ISTORIA BISERICII APUSENE A

AVUT PUNCTUL DE GRAVITATE

ÎN PAPALITATE
În această perioadă, papalitatea a ajuns să se ridice pe
culmea puterii sale.
În prima jumătate a sec. al XI-lea, papalitatea decăzută și
imorală a fost salvată de umilii călugări benedictini reformiști
de la Cluny, fondată în 908/910 de prințul Wilhelm de
Aquitania în burgundia și de Imperiul german.
Dar germanizarea scaunului de la Roma erau ghimpe în ochii
celor din Franța și Spania. Atâta timp cât a trăit împăratul
Henric III, nu s-a gândit nimeni la o ruptură cu casa imperială.
Cardinalul Hildebrand, în care idealul unei teocrații papale
universale susținut cu tenacitate de Nicolae I (858-867), era
adânc înrădăcinat, a trecut Alpii pentru a găsi un nou papă de
origine germană: papa Victor II (1055-1057), prieten și rudenie
a împăratului, căruia i-a adus servicii prețioase, în calitate de
cancelar al Imperiului.
 HILDEBRAND ȘI PETRU DAMIANI
• Dupa moartea papei Victor II 1057, clerul și poporul roman au rugat pe cardinalul
Frederic, abate de Monte Casino, fratele ducelui Gottfried, să le recomande un
papă.
• Cardinalul le-a propus cinci bărbați cu frica lui Dumnezeu, printre care erau și
cardinalii Humbert și Hildebrand. La 2 august 1057 este ales cardinalul Frederic –
Ștefan X (1057-1058) – care a purtat un an tiara papală. El a silit pe bătrânul Petru
Damiani, ascetul eremiților de la Fonte Avellana de lângă Faiența, să accepte
demnitatea de episcop cardinal de Ostia, punându-și tot focul și toată dragostea
pentru curățirea și îndreptarea relelor din Biserică. Cu tot protestul său, bătrânul
abate și ascet a trebuit să părăsească singurătatea iubită, slujind papalității 15 ani
și jucând un rol însemnat în raporturile dintre Biserică și împărat.
• Sub pontificatul lui Ștefan X a pornit din Milan mișcarea democratică împotriva
feudalismului laic și bisericesc. Milano, oraș industrial și comercial forma, încă din
timpuri mai vechi, o comună aparte, căreia i-a fost dat să vadă primele erezii și
schisme. Orașul era un focar de contraste sociale.
• Cei nemulțumiți stăteau în strânsă legătură cu arhidiaconul Hildebrand și Petru
Damiani, căci de la papalitate și sfetnicii ei nădăjduiau mântuirea Bisericii.
SINODUL DE LA ROMA ÎN 1059. MODALITATEA ALEGERII
PAPILOR
• După moartea lui Ștefan X, partida tusculanilor a ales papă pe Benedict X (1058-1059), iar majoritatea cardinalilor, împreună cu
Hildebrand, pe Nicolae II (1058-1061).
• Nicolae II a fost un om cu o bogată cultură teologică, nepătat moral, astfel că sub pontificatul lui papalitatea a ajuns din nou să fie
respectată. Sinodul de la Roma din 1059
• Papa trebuia ales numai de colegiul cardinalilor, în număr de 53, format din 7 episcopi, 28 preoți și 18 diaconi. Mai târziu, numărul
cardinalilor a crescut la 70, 6 episcopi, 50 preoți și 18 diaconi.
• La 15 noiembrie 1958 papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) a mărit numărul cardinalilor la 79. Cardinalii ocupă primul loc după papă. În
virtutea unui decret publicat de sinod, alegerea papilor a fost lăsată în sarcina colegiului cardinalilor, iar împăratului i s-a rezervat numai
dreptul de confirmare. De asemenea, s-a precizat că numai un cleric roman poate fi ridicat la demnitatea papală. În cazul că nu s-ar găsi
nici un bărbat care să corespundă acestei înalte demnități, putea fi ales și un ne-roman. Papa Nicolae II a pășit cu toată energia atât
împotriva episcopilor vinovați de păcatul simoniei, cât și a clericilor care trăiau în concubinaj. Reformele lui au nemulțumit pe mulți.
