1. Biserica apuseana in sec.

XI-XIV – Cearta pentru investitura; Capitivitatea papala de la

Avignon; Marea scisma occidentala; Inchizitia
1.1. Biserica apuseană în sec. XI-XV:
În comparație cu Bizanțul, Occidentul (sec. XI) era sărac (economic și cultural). Din sec. XI
balanța culturii și a puterii politice se mută din Orient spre Occident, fiind la adăpost de marea invazie a
popoarelor turcmene. După dezmembrarea Imperiului Carolignian (843), întemeiat de Carol Cel Mare,
abia Otto I a reușit să refaca vechiul imperiu (962) sub numele de Sfântul Imperiu Roman de Națiune
Germană, fiind încoronat de papa Ioan XII.
1000 – Otto III recunoaște independența Poloniei și a Ungariei, trecute în sfera de influență a
Romei (ungurii prin Ștefan cel Sfânt și polonezii prin Boleslav I cel Viteaz). Misiunile lui Ansgar
(Apostolul Nordului – sec. IX) sunt continuate în sec. X-XI până la încreștinarea și a Groenlandei.
Încreștinarea popoarelor nordice (danezi, suedezi etc.) și a polonezilor și ungurilor era încă în desfășurare
în sec. XI.
Din actele Conciliului de la Clermont (1095) reiese o situație dezastruoasă a vieții creștine,
marcată e simonie, zeciuială cerută de cler, nevoia unei reforme a vieții ecleziale (tendința de supremație a
papilor, cearta dintre sacerdoțiu și imperiu, captivitatea de la Avignon, abuzurile și noile inovații – merite,
indulgențe, purgatoriu – au condus la discreditarea Bisericii apusene).
Însă, Biserica era consolidată cu privilegii și avea o mare influență politică, papalitatea sărăcind
prin susținerea cruciadelor. Inchiziția reușește să anihileze multe secte apărute, dar nu era bine văzută de
învățații vremii. Așadar se impunea cu necesitate o reformă a Bisericii.
Situația religioasă, culturală, social-economică și politică a Europei sec. XIV-XV era o ”criză a
creștinătății” (Jacques le Goff), manifestată prin răzmerițe și revolte. Între 1054-1517, în Biserica
Occidentală avem reformele: cea a papei Grigorie VII (1073-1085), o reformă a monahismului prin
înființarea ordinelor monahale noi, mișcarea inițiată de Jan Hus, care a avut ca premergător pe John
Wicliff (1320-1384) în Anglia. Astfel, putem vorbi de 4 reforme: una lungă (sec. XI-XIV), a doua sec.
XIV-XV, a treia – cea protestantă și ultima reformă – cea catolică (Conciliul de la Trident).

1.2. Cearta pentru investitură – Papa vs. Germania:

”Cearta pentru investitură” – definește un conflict (din sec. XII) dintre puterea bisericească și cea
politică, cu privire la puterea de a investi clerul superior. În Europa (mai ales în Imperiul German)
episcopii erau investiți de către puterea politică, întrucât ei îndeplineau și rolul de senior local. Episcopul
primea o feudă, precum și alte privilegii lumești. Situația nu era ideală pt. Biserică, existând clerici
interesați de puterea politică mai mult decât de interesele Bisericii și cu o moralitate îndoielnică.
Apare o mișcare de reformare inițiată în mănăstirea Cluny din Burgundia, formulată programatic
de către sinodul Lateran din 1059, în timpul papei Nicolae II, luând măsurile: clericii nu aveau voie sa fie
investiți de un laic; era interzisă simonia și obținerea de beneficii din hirotonie; nerespectarea celibatului
era pedepsită; reguli clare privind alegerea papei – doar cardinalii aveau drept activ în alegerea papei,
poporul roman putând doar să-și exprime consensul.
Papa Grigorie VII (1073-1085) pune aceste principii în practică, de aceea se numește și
”reforma gregoriană”. Educat în spiritul mănăstirii Cluny, papa a luptat pentru întărirea autorității
papale, punând accent pe drepturile Bisericii și combaterea simoniei și a altor vicii din interiorul Bisericii.
Programul papal s-a lovit de opoziția lui Henric IV (1056-1105), descris de istorie ca fiind de moralitate
îndoielnică, cu educație greșită. Pe teritoriul german, episcopii erau și funcționari și principi civili.
Programul papal de a numi pe toți clericii în mod direct/indirect s-a lovit aici de interesul împăratului
german de a-și numi el însuși pe cei mai importanți vasali.

1
 Conflictul a fost declanțat în 1075 când Henric IV l-a numit pe episcopul de Milano, fără să-l
consulte pe papă; arhiep. de Milano nefiind principe imperial, papa a considerat gestul ca un amestec în
treburile Bisericii. Grigorie VII îi trimite lui Henric IV o scrisoare dură și îl amenință cu excomunicarea.
Ianuarie 1076 regele aduce la Worms 26 de episcopi care l-au declarat depus pe papă. Raspunzând, în
Februarie 1076, papa îl excomunică pe Henric și îi dezleagă pe supușii acestia de jurământul fidelității.
Principii germani, spre surprinderea tuturor, trec de partea papei. La Dieta din 1076, aceștia
hotărăsc că împăratul trebuie să se abțină de la exercitarea publică a funcțiunii sale, iar într-un an trebuia
să se împace cu papa. Fiind părăsit de principii germani, Henric îi scrie papei plin de umilință, cerând
ridicarea excomunicării. Papa (aflat la Canossa, la S de Parma) acceptă iar regele promite că va îndeplini
orice îi va cere papa.
Principii germani, însă, nu au ținut de cont de iertarea papei și au pus în Martie 1077 un nou
împărat, pe Rudolf de Schwabia – papa l-a susținut pe Rudolf pentru că Henric încălcase jurământul său
de la Canossa, excomunicându-l din nou pe Henric.
Rudolf este omorât iar Henric IV ține un sinod care îl depune pe Grigorie VII și a numit un anti-
papă, pe Clement III, după care cucerește Roma în 1084. Antipapa Clement III l-a încoronat ca împărat.
Grigorie VII este exilat în castelul Sant Angelo.
Robert Guiscard, conducătorul normazilor vine și eliberează orașul și pe papă, însă
comportamentul brutal al normanzilor stârnește revolta populației Romei împotriva papei, astfel Grigorie
VII pleacă din Roma și moare la Salermo (1085).
1098 – papa Urban ajunge la un acord cu Franța: regele a renunțat la oferirea inelului și cârjei
episcopale, în vreme ce papa recunoștea dreptul de confirmare al alegerii, după ce episcopul era ales
conform canoanelor. Însă, în relația cu împăratul german, conflictele au continuat.
În cadrul sinodului de la San Pietro, papa Pascal II a fost făcut prizonier de către împărat și forțat
să acorde privilegiul de a conferi investituri în mod necondiționat. După plecarea împăratului la Roma,
papa Pascal II a revocat concesiile făcute, împăratul revenind și asediind orașul. Pascal II moare în asediu.
Papa Calist II a ajuns la un pact cu împăratul (Concordatul de la Worms) care prevedea:
împăratul repara daunele materiale aduse Sf. Scaun; împăratul permitea ca alegerile episcopilor să fie
făcute canonic; papa permitea coroanei să participe la alegeri, decizând împreună; împăratul avea dreptul
de a da feude și de a impune taxe.
Scena în care Henric IV a cerut iertare papei Grigorie VII (la Canossa) a devenit celebră în istorie.
În vremea lui Luther, episodul este reprezentat ca o dovadă a ostilității papei față de germani. În sec. XIX,
istoricii germani consideră episodul de la Canossa drept o rușine națională. Cearta pentru investitură poate
fi considerată ca un moment al înfruntărilor dintre Biserică și puterea lumească. Cearta pentru investitură
marchează sfârșitul Evului Mediu Barbar.

1.3. Captivitatea papală (Avignon) – Papa vs. Franța:

Cearta pt. investitură a conferit papei un mare prestigiu și o mare putere în Apus. La sf. sec. XIV,
papalitatea a avut parte de o nouă confruntare cu puterea lumească, de această dată cu regatul francez.
Regele Ludovic IV cel Sfânt, având o mare reputație, a restrâns autoritatea Romei, prin rescursus
ad principem (dreptul de apel la suveranul statului când cineva se simțea neîndreptățit de sentința dată de
un tribunal ecclesial).
Protagoniștii captivității au fost: papa Bonifaciu VIII și regele Filip IV cel Frumos. Bonifaciu era
un savant, canonist iar Filip era fără scrupule și cu o concepție despre autoritatea statală.

2
 Din cauza conflictului dintre Anglia și Franța, atât Filip cât și Eduard II al Angliei au pus impozite
și pe cler, care s-au plâns papei. În 1296, prin bula Clerici laicos, papa i-a excomunicat atât pe cei care
cereau dări de la cler cât și pe cei care le plăteau fără permisiunea lui. Papa a văzut în această un prilej să-
și întărească autoritatea și emite bula Una sanctam (1302), afirmând că cel care vrea să se mântuiască
trebuie să creadă că papa a primit puterea asupra tuturor făpturilor. Acest document este considerat cea
mai mare pretenție de supremație a papei asupra puterii civile. Filip IV îl arestează pe papa din reședința
sa din Avignon, dar este eliberat datorită sprijinitorilor săi – moare de inimă rea.
Cardinalii se împart în 2 tabere: cei francezi îl aleg ca papa pe Clement V, care era supus regelui
Angliei. Clement V cedează cu ușurință în fața puterii regelui Filip, cu care avea relații bune. A fost
instalat la Lyon și și-a manifestat dorința de a veni la Roma, unde domnea instabilitatea.
1309 – Clement V se mută la Avignon, unde a căzut sub influența regelui francez. Clement V face
o serie de concesii regelui Filip: este anulata bula Una sanctam din 1302; bula din 1296 este reformulată
încât să nu lezeze independența Franței; nu a recunoscut că Filip IV a avut legătură cu arestarea de la
Avignon; acceptă desființarea ordinului templierilor (cel mai mare compromis). Toți papii care au rezidat
la Avignon au fost francezi, iar după 70 de ani, se credea că papalitatea a devenit o instituție franceză.
Cel care a adus definitiv scaunul papal înapoi la Roma a fost Grigorie XI în 1377. De acum sediul
papei va fi în palatul Vatican din Roma (nu Lateran). Istoricii consideră că captivitatea ”babilonică” de la
Avignon a avut următoarele aspecte pozitive: papalitatea era scutită de intrigile de la Roma; Avignon era o
zonă liniștită; Roma, nemaifiind de mult centrul creștinătății, era foarte greu de vizitat, Avignon fiind mult
mai apropiat de Occident.
Aspecte negative: Avignionul nu se bucura de prestigiul Romei sau de istoria ei; adversarii papali
folosesc istoria captivității ca dovadă împotriva acesteia – cum au putut 7 urmași ai lui Petru să rezideze
altundeva decât la Roma?

1.4. Marea schismă occidentală:

După moartea papei Grigorie XI (1378 – papa care a adus scaunul papal înapoi la Roma), poporul
din Roma a hotărât să determine alegerea unui papă italian – este ales arhiep. de Bari, Urban IV, care a
încercat să curme anumite practici formulate în timpul capitivății babilonice, precum luxul exagerat și
iubirea de bani, însă nu a fost tolerat de cardinalii francezi și italieni.
Susținând că Urban IV a fost ales necanonic sub presiunea poporului, cardinalii aleg un nou papă,
pe Clement VII, care pleacă iar la Avignon. Astfel, B.A. (Biserica Apuseană) avea 2 papi. Situația era fără
precedent deoarece ambii papi fuseseră aleși de aceiași cardinali. Lumea Apuseană s-a împărțit: papa
Urban IV era cunoscut în Italia de N, Germania și Anglia iar Clement VII în Franța, Scoția și Sicilia.
Anatematismele dintre aceștia se țineau lanț.
Universitatea din Paris propune 3 soluții: via cessionis (ambii papi abdicau pt. a fi ales un altul);
via compromisis (recurgerea la un arbitru să spune cine e papă) sau via concilii (convocarea unui conciliu
general al Bisericii care să se pronunțe asupra situației).
Sinodul de la Pisa 1409:
Pentru prima data avem un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali, în opoziție față de
papi. Deși au fost invitați ambii, niciun papă nu a venit. Sinodul se deschide pe 28 martie 1409 și este
dominat de ideile conciliariste susținute de universitatea din Paris. Sinodul îi declară pe ambii papi
schismatici, fiind depuși. Sinodul alege papă pe arhiep. de Milano, Alexandru V.
Papii de la Roma și Avignon au declarat nule lucrările sinodului și nu au recunoscut pe Alexandru
ca papă. Biserica avea 3 papi. Alexandru va fi recunoscut ca papă dar moare în 1410 (este ultimul papă de
origine grecească). Apoi este ales papa Ioan XXIII.

3
 Sinodul de la Konstanz (1414-1418):
Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, ales împărat al Germaniei inițiază un nou Sinod
datorită continuării schismei. Sigismund considera că Biserica trebuie să fie un factor de stabilitate în
Europa, care era destabilizată de războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia. S-a deschis să nu se voteze
individual, ci pe națiuni după modelul universităților, formându-se 5 națiuni: germană, franceză, engleză,
italiană și cardinalii. Astfel a fost anulată majoritatea italiană (care era de partea lui Ioan XXIII).
Participă 18000 oameni, sinodul fiind cea mai strălucită adunare din Evul Mediu. Văzând că
sinodul nu-i va da câștig de cauză, Ioan XXIII fuge și acceptă depunerea sa dacă și ceilalți 2 papi o
acceptă – Grigorie XII și Benedict XIII se retrag. Este ales ca papă Martin V. Sinodul discută limitarea
taxelor papale și convocarea unui sinod cu regularitate. Este considerat ca fiind sinodul XVI din Apus.
Sinodul de la Basel (1431-1437):
Deși la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani, Martin V nu era foarte
entuziasmat de această idee, întrucât trebuia să aplice hotărârile sinodului. Este socotit sinodul XVII din
Apus și papa Eugeniu IV (urmașul lui Martin) îl confirmă pe cardinalul Giuliano Cesarini ca președinte
al sinodului. Prima sesiune are loc în decembrie 1431 și stabilește agenda sinodului: înlăturarea ereziei
husite; stabilirea păcii între națiunile creștine; reforma Bisericii la toate nivelele.
S-au luat următoarele hotărâri: înlăturarea concubinajului și a simoniei; limitarea consecințelor
juridice ale excomunicării; suprimarea unor taxe; reducerea cardinalilor la 24.

