un document bisericesc specific (încuviinţare,
scrisoare sau enciclică), în mod categoric, extensia iconomiei acordate.
36. Efeseni, 4. 13. Din cele de mai sus se întrezăreşte natura şi
caracterul Dreptului Canonic, în mod corect numit şi Dreptul Harului. Vezi
Constantinos Mouratidis. Dreptul Harului...
37. Rallis-Potlis, op.cit., vol. II, p. 313.
38. I. N. Floca, op. cit., p.176.
39. Se referă la al XXXVII -lea canon apostolic, precum şi la al V-
lea canon de la Primul Sinodul Ecumenic (Rallis-Potlis, op.cit., vol. II, p. 324).
Rallis-Potlis, op.cit., vol. II, p. 577. Unii afirmă că trebuie să se facă
recodificarea canoanelor fiindcă unele conţin repetări de prisos, care nu folosesc
nici unui scop în mod exclusiv, de vreme ce conţinutul lor este exact acelaşi.
Însă, credem că tragerea unei concluzii din cele de mai sus despre reînnoirea
validităţii canoanelor este datoare să ne determine a privi cu prudenţă o
precipitată recodificare a lor. C. Mouratidis, întărirea constituţională a Sfintelor
Canoane, vol.17, (1974), p.145.
40. Prof. Liviu Stan, Codificarea canoanelor, în Studii Teologice, nr.
9-10, 1969, p. 627-649.
41. Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii ortodoxe, însoţite şi de
comentarii, 1930, p. 63.

23
 42. Ibidem.
43. Concomitent, din aceste aspecte reiese (dacă nu se şi
demonstrează) ceea ce de obicei se spune, precum că metoda şi criteriile aduc
vătămare esenţei lucrurilor şi au repercusiuni nefavorabile în cercetarea lor,
nefîind întru totul corecte şi sigure.Vezi Arhim. Iustin Popovici, Omul şi
Dumnezeu Omul, Ed. a II-a, 1970. p. 125

BIBLIOGRAFIE

1. Arhontonis ,V. Vartolomaios, Despre codificarea Sfintelor Canoane şi

a dispoziţiilo rcanonice în Biserica Ortodoxă, 1970,.

2. Floca, I. N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite şi de comentarii,

1952.

3. Filipidis, Leon,, Mişcarea de la Vechea şi Noua Romă spre revenirea

membrilor Bisericii lui Hrislos la unitatea iniţială, 1970.

4. Karmiris, V. I., Ecclesiologia Ortodoxă.

5. Idem, Monumente dogmatice şi simbolice ale Bisericii Ortodoxe

Soborniceşti, vol. II, ed. a II-a, 1968.

6. Lossky, Vl., Teologia mistică a Bisericii Răsăritene, 1964.

7. Meyendorff, John, Tradiţia Bisericii şi tradiţiile oamenilor, în Teologie-

Adevăr şi Viaţă, 1962,.

8. Mouratidis, C., Autoritatea veşnică a Sfintelor Canoane, Atena 1972,

24
p. 61-62.V.

9. Idem, Sfintele Canoane, stâlp şi temelie ale Ortodoxiei, 1972.

10. Idem, Dreptul Harului şi cele mai importante diferenţieri în

organizarea bisericească, 1967.

11. Idem, întărirea constituţională a Sfintelor Canoane, vol.17, 1974

12. Milaş, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii ortodoxe, însoţite şi de

comentarii, 1930.

13. Popovici, Arhim. Iustin, Omul şi Dumnezeu Omul, Ed. a II-a, 1970.

14. Rallis, V. G. – Potlis, M.,Constituţia Dumnezeieştilor şi Sfintelor

Canoane, vol. II, 1952.

15. Stan, Prof. Liviu, Codificarea canoanelor, în S. T., nr. 9-10, 1969.

16. Stan, Pr. Prof. Univ. Dr. I. Alexandru, Drept Bisericesc, Târgovişte,

2002.

17. Theodoros, Andreas, Esenţa Ortodoxiei, 1961.

25
26