• Îndată ce a închis ochii, colegiul cardinalilor a avut de luptat cu aceștia și cu partida familiilor de Tusculum și Galeria, precum și cu
Imperiul german, ofensat că prin decretul papei Nicolae II s-a rezervat împăratului numai dreptul de confirmare a celui ales.
• Cei nemulțumiți s-au adresat tânărului împărat Henric IV (1056-1106), ca să le dea un papă. Curtea germană a recomandat pe episcopul
Cadalous de Parma, un bărbat bogat și vicios, Honorius II (1061-1072). Colegiul cardinalilor, a ales papă pe Anselm de Baggio, episcop de
Lucca, cu numele Alexandru II (1061-1073). Roma avea acum doi papi. Poporul amenința cu un război civil. În cele din urmă, sinodul de la
Mantua (1064), s-a pronunțat pentru papa Alexandru II. Lupta lui Honoriu e cunoscută în istorie sub numele de ” Schisma lui Cadalous”.
PONTIFICATUL HOTARATOR AL LUI GRIGORE AL VII-LEA
• Alexandru II nu a avut norocul unui pontificat ușor. Pe de o • Urmașul lui, Victor III (1086-1087), în luptă cu antipapa Clement
parte, a avut de luptat cu clericii vicioși, pe de alta, cu curtea III (1084-1100), pus de împăratul german Henric IV, a fost silit să
imperială germană, care se ocupa cu vinderea marilor părăsească Roma, retrăgându-se la mănăstirea sa.
demnități bisericești. Pontificatul urmașului său, Grigorie VII
• Noul papă, Urban II (1088-1099), a fost când stăpânul Romei,
(1073-1085) a fost hotărâtor pentru evoluția ulterioară a puterii
când s-a văzut alungat de partizanii lui Clement III, fiind silit să
papale. El a fost cel mai însemnat papă de la Nicolae I (858-867)
se adăpostească pe la diferiți prieteni din Italia sau Franța.
până la Inocențiu III (1198-1216). În lupta contra investiturii
Urban II a reînnoit și el excomunicarea împăratului și a lui
laice și pentru reforma Bisericii, Grigorie VII a enunțat principiile
Clement III. În septembrie 1089, cu ocazia unui sinod ținut la
de drept penal pe care s-a întemeiat teocratia papală și care au
Melfi, a dat mai multe canoane, care combăteau simonia,
provocat grave conflicte între sacerdoțiu și imperiu.
concubinajul preoților, investitura laică și alte abuzuri.
• Urmașii lui au continuat să susțină ideile lui, astfel că lupta
• Împăratul Henric V (1106-1125), deși la început s-a arătat supus
pentru investitură a fost continuată cu patimă și îndârjire. În
voinței titularului de la Roma, ajuns la domnie, a călcat pe
urma abandonării pretențiilor de conducători ai imperiului
urmele tatălui său Henric IV, lăsând ca toate scaunele
politic universal, urmașii lui Grigorie VII s-au mărginit la
episcopale din Germania să fie ocupate de oameni credincioși
combaterea investiturii laice, recunoscând puterea politică a
lui, cu tot protestul papei Pascal II (1099-1118). În situația critică
împăratului, cerând de la el renunțarea la investitură.
în care se găsea papa, de teama împăratului a încheiat în
• La 1075 Grigorie emitea vestitul ”Dictatus papae”; în care februarie 1111 cu Henric V convenția de la Sutri. Clerul roman,
pretindea că papa este capul suprem al creștinătății. aflând de această convenție, a protestat, cerând anularea ei.
Papa a trebuit să cedeze, așa încât lupta dintre cele două
tabere a continuat.
DISPUTA DINTRE SACERDOTIU SI IMPERIU. MOSTENIREA LUI
GRIGORE AL VII-LEA
• După Pascal II, cardinalii, pentru a evita un nou amestec din afară, aleg papă pe cardinalul Ioan de Gaeta, care și-a luat numele de Gelasiu II
(1118-1119). Puternicul amic al împăratului, Cencius Frangipani, l-a arestat, supunându-l la o mulțime de umilințe. Eliberat de romani, la
auzul veștii că împăratul e ăn drum spre Roma, a fugit la Gaeta. În locul fugarului este ales Grigorie VIII (1118-1121). Gelasiu al II-lea, din
cauza greutăților făcute de Grigorie al VIII-lea și de puternicul Frangipani, s-a văzut silit să fugă din nou refugiindu-se în Franța.