1.5. Inchiziția:
Este o măsură a Bisericii Romane pt. a reprima mișcările eretice (albigezi, catari, valdezi).
Procedura de judecată este aprobată în 1215 la Sinodul IV Lateran.
Închiziția începe în sec. XII, se instituționalizează în sec. XIII, e accentuată în sec. XIV iar în sec.
XVI este reactivată împotriva vrăjitoarelor. În Spania, inchiziția a avut o dimensiune laică. Este o
motivare a jurisprudenței clasice (judecare în lipsa acuzării și condamnare implicită). Procedura
inchizitorială se făcea pe baza manualelor de inchiziție:
1. inchizitorul vizita zonele infestate, ținea o predică apocaliptică și anunța timpul de grație (15-30
zile); 2. interogatoriul: discuție cu ereticii – unii veneau singur, alții erau aduși după ce erau trădați. Urma
jurământul celui care recunoștea pe Evanghelie iar cel care nega era confruntat cu acuzațiile; 3. vexarea:
constrângerea de a accepta – tortura; 4. sentința: publică; 5. ”auto-dafe” – act de credință; condamnatul
trebuia să se lepede de erezie și să mărturisească credința; 6. excomunicarea și anatema: condamnații erau
dați brațului secular pentru pedepse: schingiurie, deportare, confiscare, închisoare pe viață.

2. Cruciadele si consecintele acestora – Ordinele monahale militare apusene. Noile ordine

monahale.
2.1. Cruciadele și consecințele lor religioase:
Cruciadele sunt campanii militare purtate în numele Sf. Cruci (răsăritenii au avut rol de apărare).
Primul împărat bizantin cruciat este Heracliu care pleacă să recucerească Sf. Cruce de la perși. Dacă până
la sfârșitul Antichității pelerinajul avea motive de evlavie personală, în Evul Mediu pelerinajul era efectuat
pentru iertarea păcatelor / obținerea indulgențelor (disciplina penitenței apusene).
Această mutație majora, alături de ”mirajul Orientului”, cât și de desele apeluri ale împăratului
Alexios Comnenul (1095 – cere papei Urban II să salveze imp. Bizantin) au condus la declanșarea
cruciadelor.

4
 26 noiembrie 1095 – cuvântarea papei la Conciliul de la Clermont a fost considerată cea mai
eficientă cuvântare a istoriei. Nobilii doreau posesiuni noi în Răsărit, negustorii aveau interese comerciale,
penitenții iertarea păcatelor, iar marile mase scăparea din condițiile economice și sociale apăsătoare.
Motive care pot duce la considerarea unui război drept sfânt: necesitatea de a te apăra și momentul în care
simbolurile religioase îți sunt denigrate.
Cele 7 cruciade clasice sunt grupate în 3 perioade: una a cuceririlor (1096-1144 – când Edesa este
recucerită de musulmani); a doua a recuceririlor musulmane (1144-1187 – când Ierusalimul e recucerit de
Saladin); a treia de războaie locale (1187-1291 – pierderea Aconului când cruciații sunt definitiv învinși în
Siria). În timpul lor se crează statele latine: Regatul latin al Ierusalimului (1099-1189, 1228-1244) și
Regatul latin al Constantinopolului (1204-1261 cucerit de Ioan VIII Paleologul).
Alte cruciade: Reconquista spaniolă – recucerirea Spaniei după ce aceasta fusese ocupată de
mauri. Începe în 1085 (recucerirea Toledo) și se termină în 1492 (recucerirea Granadei). Cruciadele din
Balcani (sec. XIV-XV) împotriva islamului – importante sunt luptele de la Nicopole (1396) și Varna
(1444).
Cruciadele împotriva ereticilor creștini (albigenzilor și catarilor) – 1209-1229 – atacurile
latinilor împotriva creștinilor din cadrul bisericii. Catarii au constata că ceea ce se întâmpla în Biserica nu
este în concordanță cu Evanghelia și aleg un mod de viață separat, însă din cauza opoziției lor, întreg S
Franșei a fost trecut prin foc și sabie (sec. XIII), fiindu-le impusă credința cu forța prin armată.

2.2. Ordinele monahale militare:

Aceste ordine aveau ca țel apărarea pelerinilor, îngrijirea bolnavilor și sprijinirea săracilor. Acestea
marchează legătura dintre monahism și ideile cavalerești, născându-se în contextul reformei generale a
vieții ecleziale în strânsă legătura cu cruciadele. Începuturile acestor ordine sunt situate în Palestina, unde
aveau sarcini însoțirea și protecția pelerinilor la locurile sfinte și, mai târziu, apărarea locurilor sfinte de
atacurile saracinilor. Cele mai importante ordine monahale călugărești: ioaniții, templierii și teutonii.
1. Ordinul Ioaniților (ospitalieri / malezi) a fost întemeiat de câțiva negustori din Amalfi într-un
spital din Ierusalim în 1048, având ca protector pe Sf. Ioan Botezătorul, cu scopul de a asigura găzduire
pelerinilor și a-i îngriji pe bolnavi. După I Cruciadă s-au militarziat; 1154 sunt recunoscuți de papă.
Regula adoptată – a Fer. Augustin; conduși de un Mare Maestru și împărțiți pe priorate.
Sec. XIII, în urma pierderii posesiunilor la locurile sfinte, au vrut să se așeze în Banatul
Severinului (conf. Diplomei Cavalerilor Ioaniți 1247, redactată de regele Bela IV al Ungariei). Acest
document redă date prețioase cu privire la viața românilor dintre Dunăre și Carpați, stabilind posesiunile și
drepturile ioaniților în aceste teritorii. Ioaniții ajung însă în Rodos și Malta. Azi au revenit la origini,
dedicându-se îngrijirii bolnavilor.
2. Ordinul Templierilor a fost întemeiat de cavaleri francezi (Hugues de Payens) la Ierusalim în
1120; 1129 (Conciliul de la Troyes) sunt recunoscuți ca ordin monahal; 1139 ca ordin militar. Numele
vine de la reședința primită de la Balduin II al Ierusalimului care era așezată pe fostul loc al templului.
Sarcina: protejarea peleriniilor. Susținuți de Bernard de Claivaux prin predica și De laude novae militae –
devin renumiți în Europa, primind posesiuni și având o regulă asemănătoare cu cea cisterciană.
Deoarece au transformat Domul Stâncii în biserica, arhitectura templierilor este influențată de
construcția rotundă, Bisericile lor având formă de cerc. Necesitatea de a transporta bani din Occident în
Orient și invers i-a transformat în primii bancheri ai Europei, fiind creatorii cecului.
Templierii au fost desfințați ca ordin prin Sinodul de la Vienne (1312) fiind acuzați de erezie de
papa Clement V și arși pe rug de Filip IV al Franței, bucuros să le preia averile. În afara Franței,
posesiunile templierilor au fost preluate de cavalerii ioaniți.

5
 3. Ordinul German / Cavalerii teutoni – s-au constituit în 1190. Câțiva cavaleri din Bremen și
Luebeck au constituit o frăție care îi îngrijea pe bolnavi; 1199 au fost recunoscuți de papa ca ordin militar.
Sediul: la Montfort, aveau puține posesiuni în Palestina. Au fost implicați în multe acțiuni de apărare a
teritoriilor creștine.
1211-1226 – primesc posesiuni în Țara Bârsei (de la Regele Andrei II al Ungariei) cu scopul de a o
apăra de cumani. 1230 – se implică în lupte împotriva prusacilor păgâni. Sunt învinși de Polonia la
Grunwald (1410) și Marienburg (1422) – teutonii cedează Poloniei o mare parte a teritoriului lor (1466).
Ordinul a fost dizolvat de Albert de Hochenzollern în 1525, care s-a autodeclarat stăpân al posesiunilor
Ordinului, trecând la luteranism. Acesta a fost primul stat luteran din lume (Prusia).
Teutonii au dezvoltat în Prusia o formă de așezare specifică – mănăstirea fortificată (castelul
convent) – castelul de la Marienburg. Ordinul există până azi, în formă religioasă, având sediul la Viena,
în apropiere de Domul Sf. Ștefan.
Alte ordine: Ordinele Calatrava și Alcantara din Spani; Ordinul de Avis din Portugalia.

2.3. Monahismul în Apus. Noile ordine monahale:

Datorită exilului Sf. Atanasie al Alexandriei (scrie viața Sf. Antonie cel Mare), Apusul a cunoscut
idealurile ascetice monahale ale Răsăritului. Imediat după anul 400 s-au dezvoltat comunități monahale pe
insula Lerin, sub îndrumarea lui Honoratus de Arles și în Marsilia prin Sf. Ioan Casian (415) - acesta a fost
primul care a dezvoltat în vest o teorie a monahismului și a spiritualității monahale, influențând decisiv
slujbele laudelor.
Sf. Benedict de Nursia (480-517), întemeietorul comunității monahale din Monte Casino, a
redactat o regulă monahală întemeiată pe prescripțiile ascetice ale lui Augustin – Regula Magistri. Faima
Sf. Benedict și a doua carte a Dialogurilor (scris de papa Grigorie cel Mare) au condus la impunerea
regulii benedictine în tot imperiul carolingian. Un rol decisiv l-a jucat în uniformizarea regulii Benedict de
Aniane.
816 – Conciliul de la Aachen (participă toți abații din imperiul carolingian) – s-a hotărât adoptarea
regulii benedictine și implementarea ei după normele Sf. Benedict de Aniane. Tot la acesst conciliu s-a
făcut pentru prima oară distincția între monahi și canonici (clericii fără voturi monahale). Până la
impunerea aceste reguli, în Apus se dezvoltaseră aprox. 30 de reguli.
Caracteristic regulii benedictine este lectio divina – studiul, biblioteca și scoala au loc fundamental
în spiritualitatea apuseană. Marile dinastii apusene au sprijinit enorm cultura mănăstirească, care ajunge la
o înflorire de renume. Mănăstirile benedictine au fost originar comuntăți de laici până în sec. IX când
intervine schimbarea radicală (hirtonoia întru preot era împlinirea vieții duhovnicești). În afara de regulă,
era resepctat și consuetudo (obiceiul local) – nu se poate vorbi de o unitate absolută a regulii.
Sec. X-XI sunt marcate de o reformă de înnoire a vieții în duh apostolic – pornită de la Măn. Cluny
din Burgundia, întemeiată de ducele Wilhelm de Aquitania (910) – cea mai influentă și puternică mișcare
de schimbare în Ev. Mediu. Centralitatea Sf. Liturghii + rugăciuninea ceasurilor + regula benedictină +
muncile agricole făcute de laici (nu clerici) + reforme administrative = nașterea unui lanț de 1300
mănăstiri de observanță clunisiană, pe parcursul a trei abați de Cluny: Majolus (954-993), Odilo (993-
1048) și Hugo (1048-1109). De la Cluny reforma s-a răspândit la Măn. Hirsau din Pădurea Neagră și de
aici în sute de mănăstiri.
După decăderea ordinului în timpul Reformei protestante (au fost confiscate și desființate multe
mănăstiri), din sec. XIX s-a instaurat o mișcare de reînnoire a vieții monahale – în Germania: măn.
benedictine: Beuron și St. Ottilien. Există în lume peste 40.000 de călugări/țe ale ordinului benedictin.

6
 2.4. Noile ordine apărute din reforma regulii benedictine:
1. Ordinul Cartusienilor – viață eremitică, care combină viața comunitară cu cea strict
idioritmică, întemeiată de Sf. Bruno de Koln (1101), fost canonic în Koln și director al Școlii Domului din
Reims, va pleca să ducă o viață de asceză severă în sălbăticia de la Chartreuse. Aici întemeiază 2 case de
asceză, apoi în Italia. La 100 de ani de la moartea sa existau 37 de case cartusiene.
Reguli: nu mâncau carne, se rugau și mâncau împreună, trăiau izolați în chilii, votul tăcerii totale,
se tundeau la zero (ca Teo), se înmormântau fără coșciug, nu își treceau numele pe cruce. Arghitectura:
toate chiliile aveau o mică grădina și o galerie boltită cu ieșire. Azi există 400 monahi cartusieni.
2. Ordinul benedictinilor cistercieni – pornește de la măn. Citeaux din Burgundia, întemeiată de
Robert de Molesme (1098), care alături de 21 monahi doreau respectarea regulii benedictine în
singurătate. Bernard de Clairvaux (1090-1153) a întemeiat o măn. soră la Clairvaux și oprește
singurătatea. În timpul său, s-au mai întemeiat 68 de măn. cisterciene. Prin scrisori și predici, Sf. Bernard
devine unul din ce mai mari profesori de asceză și mistică. Cistercienii s-au răspândit în întreaga europă –
Igriș (Timiș) și Cârța (Sibiu).
3. Ordinul trappiștilor – desprins din ordinul cistercienilor în sec. XVII ca ramură reformatoare,
întemeiat de abatele Măn. La Trappe din Normandia. Reforma a constat în asceză severă, smerenie, votul
tăcerii și muncă manuală asiduă. Orindul are azi 4000 de călugări, fiind renumiți pentru celebra bere (!).

2.5 Ordinele monahale cerșetoare:

Aceste ordine urmăreau realizarea sărăciei ca ideal creștin. Pe lângă catari și valdensi (care s-au
despărțit de Biserică), a existat în Biserică o mișcare care urma realizarea urmării lui Hristos printr-o viață
în sărăcie, pocăință – s-au născut ordinele mendicante (mendicare = a cerși): franciscani, dominicani,
carmeliți, augustinienii-eremiți. În aceste ordine, monahul nu este legat de o mănăstire tot timpul vieții,
ci de ordinul în care intră. Nu numai monahii, ci și mănăstirea trebuie să fie săracă. S-au concentrat în
orașe predicând, fiind duhovnici sau lucrători sociali, primind mici pomeni. Ordinele sunt organizate pe
provincii și din ele făceau parte și nobilii sau profesorii universitari (Alberturs Magnus și Toma de Aquino
– ordinul dominican; Bonaventura și Duns Scotus – ordinul franciscan).
1. Ordinul Franciscanilor – întemeiat de Sf. Francisc din Assisi (1182-1226), care aude glasul lui
Dumnezeu în fața icoanei răstignirii, zicându-i să restaureze Biserica din nou. Sf. Francisc + ucenicii
cutreieră satele și orașele Umbriei, ajutând pe săraci și predicând, numai în sandale și cu o haină neagră
legată cu o funie. 1209 – ordinul este aprobat. Sf. Francisc i-au apărut rănile Domnului pe corp, fiind cel
mai popular întemeietor de ordine monahale, datorită iubirii sale. Ucenicul său, Antonie de Padova este de
asemenea un franciscan renumit. 1282 – ordinul franciscanilor avea 1538 de mănăstiri.
Din cauza disputelor, ordinul s-a scindat în franciscani, minoriți și capucini (sec. XVI). Există și
ordinul feminin, după Clara de Assisi, prietena Sf. Francisc. Până azi sunt cel mai mare ordin al BRC.
Semnul distinctiv este crucea în formă de T (crucea Sf. Antonie sau crucea egipteană) iar reverendă are
culoare maronie.
2. Ordinul Dominicanilor – întemeiat de Dominic Guzman (1170-1121), care a incorporat
întregul zel spaniol al reconquistei în reforma sa. Dorul de a recucerii de la mauri Spania se transformă în
dorința de a-i readuce pe eretici în biserică. 1206 – primește confirmarea de la papa Inocențiu III să
înceapă un nou ordin cu scopul predicării apostolice în sărăcie apostolică.
În cadrul luptei pentru distrugerea albigenzilor, Dominic a dorit să-i câștige pe eretici pentru
Biserica, prin exemplul unei vieți simple și prin predică apostolică. 1216 – aprobat de papa Honoriu III,
ordinul răspândindu-se în Franța și Italia. Studiul asiduu i-a confirmat pe dominicani ca teologi de renume,
ordinul lor aflându-se la temelia universităților din Apusul Medieval.