• Urmașul lui Gelasiu II, Calixt II (1119-1124), a încheiat cu împăratul, la Worms, o convenție, așa numita ”tranzacție calixtină” la 23
septembrie 1122.
• O figură energică și tenace a fost, în a doua jumătate a sec. XII, papa Alexandru III (1159-1181), care, în urma unor lupte lungi și grele, a
reușit să învingă și să umilească pe marele împărat german Frederic I Barbarossa (1152-1190).
• Moștenirea lui Grigorie VII a fost dusă la bun sfârșit de Inocențiu III (1198-1216), care în conformitate cu principiul că nimic din ceea ce se
întâmplă în lume nu trebuie să scape vederii și puterii marelui preot de la Roma, a ridicat papalitatea pe culmea puterii.
• Inocențiu III a fost neîncetat preocupat de ideea întemeierii unei împărații politice universale, în fruntea căreia să stea episcopul
Romei, care, în virtutea misiunii sale, este îndreptățit a fi stăpânul tuturor popoarelor creștine, suveranul regilor și unicul lor judecător.
• Papa este ”regele regilor și domnul domnilor”, având atât în cele spirituale, cât și în cele lumești, puterea cea mai mare. În timpul
pontificatului lui Inocențiu III, cezaro-papismul teocratic și-a ajuns punctul culminant, căci acest mare papă a știut să-și exercite din plin
funcțiunea de judecător suprem și în chestiuni politice, reușind să facă din tribunalul papal un for de temut de către întregul Apus.
 INOCENTIU AL III-LEA 1198-1216
• După credința lui Inocențiu III, preoția este superioară regalității, pentru că preotul, administratorul ungerii, stă întotdeauna în
picioare, pe când regele, primitorul ei, îngenunchează. Vederile lui relative la puterea sacerdotală trec ca un fir roșu prin sistemul
lui politic. Astfel, când la 1205 regele Angliei, Ioan Fără de Țară, un om vicios, capricios, lipsit de credință și de onoare, o fire
lacomă, un adevărat tiran și despot, și-a impus supușii la dări și impozite grele, nerespectând privilegiile feudale, s-a născut o
nemulțumire generală, cu toate că arhiepiscopul de Canterbury, care era și cancelarul Angliei, s-a silit din răsputeri să liniștească
spiritele.
• Inocențiu III a intervenit. Supărat de faptul că monarhul englez nu vrea să-i recunoască dreptul la numirea episcopului de
Canterbury, ignorând atât anatema cât și interdictul, s-a decis să-l detroneze, dezlegând pe supuși de jurământul de fidelitate și
însărcinând pe regele Filip August al Franței să ocupe Anglia, predând tronul englez cavalerului Arthur de Bretagne, fiul lui
Gottfried, fratele mai mare al regelui Ioan Fără de Țară. Ioan, laș cum era, văzând pericolul ce-l amenința, s-a arătat docil. La 1213,
atât regele, cât și țara lui au devenit vasali scaunului roman, plătind tribut papalității.
• Și mai clar și-a evidențiat Inocențiu III principiile sale papale prin compararea celor două puteri, bisericească și lumească, cu cele
două corpuri cerești, soarele și luna. Precum luna își primește lumina de la soare, tot astfel, regalitatea își primește puterea și
strălucirea de la papalitate.
• Îndrăzneala de a-și afirma puterea teocratică sau ierocratică de monarh universal i-a adus pe papi în conflict cu puternicii împărați
ai casei de Hohenstaufen, care n-au voit să recunoască pe papi ca suverani. Din această cauză, încă de la 1155, în timpul domniei
împăratului Frederic I Barbarossa (11521190), sub Adrian IV, a început un grav conflict.
 MAREA VICTORIE A PAPILOR
Inocențiu III a luat sub protecția sa chiar pe unii din Hohenstaufi, devenind
educatorul și protectorul tânărului Frederic II, nepotul lui Frederic I
Barbarossa. După moartea protectorului său, Frederic II a pornit o luptă
înverșunată cu papii Grigorie IX (1227-1241) și Inocențiu IV (1243-1254).
Ambii papi l-au excomunicat în mai multe rânduri, înfierându-l ca eretic,
pervers și fur al celor sfinte. La sinodul de la Lyon, Inocențiu IV l-a
dezbrăcat de toate demnitățile, numind, un an mai târziu, pe așa numitul
Pfaffenkönig (”rege al popilor”), Henric Raspe de Turingia. Cu moartea lui
Frederic II a apus steaua casei Hohenstaufen.
Inocențiu IV și urmașii lui au confiscat toate posesiunile acestei puternice
familii, declarându-le feude papale. În realitate însă, papii n-au putut păstra
pentru ei aceste posesiuni. Astfel, Urban IV (1261-1264) s-a văzut silit să le
cedeze lui Carol de Anjou, fratele regelui francez Ludovic IX cel Sfânt.
Încoronarea lui lui Conradin, ultimul vlăstar al casei de Hohenstaufen, și
recucerirea moștenirii pământești din Italia de Sud, a fost zadarnică.
În bătălia de la Tagliacozzo (1268), e bătut de Carol de Anjou, murind pe
eșafod la Neapole.
 DECLINUL PUTERII PAPALE
• Planurile papilor pentru o monarhie universală păreau că nu mai întâmpină nici o rezistență.
• Puterea împăraților germani era zdrobită.
• Chiar după moartea lui Conrad IV (1250-1254), ultimul rege din casa de Hohenstaufen, și urcarea pe tron a
energicului Rudolf de Habsburg (1273-1291), papalitatea s-a bucurat de multe concesii.
• Lumea întreagă urma să fie adusă sub ascultarea scaunului roman. Toți regii și principii, în calitate de vasali,
trebuiau să primească coroanele din mâinile suveranului de la Roma.
• Din aceste mărețe planuri nu s-a ales nimic, pentru că popoarele și spiritele s-au schimbat. În realitate, slăbirea
statului german n-a fost în avantajul scaunului roman, ci al Franței.
• În clipa în care papii credeau că au ajuns în culmea puterii, Franța, pe care au favorizat-o, le-a dejucat planurile.
• Ludovic cel Sfânt (1226-1270) a emis mai multe decrete, prin care drepturile papilor în Franța au fost
considerabil restrânse, în special așa zisul recurs ”ad principem”, cea dintâi constituție fundamentală care
lovea în autoritatea papală.
• Carol VII (1422-1461) a emis o alta, care a jucat un rol însemnat în istoria Bisericii franceze.
 PAPA BONIFACIU VIII (1294-1303)
Papa Bonifaciu VIII (1294-1303), care manifesta o mare cutezanță ca
” suveran” al regilor timpului său, a suferit la sfârșitul vieții sale
umilirea de a fi răsturnat din înălțimea pe care se ridicase, de către
vicleanul Filip IV cel Frumos (1285-1314).
Filip IV, fiind în război cu regele Eduard I al Angliei (1272-1307), a fost
invitat de papă să încheie neîntârziat pace.
Din cauză că Filip a respins acel ordin, papa a ridicat asupra lui mai
multe acuzații, emițând la 1296 bula numită ”Clericis laicos”, prin
care se interzicea puterii laice să impună la contribuții bănești
Biserica și clerul, fără avizul și autoritatea. Drept represalii, regele a
interzis ieșirea de aur și argint din țară pentru Roma.
 O LUPTA INTRE PAPALITATE SI MONARHIA FRANCEZA
• Cu toate că Filip IV și Eduard I s-au împăcat, lăsând ca papa să joace rolul unui arbitru, regele Franței nici de
data aceasta nu s-a supus ordinelor papei.
• La 1301, Bonifaciu VIII a trimis o delegație la Paris, cu misiunea de a îndupleca pe rege să organizeze o
cruciadă. Șeful delegației era un francez din naștere.
• Ajungând la conflict cu regele, a fost învinuit de trădare și arestat. Bonifaciu VIII protestează împotriva acestui
act, invitând pe prelații francezi la un sfat la Roma, spre a cerceta toate abuzurile monarhului francez.
• În decembrie 1301 emite o altă bulă ”Ascolta filii”, prin care regele este somat să se prezinte în fața tronului
papal. Când bula a ajuns în Franța, a fost arsă și înlocuită cu una falsă.