7
 3. Ordinul Augustinienilor-Eremiți – 1244-1256 - s-a născut prin unirea mai multor comunități
eremitice conform regulii Sf. Augustin. Din 1968 se numesc oficial Ordo Fratrum Sancti Augustini (OSA)
și sunt organizați după modelul dezvoltat de Augustin de Gippo Regius. Augustinienii se dedică până azi
celor 2 elemente fundamentale – vita activa (slujirea pt. Biserică) și vita contemplativa (meditație
duhovnicească). În acest ordin intrase si Martin Luther în 1505, când a devenit monah în Erfurt.
4. Ordinul Carmeliților – numele după Muntele Carmel, unde a trăit proorocul Ilie, fiind
considerat prototipul monahilor (prin viața sa de rugăciune și asceză). Deși viața monahală pe Carmel e
atestată din Antichitate, abia în sec. XII s-au așezat aici o grupă de eremiți apuseni, trăind în sărăcie,
tăcere și asceză (după cucerirea Palestinei de cruciați). 1226 - Prima regulă a fost confirmată de papa
Honoriu III. Pleacă din Palestina și se stabilesc în Europa, implicându-se prin pastorație în viața orașelor,
devenind al 4 mare ordin cerșetor. Ca întemeietor propriu-zis este proorocul Ilie, iar marea evlavie arătată
Maicii domnului i-a atras o mare apreciere în popor. Sec. XVI – reformarea ordinului prin activitatea Sf.
Tereza de Avila și a Sf. Ioan al Crucii, a căror mistică a marcat profund spiritualitatea ordinului. Azi sunt
23.000 de monahi în întreaga lume.

2.6. Canonicii Regulari (Chorherren, Canons Regular):

Deoarece clerul catolic era necăsătorit, nu se diferențiase clar (până în sec. IX) între monahi și
clerici, numiți canonici (Kanoniker – ccei care slujeau în catedrale). S-au creat reguli speciale pentru
clerul catolic, care nu era obligat la lipsa totală de proprietăți ca monahii, dar trebuia să țină ceasurile de
rugăciune. În timp ce canonicii regulari erau automat clerici, monahii era doar în parte hirotoniți.
Sec. XI – din comunitatea canonicilor s-a născut ordinul monahal augustinian al Canonicilor
Regulari și cel al Premonstratensilor. Canonicii regulari s-au întemeiat printr-o strictă observanță a
regulii lui Augustin din sec. XI. Ordinul a avut și o latură feminină, care s-a dedicat în special predicii și
instruirii religioase. Ordinul Premonstratensilor este întemeiat de Norbert de Xanten (1080-1134) care
ducea o viață de canonic regular, dar într-o clipă de pericol, s-a dedicat unei vieți de pocăință, intrând în
mănăstire. Întemeiază Măn. Premontre într-o vale stâncoasă. 1121 – introduce regula augustiniană alături
de 40 de frați, renunțând la carne. Ordinul participă la misiunea la Est de Elba. Numără azi 100 de
mănăstiri.

2.7. Devotio moderna:

Născută în sec. XVI, Devotio moderna (noua evlavie) este opera teologului și predicatorului
olandez Gerhard Groote (1340-1384) care întemeiază o comunitate de frați evlavioși cu viață comună, dar
fără voturi monahale, câștigându-și existența din muncă manuală, misiune în popor, îngrijirea bolnavilor
sau educație.
Devotio moderna renunța la speculațiile scolasticii și dorea doar urmărirea lui Hristos printr-o
spiritualitate interioară profundă. Thomas de Kempis redactează Imitatio Christi – influențează până azi
viața creștinilor (in falsitate si doar cu o parere...). Reforma catolică și contrareforma au condus la nașterea
unor noi ordine monahale catolice, dintre care cel mai renumit este cel al iezuiților.

2.8. Ordine și comunități de tip monahal în anglicanism și protestantism:

Deși reforma era antimonahală, totuși după multe sute de ani, s-au reîntemeiat ordine și comnități
de tip monahal. Deși în Anglia, Scoția și Irlanda au fost desființate mănăstirile (în timpul lui Henric VIII),
începând cu sec. XIX s-a trecut la întemeierea de mănăstiri, datorita Mișcării de la Oxford. În sec. XX
existau în Biserica anglicană 8 ordine monahale masc. și 47 fem. (wtf?!)

8
 Din sec. XVII s-au dezvoltat și în Bisericile protestante frății, asemănătoare ordinelor monahale,
dezvoltându-se în special în sec. XIX. În acestea s-a ajuns la trăirea unei vieți în comuniune, în celibat sau
familie, cu o mare prețuire a Sf. Lutirghii, a ceasurilor și a iubirii față de frate. Comunitatea ecumenică de
la Taize (fondata 1949 de teologul Roger Shutz + 7 frați) se dedică îngrijirii celor în nevoi. Prin rugăciune
și contemplație au ca scop reconcilierea dintre creștinii lumii.
Chiar și în BRC s-au dezvoltat noi societăți de clerici – misionarele carității, congregație
întemeiată de Maica Tereza (1910-1997), distinsă cu premiul Nobel pentru pace și beatificată în 2003, se
dedică slujirii nedreptățiților social, bolnavilor, în special în Calcutta, numărând peste 3000 de surori în
lume.

3. Controverse, erezii si practici noi in Apus (sec. XI-XV)

1. Valdenzii (săracii din Lyon): au fost inițial o mișcare în interiorul bisericii, promovată de Piere
Valdus în timpul foametei din 1176, când Valdo și-a dat banii pentru săraci, alături de un grup, începând
să predice întoarcerea la creștinismul primar. Mișcarea devine rapid critică la adresa ierarhiei spunând că
datorită imoralității lor, preoții și-au pierdut harul apostolic. Mișcarea este condamnată de papa Lucian III
și de episcopul din Lyon, Valdus începe să hirotonească el preoți. Gruparea valdenzilor este cea mai veche
grupare dizidentă din creștinismul occidental care a supraviețuit până azi.
2. Catarii/Albingenzii: provin din orașul Albi (Franța) unde s-a născut erezia. Denumirea de catari
(cei puri) provine din caracterul exclusivist al sectei care considera doar pe proprii adepți ca fiind în stare
să se curețe spiritual. Promovau o doctrină dualistă (existența unui principiu al binelui și unu al răului –
amintește de erezia maniheilor din antichitate). Resping orice formă vizibilă a Bisericii și orice autoritate.
Admiteau o singură taină, cea a botezului spiritului, primită numai de către cei perfecți care urmau o
asceză riguroasă. Restul primeau botezul numai înainte de moarte.
3. Petrobusenii – 1030-1040 în Italia, erezia se răspândește în Europa. În sec. XIII erau atât de
răspândiți în Franța, încât papa Inocențiu pornește o cruciadă împotriva lor, numeroși catari fiind arși pe
rug. Întemeietorul ereziei este Petro Brusius. Petrobusienii aveu un discurs anticlerical, promovând
confiscarea averilor bisericești spre a fi împărțite săracilor. Petro a contestat preoția și cultul, botezul
copiilor și apoi cultul icoanelor. A fost ars pe rug în 1137.

4.Prereformatorii. Cauzele și contextul apariției reformei.

 Prin prereformatori îi înțelegem pe acei teologi care prin opera și activitatea lor au pregatit marea
reformă din secolul al VI-lea.
 John wicliff (1320-1384), professor de teologie și filosofie la Universitatea din Oxford și paroh la
Lutterworth.
 Jan Hus (1369-1415), profesor de filosofie la Universitatea din Praga și predicator la capela
imperială .
 Girolamo Savonarola (1452-1498), călugăr dominican și predicator la Florența, sunt cei trei
prereformatori ce au pregătit terenul pentru ideile reformatoare de mai târziu.
 Girolamo Savonarola, nu a fost un prereformator în adevăratul sens al cuvântului, ci un fel de
predicator ce condamna luxul papalității și al ierarhiei bisericești.
 Girolamo îndemna clerul și poporul la viață morală în acord cu Evanghelia lui Hristos.
 Oprit de la predică de papă și orașul Florența, nu se supune, fiind arestat, spânzurat și ars în cele
din urmă pe rug, la 23 mai 1498, alături de alți doi colaboratori.
 John Wicliff atacă privilegiile Bisericii din vremea sa, susținând politica engleză de emancipare
de sub tutela papei promovată de regele Eduard al III-lea (1327-1377).

9
 Sprijinit și de Ducele de Lancaster, acesta traduce Sfânta Scriptură în limba engleză, atacă luxul
clerical și cere slujitorilor altarelor să se mulțumească cu donații și zeciuieli, urmând ca restul
averilor (domenii, robi, castele) să fie date săracilor după modelul apostolic.
 Susține că omul nu se mântuie prin ceremonii, indulgențe și acte de falsă pocăință, ci prin
vrednicia faptelor lui.
 Papalitatea nu este așezământ dumnezeiesc pentru că nu are temei în Biblie.
 Chemat de mai multe ori în fața tribunalului ecleziastic de către Arhiepiscopul Londrei, i-au
fost condamnate ca eretice 24 de teze, fiind înlăturat de la catedră în 1382.
 La 28 decembrie 1384 a suferit un atac cerebral în timpul Sfintei Liturghii săvârșită de prietenul
său John Percy, iar după trei zile a murit.
 Jan Hus s-a născut în 1369 la Husineţ, iar după studii de filosofie şi teologie, în anul 1401
ajunge preot în Praga, iar în 1402 predicator în capela Betleem din palatul regal şi confesor al
reginei Sofia.
 În acelaşi timp era şi profesor de filosofie la Universitatea din Praga.
 Datorită legăturilor dintre Cehia şi Anglia, la Praga se fac cunoscute ideile lui Wicliff, idei pe care
Hus le cunoaşte „fără însă a împărtăşi concepţia teologică wiclifiană, ci numai opoziţia acestuia
contra papalităţii în schismă.”
 El nu atacă instituţia sacramentală a Bisericii, nici Tainele ei, ci doar abuzurile papalităţii.
 Teologii catolici vor trata însă husitismul, "a priori", ca pe o erezie, iar pe Jan Hus ca pe, un eretic
care şi-a meritat soarta, aceea de a fi ars pe rug.
 Concepţia sa teologică reiese din tratatul "Despre Biserică". Principalele învăţături ale lui erau
următoarele:
- Biserica Mântuitorului Hristos se sprijină pe Sfânta Scriptură şi tradiţiile apostolice, capul ei fiind
Hristos şi nu papa.
- la Sfânta Euharistie are loc prefacerea darurilor şi de aceea ea trebuie oferită sub ambele forme.
- sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfinţii sunt vrednici de cinstire şi pot să se aprindă lumânări în
faţa lor.
- trebuie pedepsite păcatele de moarte şi înlăturate marile averi bisericeşti şi limba cultului să fie
cea a poporului.
 Astfel ceea ce îl interesa pe Hus era "obţinerea mântuirii sufletului în Biserica lui Hristos şi
ducerea unei Vieţi conformă cu spiritul Evangheliilor".
 Pentru a se lămuri lucrurile se convoacă sinodul de la Konstanz- Elveţia, care va dura între anii
1414-1418.
 Împăratul Sigismund de Luxemburg (1410-1437) îl asigură pe Hus că nu va păţi nimic. La 11
octombrie 1414 Hus pleacă spre Elveţia.
 El credea că prin puterea cuvântului şi cu ajutorul Mântuitorului Hristos va convinge conciliul. Dar
din nefericire se va trezi în faţa unui tribunal care îl va judeca.
 Judecata durează până pe 6 iulie 1415 când în catedrala oraşului i se citeşte sentinţa. Nu vrea să
retracteze nimic. Iar în timp ce era pe rug ar fi spus: "Pentru adevărul pe care l-am scris, l-am
învăţat şi l-am predicat... azi vreau să mor!".
 După moartea sa, poporul a fost trezit la realitate, iar un uriaş val revoluţionar a frământat Cehia
între anii 1414-1434.
 Încă de la început husiţii se împart în două tabere: husiţii radicali sau taboriţii, care vor trece
dincolo de programul reformatoric al lui Hus voind răsturnarea orânduirii existente şi husiţii
moderaţi sau calixtinii, care voiau doar reformarea vieţii Bisericii şi a societăţii.
 la 30 mai 1434, în bătălia de la Lipany, oștile taborito-orfeline ale radicalilor au fost învinse, iar în
1437 vor fi cucerite ultimele lor puncte de rezistenţă: Tabor, Hradec Kralove şi Sion.

10
 În ceea ce-i priveşte pe calixtini, aceştia au încheiat la 30 noiembrie 1433 cu catolicii
Compactatele de la Praga, prin care li se recunoştea dreptul de a primi sfânta împărtăşanie sub
ambele forme şi predica liberă.
 în 1520 se vor uni cu luteranii, iar mai apoi cu calvinii, dar vor rămâne şi deosebiţi atât de catolici
cât şi de protestanţi până în secolul al XVII-lea, când în 1670 moare ultimul lor episcop, marele
pedagog Ioan Amos Comenius.
 Din cauza persecuțiilor, husiții au ajuns și pe pământ românesc.
 O cronică a Bisericii evanghelice din Levoca arată că în 1420 "câţiva unguri din cauza învăţăturii
lui Ioan Hus au fost goniţi în Moldova".
 iar un izvor sibian (Ephemerides Cibinienses) afirmă că tot în 1420 "nu numai saşi, dar şi unguri
transilvăneni husiţi au părăsit ţara şi saşii s-au stabilit la Cotnari, iar ungurii la Faraoane, Bacău şi
în vecinătăţi".
 Atestaţi în ţara noastră la doar cinci ani după arderea lui Jan Hus pe rug, deci în 1420, ei au reuşit
să se menţină mai ales în Moldova, până în anul 1571, când secretarul episcopului catolic din
Cameniţa, aflat la Trotuş, îşi anunţă episcopul că ultimii eretici din Huşi, Roman şi satele vecine au
fost aduşi la catolicism.