• Regele amenință în mod solemn cu blestem și dezmoștenire pe fiii săi, dacă ar îndrăzni să recunoască un alt
stăpân spiritual în afară de Dumnezeu.
• Adunarea națională a interzis prelaților francezi participarea la sinodul roman proiectat de papă.
EMITEREA BULEI ”UNAM SANCTAM” (18 SEPTEMBRIE 1302).
• Rezultatul sinodului roman a fost emiterea bulei ”Unam Sanctam” (18 septembrie 1302).
• Sensul acestei bule era : puterea spirituală era îndreptățită și autorizată să instaleze pe deținătorul puterii lumești
și să-l judece în cazul că nu corespunde înaltei sale misiuni. Toți muritorii trebuie să ia aminte că toți oamenii sunt
supuși papei, care a primit de la Dumnezeu putere de suprem judecător.
• Un cardinal francez, având misiunea să ducă regelui mesajul papal, trădându-și stăpânul de la Roma, a trecut de
partea monarhului. Filip IV a convocat la o consfătuire parlamentul, hotărând ca acela care ar consimți la
pretențiile papei, e un trădător. Totodată regele a lăsat ca toate piesele de acuzare, adunate cu multă grijă la
curtea regală, să fie îndreptate împotriva papei. Guillaume de Nogaret, Vice-cancelarul regelui, a ținut în fața
Adunării naționale o cuvântare de acuzare a papei.
• Terminându-și rechizitoriul, el a cerut întemnițarea ”sceleratului”.
• Principiul că papa nu poate ”fi judecat de nici un muritor” a fost dejucat prin hotărârea că Bonifaciu, în realitate
nu e adevărat papă. Filip IV știa că se poate încrede în sentimentul unității naționale a supușilor săi. Vice-
cancelarul Nogaret, s-a dus în Italia, aliindu-se cu angevinii din Neapole, care mai bine de 200 de ani erau
beneficiarii prieteniei lor cu scaunul roman. Papa, de teama certurilor partidelor romane, a fugit la Anagni, orașul
său natal, unde se simțea în deplină siguranță, hotărând să alcătuiască bula de excomunicare a regelui francez.
MOARTEA LUI BONIFACIU
În zorii dimineții de 8 septembrie 1303, Nogaret și
Sciarra Collona însoțiți de 100 de călăreți și
pedestrași, au trecut pe sub poarta orașului
Anagni, deschisă din vreme de primarul acelei
cetăți. Împreună cu miliția orașului, au asaltat
palatul în care se refugiase Bonifaciu.
Papa este luat captiv și maltratat, fiind pălmuit cu
o mănușă de zale. După trei zile e eliberat de
compatrioții săi.
A mai trăit o lună, murind – extremo recordis – în
11 octombrie 1303.
Cu umilirea suferită de Bonifaciu VIII, papalitatea
s-a prăbușit din culmea puterii sale.
CONCILIILE EVULUI MEDIU
• Sinoadele. Sinoadele din Apus, în această perioadă, au avut caracterul unor adunări ce executau ordinele papilor.
• Până și sinoadele provinciale și mitropolitane erau conduse tot de papi.
• Pe lângă cele 7 sinoade ecumenice, Biserica papală a numărat și sinodul de la 869/870, convocat la cererea ignațienilor
în biserica Sf. Sofia din Constantinopol, împotriva patriarhului Fotie, ca al VIIIlea sinod ecumenic.
• Sinoadele romane ținute în biserica Lateran sunt socotite ca al IX-lea, al X-lea, al XI-lea și al XII-lea ecumenic sau
sinodul I, II, III și IV Lateran, numite după locul în care s-au ținut.
• Sinodul IX ecumenic (I de la Lateran) a fost convocat de papa Calixt II în martie 1123, pentru confirmarea solemnă a
”Concordatului de la Worms” (1122). Acest sinod a dat mai multe canoane împotriva simoniei, clerogamiei (căsătoriei
clerului), amestecului laicilor în viața Bisericii, violării armistițiului impus de biserică seniorilor feudali, împiedicării
pelerinajelor la Roma, călcării jurământului de a participa la cruciadă, etc.