Contextul istoric și cauzele apariției Reformei

 Situaţia religioasă, culturală, social-economică şi politică a Europei în secolele al XIV- lea și al
XV-lea a fost caracterizată de către Jacques le Goff ca una de "criză a creştinătăţii"
 manifestată la nivel social prin răzmeriţe şi revolte,/ economic prin mari schimbări ce vor duce la
apariţia capitalismului,/ cultural prin aducerea pe lume a societăţii Renaşterii,/ iar politic va
favoriza evoluţia spre o centralizare statală.
 Contextul istoric: - cearta pentru investitura - captivitatea papala - noile doctrine si erezii -
incercarile de reforma - devotio moderna - miscarea conciliara.
 Toate impreuna au facut din catolicism, o criza continua, care consta in faptul ca Biserica trebuia
sa se reformeze, era un strigat general pentru schimbare.
 Pierre Chaunon vorbeste despre patru reforme:
 1.Lunga (1054- sec XIV)
 2.Pre-reforma (sec XIV-XV)
 3.Reforma protestanta propriu-zisa (sec XVI)
 4.Contra reforma si reforma catolica (sec XVI).
 Tendinţa de supremaţie a papilor, cearta dintre sacerdoţiu şi imperiu, captivitatea papală de la
Avignon, decadenţa din rândul clerului superior, abuzurile şi noile inovaţii - merite, indulgenţe,
supramerite - vor duce la o discreditare a Bisericii romano-catolice, care nu mai răspunde
necesităţilor spirituale ale credincioşilor.
 Pe de altă parte, Biserica era consolidată cu privilegii şi avea o mare influenţă politică.
 Roma devine centrul spre care vor curge însemnate sume de bani, papalitatea sărăcind prin
susţinerea încercărilor cruciaţilor de a recâştiga locurile sfinte din mâna păgânilor.
 Ichiziţia reuşise să anihileze multe secte apărute, dar nu era prea bine văzută de către învăţaţii
vremii.
 Aşadar se impunea cu necesitate o reformă a Bisericii "in capite et membris".
 Ea nu era făcută deoarece înşişi episcopii şi clericii "rămâneau prizonieri ai sistemului şi politicii
beneficiilor" pe care în cazul unei reforme riscau să le piardă.
 Astfel, reforma protestantă a secolului al XVI-lea nu apare "ex nihilo" ci s-a detaşat pe un flux
ascendent de reformare a Bisericii.
 Între 1054 şi 1517 în Biserica Occidentală se observă o serie de reforme: cea a papei Grigorie al
VII-lea (1073-1085), o reformă a monahismului prin înfiinţarea multor ordine monahale noi.

11
 În acest flux ascendent spre reformă se situează şi mişcarea iniţiată de Jan Hus, care a avut ca
premergător pe John Wicliff (1320-1384) în Anglia.

Cauzele reformei:
 Religioase. Pentru un om din sec XVI , viata viitoare era fundamentala si era foarte prezent
anticlericalismul, prezenta sfintilor in viata omului, ars moriendi- am sa fac sa am o moarte buna,
adica, asigurarea ca in momentul in care mor, toate sunt in regula, indulgentele care se nasc in
Irlanda sec VI unde abatii dadeau carti de pocainta care atestau ca pacatele erau iertate, acestea
ulterior sunt si platite. Acestea sunt dublate de situatia decadenta a clerului, consolidarea Bisericii
cu privilegii foarte mari si obsesia sigurantei mantuirii.
 Social-economice. Aparitia de noi clase sociale (burghezia si proletariatul), aparitia bancnotei,
explozia oraselor.
 Politice. Restructurarea ideii de imperiu si aparitia statelor nationale.
 Culturale. Tin de Renastere si Iluminism care duc la revigorarea valorilor culturale ale antichitatii.
Laurentio Vara este primul om care tine un jurnal si descopera ca omul este in centrul vietii
(antropocentrismul). Gandirea se distanteaza de cea medievala intemeiata pe certitudini.
 Mai nou se vorbeşte şi de cauze de altă natură care ar fi stat la baza Reformei. Unii istorici
consideră Reforma drept o revoluţie socială.
 Reforma ar fi avut succes în statele germane numai datorită faptului că o mare parte din populaţie,
mai ales din mediul urban, erau nemulţumiţi de reglementările eclesiale privind viaţa de zi cu zi,
de exemplu în ceea ce priveşte sărbătorile.
 Alţi istorici cred că Reforma a fost de fapt o chestiune legată de cauze politice.
 Autoritatea publică, concentrată în persoana suveranului, caută pe de o parte să-și întindă controlul
asupra tuturor locuitorilor, iar pe de alta să scoată supușii de sub orice altă autoritate care nu emană
de la stat (a papei).
 După alţi istorici, Reforma a avut la bază cauze economice. Reforma ar fi avut loc în contextul
unei creşteri rapide a inflaţiei, moment în care oamenii s-ar fi gândit să scape de unele povezi
financiare, ruptura cu roma putând fi una din posibilităţile cele mai eficiente.
 Prin acceptarea Reformei, toate clasele sociale sperau la o îmbunătăţire de natură ecomomică:
ţăranul credea că va scăpa de zeciuiala plătită bisericii din produsele agricole, prinţii locali sperau
să acapareze pământurile Bisericii etc.
 Mai pot fi amintite şi cauze legate de sfera culturalului. Reforma ar fi însemnat trecerea de la un
mod de gândire medieval dominat de certitudini la cel modern care are la bază îndoiala. Dacă omul
medieval avea certitudinea că viaţa trebuie dusă după anumite reguli, că autorităţile sunt purtătoare
ale voinţei lui Dumnezeu etc., omul modern avea tendinţa să pună la îndoială autoritatea, inclusiv
pe cea eclesială.
 De patru sute de ani se repetă mereu că luxul și destrăbălarea clerului au fost cauza esențială a
reformei. Reforma n-a fost determinată de viciile clerului, ci de forțele noi care nu se puteu
acomoda cu poziția ei privilegiată și care s-au dovedit mai puternice decât biserica.
 Incompatibilitatea între aspirațiile noilor clase sociale, îndeosebi ale burgheziei, și între privilegiile
politice, economice și sociale ale Bisericii catolice, între spiritul de liberă cercetare, încurajat de
marile descoperiri tehnice și geografice și între principiul autorității, între noua concepție despre
om și natură și între ascetismul medieval – iată cauzele profunde al Reformei religioase. Ele sânt în
același timp cauzele Renașterii.

5. Martin Luther – aparitia si raspandirea lutheranismului. Biserica Evanghelica de la

Reforma pana astazi.

12
 Reforma lui Martin Luther (1483-1546) - Face parte dintr-un fenomen foarte important in istoria
Europei. Reforma este acel proces istoric si religios in urma caruia o mare parte a locuitorilor
Europei centrale si de Nord au intors spatele catolicismului.
 Incepe in urma revoltei calugarului M. Luther nascut la 10 noembrie 1483 in Germania de Est (la
Eisleben, în Turingia) intr-o familie de mineri; tatal lui il dorea antreprenor dar el a urmat dreptul
si filosofia luandu-si licenta in jurul anului 1505.
 Intorcandu-se de la un prieten, il prinde o furtuna in padure si jura lui Dumnezeu si Sfintei Ana ca
daca va scapa, se va calugari. Astfel ajunge sa intre in manastirea de augustinieni din Erfurt.
 In el se naste o mare neliniste din cauza modului in care Bierica timpului sau ofera mantuirea,
adica in mod formal, juridic si chiar economic. In 1512 face un drum la Roma unde este socat de
lux si indepartarea de spiritul apostolic.
 Se intoarce la manastire si inainte de 1517 este numit profesor de teologie la Wittenberg.
Apropiindu-se ziua tuturor sfintilor (1 noe) cand dominicanii (Johanes Tetzel) vindeau cele mai
multe indulgente, afiseaza cu o zi inainte (31 oct 1517) cele 95 de teze.
 Acum exista in aceasta privinta o controversa, spunandu-se fie ca au fost afisate pe usa catedralei
castelului fie au fost publicate si impartite. Aceste teze sunt publicate in latina si sunt insotite de o
scrisoare catre Arhiepiscopul Albert de Mainz, sperand ca acesta va interzice indulgentele in
dieceza sa.
 Intre altele, el nu neaga puterea papei dar spune ca acesta nu poate interveni in lumea de dincolo.
Tezele au fost scrise in latina pentru ca sa nu ajunga aceste probleme la credinciosi, si le-a dat
numele de teze pentru a fi dezbatute, insa acestea au fost traduse imediat si dezbaterea a degenerat,
Biserica reactionand prompt pentru a-l reduce la tacere.
 Are loc o dezbatere la Ausburg unde cere cadrinalului sa aduca temeiuri biblice pentru practicarea
indulgentelor. In 1519 are loc o disputa –disputatio-publica in Leipzig cu Johannes Eck (cel mai
mare teolog al vremii) unde este acuzat ca ataca papalitatea. Luther face apel la ortodoxie spunand
ca Sfinti ai Bisericii ca Vasile cel Mare nu au stat sub autoritatea papala. In 1520 papa ii condamna
41 de invataturi iar Luther scrie trei carti numite scrieri program in care schiteaza programul
reformei:
1. Catre nobilimea crestina germana-Luther, vazand ca teologii nu se trezesc, a spus ca nobilii
sunt asezati de Dumnezeu pentru a apara credinta adevarata.
2. Despre capitivitatea babilonica a Bisericii-se refera la daptul ca Biserica a fost luata in
captivitate de niste oameni care o exploateaza.
3. Despre libertatea crestinului-dedicata lui Leon X in care vorbeste de liberul arbitru si
libertatea data de Dumnezeu, fiecarui om. Crestinul e domn peste toate si e si sluga tuturor; se
refera la libertatea de credinta si prin iubire devii tuturor rob supus.
 In 15 iun 1520 papa emite o Bula prin care Luther e condamnat ca eretic. Luther ia bula si ii da
foc in piata centrala, insa marea sansa a fost ca era sustinut de principele Saxoniei, Frederic cel
Intelept, altfel, ar fi fost executat.
 Imparatul roman de natiune germana, Carol II Quintul, din indemnul papei, organizeaza la 1521,
Dieta din Worms unde Luther e chemat pentru a fi judecat. El merge acolo pentru ca i se asigura
protectie, insa refuza sa isi retraga tezele , motiv pentru care e arestat.
 Aici, Luther se apuca de tradus NT si BT(??) in germana pentru ca dupa 4 ani sa se linisteasca
lucrurile.
 In 1525 se intoarce la Wittenberg. Ideile lui sunt preluate de tarani dar se rupe de ei deoarece
taranii doreau o reforma sociala. Intors, publica talcuiri, catehisme, exegeze, scrieri ocazionale, s.a.
 Din 1530 incepe o intreaga istorie si Luther e in ascensiune. Din acest moment incep razboaie
religioase care se incheie in 1555 prin Pacea de la Augsburg unde e enuntat principiul cuius
regio,eius religio.

13
 De asemenea se vorbeste despre ius reformatii (fiecare principe avea dreptul sa isi aleaga religia),
ius emigratii (dreptul supusului de a emigra daca nu e de acord cu religia statului) si reservatum
ecclesiasticum (episcopii principi catolici isi pierdeau teritoriul daca se converteau la lutheranism).
 Raspandirea lutheranismului are loc in Germania, Scandinavia (Danemarca, Suedia, Norvegia,
Finlanda unde devine religie de stat), Europa Centrala si Rasariteana (in special zonele cu colonii
germane-Ungaria, Transilvania>Johannes Honterus cel care implementeaza in 1543 lutheranismul)
si zona M. Baltice (Letonia, Estonia, Lituania).
Invataturile lui Luther.
sola scriptura-negarea traditiei, nu sunt necesare pentru mantuire
sola gratia/ sola fide -omul se mantuieste prin credinta si har deci se neaga faptele bune
solus Cristus-nu e nevoie de mijlocirea sfintilor
In plus, cele șapte taine sunt reduse la 2-Botezul si Euharistia si e acceptata preotia tuturor
credinciosilor.
 Biserica Evanghelică de la Reformă până azi - Datorită faptului că învăţătura lui Martin Luther
nu a fost una sistematică, protestantismul luteran s-a confruntat în secolele care au urmat Reformei
cu o serie de controverse şi divizări ce au lăsat urme până azi în peisajul confesional al lumii.
Interpretarea subiectivă a Sfintei Scripturi este cea care a condus la împărţirea în ortodocşi (aşa-
numita ortodoxie luterană) şi liberali, scindaţi la rândul lor în supranaturalişti (acceptă revelaţia
supranturală) şi raţionalişti (acceptă revelaţia în acord cu raţiunea).
 Pietismul - În secolele XVII-XVIII începe în sânul luteranismului o mişcare de înnoire a vieţii şi
spiritualităţii bisericii, care a mutat centrul de greutate de la disputele dogmatice la viaţa liturgică
şi practică a comunităţii creştine.
 Este vorbe de mişcarea pietistă, care a lăsat urme adânci în spiritualitatea luterană. Ea face parte
dintr-un curent spiritual european de înnoire din secolul al XVII-lea alături de puritanismul anglo-
saxon, jansenismul şi quietismul din Franţa şi hasidismul iudaic din Europa de Est. În secolul al
XVIII-lea.
 Reprezentanţii de seamă ai mişcării pietiste au fost Philipp Jakob Spener (1635-1705) şi August
Hermann Francke (1663-1727).
 Spener, autorul celebrei lucrări Pia Desideria (Dorinţe pioase), din 1675, a activat la Frankfurt am
Main, Dresda şi Berlin, punând accentul pe interioritatea credinţei, pe trăirea individuală a vieţii
creştine şi mutând punctul de greutate de la teologia răscumpărării la „făptura cea nouă“ şi roadele
acesteia, faptele bune.
 Lectura biblică şi trăirea conform cuvântului lui Dumnezeu, activarea preoţiei universale a
credincioşilor, reforma studiului teologic etc. sunt numai câteva din punctele atinse de mişcarea
pietistă. Această reorientare a fost fundamentală pentru activitatea socială a pietismului, care s-a
remarcat prin întemeierea de case de bătrâni şi de orfani.
 Cel care a reuşit o punere în practică a ideilor pietiste a fost Francke, care a organizat la Halle
celebrele sale instituţii sociale: Şcoala pentru săraci şi orfelinatul, la care s-au adăugat apoi un
seminar, o tipografie, un spital, o farmacie şi un institut biblic, care au ajuns în timp să formeze un
cartier din oraş.
 Gruparea Herrnhuterilor - Întemeietorul acestei grupări care există până azi este contele
Nikolaus Ludwig von Zinzendorf (1700-1760). Provenea dintr-o familie nobilă din sudul
Austriei, care emigrase datorită credinţei protestante. Zinzendorf este cucerit de învăţătura şi viaţa
pietiştilor, după ce studiase în mai multe universităţi europene.
 El ajunge să despartă în mod radical raţiunea de inimă, considerând chiar dăunător să încerci să
ajungi la Dumnezeu prin raţiune.
 Centrul teologiei sale era crucea şi sângele Mântuitorului Iisus Hristos, vărsat pentru noi.

14
 se întemeiază comunitatea de la Herrnhut (1722), în anii următori aceştia au rămas o comunitate
de sine stătătoare, cu organizare prezbiteriană, întemeind biserici în Anglia, America, India şi
multe alte părţi ale lumii.
 Din lectura Sfintei Scripturi s-a născut obiceiul ca în fiecare seară să se tragă la sorţi un verset
din Biblie care să-i călăuzească în cea următoare
 Astăzi sunt răspândite în întreaga lume celebrele lor „Losungen“ (lozinci – adică versete din Sf.
Scriptură trase la sorţi).
 Astăzi trăiesc în lume peste 500.000 de herrnhuteri, din care numai 20 % sunt albi.
 Luteranismul în secolele XIX – XX - Aceste două secole s-au caracterizat atât prin misiunea
internă a luteranilor, cât şi prin cea externă, mari dezbateri teologice şi lupta cu nazismul.
 Misiunea internă s-a caracterizat prin slujirea socială a bisericilor şi încercarea de misiune în
cadrul societăţilor industrializate ale apusului. S-au ridicat adevărate oraşe ale diaconiei, cum ar fi
Bethel, Neuendettelsau, Hermannsburg etc.
 Misiunea externă se caracterizează prin înfiinţarea multor societăţi misionare, care abia în anul
1910 s-au constituit în Conferinţa mondială a misiunilor protestante.
 Situaţia de azi a luteranismului - Astăzi în lume există trei tipuri de Biserici luterane:
1. Bisericile landurilor din Germania – sunt biserici care se suprapun cu teritoriile vechilor
landuri germane, păstrând configuraţia acestora din secolul al XVI-lea. Aceste biserici sunt
autocefale, dar unite împreună sub numele de Biserica Evanghelică din Germania.
2. Bisericile luterane de stat – sunt biserici care s-au identificat cu structurile statelor din care
provin. Este vorba de bisericile din Suedia, Norvegia şi Finlanda.
3. Bisericile liberale – sunt separate total de structurile politice.
 Federaţia Luterană Mondială (LWB) – o comuniune de Biserici de tradiţie luterană - a fost
fondată la Lund în Suedia, în anul 1947. Este formată din 140 de biserici, care sunt răspândite în
78 de ţări şi numără aproximativ 66 milioane de credincioşi18. Pe lângă credincioşii din Europa
există mulţi luterani pe celelalte continente.
 Unitatea de învăţătură a bisericilor membre în LWB este asigurată de Sfânta Scriptură, ca singura
normă şi izvor al vieţii şi slujirii.
 Vechile Simboluri de credinţă (Apostolic, Atanasian şi Niceno-Constantinopolitan), cât şi
Confessio Augustana şi Micul catehism al lui Martin Luther sunt considerate a fi interpretarea
corespunzătoare a cuvântului lui Dumnezeu.
 Ca protest la unirea dintre luterani şi reformaţi din 1830 au luat fiinţă bisericile vechi-luterane, care
resping compromisurile privitoare la credinţă şi ţin cu stricteţe învăţătura mărturisirilor de credinţă
luterane. Astăzi există peste 3 milioane de vechi-luterani în lume. Aceştia resping, de ex. hirotonia
femeilor.
 Adunarea Generală a LWB este forul de decizie care se întâlneşte din 6 în 6 ani. Secretariatul se
află în centrul ecumenic din Geneva, lucru care face posibilă o bună colaborare cu CMB şi
cu celelalte organizaţii creştine şi seculare. Federaţia este foarte activă din punct de vedere
ecumenic. În prezent secretarul general al LWB este Pastorul Dr. Ishmael.
 În România există azi Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană cu sediul la Sibiu, din care
fac parte saşii transilvăneni. Înainte de 1944, totalul credincioşilor evanghelici se ridica la 250.000
de persoane, în peste 250 de parohii.
 Există și Biserica Evanghelică Luterană sinodo-presbiteriană a comunităţii maghiare cu sediul la
Cluj a luat fiinţă după primul război mondial, iar conform datelor recensământului oficial din
2002 număra 26.194 de credincioşi, iar conform datelor proprii, 35.000 de credincioşi.

6. Jean Calvin – aparitia si raspandirea luthernismului. Biserica Evanghelica de la Reforma

pana astazi.

15
 Reforma lui Jean Calvin (1509-1564) – s-a născut la Noyon, în 1509, dintr-o familie de juriști.
 destinat carierei eclesiastice, Calvin și-a făcut studiile în orașul său natal și la Paris, în Colegiul
Montagnu, apoi a studiat dreptul, greaca și ebraica la universitățile din Bourges și Orleans.
 În 1532 și-a luat doctoratul în drept, dar n-avea să practice niciodată avocatura.
 Contactul cu umaniștii adepți ai lui Luther, ca Melchior Wolmar, cu ebraizanți ca Vatable sau cu
eleniști ca vărul său Olivetan, reflecțiile sale și înclinațiile familiei sale(tatăl și fratele mai său mare
au murit excomunicați) l-au condus la reformă.
 El a colaborat la discursul pe care rectorul Universității din Paris, Nicolas Cop, prieten al lui
Calvin, trebuia să-l pronunțe la deschiderea cursurilor, la 1 noiembrie 1533. Discursul conținea
pasaje întregi din Luther și a produs scandal.
 Calvin s-a refugiat mai întâi la Nerac, la curtea Margaretei de Angouleme, protectoarea
reformaților, apoi la Basel unde a tipărit Christianae religionis institution (Așezământul religiei
creștine), care a făcut din Calvin «al doilea patriarch al reformei»
 Lucrarea era precedată de o scrisoare către Francisc I, în care Calvin ia apărarea coreligionarilor
săi persecutați, declarând că puterea care persecute pe adevarații creștini nu e ordine, ci dezordine.
 În august 1536, el se stabilește la Geneva, deja convertită la reformă, și face din ea centrul
calvinismului.
 Stabileste formarea unui Consistoriu si defineste patru ordine cu functie ministeriala:
1. Pastorii și batrânii – rolul pastorilor: predica, rugăciunea, povățuirea, sfătuirea/rol liturgic
prin excelență.
- rolul bătrânilor: să înlăture deosebirea dintre puterea civilă și
laică/să supravegheze conduita morală a membrilor comunității/consistoriul se aduna o data pe
săptămână pentru a judeca toate cazurile de abateri morale din societate.
2. Doctorii și Diaconii – nu aveau un rol în aplicarea disciplinei bisericești/ doctorii erau didascăli
ai bisericii și îi ajutau pe pastori în cateheze și în fundamentarea învățăturii creștine/ diaconii se
ocupau de strângerea și distribuirea fondurilor pentru săraci.
 Intre 1541-1555 Calvin reuseste sa castige toate consiliile din oras. Intre 1555-1564 va avea
control total asupra Genevei și încearca sa faca din oras o teocratie.
 Datorita reformei, orasul se dezvolta foarte mult. Ia masuri cu privire la pedepsirea pacatelor.
 Calvin mai intemeiaza un colegiu de gramatica in 1558 impartit in schola privata si schola publica
unde studiaza unguri si scotieni, fapt care explica de ce Scotia este singura zona reformata din
Anglia (John Knox).
 El incepe sa se simta rau din anul 1558 si forteaza terminarea reviziuirii Institutelor. Moare in 27
mai 1564 si pentru a nu se considera ca doresc sa dezvolte un cult al sfintilor, Calvin este ingropat
intr-un mormant nemarcat din Cimitiere de Rois.
 Teologia calvina in comparatie cu cea lutherana:
1. intelegerea Euharistiei- daca ai credinta cand te impartasesti, primesti cu adevarat Trupul si
Sangele, daca nu, primesti doar paine si vin.
2. vorbeste de o dubla predestinare, se refera ca unii sunt alesi iar altii condamnati. Daca ai o viata
corecta si de succes, afli daca esti ales sau nu ducand la un spirit de intreprindere.
3. reduce tainele la 2.
4. sola scriptura/sola gratia/ Solus Christi.
5. biserica ramane locul in care se poate obtine mantuirea.
 Reformatorul Ulrich Zwingli (1484-1531) - a activat la Zürich, în Elveţia.
 Din 1519 Zwingli era preot la Zürich. Era un gânditor liber, influenţat de idele lui Erasmus din
Rotterdam.
 Începând cu anul 1522 el s-a ridicat împotriva unor reguli bisericeşti, precum postul.

16
 În 1523 a avut loc prima dispută (disputatio) la Zürich după care consiliul oraşului Zurich a hotărât
ca toţi predicatorii să folosească drept bază Evanghelia /O a doua dispută, din 1523, a dus la
înlăturarea icoanelor.
 Zwingli a iniţiat şi o schimbare a vieţii bisericeşti, mergând mult mai departe decât Luther. Slujba
nu trebuia să aducă deloc aminte de cea catolică, iar în biserici nu a fost păstrat nimic din ceea ce
nu putea să fie fundamentat biblic.
 Zwingli a tradus versetul biblic de la Marcu 14, 22 „Acesta este Trupul Meu” cu „Acesta înseamnă
Trupul Meu.” Pentru el Euharistia avea doar caracter anamnetic, adică comunitatea îşi aduce
aminte de moartera lui Hristos.
 Pentru el efectele împărtăşaniei erau afirmarea apartenenţei la comunitate şi luarea obligativităţii
de a duce o viaţă creştină fiind în acelaţi timp întărit în credinţă.
 Reforma lui Zwingli s-a răspândit şi în alte locuri din Elveţia şi a avut o oarecare influenţă în
statele germane Baden şi Würtenberg şi Alsacia, totuşi răspândirea ideilor acestui reformator a
fost limitată.
 Aceasta s-a datorat şi morţii lui premature: în 1531 la Kappel într-o luptă între oraşul Zurich şi
cinci oraşe catolice. Trupul lui a fost tăiat în bucăţi şi ars.
 S-a raspandit reforma lui in Scotia, Tarile de Jos, Franta (hughenoti), Ungaria, Polonia,
Transilvania, Elvetia.

 Anabaptistii - Sub această denumire sunt cunoscuţi acei adepţi ai Reformei care au respins
botezul pruncilor din Biserică şi practicau botezul adulţilor, în acord cu propria lor noţiune despre
comunitate.
 Ei aveau o morală care se inspira mai ales din predica de pe munte, credeau în apropierea
sfârşitului lumii şi erau adepţii unor idei social-revoluţionare.
 Dietele de la Speyer (1529) şi Ausburg (1530) au luat hotărâri dure împotriva lor. Se apreciază că
în jur de 4000 de anabaptişti au fost ucişi.
 Prima comunitate de anabaptişti a apărut la Zollikon lângă Zărich, însă datorită persecuţiilor au
trebuit să se mute mereu aşa că s-au răspândit în întreaga Europă cenmtrală.
 Anabapţiştii cu originea în Elveţia erau adepţii pasivităţii în faţa persecuţiilor autorităţilor.
 O altă grupare de anabaptişti din Schwäbisch Hall (Germania) condusă de Melchior Hofmann
numită şi a melchioniţilor, credeau în apropiata venire a împărăţiei lui Dumnezeu şi în obligaţia lor
de a distruge cu armele orânduirea lumească.
 Începând cu 1534 ei au pătruns în oraşul Münster, unde au câştigst alegerile locale, alegând un
primar din rândurile lor. Acesta a impus rebotezarea tuturor cetăţenilor oraşului. Cei care au
refuzat au fost alungaţi ca „atei” iar averile lor au fost date comunităţii.
 Episcopul de Münster a reuşit să recucerească oraşul, iar căpeteniile anabaptiste au fost prinse,
schingiuite şi omorâte. Această „împărăţie a anabaptiştilor de la Münster” a fost mobilul unor
aspre persecuţii contra lor şi în alte regiuni.
 A mai existat o grupare anabaptistă alta decât cea de la Munster, este vorba de gruparea fostului
preot catolic Menno Simons, numită a menoniţilor şi care s-a răspândit mai ales în Olanda.
Menoniţii erau cunoscuţi pentru respectarea poruncii iubirii şi a renunţării la violenţă până acolo
încât refuzau serviciul militar.
 Biserica reformată de la Reformă până azi - Bisericile reformate sunt comunităţi de tradiţie
calvină, înţelegându-se pe sine ca biserici „reformate după cuvântul lui Dumnezeu“.
 Multe din ele se numesc presbiteriene, accentuând un element important al constituţiei bisericii –
presbiteriul, cercul bătrânilor, care conduce comunitatea. Comunităţile sunt unite în unităţi
administrative mai mari, iar acestea formează sinodul unei biserici la nivel naţional.

17
 Tot tradiţiei reformate aparţin şi bisericile congregaţionaliste, în care autonomia comunităţii
(congregatio) şi independenţa acesteia sunt mai puternic accentuate, fiecare parohie fiind o instanţă
supremă pentru sine.
 Bisericile reformate sunt foarte simple, lipsind orice imagine religioasă şi punând în centrul
Bisericii nu masa altarului, care este foarte simplă şi adesea fără crucifix, ci amvonul, adică locul
de unde se vesteşte cuvântul lui Dumnezeu.
 Se accentuează foarte mult Vechiul Testament, care este considerat unul din cele două legăminte
încheiate de Dumnezeu cu omenirea.
 Învăţătura lui Calvin despre „dubla predestinaţie“ nu conduce la pasivitate, deoarece, conform
acestei învăţături, deşi nu putem contribui cu nimic la mântuirea noastră, totuşi putem recunoaşte
alegerea divină după faptele vieţii noastre (aşa-numitul „syllogismus practicus“).
 Abia după tratatul de pace de la Münster şi Osnabrück (oraşe din Westfalia) din 24 octombrie
1648 calvinii au fost incluşi în rândul confesiunilor cu drept de existenţă în Imperiul
german. Ţările în care aceştia s-au răspândit sunt: Elveţia, Franţa, Olanda, Scoţia, Germania,
Ungaria, Polonia, România.
 Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate - În anul 1875 s-a constituit Alianţa Bisericilor
Reformate din întreaga lume, care au organizare presbiteriană, formată din 21 de biserici din
Europa şi America de Nord. În anul 1891 s-a întemeiat la Londra, Consiliul Internaţional al
Congregaţioniştilor.
 În anul 1970 această Alinţa a fuzionat cu Consiliul Mondial al Congregaţionaliştilor, în Nairobi,
întemeind astfel Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate (World Alliance of Reformed
Churches), care cuprinde azi 75 de milioane de reformaţi din 218 biserici aflate în 107 ţări ale
lumii.
 Bisericile membre sunt congregaţionaliste, presbiteriene, reformate şi evanghelice-unite, baza
doctrinară fiind constituită din teologia lui Jean Calvin şi John Knox.
 Baza doctrinară a constituirii acestei alianţe este Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în
baza mărturisirilor de credinţă reformate (cele mai importante sunt Catehismul de la
Heidelberg 1563, A două mărturisire de credinţă helvetică 1566 şi Mărturisirea din
Westminster 1647).
 Biserica Reformată a fost recunoscută oficial în anul 1564 de principele Transilvaniei Ioan
Sigismund.
 Între 1570-1580 s-a înfiinţat Episcopia Reformată din Ardeal.
 Biserica Reformată din România numără în prezent 698.550 credincioşi, în marea majoritate
maghiari, organizaţi în două eparhii (Cluj şi Oradea), cu circa 1.000 lăcaşuri de cult, în care
slujesc 750 preoţi.
 Exkurs: Unitarienii - Unitarienii sunt numiţi antitrinitari şi socinieni, după numele a doi fraţi
italieni Lelio şi Faustus Socinus, care au trăit în secolul al XVI-lea, negând învăţătura despre
Sfânta Treime (Dumnezeu este unic şi indivizibil) şi dumnezeirea lui Iisus Hristos.
 Deşi persecutaţi în Europa, unitarienii au găsit îngăduinţă în Transilvania – un celebru reprezentant
al lor fiind David Francisc (1519-1579) - fiind recunoscuţi oficial prin edictul Dietei de la Turda
privind libertatea religioasă (1568) în Transilvania.
 Cultul unitarian, cu sediul central la Cluj, cuprinde 66.846 credincioşi de naţionalitate maghiară
( în judeţele Cluj, Braşov, Covasna, Harghita şi Mureş), deserviţi de 110 preoţi.