• Sinodul IX ecumenic (II de la Lateran) a fost convocat în aprilie 1139 de papa Inocențiu II (1130-1143) pentru
condamnarea diferitelor greșeli din Biserică, îndeosebi a doctrinei eretice a lui Arnold de Brescia, care învăța că
Biserica nu trebuie să dețină bunuri materiale. Tot la acest sinod au fost sancționați și partizanii falsului papă Anaclet II
(1130-1138). Sinodul a dat mai multe canoane împotriva simoniei, a desfrâului, a luxului preoților, a călcării
armistițiului impus de Biserică seniorilor feudali, a duelurilor și jocurilor războinice, care periclitează vieți omenești.
 REFORME MORALE
• Sinodul IX ecumenic (III de la Lateran0 a fost
convocat în martie 1179 de papa Alexandru III
(1159-1181). Răsăritul catolic a fost reprezentat
de arhiepiscopii Wilhelm de Tir și Heraclie de
Cezareea, de egumenul Petru de la Mănăstirea
Sf. Mormânt și de episcopul din Betleem, clerici
latini din statele create de cruciați în Răsărit.
Acest sinod, spre a preîntâmpina eventualele
schisme născute din cauza alegerilor de papi, a
hotărât ca alegerea să fie validă numai dacă
întrunește o majoritate de 2/3 de voturi din
numărul total al cardinalilor prezenți. Sinodul a
dat și 37 de canoane disciplinare.
• Sinodul XII ecumenic (IV de la Lateran) a fost
convocat în noiembrie 1215 de Inocențiu III. La
acest sinod, pe lângă delegații împăratului
Frederic II, ai împăratului latin Henric de
Constantinopol, ai regilor Franței, Angliei,
Aragonului, ungariei, precum și Ierusalimului și
ai altor principi, au fost prezenți 412 episcopi,
300 abați și alți mulți reprezentanți ai unor
prelați care nu au putut participa. Sinodul a dat
peste 70 de decrete privitoare la cele mai
însemnate puncte dogmatice și morale.
 CONCILIILE SI IESIREA BISERICII DIN CRIZA
• Sinodul XIII ecumenic (I de la Lyon), a fost convocat de Inocențiu IV (1243-1254), s-a ținut în ianuarie 1245, ocupându-se cu diferendul cu
împăratul Frederic II, excomunicat ca sperjur, criminal, trădător, ereziarh și fur de cele sfinte, cu schisma grecilor, cu ereziile și cu mijloacele
de salvare a posesiunilor creștine din orient și cu mijloacele de a opune rezistență tătarilor.
• Sinodul XIV ecumenic (II de la Lyon) a fost convocat de papa Grigorie X (1271-1276), în mai 1274, cu scopul de a încheia ”o unire” a celor două
Biserici, la stăruințele împăratului bizantin Mihail VIII Paleologul (1261-1282). Această unire, cunoscută cu numele de ”unirea de la Lyon”, n-a
fost primtă în Răsăritul ortodox. Deschiderea solemnă a sinodului s-a făcut la 7 mai, în prezența regelui Iacob i de Aragon, a patriarhilor latini
din Constantinopol și Antiohia, a reprezentanților principilor din Germania, Franța, Anglia și Sicilia și a 500 de episcopi și alți prelați.
• Sinodul XV ecumenic s-a ținut la Vienne (Franța) în octombrie 1311. A fost convocat de papa Clement V (1305-1314), primul papă cu
reședință la Avignon. Motivul principal al convocării acestui sinod au fost învinuirile aduse de Filip IV cel Frumos ordinului Cavalerilor
Templieri, că s-au lepădat de creștinism, se închină idolului Bafomet și că se dedau la bestialități. Sinodul s-a ocupat de îndreptarea
moravurilor din rândul clerului.
• Sinodul XVI ecumenic s-a ținut la Konstanz între 1418-1478. A fost convocat pentru curmarea schismei papale și reforma Bisericii ” in
capite membris”. De asemenea, a cercetat și erezia lui Hus, care a fost ars pe rug ca eretic. De asemenea, participă o delegașie ortodoxă – Gr.
Țamblac.
• Sinodul XVII ecumenic e socotit cel de la Basel, continuat la Ferrara și Florența și terminat la Roma (1431-1449).