7. Reforma în Anglia. Biserica Anglicană în perioada sec. 16-21.

Biserica Anglicana.

18
 Reforma a fost realizata de Henric VIII (1509-1547) din motive sentimentale si anume, dorinta de a
divorta de Catalina de Aragon (sora fratelui sau) ca sa se casatoreasca cu Anna de Boelyn (motivul principal
al reformei). Papa (Clement 7) ii va refuza cererea de divort.
 In 1533 – se publica legea prin care regele devine cap al bisericii in privinta problemelor practice
fiind autoriatea suprema in probleme: juridice, religioase si profane.
 Tot in 1533 – este ales un nou ep.de Canterbury (Thomas Crammer) care nu recunoaste autoritatea
papala, astfel in viitoarea biserica anglicana se pastreaza succesiunea apostolica.
 Reforma propriu-zisa are loc intre 1533-1547, ea duce la inchiderea manastirilor, furtul averilor
acestora si publicarea celor 6 articole sangeroase in 1539, prin care se incearca oprirea protestantizarii
Angliei.
 In timpul lui Eduard 6, biserica anglicana se protestantizeaza in aspectele doctrinare, conducerea si
cultul raman catolice. (se alcatuieste si o marturisire de credinta).
 Cea care incearca restaurarea catolicismului este Maria (1533-1558) iar definitivarea reformei are
loc sub Elisabeta 1 (1558-1603).
 Se accepta doar doua sfinte taine, cinstirea icoanelor este respinsa, mantuirea se obtine prin credinta,
Sf.Traditie este respinsa deasemenea, la fel ca si purgatoriul si autoritatea papala.
 In anul 1571, se aproba marturisirea de credinta a lor, in 39 de articole si cartea de rugaciune
comuna.
 Din biserica anglicana se vor desprinde baptistii (John Smith) care in prezent sunt 80 de mii.
 Secolul 17 aduce cu el miscarea quackerilor (de la cutremur) care promoveaza un crestinism fara
dogme.
 Secolul 18 aduce cu el miscarea metodista (condusa de fratii Wesley) care intemeiaza un cerc la
Oxford si inventeaza o metoda aparte de a citi Biblia (fiind o sinteza intre luteranism, anglicani si pietism)
avand o organizare congregationista si fiind in numar de 70 milioane.

Mai pe larg.

 In sec. 16, regele controla spre deosebire de continent, numirile episcopale iar in general, scaunele
politice erau ocupate de clerici. Anglia era o tara religioasa, devotata bis.apusene, stiind ca increstinarea lor
a fost din initiativa Papei Grigorie cel Mare.
 Una din principalele cauze a slabirii popularitatii Bisericii a fost influenta umanismului, prin
Erasmus din Rotterdam (1509-1514 preda la Cambridge); Thomas Morus mare umanist englez si bineinteles
initiatorul reformei Henric VIII care avand inclinatii teologice, scrie impotriva lucrarii lui Luther; Despre
captivitatea babilonica; si ia apararea celor 7 taine. (Dupa asta papa Leon 7, il numeste aparator al credintei)
 Dupa moartea fratelui sau Arthur, Henric mosteneste tronul si pe sotia fratelui sau (Caterina de
Aragon, copila lui Ferdinand si a Elisabetei a Spaniei) de care vrea sa divorteze.
 Motivele divortului sunt si politice si sentimentale. Henric vrea mostenitori iar Caterina facuse deja
6 fete. Al doilea motiv este pur si simplu indragostirea lui de Ana de Boelyn.
 Henric nu reuseste sa obtina divortul de la papa, aftfel ca, se foloseste de sentimentul national pentru
a obtine independenta bisericeasca si pentru a slabi influenta papala in Anglia, reusind confirmarea lui
Thomas Cramer ca episcop de Canterbury, fiind totusi inclinat spre lutheranism.
 Thomas Cramer – declara casatoria lui Henric cu Caterina nula, iar in 1533, Henric se casatoreste in
ascuns cu Ana de Boelyn care o naste pe Elisabeta (viitoarea regina, ghinion pentru Henric…tot fata are).
 Papa ameninta pe Henric cu excomunicarea, dar la 3 noiembrie 1534, parlamentul englez voteaza
vestitul act de suprematie care hotaraste: I.Henric si urmasii lui sunt singurii capi supremi ai Biserici
Angliei. (Adica, regele era sef al bisericii dar fara puteri in partea duhovniceasca a acesteia). II.A doua
hotarare este desfiintarea manastirilor pentru ca: 1.acolo se aflau cei mai devotati oameni ai bisericii si
anume monahii (pentru care, acest lucru a fost un motiv de bucurie caci s-au putut casatorii si au devenit

19
preoti) si 2.Manastirile aveau averi, care dupa desfiintare, au intrat in buzunarul regelui iar pamanturile au
fost date unor nobili devotati.
 Cei care au fost impotriva acestei hotarari erau in general calugaritele cele in varsta si oamenii care
traiau pe langa manastiri ingrijorati de situatie si de viata lor, de desfiintarea scolilor si a locurilor de munca.
 In 1539, se emit vestitele 6 articole prin care se cere ca fiecare englez sa adopte transubstanţiaţia,
impartasirea fara potir, celibatul preotilor si spovedania. Episcopul Cramer este nevoit sa isi trimita sotia in
Germania, iar sotia lui Henric, Ana de Boelyn sfarseste executata fiind acuzata de adulter.
 Dupa 11 zile, Henric se insoara cu Jeane Seymour care il va naste pe Eduard 6. Henric se va mai
casatorii de trei ori pana la moartea sa.
 Henric moare in 1547, Anglia fiind impartita in 3 parti: 1.cei care nu doreau schimbari de doctrina si
cult dar nici nu acceptau suprematia papala; 2.minoritatea fidela papei; 3.minoritate ce dorea implementarea
reformei.
 In timpul lui Eduard 6 patrund in tara idei protestante, iar in 1549, parlamentul aproba “The Book of
Common Prayer” – un fel de Liturghier (facut dupa carti cu profil romano-catolic si reformatoare) alcatuit
de Arhiepiscopul Cramer. (cartea a fost valabila in toate bisericile anglicane pana in 1928).
 In 1552 se aproba o marturisire de credinta numita “cele 42 de articole” cuprinzand invatatura
reformatoare si care la scurta vreme va fi redusa la 39 de articole.
 Regina Maria numita “catolica” (1553-1558) – incearca recatolicizarea Angliei, persecutandu-i crunt
pe reformati si castigandu-si porecla de “Bloody Mary”. Elisabeta I (1558-1603) reintroduce reforma.
 In 1559, o lege acorda suveranului titlul de “suveran al statului in chestiuni bisericesti si politice”.
(episcopii trebuiau sa depuna juramant de solidaritate fata de suveran, asa ca, din 16 episcopi, 15 au refuzat
juramantul si au fost depusi).

Biserica Anglicana de la Reforma pana azi.

 Bataia dintre orientarea catolica si protestanta in randul regilor se incheie odata cu masurile luate de
Elisabeta (1558-1603) care va pastra totusi in cult mai multe elemente romano-catolice ceea ce constituie
unicitatea bisericii anglicane.
 Arhiep. de Canterbury Matthew Parker (1559-1575) considera biserica anglicana ca “via media”
intre protestantism si catolicism. Biserica anglicana, pastreaza succesiunea apostolica pe linie episcopala
prin arhiep.Thomas Cramer (1489-1556) care din 1533 a fost conducatorul reformei.
 Cele doua texte fundamentale ale familiei anglicane sunt: 1.”Cele 39 de articole” din anum 1571 si
2.“The Book of Common Prayer” din anul 1662.
 In sec. 16-17, se desprind din Biserica Anglicana o serie de confesiuni care exista si astazi:
1.Preotul John Smyth (1554-1612) emigreaza in Olanda un sub influenta menoniţilor se boteaza iar dupa
intoarcerea sa in Anglia in 1611, intemeiaza primele comunitati de baptisti. Ei sunt uniti in Alianta
Baptista Mondiala si numara in jur de 80 de milioane. 2.Pantofarul englez George Fox (1624-1691) este
intemeietorul gruparii quakerilor “tremuratorii”, respingand tainele si ierarhia, accepta un crestinism fara
dogme cu slujbe in tacere totusi acceptand Sf.Scriptura. Ei pun accentul pe iluminarea Sf.Duh.
 Quakerul William Penn (1644-1718) a intemeiat statul american Pennsylvania in 1683. Quakerii
numara in toata lumea, peste 250.000.
 Preotul anglican John Wesley (1703-1791) impreuna cu fratele sau Charles Wesley (1707-1788),
dau nastere bisericii Metodiste (ei intemeiaza la Oxford un cerc biblic). Cred si ei in mantuire numai prin
credinta, constituind o sinteza intre lutheranism, anglicanism si pietismul herrnhuterilor. (au invatatura
protestanta si organizare congregationalista). Raspanditi in: america, canada, australia, fiind activi d.p.d.v
social. Astazi numaram peste 70.000.000 metodisti.

20
 In biserica anglicana, apar la sfarsitul sec.19 ca reactie la influentele catolice si ale iluminismului
european, trei directii: 1.High Church (Biserica Inalta) – formata din episcopi si aristocrati, in care se
pune accentul pe traditie, liturghie euharistica si organizare episcopala cu tendinta anglo-catolica. Din
aceasta directie, se naste intre anii 1833-1845, asa-numita “Miscare de la Oxford”(care se zbatea pentru
mai multa moralitate si sfintenie la savarsirea Sfintelor Taine, pastrarea Traditiei si combaterea
liberalismului). Miscarea ritualista-doreste reintroducerea lumanarilor , tamaiei, procesiunilor si
monahismului) din a doua jum. a sec. 19, sfarseste prin integrarea in High Church. 2.Low Church (Biserica
de jos) – alcatuita din clasele mijlocii si foarte apropiata de puritani. Ei pun accentul pe Biblie, ca masura
pentru viata si spiritualitate. 3.Broad Church (Biserica larga) – alcatuita din intelectuali liberali si nu
foarte numeroasa. In general preocupati de acordul dintre ratiune si religie.
 Biserica Anglicana se remarca inca din sec.19, prin activitatea sa misionara de raspandire a Bibliei,
prin “Societatea Biblica Britanica” care are sediul la Londra si este infiintata in 1804 – este o societate ce
raspandeste anual in lume zeci de milioane de Biblii in peste 1000 de limbi si dialecte.

Comuniunea anglicana.

 In sec.18, se intemeiaza o traditie anglicana in America, la care se adauga multe alte biserici
episcopale anglicane de pe intreg globul. In ziua de azi, din comuniunea anglicana “The Anglican
Communion” fac parte 44 de biserici din intreaga lume numarand 78 milioane crestini.
 Instrumentele comuniunii sunt: 1.Arhiep.de Canterbury, 2.Conferintele de la Lambeth,
3.Intrunirile primatilor si 4.Consiliul Anglican Consultativ. Primatul comuniunii anglicane este
arhiep.de Canterbury (care asigura unitatea comuniunii, convoaca conferintele la 10 ani si intalnirile dintre
primatii celor 44 biserici la doi ani).
 Comuniunea Anglicana are un secretariat la Londra care este responsabil cu organizarea intrunirilor
si coordonarea comisiilor si grupurilor de lucru.
 Baza teologica a unirii acestor biserici este formata din 4 puncte: 1.Sf.Scriptura a vechiului si
noului testament (contin toate lucrurile necesare mantuirii si regula credintei); 2.Crezul apostolic si niceo-
constantinopolitan (sinteze ale credintei); 3.Cele doua sacramente instituite de Mantuitorul Iisus
Hristos (savarsite folosind cuv. de instituire); 4.Episcopatul istoric, adaptat la variatele nevoi ale
bisericii.
 Bisericile din comuniunea anglicana se afla in comuniune euharistica cu Biserica Siriana Mar
Thoma, Biserica Vechilor Catolici si Biserica Independenta din Filipine.

8.Reforma Catolica. Contrareforma si Conciliul de la Trident.Ordinul Iezuitilor.

Reforma catolica si contrareforma.

 Concepte ce se impun cu precadere in a doua jum. a sec. 20 in special prin cercetarile istoricului
german Hubert Jedin si ale celui francez Jean Delumeau. Hubert vede in contrareforma (Leopold von Ranke
+1866) reactia catolica la protestantism care se desf. adesea in mod violent cu implicarea politica (Cf.Pacea
de la Augsburg 1555).
 Jean Delumeau + alti cercetatori, vor evidentia in sanul Bisericii romane, inainte de reforma, in
timpul si dupa, miscari interioare de reforma, independente de cele protestante, tintind spre o diferentiere
mai precisa a conceptelor si introducand termentul de reforma catolica.
 Contrareforma – realizata prin masuri directe luate impotriva extinderii reformei protestante
(Conciliul Tridentin si apoi, ordinele monahale noi si in special iezuitii). Predicatorii erau arestati,
functionarii publici cu idei protestante erau demisi, bisericile purificate. Avem contrareforma in: Germania,
Franta, Olanda, Polonia, Transilvania, Austria s.a.

21
 In Spania si Italia avem tribunale inchizitoriale care condamna orice forma de erezie iar in Italia
functiona Congregatia Sacra Suprema a Sfantului Oficiu (reinfiintata in 1542) – aceste fapte permit
pastrarea catolicismului in peninsulele sud-europene.
 Papa Paul III (1534-1549) intemeiaza o comisie de reforma in anul 1536 alcatuita din episcopi si
cardinali. Cardinalul Contarini prezinta un program de reforma, cu masuri pastorale si oprirea abuzurilor
legate de vinderea indulgentelor.
 Papa pune masurile acestea in practica si numeste o serie de cardinali si episcopi competenti.
Masurile Conciliului de la Trident (1545-1536) vor fi puse in practica de urmatorii papi numiti “papi
reformatori” care sunt: Pius V (1566-1572), Grigorie XIII (1572-1585) si Sixt V (1585-1590).
 Miscarile monahale ale Evului Mediu isi fixeaza ca scop primordial lucrarea in interiorul societatii.
Franciscanii, dominicanii si augustinienii au fost cersetori (fara acoperis sub cap) dupa care s-au stabilit in
manastiri. Din ordinele vechi apar la incep.sec. 16, ordine noi.
 Capucinii – de la latinul caputium – se nasc din ordinul franciscanilor si este recunoscut de papa
Clement VII in anul 1528 (OFMCap). Au un rol important in RC si CR, misiunea lor fiind aceea de a
indruma duhovniceste pe oropsitii sortii (saraci etc) – astazi sunt activi in India si America (ordinul este
alcatuid atat din preoti cat si laici).
 Oratoriile dragostei divine – alcatuiti tot din preoti si laici, si ei se dedica in ajutorarea nevoiasilor.
Preotul Philipp Neri (1515-1595) incearca reinnoirea morala a Romei venind cu noi idei de pastoratie
(predici pentru copii, peledinaje, cantece religioase). Nu se depuneau voturi monahale, iar numele ordinului
va fi confirmat in anul 1575 de Grigorie XIII (nume ce inseamna sala de rugaciune) – aveau Biblia in
centrul vietii si multi dintre ei avea sarcini duhovnicesti. Fun fact: K.Pehl intemeiaza in 1960 consultatia
duhovniceasca prin telefon, in orasul Frankfurt.
 Ursulinele – un ordin monahal feminin exclusiv laic, la inceput fara depunere de juramant. Apare in
1535, alcatuit din femei nemaritate care au grija de bolnavi si educa religios pe femei. In 1595 va fi
transformat intr-un ordin monahal de maici.
 Teatinii – ordin format numai din preoti aristocrati, intemeiat de Cajetan di Tiene si Giampietro
Carafa, si recunoscut in 1533, dupa regula Sf.Augustin. Au ca scop viata duhovniceasca exemplara si
activitatea stintifiica impreuna cu formarea unor buni duhovnici. Astazi – activi in misiuni din Africa.

Pe larg:

 “Reforma Catolica” si “Contrareforma” sunt seriile de masuri prin care Biserica Catolica incearca
reinnoirea ei structurala sau morala ce a avut loc dupa Reforma protestanta. Erasmus de Rotterdam incearca
o reforma in interiorul Bisericii si inainte de Reforma protestanta.
 Papii raspund la reforma prin masuri extreme si razboaie, dar aceste lucruri nu reduc numarul
protestantilor si deci, in interiorul Bis.Catolice apar curente si grupari ce lupta pentru refacerea bisericii de
odinioara.
 Papa olandez Adrian Von Utrecht ales in 1522 care pastoreste sub numele de Adrian 6, trimite
delegatie la dieta imperiala din Nurnberg, care, face o declaratie de recunoastere a greselilor ce au dus la
Reforma Protestanta. (este prima recunoastere a faptului ca aceasta reforma s-a datorat situatiei din
interiorul Bisericii).
 Dieta raspunde ca vrea sa participe la un conciliu cu conditia ca acest conciliu sa fie general
(participare si preoti si laici) liber (sub conducerea imparatului) si crestin (dezicii luate in acord cu
Sf.Scriptura).
 A doua idee care vorbeste despre aparitia reformei este aceea ca in Spania inainte de reforma
protestanta, se creeaza un curent promovat de clerici in care se cere abolirea abuzurilor din partea Bisericii.
Desigur, Spania secolului 16, era intr-o situatie deplorabila, o perioada in care, traiesc Ioan al Crucii, Tereza
de Aquilla si Ignatiu de Loyolta (intemeietorul ordinului iezuitilor).

22
 Evidentiem doua curente ale reformei: curente pasnice: alcatuite din oratorieni intemeiati de Filip
Nelli care se adunau zilnic pentru a canta, a studia Biblia si a se ruga. O a doua miscare fiind ordinul
calugaresc al predicatorilor sau lazaristilor intemeiat de Vicentiu de Paul (socotit apostolul taranimii
franceze).

Conciliul de la Trident (1545-1563):

 Este convocat in anul 1542 de catre Papa Pius III la Trident, sub conducerea papei si nu a
imparatului. Conciliul isi indreapta atentia asupra unor masuri reformatoare in interiorul Bisericii Catolice.
Conciliul a avut trei sesiuni in care s-au luat mai multe hotarari de ordin spiritual, dogmatic etc, dintre care
amintim:
 Masuri pentru imbunatatirea vietii pastorale: 1.Episcopii si cardinalii sunt obligati sa traiasca
in diecezele lor. 2.interzicerea conducerii mai multor dieceze de catre acelasi episcop. 3.in toate
diecezele urmau sa se infiinteze seminarii teologice, iar preotii trebuiau sa cunoasca pe langa Liturghie
si notiuni de omiletica. 4.celibatul este reafirmat. 5.alcatuirea unui catehism care sa fie predat laicilor,
catehism ce a fost publicat de catre Papa Pius 5 in 1566 cu numele de Catehismus Romanus. 6.episcopii
sunt obligati sa-si viziteze parohiile si sa se asigure de impunerea masurilor de reforma.
 Masuri de ordin dogmatic sau precizari: Traditia apostolica + Sf.Liturghie se bucura de
autoritate. 2.Indreptarea este obtinuta prin harul mantuitor care lucreaza prin iconomia Bisericii (este
afirmat clar necestitatea faptelor bune + pocaintei pentru mantuire = fapt ce diferentiaza clar catolicii
de protestanti); 3.Reafirmarea existentei celor 7 Taine si sublinierea caracterului de jertfa al
Euharistiei precum si caracterul de Taina al preotiei.
Adaos la conciliul de la Trident:
 In 1564 Papa Pius IV introduce numele de “Biserica Romano-Catolica” pentru a o deosebi de
protestanti si ortodoxi.
 Hotararile luate au fost de 2 feluri dupa cum am amintit mai sus, in latina numindu-se “Canones de
fide” si “Decreta de Reformatione”. 1.Canones de Fide: se fixeaza ca text scripturistic oficial catolic cel al
Vulgatei. 2.Decreta de Reformatione: impunere supraveghere si formare a laicilor. Se publica, carti
fundamentale, Confesio fidei Tridentina (1562).
 In 1582, Papa Grigorie XIII (1572-1585) indreapta calendarul iulian, hotarand ziua de 4 octombrie
1582 sa devina 15 octombrie 1582 suprimand deci 10 zile.

Partea intunecata a Contrareformei:

 Regele Filip II (1556-1598) arzatorul catolic ce se spunea despre el ca este mai catolic decat papa,
infiinteaza cu acesta “Liga Sfanta” directionata impotriva protestantilor banuiesc desi in material apare
“catolicismului. Nu lipsesc nici masacrele dintre care amintim pe cel de la 23/24 august din 1572 din Franta,
celebru cu numele de “noapte a Sf.Bartolomeu” – sunt ucisi mai multi protestanti francezi (numiti
hughenoti).

Ordinul Iezuitilor – Omnia ad majorem Dei gloriam.

 Ignatio de Loyola - intemeietorul ordinului, se naste in 1491, fiind in 1521 tintuit la pat avand o rana
dobandita aparand cetatea Pamplona. Acesta petrece timpul citind o viata a lui Hristos precum si vietile
sfintilor Francisc de Assisi si Dominic Guzman – aceste scrieri il fac sa urmeze lui Hristos.
 Dupa evenimentul cu rana, Ignatiu face un pelerinaj exterior si interior, oprindu-se pentru inceput la
Manresa langa Barcelona, unde petrece un an de contemplatie. Merge apoi si in Ierusalim dar nu ii este
ingaduit de catre Francesco da Ferarra(franciscan ce conducea manastirea Sionului) sa se stabileasca acolo
asa ca se intoarce in Barcelona.

23
 In Barcelona se dedica studiilor, oprindu-se la Paris unde isi intemeiaza un grup mic de prieteni
printre care si Franciscus Xavier – viitor sfant, si patron al misiunilor iezuite.
 Ignatiu va fi hirotonit preot la Venetia in anul 1537 si se va dedica ingrijirii bolnavilor si saracilor.
 Pleaca curand la Roma unde primeste sarcina de la Papa Paul III sa spovedeasca, sa predice si sa
predea credinta crestina.
 Documentul de intemeiere al ordinului iezuitilor este emis printr-o bula la 27 septembrie 1540 si
cuprinde numele ordinului “Societas Jesu”, apostolatul universal si ascultare de papa. Ignatiu conduce pe
iezuiti pana in anul mortii sale (1556) scriind peste 6.000 de scrisori si redactand Constitutiile Ordinului.
 Moare la 31 iulie 1556, trupul sau aflandu-se la Biserica Il Gesu din Roma In 1602 este beatificat iar
in 1622 la 12 martie, Papa Grigorie XV il canonizeaza.
 Exercitiile Spirituale dezvoltate de Ignatiu la Manresa, aveau ca scop eliberarea unui suvoi de energie
spirituala si generarea unui sentiment de pace interioara. (exercitiile se intindeau pe 4 saptamani si necesitau
indrumarea unui duhovnic):
 Prima saptamana – cunoasterea ororilor si urmarilor pacatelor, distrugerea “eului carnal”.
 A doua saptamana – incepe cu spovedania, reflectia asupra vietii lui Iisus pe drumurile Galileii.
 A treia saptamana – meditatii asupra patimilor Mantuitorului.
 A patra saptamana – Invierea si viata in lumina.
 In sec 16, practicarea acestor exercitii spirituale, devine un semn de distinctie astfel ca ordinul devine
simpatizat de nobili iar castigarea de conducatori catolici militanti constituie una dintre armele puternice
impotriva protestantismului.
 Petru Canisius (1521-1527) – munceste pentru consolidarea catolicismului in Germania, Tarile de Jos
si Elvetia, si reuseste chiar sa il influenteze pe Ferdinand al Austriei (1556-1564) si creaza sute de colegii
iezuite. (Univ.Gregoriana din Roma, infiintata de Ignatiu in 1551 – Collegium Romanum, dotata cu o cladire
noua de Papa Grigorie XIII) Iezuitii au fost “varful de lance al contrareformei”.
 Iezuiti de seama: Franciscus Xavier care face misiune in India si Japonia in 1542 si 1552. Alessandro
Valignano face misiune in China. Robert de Nobili misiune in India traind ca un guru brahman cu intentia de
a converti pe brahmani. Eusebiu Chino este considerat apostolul Arizonei.
 Alti iezuiti vor inventa Reductiunile (un fel de state religioase conduse de iezuiti) din Paraguay dar in
1848 Reductiunile se vor desfiinta. (1767 – iezuitii sunt alungati din america spaniola).
 Amestecul in politica duce la desfiintarea ordinului de catre Papa Clement 14 in 1773 iar in 1814,
ordinul va fi restabilit de catre Papa Pius 7.

Iezuitii in Romania.

 Iezuitii vin in Romania la cererea principelui Trans. Stefan Bathory in data de 20 octombrie 1579 si
se stabilesc la Cluj fiind in numar de 11. Acestia deschid un colegiu care va deveni Univ.din Cluj care va
avea Facultati de Teologie, Filosofie, Drept etc dupa care ordinul se raspandeste in intreaga Transilvanie si in
Moldova unde vor fi pro catolicism.
 Vor fi expulzati din tara de mai multe ori de catre principii calvinisti, acestia vor juca un rol important
in realizarea Uniatiei din Ardeal. Dupa o alta expulzare, iezuitii revin in tara si in 2002 Provincia Romana
avea 29 de iezuiti.

9.Razboiul de 30 de ani si noua configuratie a Europei apusene.

 Dupa ce protestantii vad ca nu au sansa de recunoastere dupa raspunsul dietei din Augsburg din 1530,
acestia intemeiaza Liga Smalkaldica (o asociere de 6 principi protestanti si 10 orase cu scopul apararii ideii
reformatoare). Doar ca, razboiul purtat de Carol Quintul intre anii 1546-1547 impotriva acestei Ligi, aduce
infrangerea protestantilor datorita tradarii lui Moritz al Saxoniei care trece de partea regelui.

24
 De mentionat este ca principiul de baza al convietuirii protestantilor si catolicilor este cel stabilit prin
Pacea din Augsburg din 1555 (cuius regio, eius religio) – care zice ca fiecare suveran e liber sa aleaga intre
catolicism si lutheranism.
 Dupa sinodul de la Trident (1545-1563) luptele dintre protestanti si catolici se intetesc, culminand cu
razboiul de 30 de ani care este o succesiune de razboaie separate, desfasurate pe teritorii imperiale intre anii
1618-1648.
 Natura razboiului nu se cunoaste exact, daca este religioasa sau nu. Unii istorici spun ca regii si
principii au folosit religia ca paravan pentru a atinge diferite interese politice.
 Imparatii implicati in acest conflict au fost: Mathias (1612-1619), Ferdinand II (1619-1629) si
Ferdinand III (1637-1657), razboiul cunoscand 4 etape: boemo-palatina (1618-1623), daneza (1625-
1629), suedeza (1630-1635) si franceza (1635-1648).
 I.Arhiducele Ferdinand devine mostenitorul lui Ferdinand si plaseaza catolici in functiile cele mai
importante. Regele Frederi al Palatinatului (formatiune statala situata la nord de Bavaria) este infrant de
Ferdinand II in batalia de la Muntele Alb (8 noiembrie 1620). Protestantismul va fi interzis, urmat de crunte
repercursiuni impotriva nobililor, ultimii principi protestanti din Palatinat fiind infranti in 1623.
 II.In 1625 intervine in conflict regele Christian 4 al Danemarcai care incearca sa pastreze
lutheranismul in episcopiile germane Schlewig si Holstein – dar este infrant de gen.imperial Albrecht von
Wallenstein (+1634), fiind nevoit sa incheie Pacea de la Lubeck in 1629, in favoarea habsburgilor. Edictul de
Restituire din 1629 al lui Ferdinand II, trece in proprietatea catolicilor toate averile secularizate de principii
protestanti, incepand cu 1552.
 III.Intervine in conflict Gustav Adolf al Suediei (1611-1632), care va avea o serie de cuceriri in
Germania, dar care va muri pe campul de lupta la Lutzen in anul 1632. Dupa ce suedezii sunt terminati
definitiv la Nordlingen in 1634, urmeaza Pacea de la Praga din 1635. Principala concesie imperiala facea
referire la suspendarea Edictului de Restituire mai sus amintit, pe o perioada de 40 de ani, acest lucru
insemna o detensionare mare a conflictelor religioase existente.
 IV.La sfarsitul razboiului intervine si Frante pe langa Suedia. Cardinalul Richelieu, care era prim
ministrul lui Ludovic al XIII-lea din 1624 pana in 1642 vrea sa limiteze puterea habsburgilor. Dupa mai
multe batalii pierdute de armata imperiala, suedezii cuceresc nordul Germaniei, iar francezii pun stapanire pe
zona Rinului.
 Negocierile de pace din 1646, se vor incheia cu tratatul de pace de la Munster si Osnabruck din 24
octombrie 1648. Tratatul are 128 de clauze dintre care amintim cele mai importante hotarari: 1.reafirmarea
prevederilor din 1555 (fiind implicati acum si calvinii) 2.abandonarea edictului de restituire din 1629,
3.Franta si Suedia primesc unele teritorii din nordul si vestul imperiului.
 Totusi, persecutarea celor care nu erau catolici a continuat pana la Edictul de Toleranta din 1781 dat
de imparatul Iosif II (1765-1790) iar prin acest edict se acorda drepturi egale necatolicilor , in fata legii.

10. Revoluția franceză și consecințele ei religioase

Sec. XVII-XVIII se dezvoltă în apusul Europei o mișcare culturală care pornește de la ideile de
toleranță, libertate și autonomia rațiunii (îndepărtarea de confesionalismul bisericesc). Acest curent va
deveni învingător asupra puterilor tradiționale prin revoluția franceză.
Rădăcinile iluminismului ajung în Ev. Mediu, continuând în Renaștere (filozofi ca Rene Decares,
Spinoza, Voltaire, și Gottfried Leibniz – părintele iluminismului german). Benedictus de Spinoza era
iudeu de origine și considera Biblia o carte despre istoria poporului Israel, negând orice minune. Și ceilalți
filozofi încercau să demonstreze că creștinismul nu cuprinde nimic dincolo de rațiune. Revoluția franceză
face trecerea la epoca modernă.

25
 În timp ce nobilimea și clerul (2% din pop.) erau scutite de impozite, statul menținea un nivel
ridicat al impozitelor și taxelor – duce la nemulțumirea populației (conduși de burghezie, educată în
spiritul filozofiei iluministe). Din cauza cererilor acestora, regele Ludovic XVI convoacă Adunarea
Stărilor Generale (mai 1789) – reaprinde conflictul de interese dintre nobilime și burghezie.
17 iunie, în urma eșecului reconcilierii dintre stări, reprezentanții burgheziei s-au declarat ca fiind
Adunare Națională a poporului, celalalte 2 ordine fiind invitate să adere, dar Adunarea intenționa să se
ocupe de națiune cu sau fără ele. Conflictul deschis între rege și burghezia sprijinită de parizieni s-a
încheiat în favoarea celor din urmă prin cucerirea Bastiliei la 14 iulie 1789.
4 august – Adunarea Națională a abolit feudalismul, ștergând privilegiile nobililor și ale clerului.
26 August, Adunarea publică Declarația drepturilor omului și cetățeanului, în care idealurile revoluționare
sunt rezumate prin: ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”.
Pentru a rezolva criza financiară și datorită ideologiei anti-creștine a revoluționarilor, în 1789-1790
sunt emise legi prin care sunt confiscate averile BRC. Constituția civilă a clerului este adoptată la 12 iulie
1790 și ratificată de lege în același ani, 26 Decembrie – prevedea transformarea membrilor clerului în
funcționari și interzicea ordinele monastice. Textul legii prevedea că alegerea în funcțiile clericale trebuia
să se facă de către toți cetățenii (indiferent de apartenența religioasă).
27 noiembrie – Adunarea decretă că toți preoții sunt obligați să depună jurământ de fidelitate, sub
amenințarea cu destituirea. 45% dintre preoți au refuzat, considerându-l o schismă față de Roma, ceea ce a
condus la împărțirea în ”Jureurs” și ”Non-jureurs”. 200 de preoți sunt arestați, 40000 emigrează.
Vechiul calendar este înlocuit de calendarul republican al decadelor, adică saptămâna este înlocuită
cu ”decadi”, a 10a zi a unei decade. Toate sărbătorile erau civile, referindu-se la natura etc. Repausul
duminical a fost reintrodus în 1802.
Luptele dintre monarhiști, republicanii liberali și cei radicali, au durat pâna la lovitura de stat al lui
Napoleon Bonaparte în 1799. 1806 – și-a încetat existența Sf. Imperiu Roman de Națiune Germană și a
luat ființă Imperiul Austriac, numit din 1867 Austro-Ungar. Prin Concordatul dintre Napoleon și papa Pius
VII (1801) ia sfârșit cursul anticlerical și anticreștin al revoluției franceze.

11. Conciliul I Vatican. Aparitia Bisericii Vechi-Catolice

BRC în sec. XIX – Conciliul I Vatican:
Din sec. XIX începe un proces de cetralizare spre Roma a Bisericilor locale catolice, încercându-se
obținerea unei independențe totale față de stat. Napoleon părea să fi dat o lovitură definitivă papalității
prin desființarea statului papal (1797), dar papii Pius VII și Grogrie XVI au reușit să refacă prestigiul
papalității, restabilind (la Congresul de la Viena 1815) statul papal în vechile granițe.
Papa Pius IX (1846-1878) marchează sec. XIX, fiind beatificat în 2000 de către papa Ioan-Paul II.
Papa Pius IX, considerat un liberal, s-a pronunțat din prima sa enciclica Qui pluribus (9 noi. 1946)
împotriva abuzului de rațiune și pentru autoritatea&infailibilitatea papei. După ce a refuzat să participe la
războiul vs. Austria pentru crearea unei Italii unite, papa a decretat dogma Immaculata Conceptio (1854)
și Syllabus errorum (1864).
1. Immaculata Conceptio – dogma conceperii și nașterii Fecioarei fără păcat strămoșesc a fost
discutată și respinsă în sec. XII de către dominicani pe baza Sf. Scripturi și a Sf. Tradiții, dar acceptată de
franciscani (Johannes Duns Scotus) alături de iezuiți. Evlavia deosebită arătată de papa Pius IX Fecioarei
Maria, mai ales în timpul exilului din Gaeta (1849-50) a condus la chestionarea tuturor episcopilor cu
privire la dogmatizarea acestei învățături. Papa spera ca Maria să-l ajute să păstreze statul papal râvnit de
revoluționarii din 1848. După ce 90% au răspuns pozitiv, Pius IX promulgă noula dogmă pe 8 decembrie

26
1854. Deși au existat proteste în facultățile din Germania, papa a formulat singur această dogmă, lăsând să
se întrevadă ceea ce urma să se întâmple la Vatican I.
2. Syllabus errorum – 10 ani mai târziu, papa publică enciclica Quanta cura (8 dec. 1864) căreia
i-a adăugat un Syllabus (lista) în care a condamnat în 18 puncte greșelile modernității: panteismul,
naturalismul, raționalismul, indiferentismul, comunismul etc. Respectarea acestor hotărâri făcea
imposibilă existența catolicilor în statele marcate de astfel de curente, fiind nevoie de precizări cu privire
la poziția papei (papa a condamnat indiferentismul religios în sine, nu guvernele care cereau libertatea
religioasă în constituțiile lor).
Conciliul I Vatican (1869-1870): în 1864, papa primește răspuns pozitiv pentru convocarea unui
conciliu general al Bisericii (ultimul era Trident) și instituie o comisie de cardinali care să facă propuneri
pentru teme. Catolicii liberali așteptau un conciliu al dezbaterilor teologice, pe când cei ultramontaniști
vedeau în el numai un organ de aclamare a deciziilor papei.
Sinodul a fost convocat prin bula Aeterni patris 26 iunie 1868, în care nu era menționată tema
infailibilității. Este deschis festiv pe 8 decembrie 1869 în basilica Sf. Petru din Vatican, fiind condus de
papa / prezidiu din 5 cardinali. Numai papa avea voie să propună teme și avea ultimul cuvânt.
Au participat toți cardinalii, 700 episcopi și abații generali ai ordinelor monahale (300 italieni, 130
francezi). După prima dezbatere, 80% din cei prezenți susțineau autoritatea deplină a papei. O petiție
semnată de 380 sinodali cere să se discute tema infailibilității (136 nu au vrut dezbaterea). Papa acceptă și
propune ca din schema numită De Ecclesia Christi să fie scoase cap. 11&12 și să se redacteze o nouă
constituție despre papă.
Mai 1870 începe dezbaterea despre dogmă, opozanții argumentând pe baza Sf. Scripturi și a Sf.
Tradiții. În urma votului, 451 erau pro, 88 contra si 62 cer modificări la text. Opozanții însă, pentru a nu
vota împotriva papei părăsesc Roma înainte de votarea finala, astfel în 18 iulie 1870 au votat 535 pentru
constituția Pastor Aeternus și doar 2 împotrivă.
Această constituție cuprinde 2 dogme: primatul de jurisdicție universală al papei și infailibilitatea.
Prin primatul papal de jurisdicție se arată că episcopul Romei posedă cea mai înaltă și absolută putere în
Biserica, purând interveni direct în orice diocez (efect mai mare decât infailibilitatea). Cine cuteza să
contrazică această hotărâre urma să fie excomunicat. Deși dogma crează până azi probleme, principiul
infailibilitășii a fost folosit o singură dată în materie dogmatică de papa Pius XII (1 noi. 1950) care
problama dogma Înălțării la ceruri cu trupul și sufletul a Maicii Domnului.
Receptarea acestei noi dogme mai ales în Germania a dus la o serie de conflicte – unul dintre cei
mai ceelbrii a fost episcopul de Rottenbrug, Carl Joseph Hefele, care însă s-a supus acestei hotărâri pentru
a evita o schismă în dioceza sa.
Conciliul se închide la 20 oct. 1870, după ce naționaliștii italieni (conduși de Giuseppe Garibaldi)
reușesc unificarea teritoriilor italiene sub regele Victor Emanuel II și intră în Roma și anexează și statul
papal, desființându-l. Prin Legea Garanțiilor (15 mai 1871) se fixează o serie de privilegii papei
(posesiunea Vaticanului, Lateranului și castelului Gandolfo), care se declară prizonier al Vaticanului și nu
acceptă garanțiile. Statul papal va fi reînființat la 11 februarie 1929, sub papa Pius XI, prin Convenția de
la Quirinal – statul italian, condus de B. Mussolini, recunoaște suveranitatea noului stat sub denumirea de
Citta del Vaticano.
Biserica Veche Catolică: În urma Conciliului I Vatican s-a năcut Biserica Veche Catolică ca
protest al unor profesori de teologie față de noua dogmă. Conducătorul a fost profesorul de istorie Ignaz
von Dollinger, care a dorit o rediscutare a acestei dogme, nu o rupere de Roma. 26 august 1870 –
Declarația de la Nurnberg, unde 32 de profesori fac apel la un nou conciliu liber în Nordul Alpilor.
1871 – primul congres al Vechilor Catolici la Munchen, unde s-a votat întemeierea unor asociații
religioase, care au fost așezate sub episcopul Joseph Reinkens, ales în 1873 ca prim episcop al Vechilor

27
Catolici și hirotonit de un episcop al Bsiericii de la Utrecht, păstrând succesiunea apostolică. 24
septembrie 1889 – Bisericile V.C. s-au organizat în Uniunea de la Utrecht, care are în jur de 500.000 de
membrii.
18 ianuarie 1872 – prin încoronarea împăratului Wilhelm I și alegerea lui Otto von Bismark (1871-
1898) ca prim cancelar federal se întemeiază Imperiul German, care a urmărit Kulturkampf-ul (lupta
pentru cultură), care urmărea să controleze viața bisericească în toate domeniile acesteia, în numele
apărării civilizației și culturii moderne.
Prin celebrele Maigesetze (legi ale Parlamentului german elaborate în 1873) s-a dispus ca preoții
catolici să fie numiți numai cu acordul statului și să studieze filozofie și literatură. Cu ajutorul papei Leon
XIII și al partidului catolic de centru din Germania s-a ajuns la cea de-a doua Lege a păcii (mai 1887), prin
care au fost retrase aproape toate măsurile luate de-a lungul Kulturkampf-ului.

12. Conciliul II Vatican 1962-1965

Papii Pius XI și XII făcuseră planuri pentru continuarea Conciliului I Vatican. Cel care îl convoacă
este papa Ioan XXIII (1958-1963), la 77 de ani, fiind considerat un papă al tranziției, acesta va marca
istoria prin convocarea sinodului care conduce la schimbări fără precedent.
Marcat de teoria aggiornamento (adaptarea Bisericii la problemele actuale ale societății) – papa
convoacă în 1962 conciliul, care fusese anunțat deja la 25 ianuarie 1959, fiind primit cu entuziasm de
opinia publica (și cu raceală de către cardinali – hapciu!).
Sinodul își dorea de la început reînnoirea bisericii și unitatea creștinilor. Mai 1959 s-a instituit
Commissio antepraeparatoria, condusă de cardinalul Domenico Tardini, care avea ca țel să întrebe
episcopatul despre temele care vor fi discutate. Aceasta formează (1960) 11 comisii de pregătire, care dau
70 de teme (Schemata) ce urmau a fi dezbătute la conciliu.
Convocarea festivă are loc la 25 decembrie 1961 cu triplu țel: reforma interioară a BRC, unitatea
creștinilor și pacea întregii lumi. Sinodul se deschide la 11 octombrie 1962 în basilica Sf. Petru din
Vatican, participând 2500 de conciliari. Limba textelor și a dezbaterilor era latina, lucrările fiind transmise
în direct la radio și TV. Sinodul durează până pe 8 decembrie 1965, desfășurându-se 4 sesiuni:
1. Prima sesiune (11 oct – 8 decembrie 1962) – papa subliniază dimensiunea pastorală a conciliului
și faptul că nu trebuie formulate condamnări, co formulări pozitive ale credinței. S-au discutat unele texte
importante (Liturghie sau Revelație). Cel mai mare rezultat a fost atmosfera extraordinarp, coelgială și
responsabilă, alături de marea dorință de schimbare.
1b. Intersesiunea 1962-3 - deși lucrările au continuat, la 3 iunie 1963 moare Ioan XIII fiind ales
Giovani Montini – Paul VI, care era mai conservator (sau conservă).
2. A doua sesiune (29 septembrie – 4 decembrie 1963) – au fost discutate și amendate constituțiile
cu privire la Biserică, ecumenism și Liturghie.
3. A treia sesiune (14 septembrie – noiembrie 1964) – a aprobat constituțiile de mai sus.
4. A patra sesiune (14 septembrie – 8 decembie 1965) – au fost aprobate textele despre apostolatul
laicilor, educație, formarea preoților etc.
Sesiunea festiva din 7 decembrie 1965 a fost cea în care s-a aprobat constituția pastorală despre
Biserica și s-a ridicat anatema rostită la 16 iulie 1054. 8 decembrie 1965 au fost pronunțate public
hotărârile conciliului, care sunt cuprinse in 16 texte:
Constituții: 1. Despre revelația divină; 2. Despre Biserică; 3. Bucurie și Speranță; 4. Despre
sacralitatea liturghiei;

28
 Decrete: 5. Despre activitatea misionarilor; 6. Apostolatul laicilor; 7. Arhiepiscopi în Biserica; 8.
Despre comunicațiile sociale; 9. Formarea preoților; 10. Bisericile orientale; 11. Reînnoirea vieții
religioase; 12. Formarea preoților (iar?!); 13. Ecumenism;
Declarații: 14. Libertatea religioasă; 15. Învățăturile Bisericii; 16. Relațiile cu celelalte religii.
1978 – este ales papa Ioan Paul I, care după 33 de zile este găsit mort. Urmașul său, episcopul
Cracoviei, cardinalul Carol Wojtyla, ales în 16 octombrie 1978 devine papa Ioan Paul II (1978-2005), care
venea din blocul comunist și s-a declarat împotriva acestuia, conducând BRC 26 ani. Pontificatul său e
caracterizat prin 100 vizite pastorale, beatificări și canonizări, numeroase enciclice. A marcat pași decisivi
în deschiderea catolicismului către celalalte religii.

13. Biserica Romano-Catolica azi.

În sec. XX BRC a devenit o biserică universală în adevăratul sens al cuvântului. în 1985 număra
851 milioane catolici. Dacă în 1900 66% dintre catolici trăiau în Europa, iar 27% în America, în 1990 doar
30% mai erau europeni. Conform statisticii din 2008, BRC numără 1.131.000.000 credincioși; 407.000
preoți, 815.000 monahi. În germania 31% sunt catolici și 13,7% participă la Missă duminica. În Filipine
peste 82% sunt catolici, iar în Brazilia 88%.

29